Majoritatea Zionistă?

„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority

Ce este Zionismul?

de Lasse Wilhelmson

Zionismul este, potrivit propriilor sale personaje proeminente, o mișcare politico-religioasă ce are ca scop crearea unui model de stat socialist pentru evrei în Palestina, acolo unde se află muntele Sion.

Rădăcinile sale se găsesc în iudaism și la mijlocul secolului al 19-lea, Moses Hess, mentorul lui Karl Marx în socialism, l-a dezvoltat într-o mișcare politică.

Hesse a fost numit rabinul comunist și odată cu cartea sa „Roma și Ierusalimul” (1862) a pus bazele Zionismului.

Înainte de asta, el formulase primele principii scrise ale comunismului – „Socialism și comunism” (1843), „Un crez comunist: întrebări și răspunsuri” (1846) și „Consecințele unei revoluții a proletariatului” (1847).

Păstrând linia, a colaborat cu Marx și Engels la „Manifestul comunist” (1848), mai ales în legătură cu rolul religiei. (1)

Theodor Herzl, de obicei numit părintele oficial al Zionismului, a planificat colonizarea Palestinei într-o carte mai practică „Der JudenStaat” (Statul evreiesc), planificare aprobată de primul congres Zionist din 1897, ce a avut loc la Basel.

Acesta a descris cartea lui Hess „Roma și Ierusalimul” drept cartea care spune tot ce este de spus despre Zionism.

                                                  

„Rasa”, poporul, națiunea și noțiunea de „aleși” , toate acestea se contopesc în Zionism pentru a crea un socialism național, de tip colonialist, sinonim cu „lebensraum-ul” (spațiul vital) și cu ideologia „Blut und boden” (sânge și teritoriu).

Mai târziu, național-socialismul german a fost creat cu aceleași componente ideologice și cu efecte similare asupra societății.

Nazismul este național-socialismul germanilor și Zionismul național-socialismul evreilor.

„Și eu, ca și Hitler, cred în puterea ideii sângelui” scria Haim Nachman Bialik, poetul național al Israelului în „Ora prezentului”(1934).

Declarația Balfour, semnată în 1917 de ministrul britanic de externe și de lordul Rothschild, a creat condițiile necesare pentru o identitate națională pentru grupul de evrei printr-un stat evreiesc pe pământul Palestinei, în concordanță cu țelurile pe termen scurt ale Zionismului.

Marea Britanie a dat o țară deținută de alții unei a treia părți, la schimb pentru colaborarea cu mafia evreiască de pe Wall Street, parțial pentru a finanța ambițiile militare ale Marii Britanii în primul război mondial și parțial pentru a câștiga Statele Unite de partea britanicilor în războiul împotriva Germaniei.

La început exista puțin sprijin pentru Zionism printre evreii europeni și printre evreii din lagărele germane de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial.

Însă, exodul evreilor din Germania în Palestina a fost plănuit de Zioniștii evrei în colaborare cu germanii naziști, blocându-se astfel un exod mai substanțial al evreilor în alte țări. Acest lucru s-a făcut prin cooperarea dintre Organizația Zionistă Mondială și Germania, prin așa numitul Acord de Transfer din 1933. Înainte de asta, evreimea mondială declarase război Germaniei sub forma unui boicot economic global.

Însă, cu mult înainte, ca parte din colonizarea europeană, încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Zionismul instruise evreii în vederea colonizării Palestinei. Zionismul politic și-a atins pragul maxim după terminarea celui de-al doilea război mondial odată cu proclamarea statului evreiesc al Israelului în 1948.

Evreii est-europeni marxiști, conduși de Ben-Gurion, părintele fondator al Israelului și viitor prim ministru al Israelului care se considera un bolșevic, au jucat un rol important în colonizare. Chibuțurile socialiste din care doar evreii puteau face parte, au pavat drumul către furtul pământului și purificarea etnică a 750.000 de palestinieni în 1948, cataclismul ce poartă numele Nakba. Acești palestinieni și urmașii lor încă trăiesc în tabere de refugiați sau în exil și li se refuză dreptul, garantat de Organizația Națiunilor Unite, de a se reîntoarce.

Expulzarea palestinienilor s-a făcut cu ajutorul armatei evreiești Hagana și al organizațiilor teroriste Stern și Irgun, fondate de Zeév Jabotinsky care a colaborat cu Benito Mussolini. În același an, gruparea Stern l-a asasinat pe contele Folke Bernadotte, trimisul și negociatorul suedez al planului de partiție al UN. (2)

Însă, abia după războiul de șase zile din 1967, Zionismul (post-Zionismul) a devenit o forță semnificativă în Statele Unite, prin influența evreiască din industria bancară, media și cinematografică, din sfera academică și prin organizațiile lobby-ului evreiesc precum AIPAC și prin influența neoconservatorilor (neoconilor) asupra politicii externe americane și a războaielor neo-coloniale din Afganistan și Irak. Neoconii americani sunt aliați cu Zioniștii evrei și creștini și conservatorii neo-liberali, Leo Strauss fiind principala figură ideologică. Un soi de Zionism de dreapta care seamănă foarte mult cu Zionismul lui Jabotinsky în Palestina. Dar neoconii au rădăcini și printre troțkiștii din SUA, care, la fel ca Ben-Gurion în Palestina, erau bolșevici. Uniunea Sovietică a participat activ la munca depusă în vederea admiterii Israelului ca stat membru al UN. În ce măsură a făcut asta pentru a-și consolida influența printre comuniștii din SUA, în mare parte evrei, sau ca prim act important al social-imperialismului sovietico-american, este discutabil.

Majoritatea grupurilor religioase evreiești de astăzi privesc Zionismul ca pe o dezvoltare pozitivă a iudaismului. (3) Dar există grupări mai mici de evrei ortodocși, cum ar fi Neturei Karta, care consideră Zionismul incompatibil cu iudaismul din cauză că statul evreiesc poate fi doar opera lui Dumnezeu, nu a oamenilor, așa cum este cazul Israelului.

                                                       Neturei Karta

Zionismul creștin se bucură de un sprijin considerabil în Statele Unite dar nu numai. Zionismul creștin este o organizație mare dar este subordonată Zionismului evreiesc în sprijinul acordat unui stat evreiesc în Sion, unde, se presupune că într-o zi evreii vor deveni creștini. (4)

Astăzi, Zionismul a devenit cea mai dominantă ideologie din lumea vestică și expresia cea mai semnificativă a imperialismului anglo-american. Este folosit pentru a controla gândirea oamenilor prin restricționarea libertății discursului public și a presei și pentru a motiva războaiele neo-colonialiste împotriva islamului. Acest lucru este realizat prin prezentarea unei imagini oficiale a „Holocaustului” ca o chestiune exclusiv evreiască, holocaust care este tratat ca o religie; chestionarea acestuia este tabu și este un act care se pedepsește prin lege. Astăzi, în multe țări, există academicieni în închisoare pentru că au criticat sau contestat religia holocaustului. Uniunea Europeană promovează colaborarea economică și militară cu Israelul.

Noul Hitler se spune că se află în Iran. El este acuzat că ar vrea să șteargă Israelul de pe suprafața pământului, într-un nou „holocaust”, folosind niște arme nucleare pe care nu le posedă, spre deosebire de Israel.

Criticarea politicilor Israelului și a influenței sale este considerată „antisemitism” în Statele Unite și nu numai. Punerea sub semnul întrebării sau contestarea unor părți din imaginea Zionistă oficială – cum ar fi numărul de 6 milioane de evrei uciși în holocaust – este numită negarea holocaustului; cei care critică dominarea mafiei evreiești a elitei ce se află la putere, mai ales pe Wall Street și în sistemul federal de rezervă monetară din SUA sunt numiți „adepți ai teoriilor rasiste ale conspirației”. Atât în Statele Unite cât și în Uniunea Europeană se fac eforturi considerabile pentru a se promova restricții mai severe și o pedeapsă și mai mare pentru asemenea critici.

În Suedia, organizații precum The Expo Foundation (un comitet suedez împotriva antisemitismului, un fel de Ligă antidefăimare suedeză) joacă un rol important ca organizație de bază a autorității guvernamentale Forum for Living History (FFLH) ce apără statul evreiesc și promovează ideologia Zionistă. FFLH, vânătoarea de vrăjitoare organizată de acesta și condamnarea lui Ahmed Rami de la Radio Islam sunt câteva semne ale influenței Zionismului asupra instituțiilor guvernamentale suedeze. Lumea afacerilor își are echivalentul său în mass-media – corporația evreiască Bonnier o influențează pe cea din urmă. Democrații Suedezi, partidul politic de extremă dreapta, este partidul cel mai pro-israelian și, în consecință, partidul care lansează cele mai agresive atacuri la adresa islamului.

Răspândirea informației despre influența distructivă a Zionismului asupra umanității este o luptă ideologică împotriva controlului și a manipulării gândirii oamenilor. Mai ales din moment ce Zionismul nu există aproape deloc în dezbaterea publică. Iar motivul pentru care nu există este acela că în mare parte presa, discursul public și tot ce ține de manifestarea culturală și ideologică este deținut sau influențat de interesele Zioniste.

Statul evreiesc al apartheidului, puternic înarmat nuclear, numit Israel este cea mai mare amenințare de astăzi la adresa păcii prin influența sa asupra lumii vestice și Zionismul este cea mai mare amenințare la adresa umanității, inclusiv la adresa marii majorități a evreilor. Zionismul este folosit de elitele aflate la putere pentru a stabili o nouă ordine mondială cu un singur stat de tip Big Brother și conflicte și războaie permanente între diferite grupuri etnice, religioase și culturale din state-națiuni dezintegrate. În acest context, Israelul este capitala lumii și palestinienii sunt poate cei mai oprimați oameni din lume.

Trebuie subliniat că:

* Zionismul este un proiect național socialist religios iar marxismul este un proiect socialist secular și internațional, iar ambele pot fi privite ca proiecte evreiești, din cauza dominanței evreilor în rândul liderilor acestor proiecte. Karl Marx nu a fost Zionist, dar Moses Hess a fost dublura sa în cadrul întâlnirilor Asociației Internaționale a Muncitorilor din 1868 și 1869, la 6 ani după ce scrisese opera fundamentală a Zionismului: „Roma și Ierusalimul”.

* Marxismul și Zionismul pot fi privite ca proiecte complementare de supraviețuire a evreilor în Europa, ce au durat o sută de ani, de la mijlocul secolului al 19-lea până la mijlocul secolului 20 – o strategie tribală cu două fațete. Zionismul a creat condițiile necesare pentru o națiune a evreilor, în timp ce marxismul a redus forța tuturor celorlalte națiuni prin internaționalismul său. Indiferent dacă acest plan s-a născut instinctiv sau a fost lansat de o conspirație a francmasonilor sau Moses Hess a plantat semințele sale sau a fost o combinație a tuturor acestor factori și încă a unora, rezultatul tangibil a fost că grupul evreilor s-a întărit. În asemenea măsură că până și tentativele lui Hitler și ale lui Stalin de a-i reduce influența au eșuat. Vedem astăzi că aceste strategii privind puterea evreiască au avut succes, mai ales în vest și mai ales în rolul post-Zionismului în războaiele neo-colonialiste. Faptul că majoritatea evreilor sunt exploatați de elita puterii Zioniste nu schimbă acest lucru.

* Grupurile religioase evreiești de astăzi consideră că un om născut dintr-o mamă evreică și care nu aparține unei alte religii este evreu din punct de vedere religios. Este posibil și să se convertească la iudaism. Dar mulți dintre cei care se consideră azi evrei sunt de fapt seculari. A fi evreu astăzi, este mai mult o chestiune de a adopta o identitate care este legată de statul evreiesc și de „holocaust”. Uneori poate fi și din convingere religioasă, dar nu este neapărat necesar. Fiecare individ evreu poate alege dacă vrea sau nu să fie evreu.

* Iudaismul, mentalitatea evreiască și Zionismul sunt concepte cu granițe fluide. Ele sunt conectate dar uneori trebuie separate. Asta din cauza diverselor opinii în rândul evreilor religioși despre Zionism și din cauză că numărul neevreilor influențați de mentalitatea evreiască și de Zionism este mult mai mare decât numărul evreilor. Cercetările moderne arată că evreii nu sunt nici un grup etnic omogen sau un popor în sensul obișnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, un grup împrăștiat ținut laolaltă de o mentalitate tribală comună și legi religioase (halakha) ce ghidează felul în care se raportează la neevrei (goimi), care, în acest context, sunt considerați a fi niște suboameni.

Note:

1. Hess, Moses. ”The Holy History of Mankindand Other Writings”, ed. by Shlomo Avineri. Cambridge University Press, 2005

2.Shahak, Israel, ”Jewish History, Jewish Religion: The Weight of Three Thousand Years”, Pluto Press, London, Sterling, Virginia (1994, 1997) 2002

3.Sand, Shlomo. ”The Invention of the Jewish People”, Verso Books, 2009

4.Slezkine, Yuri. ”The Jewish Century”, Princeton University Press, 2004

http://www.veteransnewsnow.com/2013/11/09/229851what-is-zionism/

Dialogul nu este neutru

de Eman Elshaikh

Dialogul pare a fi o îndeletnicire plăcută. Ne amintește de colaborare, pace, deschiderea minții și un schimb liber de idei. Evocă imagini ale filosofilor peripatetici dezbătând concepte cu strictețe și imparțialitate, ajungând la o mai mare claritate și apropiindu-se de adevărul obiectiv. La suprafață, dialogul pare a fi neutru, corect și generator de relații solide, bună-credință și rezultate pozitive.

În ciuda aparențelor, conceptul dialogului este departe de a fi neutru sau inocent și are multe fundamente ideologice care adesea rămân neexaminate. Se presupune în mod fals, de exemplu, că toți interlocutorii intră în dialog de pe poziții egale și cu bună-credință. Se mai presupune, la fel de fals, că un du-te vino antagonist, dacă i se acordă timp, va aduce adevăr și dreptate. Împreună, aceste presupuneri exclud recunoașterea (și în consecință interogarea) decalajelor de putere adânc înrădăcinate, a dinamicilor opresive și a discursurilor hegemonice. Făcând asta, devine extrem de dificilă intrarea în dialog de pe o poziție marginală și obținerea vreunei dreptăți.

Acest lucru este cu atât mai adevărat când vine vorba de Palestina și Israel. A cere un dialog între palestinieni și israelieni nu este deloc simplu: este încărcat cu presupunerea unui așa-zis conflict primordial, inerent, între arabi și evrei (cu totul altfel decât colonialismul istoric de tip settler), pentru care fiecare parte este la fel de responsabilă. În realitate, o discuție deschisă între colonizatorii puternici și oamenii colonizați, vulnerabili, este imposibilă.

Pentru palestinieni, dialogul este un loc foarte șubred din care să lupte pentru dreptate. Așa cum scria autorul Rich Forere pentru Salem News, „grupurile de dialog îi plasează pe palestinieni pe o poziție din care, pentru a-și împărtăși experiențele cu israelienii, sunt obligați să accepte o realitate distorsionată. Dacă refuză, sunt considerați a fi dezinteresați în legătură cu ce are de spus partea cealalaltă, și deci, dezinteresați de pace.”

Asta nu înseamnă că apărătorii dialogului sunt întotdeauna oameni răi. Pur și simplu înseamnă că noțiunea de dialog este construită în și emană dinspre sisteme opresive, care și ele sunt foarte complexe. Așa cum scria teoreticianul politic Iris Marion Young, „oprimarea desemnează prejudiciile și injustiția suferită de unii oameni nu în mod necesar pentru că o putere tiranică îi constrânge, ci din cauza practicilor zilnice ale unei societăți liberale bine-intenționate”. Lupta împotriva oprimării nu este o simplă luptă împotriva răului fățiș, ci mai degrabă o interogare consistentă a multiplelor căi prin care oprimarea este menținută prin intermediul lucrurilor aparent inofensive, ca dialogul.

Așa că, trebuie să ne întrebăm ce poate realiza, mai exact, dialogul, pentru victimele opresiunii, cum ar fi palestinienii. Răspunzând unei invitații de a fi unul dintre oratorii principali pentru Asociația Antropologică din Israel, profesorul libanezo-australian Ghassan Hage a scris că participarea sa nu va duce la eliberarea palestiniană. Admițând bunele intenții ale celor care l-au invitat, acesta a scris:

„Sunt întotdeauna înclinat către dialog, dar m-am gândit îndelung ce ar îndeplini prezența mea și consider că rezultatul ar fi negativ, nu pozitiv. Dar când mă gândesc la ce este pozitiv și la ce este negativ, ma gândesc la felul în care influențează lupta poporului palestinian de a se elibera de colonialism, nu la lupta antropologilor israelieni de a-și face societatea mai receptivă și deschisă la minte. Este o greșeală să le echivalezi pe cele două, chiar dacă, ocazional, s-ar putea suprapune în termeni de interes. […] Accept la modul cel mai sincer că doriți dialog. Așa încât vreau să spun repede de ce, deși sunt pentru dialog, nu sunt pentru dialog așa cum îl propuneți dumneavoastră.

                                                                               

                                                              […]   

Antropologii israelieni se întâlnesc cu un număr de situații care sunt asemănătoare celor pe care le întâlnim noi în alte medii ale colonialismului de tip settler cum ar fi Australia, Noua Zeelandă, Canada și Statele Unite. Toți suntem antropologi lucrând într-un spațiu social care întotdeauna seacă într-un mod vampiric și violent (legal și ilegal) o populație nativă blocându-i pretențiile asupra pământului. Voi, israelienii, trebuie să faceți față și situației în care istoria voastră vampirică este relativ scurtă și nouă, populația colonizată de voi încă este relativ puternică și încă își cere suveranitatea națională și autonomia asupra pământului. Forțele dominante din societatea voastră aspiră să ajungă în situația în care acest lucru va înceta. Acestea au ca scop ștergerea existenței palestinienilor ca reclamanți ai suveranității și îi supun unei terifiante violențe inumane, de o dimensiune, intensitate și permanență dincolo de orice acceptabilitate. Acest lucru a fost numit foarte inspirat de către Baruch Kimmerling al vostru, politicid.

Așa încât, pentru mine, începutul oricărei antropologii decoloniale trebuie să fie anti-politicid. Trebuie să fie preocupat de modalitățile prin care poate fi oprită această violență îngrozitoare și de felul în care se poate oferi prezență și putere politică și socială colonizaților. Nu are legătură cu a-i face pe antropologii din societatea colonizatoare mai liberali și deschiși la minte și capabili să compare diferențele. Cred că singurul lucru pe care l-ar realiza prezența mea ca orator pentru organizația dumneavoastră ar fi acela de a-i supăra pe câțiva conservatori. Dar asta din cauză că sunt imbecili. Apoi, vor mai fi și liberalii inteligenți care vor pleca spunând „Ce sentiment! Am auzit un intelectual sincer și în mod autentic anti-Zionist cu viziuni cu adevărat contradictorii și pe deasupra și provenind dintr-un mediu arab. A fost o experiență care m-a îmbogățit, trebuie că sunt foarte fain și deschis la minte.” Asta nu l-a ajutat și nu îl va ajuta niciodată pe cel colonizat.”

Din motive asemănătoare, Campania Palestiniană pentru Boicotul Cultural și Academic al Israelului (PACBI) adoptă boicotarea instituțiilor academice israeliene. Există multe motive pentru a fi de acord cu pozițiile campaniei. Ca forțe culturale majore, aceste instituții sunt complice la revizionismul necinstit al istoriei violente a Israelului și dețin un rol important în susținerea violenței sistematice împotriva palestinienilor. În plus, palestinienilor nu li se permit libertățile academice de care beneficiază omologii lor israelieni în Palestina și Israel. Activiștii palestinieni din străinătate experimentează și ei așa numita abatere de la libertatea academică, a cărei cea mai recentă repetare a venit ca răspuns la un curs palestinian ținut la Universitatea Berkeley din California.

Omar Barghouti, un membru fondator al PACBI și al mișcării BDS, a avertizat în legătură cu acceptarea lipsită de spirit critic a apelurilor pentru dialog, în cartea sa „BDS: lupta globală pentru drepturile palestinienilor”. Asta deoarece, susține el, înainte ca dialogul să fie autentic sau productiv, trebuie să aibă un scop comun de sfârșire a nedreptății. Barghouti insistă că dialogul nu poate fi concentrat pe „a câștiga de partea ta sectoare substanțiale ale comunității opresorului” pentru a „aduce o schimbare prin persuasiune.”

Cei implicați în injustiție trebuie să fie atenți la dialogul care nu pune în discuție opresiunea palestinienilor într-un mod semnificativ. Așa cum a scris profesorul David Palumbo-Liu în Salon, trebuie să fim prudenți în legătură cu „tipul de dialog fals și imoral care ignoră sau minimalizează pretențiile legitime pentru drepturi și făcând asta creează alibiuri pentru perpetuarea inegalității. Această distincție se aplică fie că discuția are loc între șefi de stat, artiști, scriitori, profesori sau studenți.”

http://muftah.org/dialogue-not-neutral/#.WBKNQtKLTIU

Falsitatea corectitudinii politice și cenzura în travesti

de Bobana M. Andjelkovic

Există diferite definiții și abordări ale conceptului de adevăr. De la filosofiile antice ale Orientului Îndepărtat la filosofiile analitice combinate cu ciberneticile secolelor 20 și 21. Toate au fundamente, argumente și ipoteze ce pot fi dezbătute. Toate pot fi acceptate sau nu, dar majoritatea au fundamente solide și coerente. Cei cărora le place să relativizeze – distracția superficialului filosof contemporan popular, vor abuza de faptul că persistă diferite abordări ale noțiunii și vor trage concluzia că adevărul depinde de viziunea subiectului sau chiar vor pune sub semnul întrebării de ce este important adevărul într-un anumit caz și context.

Până la urmă, importantă este capacitatea de a lăsa la o parte perspectivele mărginite ale acestui climat care ar dori să devalorizeze secole de gândire umană. De-a lungul secolelor au existat eforturi reale de dezvoltare a variatelor poziții și perspective care acoperă spectrul conceptelor umane distincte, care sunt comprehensibile și au baze solide și pot fi tratate ca valori acceptate la modul general. Le putem accepta sau nu, dar sinceritatea originilor acestora este deasupra abordării; au fost derivate în afara motivelor oportuniste. Atâta vreme cât putem susține sau dezbate niște opinii sau teze în baza argumentelor coerente, câtă vreme le putem împărtăși cu ceilalți și le putem aduce în discuție, fie că există sau nu o opoziție fermă de partea cealaltă, ne aflăm totuși în siguranță gândind, dezbătând, concluzionând, încercând să schimbăm opinia, poziția sau abordarea filosofică a cuiva. Este important ca ființele umane să evolueze, să dobândească noi cunoștințe și să dezvolte noi idei, idei mai bune decât cele pe care le aveau înainte. Toate acestea sunt diferite de relativizarea incoerentă, care alcătuiește miezul falsității corectitudinii politice.

Introducerea noțiunii de corectitudine politică pe post de contribuție valoroasă la lupta pentru libertate este complet greșită, nu se potrivește omenirii și, indiscutabil, scade nivelul discursului. Corectitudinea politică este într-adevăr utilă celor care intenționează să subjuge mintea umană, să submineze modalitățile de a gândi și trăi derivate în mod organic și să impună altele în locul acestora. Corectitudinea politică este folositoare în scopuri mai mari sau mai mărunte, cum ar fi susținerea de argumente retorice, manipularea cuiva sau chiar dobândirea de putere politică într-o foarte scurtă perioadă de timp. Acestea sunt motivele pentru care cei ce propun acest model au nevoia relativizării, deoarece în locul unui sistem de valori coerent există doar unul superficial, unul bazat pe inabilitatea de a-și proiecta interesele pe termen lung dincolo de nevoile imediate sau egoiste, deghizate în mod cinic sub formă de grijă autentică pentru ceilalți. Așa încât aceștia descoperă că este mai sigur să relativizeze orice și să se angajeze în oportunism.

Corectitudinea politică nu este legată de progresul sau dezvoltarea umană, este nenaturală; artificialitatea vine odată cu dezvoltarea unui limbaj specific sau a jargonului său. Corectitudinea politică este o valoare impusă, una obținută exclusiv prin banii oferiți celor care o promovează – lucru care le permite să impună aceste valori suspecte, pentru a distrage omenirea de la dezvoltarea naturală (peste care nu se poate sări), pentru a favoriza anumite grupuri și a le oprima pe altele, pentru ca, în cele din urmă, să pulverizeze și să separe oamenii. Dar, în același timp, trebuie creată aparența că există grijă pentru ceilalți, pentru egalitate, fraternitate și toate celelalte fraze cu încărcătură politică dar care de fapt și-au pierdut orice înțeles în procesul deconstrucției textuale.

Este necesar să ne adresăm și originii istorice a corectitudinii politice. Aceasta datează din timpul dezbaterilor politice și disputelor în contextul politicilor extremiste. A început ca un produs al stalinismului în cadrul partidului comunist și era o unealtă folosită împotriva celor care depășeau granița acceptabilă a gândirii ideologice. A continuat în cadrul inautenticelor dezbateri politice din SUA după cel de-al Doilea Război Mondial, unde a devenit mai mult decât evident că scopul acestei agende nu avea nimic în comun cu realizările sociale. Scopul declarat era acela ca oamenii să se comporte unii față de alții și să fie tratați în mod egal, indiferent de diferențele dintre ei. Dar intenția este legată mai mult de nebunie politică, de extremism deghizat și poate chiar de un oarecare grad de instabilitate psihică printre indivizii sau grupurile care o promovează.

Dacă termenul de corectitudine politică cuprinde sugestia ortodoxiei staliniste în URSS și a campaniilor media sociale și politice orchestrate în SUA după WWII pentru a facilita transferul puterii de la instituțiile guvernamentale oficiale la instituțiile non-guvernamentale neoficiale, cum a ajuns să fie privit ca o preocupare autentică pentru libertate și egalitate? Este mai mult o mască pentru cenzura neoficială sau, mai precis, o încercare de a controla membrii societății prin limbajul cotidian într-o manieră deghizată, cu scopul de a modela mințile. Țintește să ia aparența unui luptător pentru libertate în numele fiecărui individ de pe planetă, indiferent de viziunile politice, religioase, sexuale sau de orice alt tip ale oricărui individ de pe planetă. Dar, în același timp, presupune ca indivizi sau grupuri demne de dispreț să poată susține dreptul de a exista și a acționa deschis.

Într-o epocă în care corectitudinea politică doar lasă impresia că protejează pe toată lumea și susține libertatea pentru toată lumea, comunitatea internațională permite Israelului să omoare poporul palestinian, pe teritoriul statului Palestina, atât în Cisiordania cât și în Gaza. Israelului i se permite să nu ridice blocada ce asfixiază Gaza, Israelului i se permite să folosească operațiuni militare sub steag fals și campanii media sub steag fals pentru a porni războaie dezgustătoare și masacre în statul ocupat al Palestinei. Israelului i se permite să aducă cetățeni străini, evrei și convertiți – coloniști ilegali, mulți dintre ei nici măcar cunoscând limba ebraică, fanatici religioși de extremă dreapta din lumea întreagă, să trăiască pe pământul altor oameni și să se poarte ca cetățeni israelieni. Dar indigenilor din statul Palestina nu li se permite să trăiască acolo liberi, pe terenurile lor private sau pe proprietatea statului – sunt expulzați și li se neagă dreptul de reîntoarcere – toate acestea sub privirea comunității internaționale.

Israelul distruge cultura beduinilor chiar și după ce a fost avertizat de comunitatea internațională. Coloniile pe care Israelul le construiește pe pământ palestinian sunt ilegale sub legea internațională. Israelul se folosește de discuțiile despre pace pentru a distrage atenția de la anexarea de și mai mult pământ și de la construirea de și mai multe colonii ilegale. Dar, de fiecare dată când este denunțat pentru violență rușinoasă față de statul Palestinei și cetățenii săi, Israelul invocă argumentul antisemitismului și al holocaustului. Ce este corect politic în argumentul acesta? Antisemitismul și holocaustul sunt singurele argumente, false oricum, pe care Israelul este în stare să le aducă pentru a-și justifica crimele, de 70 de ani încoace? Au trecut 70 de ani de la holocaust și aproape un secol de la începutul ocupației deschise și sprijinite internațional și al violenței indiscutabile față de Palestina și cetățenii ei pe pământul lor. Sportul preferat al soldaților israelieni din ultimii ani este uciderea copiilor palestinieni. Forțelor de Ocupație Israeliene (așa-zisul IDF) li se permite profanarea și vandalizarea locurilor sfinte islamice și creștine. Ce este corect politic în legătură cu asta?

Triburi africane indigene sunt rase de pe suprafața pământului și, iarăși, falsul argument este folosit drept camuflaj – grija umanitară. Resursele naturale sunt furate, viețile oamenilor sunt schimbate cu forța sub falsul pretext al preocupării față de ei. Guvernele sunt schimbate cu forța, sunt impuse standardele societății străine, sunt provocate războaie civile, oamenii sunt lăsați să moară de foame. Același lucru au pățit și aborigenii din Australia, triburile native din America de Sud și de Nord și câteva triburi și națiuni din unele părți ale Asiei. Din fericire, încă mai sunt părți ale lumii sănătoase. Acestea au reușit să-și păstreze vii umanitatea și cultura, atât cât este posibil în epoca furiei nebune. Paradigma dominantă este în general aliată în jurul ignoranței, a superficialității și a lașității; o paradigmă ce plasează valoarea în uriașele cantități de bani, mai presus de orice. Aceștia sunt bani însângerați, străini, în mare parte venind din așa-zisa lume dezvoltată. Ce este corect politic în legătură cu asta?

În ultimii zeci de ani, comunitatea internațională a creat o nouă zonă de război în Balcani, prin fragmentări și divizări, prin războaie civile și bombardamente NATO cu ajutorul politicienilor locali corupți, ale căror viziuni politice variază de la naționalismul extrem la sălbaticul capitalism vestic distructiv, depinde ce li s-a ordonat de la marii șefi ai lumii dezvoltate. Ce este corect politic în legătură cu asta?

Ce scop are UNESCO, dacă Bagdad, Tripoli, Damasc, Kabul și alte centre antice ale culturii sunt distruse? Care este scopul UN dacă Statele Unite ale Americii duc războaie de proximitate și nu numai, peste tot în lume? Care este scopul misiunilor internaționale de pace ale UN dacă nu pot acționa în linie cu legea internațională și păstra pacea? Care este scopul oricărui serviciu public de poliție dacă este militarizat și mai mult pune în pericol decât protejează plătitorii de taxe? Și ce este corect politic în legătură cu asta?

Dar, chiar dacă așa-numitele țări ale lumii dezvoltate au făcut posibil, sub false argumente, să se șteargă culturi importante, care au reprezentat sol fertil pentru dezvoltarea multor alte culturi și să se fure artefacte din țările distruse pentru a fi expuse în muzeele lumii dezvoltate, nu este posibil să elimine oamenii sănătoși la cap și bunul simț. De aceea misiunea lor este finalizată prin manipulare și prin implementarea mijloacelor necesare creării standardelor duble și dizolvării conștiinței umane naturale. Dar, mai devreme sau mai târziu, bunul simț va apărea din nou, pentru că este o caracteristică naturală. Când natura este împiedicată să existe prin mecanismele sale obișnuite, găsește alte modalități prin care să lupte cu boala, deoarece natura este un sistem autoreglator pe care noile științe aplicate încearcă să-l copieze prin mașinării, dar eșuează, producând himere.

Opoziție controlată

de Gilad Atzmon

În cartea sa, „Inventarea Pământului lui Israel”, academicianul israelian Shlomo Sand reușește să prezinte dovezi concludente privind natura vicleană a narativei istorice Zioniste – și anume că Exilul evreiesc este un mit, la fel ca poporul evreu și chiar și Pământul lui Israel.

Dar Sand și alții nu au adresat cea mai importantă întrebare: Dacă Zionismul este bazat pe un mit, cum reușesc Zioniștii să scape basma curată cu minciunile lor și încă de atâta timp?

Dacă „întoarcerea acasă” evreiască și pretenția unei patrii evreiești nu pot fi confirmate istoric, de ce au fost susținute atât de evrei cât și de Vest atâta timp? Cum reușește statul evreiesc să-și glorifice ideologia expansionistă rasistă cu prețul suferinței arabilor și a palestinienilor?

Puterea evreiască este, în mod evident, unul dintre răspunsuri, dar ce este această putere evreiască? Putem pune această întrebare fără a fi acuzați de antisemitism? Va veni vreodată vremea când vom putea discuta înțelesul acestei noțiuni și analiza politicile sale? Este puterea evreiască o forță întunecată, dirijată și controlată de o putere clandestină? Există ceva de care evreii să se rușineze? Dimpotrivă – puterea evreiască, în cele mai multe cazuri, este celebrată chiar în fața ochilor noștri. După cum știm, AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) nu își ascunde agenda, activitățile sau realizările. AIPAC, CFI (Christian Friends of Israel) în Marea Britanie și CRIF (Conseil Représentatif des Institutions Juives de France) în Franța operează în maniera cea mai fățișă și adesea se laudă cu succesul lor.

Mai mult decât atât, acum suntem obișnuiți să-i vedem pe liderii noștri aleși în mod democratic făcând coadă pentru a îngenunchea fără de rușine în fața patronilor care îi plătesc. Neoconii cu siguranță nu simt nevoia să-și ascundă afilierile Zioniste. Liga Anti Defăimare (ADL) a lui Abe Foxman muncește în scopul iudaizării discursului vestic, vânând și hărțuind pe oricine îndrăznește să formuleze orice tip de critică la adresa Israelului și chiar față de noțiunea de popor evreu „ales”. Desigur, același lucru se aplică mass-mediei, băncilor și Hollywood-ului. Cunoaștem mulți evrei puternici care nu se sfiesc deloc în a-și arăta legătura cu Israelul și devotamentul față de securitatea israeliană, ideologia Zionistă, întâietatea suferinței evreiești, expansiunea israeliană și chiar față de excepționalitatea evreilor.

Dar, oricât ar fi de omniprezenți, AIPAC, CFI, ADL, Bernie Madoff, „salvatorul” Bernard Henry-Levy, susținătorul războiului David Aaronovitch, profetul pieței libere Milton Friedman, Steven Spielberg, Haim Saban, lordul Levy și mulți alți Zioniști entuziaști și avocați ai hasbarei, aceștia nu se află în centrul forței ce pune în mișcare puterea evreiască, ei sunt niște simptome. Puterea evreiască este mult mai sofisticată decât o simplă listă a unor lobby-uri evreiești sau a unor indivizi dotați cu niște abilități manipulatoare ieșite din comun. Puterea evreiască este acea capacitate unică de a ne opri din a discuta despre puterea evreiască sau chiar din a o contempla. Este capacitatea de a determina limitele discursului politic și ale criticii în mod particular.

Contrar credinței populare, nu Zioniștii „aripii drepte” promovează puterea evreiască, ci de fapt cei „buni”, cei „luminați” și cei „progresiști” sunt aceia care fac din puterea evreiască cea mai eficientă și viguroasă forță. „Progresiștii” sunt cei care stingheresc abilitatea noastră de a identifica politicile tribale iudeocentrice din sânul neoconservatorismului, imperialismului american contemporan și al politicii externe. Așa-zisul „anti-Zionist” este cel care se dă peste cap pentru a ne distrage atenția de la faptul că Israelul se autodefinește ca Stat Evreiesc și ne face orbi în fața faptului că tancurile sale sunt decorate cu simboluri evreiești. Intelectualii evrei de stânga au fost cei care s-au grăbit să-i denunțe pe profesorii Mersheimer și Walt, munca lui Jeff Blankfort și a lui James Petras lobby-ului evreiesc. Și nu e niciun secret că Occupy AIPAC, campania împotriva celui mai periculos lobby politic din America, este dominată de câțiva membri onești ai tribului ales. Trebuie să înțelegem că vocile noastre disidente sunt departe de a fi libere. Ba chiar dimpotrivă, avem de-a face cu un caz instituționalizat de opoziție controlată.

În 1948 al lui George Orwell, personajul central probabil că este Emmanuel Goldstein. Goldstein al lui Orwell este un evreu revoluționar, un Lev Troțki fictiv. Este descris ca fiind șeful unei misterioase organizații anti-partid numită „Frăția” și este și autorul celui mai subversiv text revoluționar (Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic). Goldstein este „vocea din opoziție”, cea care chiar spune adevărul. Însă, pe măsură ce înaintăm în textul lui Orwell, aflăm de la O’Brien din „cercul interior” al Partidului că Goldstein a fost inventat de fapt de către Big Brother cu scopul clar de a controla opoziția și posibilele granițe ale disidenței.

Relatarea personală a lui Orwell despre Războiul Civil Spaniol, „Omagiu Cataloniei”, a prevestit crearea lui Emmanuel Goldstein. Ceea ce a trăit Orwell în Spania, un deceniu mai târziu, s-a maturat într-o profundă înțelegere a disidenței ca formă a opoziției controlate. Sunt de părere că, până la sfârșitul anilor 1940, Orwell înțelesese adâncimea intoleranței și tendințele tiranice și conspirative ce zăceau în inima praxisului și politicilor de tip „Big Brother” ale stângii.

Destul de surprinzător, încercarea de a examina opoziția noastră controlată contemporană din interiorul stângii și al progresiștilor dezvăluie că aceasta este departe de a fi conspirativă. Ca și în cazul lobby-ului evreiesc, așa-zisa „opoziție” abia încearcă să-și mascheze interesele tribale etnocentrice, orientarea spirituală și ideologică și afilierea.

O scurtă cercetare a listei organizațiilor fondate de către George Soros și al său OSI (Open Society Institute) ne oferă o perspectivă cumplită – practic, întreaga rețea progresistă americană este finanțată, parțial sau în mare măsură, de un Zionist liberal, un filantropist multi-miliardar care susține multe cauze bune și importante care sunt de asemenea foarte bune pentru evrei. Și totuși, ca și neclintitul Zionist Haim Saban, Soros nu operează în mod clandestin. Institutul pentru o Societate Deschisă furnizează cu mândrie toate informațiile necesare privind vastele cantități de șecheli pe care le împarte bunelor și importantelor sale cauze.

Deci, nu îl putem acuza pe Soros sau fundația sa de cenzurarea sinistră a discursului politic, suprimarea libertății de expresie, nici măcar de „controlarea opoziției”. Tot ceea ce face Soros este să sprijine o largă varietate de „cauze umanitare”: drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, egalitatea, democrația, „primăvara” arabă, iarna arabă, oprimatul, opresorul, toleranța, intoleranța, Palestina, Israelul, anti-război, pro-război (doar când e neapărat necesar) și așa mai departe.

Așa cum Fratele cel Mare al lui Orwell încadrează granițele disidenței prin metode de controlare a opoziției, fundația lui Soros determină și ea, fie conștient sau inconștient, limitele gândirii critice. Însă, spre deosebire de 1948, unde Partidul este cel care își inventează opoziția și îi scrie textele, în cadrul discursului nostru „progresist”, propriile noastre voci disidente, în mod benevol și conștient, sunt cele care își compromit principiile.

Se poate ca Soros să-l fi citit pe Orwell – în mod clar crede în mesajul acestuia – deoarece din când în când chiar susține forțele adverse. De exemplu, finanțează și organizația ușor-Zionistă J Street, dar și ONG-urile palestiniene. Și ghiciți ce? Niciodată nu le ia mult beneficiarilor pro-palestinieni să-și compromită propriile, cele mai prețioase principii, pentru a se încadra în viziunea patronului care dă banii.

Mâna vizibilă

Mâna invizibilă a pieței este o metaforă inventată de Adam Smith pentru a descrie comportamentul autoreglator al pieței de consum. În politicile contemporane, mâna vizibilă este o metaforă similară care descrie tendința autoreglatoare a beneficiarului de fonduri politice pentru a integra complet în agenda sa politică viziunea sponsorului său.

Democracy Now, cea mai importantă sursă media disidentă americană nu a discutat niciodată despre lobby-ului evreiesc cu Mersheimer, Walt, Petras sau Blankfort – cei patru experți de top care ar fi putut informa poporul american despre dominarea politicii externe americane de către lobby-ul evreiesc. Din aceleași motive, Democracy Now nu ar explora agenda iudeocentrică a neoconilor, nici nu ar discuta vreodată despre politicile identitare evreiești cu subsemnatul. Democracy Now i-ar găzdui pe Noam Chomsky sau pe Norman Finkelstein, ba chiar l-ar lăsa pe Finkelstein să-l mănânce cu tot cu fulgi pe Alan Dershowitz, caricatura Zionistă – toate foarte bune, dar nu suficient de bune.

Este relevant faptul că Democracy Now este finanțat puternic de către Soros? Vă las să decideți singuri.

Dacă am dreptate (și cred că am), avem o problemă serioasă aici. Așa cum stau lucrurile, discursul progresist, sau cel puțin o mare parte a lui, este cel care susține puterea evreiască. Dacă într-adevăr acesta este cazul și sunt convins că așa este, atunci mai degrabă discursul progresist exploatat, decât Zionismul, este obstacolul principal care trebuie înfruntat.

Nu e o coincidență că abordarea „progresistă” a „antisemitismului” este suspicios de similară cu cea Zionistă. Ca și Zioniștii, multe instituții și activiști progresiști aderă la bizara sugestie că opoziția față de puterea evreiască este „motivată rasial” și împământenită într-un soi de tendință „reacționară” ne-evreiască. În consecință, Zioniștii sunt adesea sprijiniți de către unii „progresiști” în cruciada lor împotriva criticilor Israelului și ai puterii evreiești. Este această ciudată alianță între două școli de gândire presupus adverse rezultatul unui posibil continuum ideologic între două ideologii politice așa-zis opuse? Poate că, până la urmă, progresismul ca și Zionismul este motivat de o stranie înclinație către ideea de „a fi ales”. În definitiv, a fi progresist implică oarecum că altcineva trebuie să fie „reacționar”. Acele elemente autocentrice de excepționalism și ideea de „a fi ales” au făcut ca progresismul să fie atât de atractiv în rândul evreilor seculari și emancipați. Dar principalul motiv pentru care „progresiștii” au adoptat viziunea Zionistă privind antisemitismul, poate fi din cauza lucrării acelei mâini vizibile care în mod miraculos modelează perspectiva progresistă asupra rasei, rasismului și întâietății suferinței evreiești.

S-ar putea să fim nevoiți să înfruntăm faptul că discursul progresist efectiv operează ca cel mai lung braț al Israelului – cu siguranță acționează ca un gardian și un protector al Zionismului și al intereselor tribale evreiești. Dacă Israelul și suporterii săi s-ar confrunta vreodată cu veritabila opoziție i-ar putea pune pe gânduri. Dar pe moment, Israelul și lobby-urile Zioniste întâlnesc doar o rezistență insipidă, diluată, progresist-cenzurată, care, în practică, susține ocupația israeliană, opresiunea și o listă infinită de abuzuri ale drepturilor umane.

În loc să se constituie ca o opoziție în masă față de Statul Evreiesc și lobby-ul său agresiv, „rezistența” noastră este redusă la un lanț de mini-reuniuni ale purtătorilor de ecusoane, acoperiților cu keffiyeh și fluturătorilor de pancarte, presărate cu ocazionale ieșiri nervoase din partea vreunei bune evreice în timp ce este filmată de un alt bun evreu. Dacă cineva crede că o mână de ecusoane și o căruță de clipuri de amatori puse pe Youtube în care se celebrează justețea evreiască se vor transforma într-o mișcare globală anti-Israel a maselor, e fie naiv, fie prost.

De fapt, un sondaj Gallup arată că simpatia actuală a americanilor pentru Israel a atins un prag maxim. 64% dintre americani sunt de partea Statului Evreiesc și numai 12% de partea palestinienilor. Nu e vreo surpriză și concluzia ar trebui să fie clară. În ceea ce privește chestiunea Palestinei, ideologia și praxisul „progresist” nu au dus nicăieri. În loc să înregistreze schimbări în bine vis-à-vis de cauza palestiniană, tot ce fac acestea este să-i localizeze pe „bunii” evrei din centrul discursului despre solidaritate.

Când a fost ultima dată când un luptător palestinian pentru libertate a apărut la TV? Acum douăzeci de ani palestinienii erau hotărâți să devină noii Che Guevara. Bun, poate că luptătorul palestinian pentru libertate nu ar fi vorbit neapărat o engleză perfectă și nu ar fi fost absolventul unei școli englezești, dar era independent, autentic și determinat. El sau ea ar fi vorbit despre pământul care îi era furat și despre disponibilitatea de a face orice pentru a-l lua înapoi. Dar acum, palestinianul a fost „salvat”, el sau ea nu mai trebuie să lupte pentru pământul său, „progresiștii” se ocupă de tot.

Această voce „progresistă” vorbește în numele palestinienilor și, în același timp, sprijină politici marginale, luptă împotriva „islamismului” și a „radicalizării religioase” iar ocazional chiar susține stranii războaie intervenționiste și, bineînțeles, mereu, mereu, mereu luptă împotriva antisemitismului. Opoziția controlată a transformat suferința palestiniană în încă o „marfă” progresistă ce zace în fundul raftului din magazinul campaniei pentru o „cauză bună”.

Pentru discursul progresist evreiesc, scopul din spatele sprijinului pro-palestinian este clar. Este acela de a oferi impresia unui pluralism în sânul comunității evreiești. Pentru a sugera că nu toți evreii sunt Zioniști răi. Philip Weiss, fondatorul celui mai popular blog progresist pro-palestinian, a fost suficient de curajos încât să recunoască de față cu mine că propriile interese evreiești stau în centrul activității sale pro-palestiniene.

Dragostea de sine evreiască este un subiect fascinant. Dar și mai fascinanți sunt evreii progresiști iubindu-se pe ei înșiși pe spinarea palestinienilor. Cu multi-miliardari ca Soros menținând discursul, solidaritatea este acum o industrie, preocupată de profit și putere și nu de etici sau valori și este un spectacol atât amuzant cât și tragic, deoarece palestinienii devin o chestiune periferică în cadrul propriului discurs despre solidaritate.

Deci, poate că înainte de a discuta despre „eliberarea Palestinei”, va trebui să ne eliberăm noi înșine.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2013/04/12/controlled-opposition/

Regândind teoria „banalității răului”

                   Soldați israelieni arestând un băiat palestinian

A venit momentul să reexaminăm teoria Hannei Arendt. Nu tot răul este banal, cu siguranță nu acela care pune stăpânire pe o națiune cu un simț al superiorității rasiale. Israelul nu este nici nazist, nici fascist sau de apartheid – dar actualul său regim colonialist se aseamănă cu alte regimuri diabolice.

de Eva Illouz

Ce face ca unele regimuri politice să fie diabolice? De ce anumite ființe umane, mai ales dacă aparțin unor majorități etnice, rasiale, religioase sau naționale, își doresc să îi alunge pe ceilalți din casele lor, să le răpească munca, pământul și proprietățile, să-i bage în închisori, să-i tortureze sau să-i ucidă – mai ales dacă cei din urmă sunt membri ai unor grupuri minoritare?

Răutatea inimii umane a preocupat îndelung teologii și filosofii. În 1960, un psiholog social a decis să folosească metodele științei pentru a înțelege natura răului, ce îi face pe oameni să se implice în masacre pe scară largă. În acel scop, a conceput ceea ce avea să devină unul dintre cele mai importante experimente din toate timpurile. Acest om se numea Stanley Milgram și era fiul unor evrei europeni care imigraseră în Statele Unite. Strălucitul psiholog experimental al universității Yale era profund tulburat de genocidul evreilor. După cum a declarat el însuși, imboldul din spatele studiilor sale a provenit direct din Șoah (Holocaust).

Experimentul, care a început să se dezvolte în 1961, a implicat recrutarea subiecților cărora li s-a spus că participă la un studiu care analizează felul în care învață oamenii. Acestora li s-a desemnat fără excepție rolul de „profesor”, în timp ce „elevii” făceau de fapt parte din echipa lui Milgram. Profesorul avea să-i citească elevului o pereche de cuvinte iar apoi avea să revină asupra listei, cerându-i elevului să își amintească cel de-al doilea cuvânt din fiecare pereche. De fiecare dată când elevul dădea un răspuns greșit, îi era administrat un șoc electric, intensitatea acestuia crescând cu fiecare nou răspuns greșit.

 Erau 15 niveluri ale șocului, cel mai puternic dintre ele – marcat „șoc extrem: pericol” – era declarat a fi setat la 450 de volți. Pe măsură ce șocurile deveneau mai intense, „elevul”, care era de fapt un actor, începea să reacționeze tot mai puternic până ajungea să țipe de durere înainte de a cădea într-o muțenie amenințătoare. Dar dacă și când voluntarul spunea că nu vrea să mai continue, că e îngrijorat pentru sănătatea elevului, persoana care supraveghea experimentul răspundea, cu o voce fermă, „trebuie să continui” sau „experimentul îți cere să continui”.

Ce face din acest experiment unul cu adevărat genial este că înainte de a-l demara, Milgram a efectuat un sondaj de opinie asupra unui eșantion larg de oameni și grupuri sociale și le-a cerut să evalueze probabilitatea ca oamenii să administreze șocul cel mai puternic dacă așa li s-ar cere. Aproape toți oamenii chestionați au prezis că procentajul va fi foarte scăzut, că majoritatea vor refuza să coopereze cu cel care ar conduce experimentul.

Rezultatele reale au fost șocante: 65 de indivizi au administrat încărcătura electrică maximă, cea de 450 de volți. Mulți au exprimat disconfort făcând acest lucru (transpirație, tremur, bâlbâială, etc), dar cu toate acestea au mers până la capăt. Așa cum a afirmat Milgram într-un articol din 1974: „Oameni obișnuiți  pur și simplu își duc la capăt sarcina, și fără vreo ostilitate anume din partea lor, pot deveni agenți într-un proces distructiv oribil.” Milgram a identificat obediența față de ierarhie ca fiind crucială în procesul de distrugere a celorlalți.

Acest experiment rezonează cu o altă teză extrem de vehiculată oferită de Hanna Arendt în cartea sa „Eichmann la Ierusalim: un raport asupra banalității răului”. De fapt, procesul lui Adolph Eichmann, acoperit de filosoful politic Arendt, a avut loc tot în 1961, punându-se în mișcare cu câteva luni înainte de experimentele lui Milgram, așa încât nu se poate ca acesta să nu fi fost familiarizat cu tulburătoarea întrebare ridicată de lucrarea lui Arendt: Cataclismul Holocaustului a fost actul unor oameni monstruoși, anormali, atipici sau consecința unei nediagnosticate dar latente boli a unor ființe umane normale, obișnuite?

                                Hannah Arendt, academician și filosof politic

Arendt susținea că Holocaustul nu a fost un act neobișnuit, ci mai degrabă expresia supremă a unei capacități banale și universale de a nu pune întrebări, de a îndeplini ordine, de a avea încredere în superiorii tăi. Analizând cazul lui Eichmann, Arendt ajunsese la concluzia că persoana care a semnat ordinele de ucidere a sutelor de mii de evrei fusese doar o rotiță a unei vaste mașinării birocratice de ucis.

Clasicul studiu din 1992 al lui Christopher Browning despre Batalionul de Poliție de Rezervă 101 (Ordnungspolizei) a furnizat dovezi istorice suplimentare care susțineau teza: Browning a studiat o unitate de rezervă ai cărei membri erau germani obișnuiți din clasa muncitoare, care fuseseră recrutați să servească în Polonia ocupată și în sarcina cărora intra omorârea, prin gloanțe, a zeci de mii de evrei (83.000 în total). Trăgeau de aproape, fără încetare, de dimineața până noaptea, în bărbați, femei, copii, bătrâni, bebeluși. Și deoarece era o misiune înfiorătoare – uniformele lor se îmbibau repede în sânge și erau martori de aproape ai grămezilor de cadavre care se înmulțeau – comandantul lor le-a oferit opțiunea, în timpul unui anume masacru deosebit de sângeros, să nu participe. Cu toate acestea, majoritatea copleșitoare a soldaților a continuat să tragă: au preferat să plece capul în fața presiunii atât din partea superiorilor cât și a colegilor lor.

Din 500, numai 12 (!) au profitat de opțiunea de a nu trage. Chiar și titlul lucrării lui Browning, „Oameni obișnuiți”, subliniază normalitatea oamenilor care sunt capabili de a executa acte monstruoase: oamenii Batalionului de Poliție de Rezervă 101 nu erau naziști devotați și niciunul nu avea un dosar criminal. Pur și simplu au făcut ceea ce au făcut și ceilalți și ceea ce li s-a spus să facă.

Teoriile oferite de Milgram, Arendt și Browning sunt șocant de convergente. Toți au ajuns la concluzia că o explicație-cheie a răului, chiar și în formele cele mai extreme ale acestuia, era o tendință latentă a tuturor ființelor umane: predilecția spre a urma ordine și spre conformare. Teoria „banalității răului” – ideea puterii strivitoare a autorității ierarhice sau a presiunii – universaliza atât victimele cât și criminalii. În același fel în care Holocaustul a devenit simbolul universal al tuturor victimelor rasismului și ale urii, autorii săi au devenit simbolurile universale ale înclinației umane latente de a se manifesta cu brutalitate.

Așa încât, pentru Milgram, Arendt și Browning, un monstru nu are nevoie de coarne și coadă; nici nu trebuie să fie bolnav mintal, un tată defectuos sau un soț crud. Și cel mai surprinzător, monstrul nici măcar nu are nevoie să urască persoana pe care o ucide. Un monstru are nevoie de numai câteva aptitudini banale: să accepte autoritatea fără să pună întrebări, să fie sensibil la presiunea exercitată de grup sau de colegi și să manifeste un soi special de uitare – a umanității ființelor pe care le distruge.

Teoria banalității răului a devenit influentă mai ales în mediul academic, probabil pentru că se potrivește axiomelor psihologiei sociale și ale sociologiei potrivit cărora comportamentul oamenilor este modelat de către grup. Însă teza aceasta are trei defecte și de aceea a venit momentul să o reexaminăm.

Primul defect este acela că face ca însuși răul să fie banal. Dacă toată lumea are un nazist ce doarme înăuntru devine mai dificil să te scandalizeze barbaria. Și face și să fie mai greu să-i culpabilizezi pe cei care comit actele barbare.

Al doilea, teza tinde să decontextualizeze răul: un soldat care împușcă un adolescent care aruncă o piatră la un punct de control devine echivalent cu un soldat care eliberează acid cianhidric într-o cameră de gazare.

Și, într-un final, teoria aceasta ne distrage atenția de la alte forme, poate mai puternice, ale răului – acelea derivate din credința unor oameni că alții le sunt inferiori, că reprezintă un pericol pentru grupul lor și pentru societate și că merită să fie expulzați, închiși sau uciși. Teoria banalității este insuficientă pentru a acoperi disponibilitatea oamenilor de a-i priva pe alții de proprietăți, demnitate și libertate, nu pentru că așa li s-a ordonat, ci dintr-un simț moral al îndreptățirii și al misiunii spirituale. Liderii politici ai regimurilor diabolice nu execută niște ordine atunci când incită la ură împotriva unui grup minoritar, când propun legi rasiste, când încurajează armata și poliția să comită acte violente sau când îi stigmatizează ca trădători pe cei ce încearcă să apere drepturile membrilor grupurilor minoritare. Când fac lucrurile acestea, politicienii acționează potrivit propriilor convingeri. De unde întrebarea: ce trebuie să se întâmple într-o societate pentru ca un grup mare de oameni și reprezentanții acestuia să transforme violența într-o formă de conduită morală?

Într-o importantă lucrare, „Diviser Pour Tuer” („Separă pentru a ucide”), care a inspirat și a dat forma reflecțiilor mele de mai sus, sociologul olandez Abram de Swaan respinge teoria banalității răului analizând condițiile ce precedă genocidele. De Swaan a examinat contextul cultural și cadrul diferitelor națiuni care au masacrat atât de mulți oameni în secolul 20 în întreaga lume. Circa 100 de milioane de oameni, spune de Swaan, au pierit de mâna altor oameni în Congo, Indonezia, Africa de Sud-Vest, China, Mexic, Cambogia, Pakistan, Ruanda, Turcia, Uniunea Sovietică, Yugloslavia și bineînțeles cei din Germania.

                                          Sociologul olandez Abram de Swaan

Genocidele, scrie de Swaan, sunt precedate de două puternice trăsături cognitive și emoționale. Prima este capacitatea unui grup anume de a crea o coeziune internă foarte strânsă, de a se simți unit de un trecut istoric comun puternic și glorios și de o accepțiune împărtășită a unei misiuni; a doua este capacitatea de „des-identificare” cu alte grupuri, de trasare a unei demarcații rigide între „noi” și „ei” – un proces care de obicei are loc după ce grupul minoritar a fost izolat, fizic sau simbolic, de majoritate. Strategiile de izolare pot include plasarea membrilor minorității în ghetouri, obligarea acestora să poarte un semn distinctiv (cum era steaua galbenă)sau ridicarea de ziduri care efectiv să împartă oamenii în „noi” și „ei”. Potrivit lui de Swaan, acestea constituie condițiile necesare (dar nu suficiente) pentru ca masacrele sau genocidele să aibă loc.

Sunt grupurile o sursă a răului?

Identificarea colectivă nu derivă în mod automat din faptul natural și spontan de a te fi născut în același grup. Ea este menținută în mod activ prin credința în unicitatea și măreția grupului. Identificarea cu un grup este facilitată prin expunerea poveștii nașterii acestuia, adesea localizată într-un trecut îndepărtat, în care participă un zeu (sau mai mulți). Unele grupuri chiar au o poveste despre cum au fost alese de către Dumnezeu pentru a îndeplini o anumită misiune pe pământ. Identificarea cu grupul este accentuată mai departe prin sublinierea diferențelor dintre propriul grup și celelalte grupuri.

Naziștii au excelat la ambele lucruri. Au conferit germanilor o presupusă filiație străveche cu arienii. Arienii se aflau în vârful ierarhiei ființelor umane; erau das Herrenvolk (rasa supremă), căreia îi fusese încredințată o misiune specială (de a cuceri pământul și a eradica rasele inferioare – slavii, evreii). Credința într-o descendență comună a facilitat articularea unei vocații mesianice a grupului: naziștii credeau că originile lor nobile îi făceau un popor ales investit cu misiunea izbăvirii lumii.

Istoricul german Hartmut Lehman a arătat că de-a lungul secolului 19, tabăra protestanților religioși devotați și naționaliști din Germania a dezvoltat noțiunea de legământ special între Dumnezeu și germani. Ideea a prins forță mai ales după victoria din 1870 a Germaniei asupra Franței în războiul franco-prusac. Acei protestanți erau cei mai predispuși la aderarea la mișcarea națională germană și la a-i urî pe francezi (care au inventat drepturile umane și Iluminismul), cât și pe socialiștii și liberalii din Germania. Așa cum a formulat Lehman: „Ideea că germanii erau un popor ales și că ar trebui să facă sacrificii speciale pentru a-și recâștiga măreția a fost unul dintre cele mai periculoase și înșelătoare sloganuri naziste după 1933.” Simțul măreției unui grup, al misiunii sale istorice, al superiorității sale, poate construi o puternică narativă colectivă care să îi unească membrii.

Acel simt al unității, al apartenenței la grup este manifestat și prin excluderea zilnică și regulată a celorlalți – prin acte, prin lege și prin ideologie. Naziștii erau rasiști, dar, ironic, erau rasiști înainte de toate deoarece adoptaseră o viziune rasistă asupra lor înșiși pe care au instituționalizat-o prin intermediul mecanismului de stat. Naziștii împărțeau germanii în adevărați și neadevărați, plasând astfel o misticitate a sângelui în centrul naționalității lor. Adevărații germani erau acum definiți prin descendență ca fiind urmașii arienilor.

Adolf Eichmann la tribunalul din Ierusalim unde a fost judecat în 1961 pentru crime împotriva umanității

Filiația și obârșia au transformat germanicitatea într-o rasă. Acesta era încă unul din motivele pentru care naziștii deveniseră atât de preocupați de păstrarea „purității” sângelui și rasei lor. Odată ce descendența a devenit crucială pentru naționalitate, aceasta s-a definit în termeni biologici: cineva ori era născut german ori nu era; ori avea „sânge” german, ori nu. Această concepție rasistă despre ei înșiși a dus la stabilirea unui proces care urmărea puritatea descendenței familiei și demonstra originea ariană. Începând cu aprilie 1933, acest certificat era solicitat tuturor angajaților și oficialilor din sectorul public. Această concepție rasistă a națiunii germane explică mai departe de ce naziștii detestau căsătoriile mixte dintre evrei și germani.

Dacă un german autentic era cineva cu origine ariană – adică dacă cetățenia devenea o chestiune de filiație biologică – era mult mai ușor să transformi peste noapte cetățeni bona fide în non-cetățeni. Naziștii ilustrau astfel ceea ce sociologii știu: și anume, că grupurile nu au granițe intrinseci sau naturale. Această separație – între „noi” și „ei” – poate fi deplasată cu ușurință. Evreii se considerau membri deplini ai națiunilor germane sau franceze până când aceste națiuni i-au „reclasificat” după criterii etnice sau rasiale. Noțiunea nazistă de rasă a împărțit umanitatea în grupuri umane nemiscibile, făcând din amestecare o crimă, semnul unei umanități degenerate.

O caracteristică distinctivă a regimurilor diabolice în general este credința în nevoia păstrării purității rasiale sau etnice sau religioase a grupului dominant, în timp ce grupurile minoritare – fie ele ale „evreilor”, „musulmanilor”, „tutsilor” sau ale „armenilor” – deveneau grupuri calitativ distincte, entități compacte percepute ca fiind în mod fundamental „celelalte”, diferite de majoritate în virtutea unei legi puternice și invizibile. Căsătoriile mixte reprezentau o amenințare periculoasă de poluare a purității rasei.

O asemenea polarizare între grupuri sociale, spune de Swaan, nu se naște peste noapte. Capacitatea de a distinge atât de tranșant între „noi” și „ei” și de a-i privi pe „ei” ca pe elemente străine în mijlocul nostru, este rezultatul unui proces istoric prin care noi moduri de gândire sunt dobândite.

Naziștii ar fi putut inculca obiceiuri noi de a gândi printr-un număr de factori care au mocnit și s-au infiltrat în societatea germană de un deceniu. Germania pierduse Marele Război și într-o țară cu o tradiție militaristă și autoritaristă îndelungată această înfrângere a reprezentat o lovitură aplicată identității și mândriei naționale. Deși Germania fusese un agresor, acasă mulți o priveau ca pe o victimă. Resentimentul față de înfrângerea militară a Germaniei s-a cristalizat în anii ce au urmat armistițiului în jurul „dușmanului din interior”: propaganda politică, presa, mediul academic și clerul religios, toți căzuseră de acord să-i privească pe evrei ca inferiori și periculoși și să-i desemneze pe ei și pe susținătorii lor ca trădători din interior. Aceste temeri erau intensificate de dificultăți economice care au creat un climat general al frustrării în rândul claselor muncitoare și de mijloc. Un antagonism viguros între taberele politice, una internaționalistă și una hiper-naționalistă, era acompaniat de o slăbire progresivă a forțelor democratice, liberale. Toate acestea explică felul în care naziștii au implementat în mod progresiv legi rasiste într-o manieră practic nestingherită.

Concepțiile naziste despre lume deveniseră acceptabile pentru o varietate largă de germani, nu peste noapte, ci printr-un proces gradual de schimbare a normelor. Regimurile politice diabolice rar apar peste noapte. Ele se ivesc după o perioadă în timpul căreia violența față de un alt grup devine în mod gradual normală, în timpul căreia violența verbală și fizică este un fenomen zilnic, este justificată, tolerată și treptat nu mai este observată. Potrivit lui de Swaan, societățile în care violența împotriva unui grup este rutinată și tolerată sunt societățile în care mecanismul civilizației s-a defectat.

„Civilizația” trebuie înțeleasă aici în sensul acordat cuvântului de către sociologul evreu Norbert Elias: un proces istoric în care statul monopolizează treptat violența, le interzice membrilor unei comunități să folosească violența împotriva celorlalți și ajunge să-și însușească, să exercite și să simbolizeze legea care a fost aplicată în mod universal.

Pe măsură ce procesul se desfășoară, statul joacă rolul de pacificator în relațiile dintre membrii săi. Civilizația se creează pe măsură ce oamenii trec prin lentul proces de a învăța să-și țină în frâu agresivitatea, de a acorda altora atenție prin intermediul codurilor politeței, de a împărtăși respectul față de litera legii. Civilizația nu are nimic de-a face cu prezența lui Mozart, a lui Heine, a înaltei tehnologii sau a internetului în mijlocul său. Universalitatea izvorăște în mod natural din societățile „civilizate” deoarece odată ce violența este interzisă, devine mai ușor să îi privești pe ceilalți ca egali și asemănători ție.

În consecință, teoria lui de Swaan este surprinzătoare: civilizația se surpă atunci când un grup din cadrul corpului colectiv începe să-și accentueze în mod excesiv unitatea și coeziunea, excluzând astfel alte grupuri, izolându-le spațial și simbolic. Excesul unității este cel care facilitează nerecunoașterea altor grupuri, încurajând astfel violența (imediat după votul Brexit, Anglia a fost martora unui astfel de colaps al codurilor politeței exprimat sub forma violenței verbale la adresa emigranților polonezi sau letoni). Paradoxul stă aici în faptul că civilizația sucombă prin ceea ce indivizii adesea consideră a fi sentimente pozitive, calde, derivând din apartenența la un întreg mai mare decât ei, la un ansamblu imaginat ca unit și etern.

Puterea evazivă a analogiilor

Întrebarea ce face ca un regim politic să fie unul diabolic a devenit una fierbinte în Israel. Adjunctul șefului de stat-major al armatei israeliene Yair Golan a provocat un scandal acum câteva luni când și-a exprimat teama că Israelul de astăzi conține elemente care amintesc de perioada întunecată a Europei dintre cele două războaie mondiale. Fostul ministru al Apărării Moshe Ya’alon, deloc cunoscut pentru tendințele de stânga, a vorbit despre „derapajul periculos” al țării.

Aceste afirmații, făcute de oameni care nu pot fi suspectați a fi niște pacifiști, ar trebui să pună pe gânduri orice cetățean inteligent și responsabil din Israel. Climatul politic și politicile Israelului din ultimii ani au fost definite ca fiind „fasciste”, „naziste”, „de apartheid” și amintind de Republica Weimar. În acest super-joc al super-analogiilor a devenit greu de identificat ce anume a transformat Israelul într-un stat al răului.

Vreau să spun de la bun început că oricât de mult ne-am opune ocupației, analogia dintre Israel și Germania nazistă trebuie ștearsă de pe harta noastră conceptuală. O țară mică, născută recent, implicată într-un conflict militar prelungit, dominată de o viziune religioasă asupra lumii și angajată într-o inițiativă colonialistă murdară nu poate fi comparată cu o țară veche determinată să domine lumea printr-o viziune seculară și rasistă, angrenată în cucerirea sistematică a pământului și în distrugerea industrială a civililor care nu erau în vreun fel dușmanii săi declarați. A trage o linie directă între un soldat dintr-un lagăr de concentrare și un soldat care împușcă un atacator palestinian zăcând la pământ reprezintă o insultă la adresa inteligenței. Oricât de revoltătoare ar fi ambele situații și oricât ar decurge dintr-un presupus instinct primar de a ucide și a umili – ele apar în contexte foarte diferite.

Teoria „banalității răului” tinde să facă asemenea analogii, dar ignoră diferențele cruciale dintre contextele istorice și de altă natură și în ultimă instanță confundă similaritatea furiei morale cu similaritatea contextelor. Israelul nu este nazist (nu își dorește să cucerească lumea și nu a industrializat oprimarea palestinienilor), nu este fascist (are câteva partide ce se luptă pentru putere și o presă liberă); nici nu controlează un un sistem de apartheid ca în Africa de Sud. Apartheidul nu era parte a unui conflict militar, în timp ce grupul pe care Israelul îl oprimă și îl segregă, al palestinienilor, e și el implicat printr-un sistem de identificare cu dușmani auto-declarați ai Israelului precum Hamas, Hezbollah, Iran, Siria, Liban. Însă mulți din Israel și din lume sunt tot mai îngrijorați de declarațiile și acțiunile politice ale reprezentanților guvernului, așa încât putem vorbi despre un nou regim politic ce preia controlul. Deci care este mai exact actualul regim al Israelului?

Filosoful Ludwig Wittgenstein a oferit un concept care ar putea să îi ajute pe cei dezorientați: activitățile de tipul jocului de cărți, jocurile de interior, jocurile cu mingea și jocurile strategice toate sunt diferite (cu reguli și obiective diferite) și de fapt nu au nimic în comun (Monopoly, Scrabble și șahul nu au nimic în comun). Totuși, spune Wittgensttein, știm că toate sunt jocuri și posedă ceea ce el numește o „trăsătură de familie”. Știm că sunt jocuri în același fel în care recunoaștem trei membri ai unei familii dacă ne uităm la fețele lor, chiar dacă nu putem identifica o trăsătură identică anume. Poate fi o aparență comună a diferitelor obiecte chiar dacă nu putem izola o trăsătură comună suprapusă.

Analogia lui Wittgenstein era pentru limbaj dar o putem folosi pentru a înțelege miza jocului: regimul colonialist actual al Israelului deține o aparență comună cu a altor regimuri diabolice, chiar dacă nu împărtășește cu ele o trăsătură distinctă. Nu este nazist, nu este fascist – și cu toate acestea aparține acelei familii nefericite. Cum știm asta? James Waller – specialist în studierea Holocaustului și a genocidului în general – ne dă un indiciu: „Cele mai mari catastrofe apar atunci când distincțiile dintre război și crimă pălesc; când se dizolvă granița între comportamentul militar și cel criminal, între civilizație și barbarie...Asemenea acte sunt rele umane la scară largă.”

Întrebarea care se impune este următoarea: se estompează distincția dintre război și crimă în Israel? Întrebarea aceasta a fost ilustrată usturător de actul soldatului IDF Elor Azaria, care a împușcat mortal un palestinian rănit aflat la pământ, încălcând regulamentul militar. Nu este întâmplător că povestea aceasta a zguduit societatea israeliană, trimițând acasă un ministru competent al Apărării și băgând zâzanie între clasa politică, armată și populația generală. Asta din cauza întrebării care răsuna în urechile tuturor – se estompează distincția dintre război și crimă în Israel?

    24 martie 2016, soldat israelian țintind un palestinian rănit înainte de a-l împușca

Pentru ca diferența dintre război și crimă împotriva unei populații să se șteargă, statul însuși trebuie să fie sursa și originea violenței cotidiene direcționate către cetățeni obișnuiți. Mai mult, un asemenea stat și reprezentanții săi trebuie să se folosească de o ideologie pentru a justifica violența împotriva grupului minoritar și trebuie să încerce să-i ofere un caracter sacru pentru a o face să pară inevitabilă, necesară și chiar morală.

În Israel rabinatul a jucat un rol tot mai puternic în transformarea naționalității într-o definiție cvasi-rasială, rezervată doar acelui grup care întrunește condițiile biologice clare (procedurile de convertire sunt atât de dificile și umilitoare încât sunt de fapt o manevră politică al cărei scop este descurajarea non-evreilor de la aderarea la poporul evreiesc, întărind astfel concepția biologică potrivit căreia un evreu este cineva născut dintr-o mamă evreică). Nu este întâmplător că în Israel oamenii religioși sunt liderii opiniilor rasiste. Rabinii salariați publici solicită neangajarea arabilor și boicotarea magazinelor care fac asta; acești rabini fac apel la populație să nu-și închirieze sau să-și vândă apartamentele arabilor. Citează adesea din Tora pentru a justifica ideea că viețile evreilor și ale non-evreilor nu sunt egale. De fapt, concepția că evreii și non-evreii sunt copiii Domnului în mod egal este un sacrilegiu pentru mulți evrei religioși, o profanare a iudaismului. Organizația Lehava, care militează pentru interzicerea căsătoriilor interconfesionale și are ca scop păstrarea purității rasiale a evreilor este, așa cum a dezvăluit Haaretz în 2011, finanțată indirect de către statul Israel.

O prohibiție legală a nunților civile și non-ortodoxe împiedică 660.000 de evrei israelieni – inclusiv 364.000 de emigranți din fosta Uniune Sovietică (sau copiii lor) să se căsătorească, deoarece unul sau ambii parteneri ai cuplului nu se potrivesc biologic cu definiția de iudaicitate a rabinilor, din moment ce mama nu este evreică. Un membru al Knessetului ortodox religios a declarat cu mândrie că soția sa nu este dispusă să împartă un salon în același pavilion de maternitate cu o mamă arabă. Soția sa a cerut spitalului să o scoată din grija unui obstetrician arab, deoarece în momentul special al nașterii și-a dorit să fie înconjurată numai de evrei.

O asemenea abordare este obișnuită în rândul unei anumite secțiuni a publicului ortodox și sugerează o definiție rasială a „sanctității”. Ministrul educației, ortodox și el, a ordonat înlăturarea unui roman din programa școlară a liceului deoarece prezenta povestea de dragoste dintre o evreică israeliană și un palestinian din Israel (și acest lucru împotriva recomandării unei comisii profesionale). O asemenea măsură ar fi învrednicit multe state sudiste din SUA înainte ca sclavia să fie abolită.

Un MK (membru al Knessetului), un colonist care în trecut a declarat că arabii israelieni care se întorc împotriva „noastră” ar trebui decapitați a fost promovat la rang de ministru al Apărării. Un MK din Habayit Hayehudi (partidul Jewish Home) a declarat că bătrânii și femeile palestiniene pot fi ținte legitime în timp de război, violând legea internațională elementară. Aceeași femeie este acum ministrul Justiției.

Rabinul–șef al armatei israeliene – cineva care se presupune că oferă îndrumare morală și spirituală în situații de dileme morale extreme – a declarat în trecut că viețile evreilor și ale non-evreilor nu ar putea avea niciodată aceeași valoare. În teritoriile ocupate, armata însăși închide ochii în fața crimelor zilnice împotriva palestinienilor, devenind astfel niște complici la acestea.

Statul Israel adesea trimite la închisoare bărbați, femei și copii palestinieni fără a formula o acuzație împotriva lor, pur și simplu în baza unor vagi bănuieli. O poetă palestiniană – și cetățeană israeliană – care a făcut apel la frații ei arabi să opună rezistență în fața ocupației israeliene a fost aruncată în închisoare.

În acest context, nu este surprinzător că mulți israelieni din publicul general și-au exprimat cu entuziasm sprijinul pentru Elor Azaria (82% dintre cei care au comentat pe rețelele de socializare și-au exprimat suportul față de actul soldatului) și la fel și politicieni importanți. În acest caz, distincția dintre crimă și act de război pălește și armata este tot mai atrasă în acest proces.

A numi toate aceste lucruri evenimente sporadice sau mai puțin semnificative decât faptul că Israelul se bucură de o „democrație vibrantă” este echivalent cu falimentul moral. Aceste acte constituie o matrice coerentă ce își are rădăcinile nu în principiile teoriei Zioniste, ci în ideologia colonialistă, care, chiar dacă reflectă anumite teme-cheie ale Zionismului timpuriu, a distorsionat în mod fundamental spiritul și intențiile acestuia încorporându-le într-o perspectivă mesianică a istoriei evreiești și a sacralizării pământului.

Coloniști israelieni aruncând cu pietre în palestinieni în colonia evreiască Yitzhar, lângă Nablus

Recentul film al lui Shimon Dotan, ”The Settlers” (Coloniștii) este o documentare puternică a acestei ideologii. Așa cum prezintă filmul, mișcarea colonialistă a fost de la început atât mesianică dar și ilegală, motivată de un impuls mistic, religios, de a elibera pământul evreiesc și mormintele evreiești, de a face posibila re-afundarea în pământul străbunilor. Diferiți rabini (Abraham Isaac Kook și Moshe Levinger de exemplu) au jucat un rol crucial în întemeierea mișcării și au prezentat aceste idei cu mult patos, transformând astfel poporul evreiesc dintr-o entitate politică într-una mistică, trans-istorică, beneficiind de un drept natural asupra pământului promis de către însuși Dumnezeu. Coloniștii se consideră moștenitorii direcți ai proiectului lui Iosua de a coloniza pământul, reproducând astfel narativa istorică a Bibliei. De aceea disprețuiesc democrația și consideră de la sine înțeles că evreii sunt poporul ales, selecționați în mod direct de Dumnezeu.

Poate mai mult decât orice alt grup, aceștia privesc cu groază amestecarea grupurilor etnice și pledează pentru izolare etnică (exceptând cazurile în care non-evreii pot fi mână de lucru ieftină sau gratis). Ideologia colonialistă este astfel fundamentalistă și fără de lege în același timp: disprețuiește autoritatea statului și jurisdicția și are ca scop restaurarea împărăției lui Dumnezeu, chiar prin mijloace violente dacă este necesar. Această ideologie fundamentalistă, ilegală, anarhică și mesianică a penetrat treptat centrul aparatului de stat. Apelurile la violență provin acum de la nivel de stat, generând astfel un colaps al statului de drept și al civilizației în rândul populației generale.

Nenumărate interacțiuni obișnuite în Israel sunt negociate prin aserțiunea violentă a dreptului și a puterii unui grup. Violența pătrunde în legăturile sociale evreiești, șerpuind și unduindu-se în multe feluri. O politică hiper-naționalistă creează situația unui război al tuturor împotriva tuturor și niciun grup nu e scutit de a constitui subiectul urii: în primul rând arabii, așkenazii, mizrahii, non-evreii, stângiștii, cei de dreapta, secularii, religioșii, coloniștii. Cum altfel am putea caracteriza dominația partidului Likud asupra statului, dacă nu ca o normalizare subtilă a violenței, ca o dezintegrare treptată a legii, a ordinii și a justiției?

Un recent sondaj efectuat în rândul tinerilor israelieni, realizat de cotidianul Israel Hayom surprinde fără efort aceste tendințe profunde. Dintre elevii din clasele a 11-a și a 12-a, 59% s-au identificat de dreapta, 23% de centru și doar 13% au declarat că se consideră de stânga. În mod similar, 85% au afirmat că „iubesc” Israelul, 89% că își văd viitorul aici și 65% au spus că sunt de acord cu citatul, atribuit eroului militar Zionist de dinaintea formării statului Israel, Joseph Trumpeldor, „este bine să mori pentru țara ta.”

Același sondaj a dezvăluit că aproape jumătate din studenții evrei israelieni susțin că arabii nu ar trebui să aibă drept de vot. La întrebarea „Credeți că arabii israelieni ar trebui să fie reprezentați în parlament?” 48% dintre ei au răspuns „Nu”. Întrebați ce iubesc cel mai mult la Israel, cele mai multe răspunsuri au afirmat deoarece țara pare a fi o familie și israelienii sunt uniți pe timp de criză.

Filmul lui Dotan arată o abundență uluitoare de cadre în care coloniști veseli cântă și dansează, sărbătoresc nunți, mițvah, nașteri, sărbători religioase, înșfăcarea de pământ, noi colonii ilegale, expulzarea palestinienilor, victoriile împotriva statului - și mai ales, desfătarea în cadrul comuniunii intime și vesele a marii familii a poporului evreu. Chiar mai deranjante decât apelurile la viitorul unui Israel care se întinde de la Nil la Eufrat sunt imaginile de neuitat ale oamenilor obișnuiți, cântând și dansând bucuroși, câștigând victorie după victorie, convinși că au fost aleși în mod divin, atât la nivel colectiv cât și personal și indiferenți la prăbușirea furtunoasă a statului de drept, a justiției și a umanității însăși. Hoți de pământ hrăpăreți au devenit busola morală a iudaismului israelian.

În lucrarea sa, intitulată provocator „Omul moral și societatea imorală”, publicată în 1932, marele teolog creștin Reinhold Niebuhr susține că există „o diferență fundamentală între moralitatea individuală și moralitatea colectivelor, fie că e vorba de rase, clase sau națiuni.”

                                                      Reinhold Niebuhr

Care este această diferență fundamentală? Pentru el, grupurile sunt în mod inerent egoiste și nepăsătoare. Prin asta Niebuhr înțelege că grupurile au tendința de a se ermetiza și a se fetișiza și că atunci când se aglomerează prea tare în jurul credințelor despre ele însele, distrug delicata țesătură normativă ce ține împreună ființele umane.

Sunt de acord cu Niebuhr, grupurile ermetice sunt egoiste, au tendința de a-și justifica violența și suferă de un deficit de inteligență. Dacă există un lucru pe care democrațiile puternice l-au învățat este acela că solidaritatea și forța colectivă sunt construite în mod incluziv, nu prin excludere, prin amestecarea diferitelor umanități și contemplând rezultatul uimitor al formelor de inteligență hibride. Solidaritatea construită pe baza trecutului mitologic și a mesianismului are frumusețea trecătoare și imbecilitatea inginerească a unui castel de nisip și va fi rapid spulberată de către istorie.

În fața extazului melodios dansant al coloniștilor, putem să-l cităm pe gânditorul francez al secolului al 19-lea Gustave Le Bon: „Un grup...acceptă ca reale imaginile evocate de mintea sa, deși de cele mai multe ori au o legătură foarte îndepărtată cu faptele observate...Cine poate să îi alimenteze iluziile este stăpânul său; cine încearcă să i le distrugă întotdeauna va sfârși ca victima sa.”

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.735303?v=036836DE6B2A2A7743800117B75C4315