Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.

Ascultă, Israele...

  

Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.

Majoritatea Zionistă?

„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority

Planul israelian de a fructifica războiul civil sirian

        Soldați israelieni la granița cu Siria, în Înălțimile Golan ocupate


de Whitney Webb

Când Statele Unite sau altă națiune ce adoptă politica intervenționismului străin este forțată să justifice o invazie, adesea se folosește termenul de „reconstrucție a națiunii” ca metodă de auto-apărare, pe lângă dubiosul discurs al umanitarismului. În timp ce sintagma ”reconstrucția națiunii” servește pe post de eufemism util -- sugerând că forța distructivă a războiului poate fi de fapt ceva constructiv -- de fapt nu este altceva decât un nume actualizat al neocolonialismului.

Acest lucru este cu atât mai evident când luăm în considerare faptul ca așa-zisul proces de clădire a unei națiuni are puțin de-a face cu reconstrucția materială a unui stat, ci cu restaurarea „ordinii” în statele disfuncționale sau eșuate -- ordine definită de națiunea invadatoare. Dar așa cum ne-a arătat istoria, disfuncționalitatea folosită pentru a justifica așa-zisa clădire a națiunii în cadrul unei anumite țări este cauzată de însăși entitatea care caută să „reconstruiască.”

Deloc surprinzător, reconstrucția națiunii invadate implică realinierea politicilor sale cu cele ale forței invadatoare, în timp ce se asigură că toate resursele sale sunt fructificate sau controlate de entitățile prietene cu cele care „restaurează ordinea.”

Conflictul din Siria ce durează de șase ani este un exemplu de manual al eforturilor  mai multor guverne de a destabiliza și apoi de a re-crea o națiune pentru a o alinia conform propriilor interese geopolitice și economice. Așa cum arată dovezi recente, eforturile de a destabiliza geopolitic și economic Siria datează din anii 1980, când administrația Reagan a analizat potențialul regimului sirian de a fi destabilizat într-o manieră în mod intenționat provocatoare.

Dar din 2006 până în prezent, eforturile îndelungate ale Statelor Unite de a destabiliza Siria au devenit cu adevărat eficiente, variind de la crearea grupurilor teroriste subversive până la folosirea pe plan larg a propagandei în mass-media și până la sancțiuni aspre și mereu prezenta amenințare a unei intervenții străine -- totul în numele eliminării regimului sirian condus de Bashar al-Assad.

Deși dintre națiunile străine care operează secret în Siria SUA este națiunea care a primit cea mai mare atenție, alte țări au fost la fel de implicate în crearea conflictului actual, neavând în plan să își oprească eforturile până când Assad nu avea să fie dat jos. Principala astfel de națiune este Israelul, un etno-stat colonial care a apărat în mod consistent  orice fel de eforturi -- indiferent de legătura lor cu terorismul -- care ar fi putut să îl dea jos pe Assad.

Regimul Assad dovedindu-se mult mai dificil de eradicat decât s-a presupus, Israelul a anunțat acum oficial planul său de a „reconstrui” Siria. Acest plan, având să fie finanțat de Statele Unite este menit să îi ofere Israelului ceea ce își dorește cel mai mult -- suveranitate asupra Înălțimilor Golan, zonă bogată în resurse energetice.

„Războiul de Șase Zile” și antagonismul îndelungat al Israelului

Antagonismul dintre Siria și Israel a fost un puternic factor în politicile regionale de la mijlocul secolului 20, când întemeierea Israelului a provocat o serie de războaie între etno-statul evreiesc și vecinii săi. Deși Siria a fost mult implicată în aceste războaie timpurii, precum și în conflictele cu Israelul asupra teritoriului disputat de la granița lor comună, animozitatea dintre cele două națiuni a culminat decenii mai târziu în Războiul de Șase Zile din 1967.

Acest conflict a dus la capturarea de teritoriu sirian, iordanian și egiptean în urma înfrângerii militare a acestor state de către Forțele Israeliene de Apărare (IDF). Deși Israelul avea să returneze o parte din teritoriile confiscate, a continuat să păstreze controlul asupra Înălțimilor Golan, mergând până la ocuparea completă a teritoriului în 1981 prin construcția de colonii și expansiunea prezenței sale militare în regiune. În anii ce urmat, expansiunea israeliană a continuat în ciuda opoziției internaționale, inclusiv opoziție a Națiunilor Unite -- care continuă să nege suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan.

Din cauza capturării acestui teritoriu si a altor conflicte politice și militare cu Israelul de-a lungul anilor, tensiunile dintre Israel și Siria au rămas accentuate, mai ales luând în considerare faptul că cele două națiuni se află, tehnic, în stare de război una față de cealaltă de zeci de ani. Totuși, în afară de cele trei războaie majore dintre cele două țări, antagonismul dintre Siria și Israel a rămas în mare parte mai ascuns, cu Israelul începând să ia măsuri mai agresive -- deși camuflate -- împotriva regimului Assad la începutul anilor 2000.

Recenta implicare a Israelului în Siria indică în mod clar un efort concertat de a destabiliza regimul Assad și țara în general. Potrivit informațiilor făcute publice de Wikileaks, activitatea subversivă a Israelului și destabilizarea Siriei s-a lansat în jurul lui 2006, când guvernul israelian a creat un plan de a destabiliza Siria în mod agresiv prin mijloace ascunse -- cu sprijinul Statelor Unite, al Turciei și a regimurilor sunite „moderate.”

Planul centrat în jurul creării „unei paranoia  în cadrul guvernului sirian; pentru a-l împinge  să reacționeze în mod disproporționat” exagerând și creând o amenințare domestică din partea islamiștilor extremiști, instigând conflicte sectariene și exagerând influența Iranului în acestea și alte conflicte domestice. Așa cum remarca redactorul Wikileaks, Julian Assange, informațiile secrete au dezvăluit că guvernul israelian a simțit că dacă Siria avea să devină „suficient de destabilizată, [Israelul] s-ar putea afla în postura de a păstra Înălțimile Golan pentru totdeauna sau măcar de a-și întări controlul asupra teritoriului.”

Acest plan a pus fundația apariției acestui conflict în 2011 -- în principal prin finanțarea extremiștilor islamiști și prin consolidarea diviziunilor sectariene. În anii ce au urmat, Israelul a contribuit la destabilizare și prin alte modalități, cum ar fi sprijinirea și finanțarea grupurilor de opoziție „rebele” (inclusiv cele considerate pe plan larg organizații teroriste); violând oricum fragilele acorduri de încetare a focului dintre regimul sirian și forțele de opoziție și printr-o prezență activă ilegală a trupelor militare în Siria pentru a preveni „transformarea acesteia într-un front împotriva” Israelului.

Consolidarea sectarianismului în țările Orientului Mijlociu este o strategie care s-a dovedit eficientă de-a lungul timpului, fiind folosită în mod frecvent de interesele politice și militare israeliene împotriva națiunilor ale căror teritorii dorește Israelul să le anexeze. „Planul Yinon”, de expansiune a Israelului, vechi de decenii, făcea apel la „desființarea” statelor vecine ale Israelului, inclusiv a Egiptului, Siriei și a Irakului. După cum scriau cei de la Anti-War, „Fiecare țară trebuie să fie făcută «să se prăbușească din cauza conflictelor etnice și sectare», după care, fiecare fragment avea să fie «ostil» față de «vecinii» săi.” Așa că, pare logic ca Israelul să urmeze aceeași tactică în Siria, mai ales fiind atât de interesat de Înălțimile Golan.

Israelul fructificând destabilizarea Înălțimilor Golan

Înălțimile Golan reprezintă cheia înțelegerii interesului Israelului de a destabiliza Siria. Cel mai mare interes al Israelului de a păstra controlul regiunii pare, la prima vedere, a fi legat de larga populație colonistă israeliană care a strămutat nativii druzi și trăiește în comunități exclusiv evreiești -- comunități care au proliferat sub camuflajul haosului cauzat de actualul conflict din Siria.

Pe măsură ce criza din Siria trenează, Israelul continuă să facă eforturi pentru a-și extinde coloniile în Înălțimile Golan, în ciuda faptului că aceste colonii sunt considerate ilegale de legea internațională. În 2015, Israelul și-a anunțat planul de a încinci dimensiunea populației coloniste de aproximativ 21.000 de israelieni în Golan, adăugând mai mult de 100.000 de coloniști până în 2020. Așa cum scria New York Times la vremea respectivă, acest plan era opera „multor lideri și gânditori israelieni, profitând de haosul din Siria pentru a consolida controlul Israelului asupra Golanului.”

Totuși, expansiunea și protejarea populației coloniste existente nu este principalul interes al Israelului în Înălțimile Golan. Expansiunea prezenței coloniste și militare israeliene în Înălțimile Golan are loc pentru a întări abilitatea Israelului de a-și asigura singurul lucru pe care și-l dorește cu price preț din teritoriul capturat -- rezervele de combustibili fosili de ”miliarde de barili” de petrol, se spune.

Controlarea Golanului este în interesul Israelului, el fiind o națiune lipsită de resurse energetice esențiale. De când a ocupat Înălțimile Golan, a existat promisiunea obținerii accesului la rezervele semnificative de gaz de șist ale regiunii. Însă exploatarea acestor rezerve a rămas ambiguă, din moment ce ocupația ilegală a zonei face ilegal orice efort de a extrage aceste resurse.

Cu sirienii și comunitatea internațională distrași de haosul cauzat de grupurile de opoziție finanțate de Israel, companiile israeliene interesate de combustibilii fosili au început săpături exploratoare de-a lungul Înălțimilor Golan. Printre aceste companii se numără Afek Oil and Gas, o ramură israeliană a companiei Genie Energy din New Jersey, printre investitorii căreia se află Dick Cheney, Jacob Rothschild și Rupert Murdoch -- dovadă suplimentară a coluziunii dintre interesele geopolitice americane și israeliene care se bucură de privilegiile elitei. Israelul este hotărât să revendice resursele din Golan cu orice preț -- nu doar din interese naționale, ci și de afaceri.

Reconstrucția ca ocupație -- Planul Galant al Israelului

Cu Assad nu doar rezistând la eforturile de destabilizare dar chiar întărindu-și puterea regimului, se pare că Israelul a realizat că trebuie să își schimbe strategia pentru a-și consolida controlul asupra Înălțimilor Golan și a resurselor sale în eventualitatea imposibilității răsturnării lui Assad. Potrivit ziarului Yedioth Ahronoth, Yoav Galant -- ministrul israelian al construcțiilor -- a propus un plan de multe miliarde de dolari pentru a reconstrui națiunea după ce războiul civil pe care l-a alimentat Israelul a distrus segmente vaste ale infrastructurii naționale.

Potrivit propunerii, Statele Unite ar avea „rolul special” de a-și asuma povara financiară a reconstrucției prin investiții „de miliarde de dolari.” În ciuda greutății plasate pe umerii plătitorilor americani de taxe de acest plan, Galant a susținut că planul ar fi avantajos pentru Statele Unite, cât și pentru Rusia, Europa și „lumea sunită moderată.”

Deloc surprinzător, planul lui Galant vine cu câteva semnale de alarmă. Unul dintre ele este negocierea influenței iraniene în Siria, celălalt motiv-cheie pentru implicarea Israelului în țară. Dar cel mai elocvent este faptul că planul pretinde ca suveranitatea Israelului asupra Înălțimilor Golan să fie recunoscută pe plan internațional -- condiție de care depinde întregul plan.

Propunerea lui Galant de a reconstrui Siria a venit la numai câteva săptămâni după ce prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că „Golan face parte din Israel și Israelul va rămâne acolo pentru ca lumea să recunoască acest lucru.”

Acest plan -- oricât de absurd li s-ar părea unora -- poate reprezenta un ultim efort al guvernului israelian de a încerca o soluție „diplomatică” la criza siriană, pe măsură ce tensiunile dintre armatele israeliene și siriene s-au intensificat în săptămânile recente.

Deși Siria și Israelul au făcut schimb de focuri cu multe ocazii de-a lungul conflictului -- numeroase dintre aceste schimburi de focuri având loc în Înălțimile Golan -- o recentă acțiune în care Siria a doborât avioane israeliene în spațiul său aerian reprezintă cea mai mare escaladare a ostilităților militare deschise dintre cele două forțe de la începerea conflictului. Acest lucru se datorează în principal reacției Israelului la incident, ministrul israelian al apărării promițând să distrugă sistemul aerian sirian de apărare „fără cea mai mică ezitare” dacă Siria ar mai întreprinde o astfel de acțiune.

Israelul ar putea urmări în curând o soluție militară pentru a-și atinge scopurile în Siria dacă propunerea sa de „reconstrucție” a țării nu va avea ecou.


http://www.mintpressnews.com/the-israeli-plan-to-capitalize-on-syrias-civil-war/226328/

America înainte de toate sau IDF-ul înainte de toate?...

de Gilad Atzmon

Haaretz scrie astăzi că „numele lui Jared Kushner a fost șters de pe website-ul unui grup ce strânge bani pentru armata israeliană.”

Acum o săptămână, președintele american a promis poporului american că de acum înainte America va fi pe primul loc, dar se pare că pentru consilierul principal al lui Donald Trump, ginerele său, Jared Kushner, statul evreiesc și armata acestuia sunt o prioritate.

De la Kushner se așteaptă „să joace un rol important în conturarea politicii noii administrații privind Orientul Mijlociu”, dar poate un evreu Zionist care strânge bani pentru IDF să fie un intermediar al păcii în Orientul Mijlociu? Vă las pe voi să cântăriți.

După câte se pare, FIDF (Friends of the IDF) este o organizație non-profit cu sediul la New York care strânge anual zeci de milioane de dolari pentru a sprijini o gamă largă de programe sociale și educaționale de care beneficiază soldații israelieni și familiile lor. Numele lui Kushner apărea pe site-ul FIDF ca membru al consiliului național până acum două zile. La o zi după ce Haaretz a adresat niște întrebări atât consiliului organizației cât și purtătoarei de cuvânt a familiei Kushner despre implicarea ginerelui lui Trump în organizație, numele acestuia a fost șters.

Merită să menționăm că deși numele Kushner a dispărut de pe website-ul FIDF, nu se știe dacă acesta încă mai este legat în vreun fel de această organizație.

La începutul săptămânii, când organizația a fost întrebată dacă Jared Kushner va continua să se afle în consiliul FIDF în timp ce este consilierul principal al președintelui american, un purtător de cuvânt al organizației a declarat: „Politica FIDF este de a nu oferi informații despre donatori, inclusiv despre donatorii care fac sau au făcut parte din consiliul organizației.”

http://www.gilad.co.uk/writings/2017/1/25/america-first-or-idf-first-

De ce noi ăștia câțiva criticăm Israelul

de Joe Sobran

Oamenii mă întreabă adesea de ce critic atât de mult Israelul, de parcă ar trebui să dedic mai mult din atenția mea Sri Lankăi sau poate Zairului. Dar întrebarea este mereu ușor nervoasă, așa cum nu ar fi dacă aș scrie la fel de des despre Sri Lanka sau Zair.

Aș înțelege această curiozitate dacă o altă mică și oarecare țară ar fi una dintre cele patru sau cinci puteri militare ale lumii; dacă ar primi un sfert sau mai mult din ajutorul nostru financiar străin; dacă ar fi în permanență pe primele pagini ale ziarelor noastre; și dacă simpatizanții săi ar ocupa în mod regulat mare parte din spațiul editorial al New York Times și al altor ziare principale. Dar există o singură țară căreia să i se aplice toate lucrurile acestea și țara aia e Israelul.

Nimeni nu crede că e ciudat că există 20 de editorialiști apărători ai Israelului; dar se pare că e de neînțeles că există unul sau doi care critică Israelul.

Dar mai există un motiv care este și personal și profesional. Israelul are un lobby foarte puternic în această țară, cu un corp propagandistic expert. Iar acel lobby nu se mulțumește să pledeze pentru Israel și să bage spaima în aproape toți politicienii din Washington, care se presupune că reprezintă interesele Statelor Unite. Nu, încearcă și să bage pumnul în gura opoziției din presa liberă.

I-am simțit presiunea. I-au simțit-o și Rowland Evans și Robert Novak. I-a simțit-o și Patrick Buchanan. Și mulți alți redactori de ziar.

Încă auzim de teama generată de Joe McCarthy. Dar oamenii vorbeau liber de acea teamă chiar în momentul de glorie al carierei senatorului McCarthy. Cred că într-o zi istoricii se vor uita înapoi cu mai multă uimire la frica mai paralizantă generată în epoca noastră de puterea Zionistă domestică. Presa nu s-a temut niciodată de senatorul McCarthy, dar se teme foarte tare de simpatizanții americani ai Israelului.

O consecință a acestui fapt este că știrile pe care le primim din Israel sunt puternic cenzurate și expurgate. Americanul de rând crede că Israelul este o țară „democratică” ale cărei probleme domestice sunt cauzate de arabii obraznici. Nici măcar un creștin american din o sută nu realizează că dacă ar trăi în Israel, ar fi victima discriminării oficiale, forțat să poarte un card de identificare care efectiv l-ar stigmatiza.

Dacă propaganda israeliană ar fi adevărată, nu ar mai avea nevoie să înăbușească și să intimideze criticii. Însuși actul de a încerca reducerea la tăcere a opoziției este o confesiune în sine.

Când riști să îți pui în pericol cariera din Statele Unite pentru că aperi interesele Statelor Unite, ceva e putred. O paralelă potrivită nu este cu Joe McCarthy, care măcar încerca să afirme poziția Americii, ci cu industria publicistică din New York în anii 30, când o carte critică la adresa Uniunii Sovietice avea foarte slabe șanse să vadă tiparul.

Reprimarea este o tactică bună dar o strategie proastă. Pe termen-lung, adevărul are tendința să apară la suprafață. Nu contează câte scuze deștepte se pot inventa pentru un Ițac Șamir, nu e o idee prea grozavă să îi faci pe americani să identifice Israelul cu Ițac Șamir. Israelului i-a fost mult mai bine când americanii identificau Israelul cu Abba Eban, exilat politic pentru moderația sa.

Și nu este înțelept, pe termen lung, să-i faci pe americani să le fie frică, în propria lor țară, să vorbească deschis despre o putere străină. Până la urmă vor fi ofensați de colosala indecență. Și consecințele le va suporta țara în numele căreia are loc reprimarea.

Complotul împotriva Marii Britanii și unde a greșit Al-Jazeera

                Shai Masot (dr.) la o conferință a partidului laburist

de Gilad Atzmon

„Lobby-ul”, cum este intitulat materialul ce a rezultat în urma investigației sub acoperire realizată de Al-Jazeera, care dezvăluie infiltrarea ambasadei israeliene și a lobby-ului evreiesc în politicile britanice este o piatră de hotar a jurnalismului. Se pare că postul de televiziune din Qatar i-a păcălit pe spionii israelieni din Marea Britanie și nu numai.

Un jurnalist sub acoperire numit „Robin” a reușit să se strecoare pe coridoarele lobby-ului evreiesc din UK, a câștigat încrederea unui important ofițer al serviciilor secrete israeliene și, cel mai important, a reușit să expună profunzimile imixțiunii israeliene în politicile britanice.

Am aflat cum Israelul și lobby-ul său complotează împotriva Marii Britanii și a cetățenilor ei. Shai Masot, un oficial israelian, a fost surprins de camera ascunsă conspirând pentru a „da jos” membri ai guvernului britanic, inclusiv pe ministrul biroului de externe, Sir Alan Duncan. Am aflat că un înalt oficial din cadrul Uniunii Naționale a Studentilor din UK (NUS), ca parte dintr-o urzeală implicând ambasada israeliană, a fost filmat pe ascuns uneltind împotriva președintei organizației, Malia Bouattia. Malia Bouattia este primul președinte musulman al NUS și câteva instituții evreiești britanice sunt îngrijorate în legătură cu popularitatea ei copleșitoare. Ni s-a dezvăluit și că ambasada israeliană conspira pentru a-l submina pe liderul partidului Laburist, Jeremy Corbyn, precum și faptul că au fost alocate niște fonduri în acest scop.

Am aflat că proprii noștri membri trădători ai parlamentului slujesc o putere străină și interese străine. Am văzut cum politicieni și lobbiști israelieni precum MP Joan Ryan defăimează o altă membră a partidului laburist acuzând-o de „antisemitism”, practic conspirând împotriva propriului partid. Domnișoara Ryan face totul pentru statul evreiesc, un stat cu o istorie cumplită privind drepturile omului și crimele de război. Mă întreb ce o motivează pe MP Ryan? Lăcomia sau setea de putere?

Cu siguranță britanicii ar trebui să se întrebe cum se face că a trebuit ca o televiziune din Qatar să dezvăluie veștile șocante despre cum este subminată democrația lor de către un lobby străin. Nu ar trebui să fie asta grija celor de la BBC sau The Guardian? Chiar după dezvăluirea făcută de Al-Jazeera, mass-media britanică a rămas tăcută iar întrebarea care trebuie pusă e următoarea: ar mai fi tăcut mâlc dacă Shai Masot ar fi fost rus? Ar mai fi tăcut din gură dacă membra parlamentului Joan Ryan ar fi fost expusă ca lobbistă pentru Iran?

Dar Al-Jazeera a căzut într-o capcană mult prea des întâlnită. Tulburați de propriile descoperiri, cei de la Al-Jazeera au încercat să le înmoaie turnând peste ele balsamul corectitudinii politice. În loc să se concentreze pe aspectul britanic al acestei saga și să le permită britanicilor să vorbească în numele lor, i-au permis unui academician israelian – Ilan Pappe – să vorbească în numele lor. În mod similar, Jackie Walker, cu certitudine o victimă a campaniei israeliene a fost rugată, de asemenea, să ne explice propria-i filosofie identitară din punctul de vedere al unei evreice (cât și al unei persoane de culoare). Toți ceilalți care au comentat despre operațiunea israeliană de spionaj au venit din perspective recunoscute ale solidarității cu Palestina. Comportamentul murdar al ambasadei israeliene și trădarea săvârșită de membrii grupurilor ce fac lobby pentru Israel în Marea Britanie sunt ofense evidente aduse suveranității britanice și poporului britanic, și cu toate acestea, numai un singur britanic, jurnalistul Peter Oborne, s-a adresat ofensei dintr-o perspectivă clar britanică.

E greșit. „Lobby-ul” a expus, mai înainte de toate, o interferență grosolană cu suveranitatea britanică, o ingerință brutală în guvernul și în procesul democratic britanic. Al-Jazeera a greșit din cauză că a transformat această tragedie națională britanică într-o dispută evreiască internă.

Din motive evidente, Al-Jazeera a ales să nu analizeze sensurile profunde, culturale, ale operațiunii israeliene. Israelul este, mai presus de orice, statul evreiesc și, așa cum am mai menționat, a complota împotriva regimurilor și instituțiilor politice ale altor popoare este o tactică puternic înrădăcinată în învățăturile iudaice și în cultura evreiască. Cartea Esterei este un prototip biblic, învățând evreii cum să se infiltreze și să submineze chestiunile politice ale goyimilor. Acesta este practic mesajul și lecția Cărții Esterei, complotarea împotriva celor care îi stăpânesc pe evrei și câștigarea, prin delegație, în fața dușmanilor acestora.

Shai Masot nu era un trepăduș al ambasadei, așa cum s-a susținut. Era un ofițer important al serviciilor de informații operând din spatele siguranței și imunității ambasadei sale în numele statului evreiesc. El lucra împreună cu ambasadorul israelian Mark Regev și cei doi sunt văzuți împreună în film, stând laolaltă, adresându-se diferitelor grupuri ale lobby-ului evreiesc. Shai Masot a fost rechemat în Israel, și înțeleg că își caută alt loc de muncă. Mark Regev ar trebui expulzat și problema trebuie investigată de MI5.

http://www.gilad.co.uk/writings/2017/1/14/why-did-the-al-jazeera-expose-fail

Relația dintre guvern și presă în Israel

Scandalul implicându-i pe Netanyahu și pe directorul ziarului Yedioth, Noni Mozes, le spune israelienilor tot ce trebuie să știe despre „vibranta” presă de știri din Israel.

de Gideon Levy

Israelul trebuie să îi fie recunoscător lui Ari Harow, fostul șef al administrației lui Benjamin Netanyahu. Datorită înregistrărilor sale, țara a aflat adevărul gol-goluț despre jurnalismul israelian în marea lui parte.

Acum fiecare cititor de ziar israelian știe cum a luat ființă hârtia pe care o ține în mână. Cu ce este umplută și de ce. Că în spatele multor lucruri pe care le citește există motive ascunse, unele dintre ele sumbre. Că în fiecare zi a căzut în plasa manipulărilor cinice, a spălării pe creier sistematice și a tacticilor diversioniste fără de egal în lumea liberă.

Lui Shimon Peres îi plăcea să-l citeze pe David Ben-Gurion: dacă vrei să afli calitatea unei enciclopedii, caută în ea ceva ce cunoști și judecă întreaga enciclopedie după acea căutare. Israelienii au fost expuși acum unei căutări pe tema: „relațiile guvern-presă în Israel.”

Vor extrapola ei către alte zone? Când directorul de ziar și redactorul-șef promit prim-ministrului un tratament favorabil și chiar se oferă să îl lase să își aleagă el cu mânuța lui jurnaliștii care vor scrie despre el; când un prim-ministru jură să reducă distribuția unui ziar rival; și când niciunul dintre ei nu spune un cuvânt despre ideologie sau viziuni, ci numai despre putere și bani – întreaga enciclopedie e coruptă. Nu a început cu înregistrările lui Harow și felul în care se scrie despre primul-ministru nu este singura zonă pătată. Întreaga presă israeliană este pătată. Mă rog, încă mai există un ziar adevărat, cu o circulație relativ redusă.

În stilul său întortocheat, evaziv, scriitorul Nahum Barnea a încercat să susțină în Yedioth Ahronoth că „toți am fost făcuți suspecți”, pentru a estompa vina ziarului său, pentru a o încețoșa și a o acoperi, așa cum a încercat să facă președintele Ephraim Katzir după războiul de Yom Kippur („Toți suntem de vină”). Barnea a încercat să mute vina la Israel Hayom, de parcă ar fi vreo diferență esențială între acel ziar și ziarul său. Acum că am aflat că articolele despre Netanyahu au fost subiectul negocierilor legate de putere și bani, este clar că aceasta este limba pe care ziarele acestea o vorbesc în fiecare domeniu.

Fiecare cititor de presă ebraică ar trebui să știe: o mare parte din ce scrie în ziare nu este adevărat. Este ficțiune care ajută ziarele să vândă mai mult. Cititorul e manipulat și sentimentele sale sunt manipulate. Este condus pe o cale greșită, intenționat. Se face comerț cu anxietățile sale și se pune gaz peste focul urilor sale. Incitare și distragere. Cu grijă, ca să nu înfurie prea mult cititorul, ca să fie siguri că el va continua să cumpere.

Aceste publicații seamănă adesea cu cele mai oribile ediții ale revistei armatei, Bamahaneh, cu toată militarizarea, anihilarea și eroii fabricați ai momentului. Incită la ură împotriva arabilor și împotriva „infiltraților” emigranți ilegali, răspândind minciuni despre ei, demonizându-i și delegitimizându-i, pentru că asta vor oamenii.

Nu există cuvinte pentru a descrie gravitatea acestei trădări a încrederii. Modelează opinia publică – nu pe paginile cu editoriale, ci prin fluxul de informații plantate. Mare parte din naționalismul și rasismul care s-a răspândit în Israel poate fi pus pe seama mass-mediei israeliene. În studiourile de televiziuni și în redacțiile ziarelor acești oameni au antrenat israelienii pentru teamă și ură.

De aici a venit mesajul că Elor Azaria este un erou; că membrul Knessetului Basel Ghattas este un terorist; și că arabii sunt de vină pentru toate incendiile. Că palestinienii nu își iubesc copiii și că din cauza lor nu este pace. Că Israelul s-a angajat într-un război curajos în Gaza și că nenumăratele victime ale acelui război sunt de vină pentru moartea lor și pentru distrugerea caselor lor. Că ceea ce este în regulă pentru Israel nu este în regulă și pentru palestinieni.

Presa le spune israelienilor cât de dreaptă este țara lor și cât de morală este armata lor, cât de demn de milă este Israelul și ce periculoși sunt palestinienii. Pentru că asta le place israelienilor să citească. Presa nu a fost cooptată – ea face cooptarea, în slujba narativei, căreia îi este subordonat totul. Nu le spune oamenilor cum arată de fapt ocupația și cum este legată de terorism. Generații de jurnaliști au fost convinși că întreaga lor datorie este de a cita declarațiile purtătorilor de cuvânt și ale publiciștilor.

Israelul are libertatea presei dar presa o urăște. Are câțiva jurnaliști buni și o presă putredă, coruptă.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.764535

Câți membri ai parlamentului britanic lucrează pentru Israel?

de Jonathan Cook

Cei de la Al Jazeera trebuie felicitați pentru o investigație sub acoperire care a expus ceva ce probabil cei mai mulți dintre noi ar fi ghicit: că niște membri ai ambasadei israeliene din Marea Britanie – hai să o spunem pe aia dreaptă: agenți Mossad – colaborează cu importanți politicieni și activiști politici din partidul Conservator și cel Laburist, pentru a-și corupe din interior propriile partide și a denatura politica britanică externă așa încât să favorizeze mai degrabă Israelul decât interesele britanice.

Nu putem învinovăți Israelul pentru asta. Majoritatea statelor își promovează interesele așa cum știu ele mai bine. Dar putem și trebuie să expunem și să le arătăm obrazul politicienilor britanici care colaborează cu Israelul vătămând democrația reprezentativă a Marii Britanii.

Nu e ca și când acești oameni nu ar putea fi identificați cu ușurință. Ei chiar fac reclamă acțiunilor lor. Sunt membri ai organizațiilor Prietenii Laburiști ai Israelului (LFI) și Prietenii Conservatori ai Israelului (CFI). Domină ambele partide parlamentare dar mai ales conservatorii. Potrivit datelor CFI, 80% dintre membrii conservatori ai parlamentului aparțin grupului de Prieteni Conservatori ai Israelului.

Odată, nimeni nu ar fi ezitat să îi numească pe politicienii britanici care acționau în favoarea intereselor unei puteri străine și foarte probabil fiind plătiți să facă asta, trădători. Și totuși, așa cum arată materialul filmat în secret de Al Jazeera, spioni israelieni ca Shai Masot se pot întâlni și conspira fără nicio problemă cu un consilier de nădejde al unui ministru conservator pentru a discuta care este cea mai bună metodă pentru „a-l da jos” pe adjunctul ministrului de externe, Alan Duncan, din cauza criticii aduse de acesta coloniilor ilegale israeliene din teritoriile palestiniene ocupate. Maria Strizzolo, asistenta ministrului educației sugerează confecționarea unui „mic scandal” pentru a-i face rău lui Duncan.

Masot și serviciile secrete israeliene nu pot influența politica britanică externă prin partidul de opoziție Laburist, dar asta nu îi împiedică să fie interesați de membrii laburiști ai parlamentului. Masot este filmat în timp ce vorbește cu președinta Prietenilor Laburiști ai Israelului, Joan Ryan, despre „o grămadă de bani” – peste 1 milion de lire sterline – pe care aceasta i-a primit de la guvernul israelian pentru a trimite încă un grup de MP laburiști în Israel, călătorie plătită, toate cheltuielile plătite, unde aveau să fie duși pe la restaurante și tot tacâmul și instruiți de oficiali israelieni cu rang înalt pentru a adopta poziții pro-Israel chiar mai extreme. LFI este cunoscută pentru a fi trimis o mare parte a membrilor parlamentului în Israel în acest gen de excursii.

Oare acest lucru nu are un efect și asupra politicilor britanice interne? Să fiți siguri că are! Israelul nu este o organizație caritabilă.

Mulți dintre cei care i-au făcut viața un chin liderului laburist Jeremy Corbyn aparțin Prietenilor Laburiști ai Israelului. Sunt aceeași MP care vorbeau despre o „criză a antisemitismului” în partidul Laburist – bazându-se pe zero dovezi tangibile – de când Corbyn a devenit conducătorul partidului. Își urmau ei propria conștiință? Se temeau ei cu adevărat de plaga antisemitismului care dintr-odată ar fi cuprins partidul lor? Sau își desfășurau jocurile politice profund cinice de a elimina un lider care susține dreptatea pentru poporul palestinian și este considerat de guvernul israelian de dreapta, care nu are niciun interes să facă pace cu palestinienii, a fi o veste rea pentru Israel?

Investigația realizată de Al Jazeera încă nu a fost arătată, așa că ne putem baza numai pe fragmente care au fost făcute publice fie de Al Jazeera, fie de „scurgeri” adiționale ale investigației, dezvăluite duminică de Daily Mail.

Merită să ascultați un ministru conservator din guvernul recent plecatului David Cameron care scrie sub anonimat în Daily Mail. El sau ea avertizează despre un rău dublu cauzat politicilor britanice de Israel și partizanii săi britanici – rău ce începe să semene celui făcut sistemului politic american de către Israel.

Guvernul britanic își denaturează politica externă pentru a nu-i supăra pe donatorii evrei, spune el/ea. Membrii parlamentului, între timp, acționează mai degrabă ca agenți ai unei puteri străine și nu ca reprezentanți ai poporului britanic. Lăsați legea internațională, acești politicieni nici măcar nu promovează interesele britanice.

Iată ce scrie ministrul:

„Politica britanică externă este amanetată influenței israeliene din inima politicilor noastre și cei care au autoritate au ignorat ceea ce se întâmplă.

Vreme de ani de zile CFI și LFI au lucrat cu – și chiar pentru – guvernul israelian și ambasada acestuia la Londra pentru a promova politicile israeliene și pentru a contracara politica guvernului britanic și acțiunile miniștrilor care încearcă să apere drepturile palestinienilor.

Multe țări încearcă să își impună viziunile altora, dar ceea ce este scandalos în UK este că, în loc să opună rezistență, guvernele succesive au cedat, luând banii donatorilor și permițând influenței israeliene să modeleze politica și chiar să determine soarta miniștrilor.

Chiar și acum, dacă ar fi să dezvălui cine sunt, aș fi supus/ă unui val neobosit de abuzuri și asasinării caracterului...

Este clar acum că oamenii din partidul Conservator și cel Laburist au colaborat cu ambasada israeliană care i-a folosit pentru a-i demoniza și defăima pe membrii parlamentului care critică Israelul; o armată de idioți utili ai Israelului în parlament.

Acesta este un fapt corupt din punct de vedere politic și din punct de vedere diplomatic imposibil de apărat. Comportamentul anumitor MP trebuie expus, ca și infiltrarea otrăvitoare și înșelătoare în politicile noastre a unor agenți străini.

Avem nevoie de o anchetă completă a ambasadei israeliene, a legăturilor, accesului și finanțării CFI și LFI.”

Se întâmplă rar să fiu de acord cu un ministru conservator, dar o asemenea anchetă trebuie făcută de urgență.

Să nu neglijăm nici faptul că mass-media britanică trebuie blamată pentru faptul că Al Jazeera și nu a patra putere a statului britanic a expus manevrele Israelului de a submina sistemul politic britanic. Nu e ca și când reporteri de la BBC, Guardian, Times și Mail nu ar fi dat peste miniștri ca cel de mai sus plângându-se de ani de zile de amestecarea Israelului. Deci, de ce nu au trimis acum multă vreme echipe sub acoperire pentru a expune această coluziune între Israel și membri ai parlamentului britanic?

Am avut parte de săptămâni întregi în care nu am auzit altceva decât despre presupusele eforturi ale Rusiei și ale lui Putin de a corupe alegerile americane, fără nicio o umbră de dovadă până acum, și bazându-se pe o afirmație nedovedită împotriva rușilor cum că aceștia ar fi compromis alegerile scoțând la iveală informații adevărate despre partidul democratic. Diplomații rusi au fost dați afară în baza acestor supoziții nefondate și președintele Obama și-a dat cuvântul că va lua și alte măsuri împotriva Rusiei.

Iată că aici avem dovezi bine documentate ale guvernului israelian conspirând cu membri „prietenoși” ai parlamentului britanic pentru a da afară un ministru al guvernului. Dacă asta nu e imixtiune în sistemul politic britanic păi nu mai știu ce e. Vom avea parte de aceleași săptămâni în care presa britanică se va ocupa de povestea asta sau va fi repede clasată și uitată?

Și se vor cere acțiuni împotriva lui Masot din partea guvernului britanic? Pare puțin probabil. Biroul de externe deja a dat o declarație spunând că, în urma destituirii lui Masot, consideră cazul închis.

http://www.jonathan-cook.net/blog/2017-01-08/how-many-british-mps-are-working-for-israel/

Crăciun răsăritean în Palestina

Mii de creștini de rit răsăritean, inclusiv patriarhul grec-ortodox Theophilus III, s-au adunat la Betleem vineri, pentru a sărbători Crăciunul, cu o procesiune către locul unde s-a născut Isus Hristos. Într-o dimineață rece dar luminată de soare, grupuri de cercetași palestinieni au cântat variante pentru cimpoi și alămuri ale melodiilor de Crăciun, în timp ce turiști străini erau aliniați pe străzi. Cu toții au sărbătorit nașterea Mântuitorului în Biserica Nașterii Domnului Isus Hristos din Cisiordania ocupată.

                                                   Foto: Hassan M. Shoaap

În această zi sfântă, să ascultăm mesajul președintelui palestinian, Mahmoud Abbas.

„Crăciunul, o chemare palestiniană la speranță și dreptate, este un mesaj unic pe care l-am purtat generații după generații, ca pe o comoară prețioasă ce și-a avut începutul în Palestina și s-a transmis în întreaga lume.

Suntem pe cale să marcăm 50 de ani de ocupație israeliană, cea mai lungă ocupație militară din istoria modernă. Betleemul, locul de naștere al lui Isus, nu a fost scutit de brutalitatea exercitată de decenii de umilire, colonizare și apartheid. Locul de naștere al lui Isus este acum un oraș înconjurat de 18 colonii ilegale și divizat de Zidul Separației. Politicile de ocupație ale Israelului au tăiat legătura Betleemului cu Ierusalimul, ambele o parte integrantă a statului ocupat al Palestinei, pentru prima oară după 2000 de ani de creștinism.

În ciuda ocupației israeliene, prezența noastră pe pământul nostru natal și păstrarea moștenirii noastre culturale și naționale sunt cele mai importante forme de rezistență în fața unei forțe străine de ocupație colonialistă.

Suntem o națiune mândră de textura noastră socială. Creștinii nu au fost niciodată o minoritate în Palestina, ci o parte integrantă a națiunii noastre. Unii dintre cei mai glorioși lideri ai mișcării noastre naționale au fost creștini. De multe ori nu am știut religia camarazilor noștri de luptă decât atunci când au fost uciși și duși la moschee sau la biserică.

De acest Crăciun, pelerinii vor remarca lucrările pe care le-am întreprins în Biserica Nașterii Domnului Isus Hristos. Apreciem colaborarea cu bisericile ortodoxe, catolice și armenești. Frumusețea impresionantă a noilor icoane descoperite în acest loc sfânt va putea bucura în curând ochii vizitatorilor din întreaga lume. Am contribuit, de asemenea, la restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt, din Ierusalimul de Est ocupat și vom continua să apărăm moștenirea noastră națională, inclusiv păstrarea statu quo-ului istoric al tuturor locurilor sfinte, inclusiv al sfintei moschei Al Aqsa.

În curând voi fi onorat să-l vizitez pe Sfinția Sa Papa Francis la Vatican. Cu siguranță vom discuta chestiuni de interes reciproc, inclusiv implementarea păcii și a justiției în regiune, cât și încurajarea dialogului interreligios.  În acest context reiterăm poziția noastră fermă că nicio Carte Sfântă nu ar trebui folosită pentru a justifica sau a scuza crimele și încălcarea legii.

Vom discuta și acordul istoric dintre statul Palestina și Sfântul Scaun, ca exemplu pentru întreaga regiune despre cum se poate consolida prezența creștinilor și a instituțiilor acestora. Creștinii sunt sarea acestui pământ și nu concepem un Orient Mijlociu fără creștinii săi indigeni. Vom continua cooperarea cu conducătorii bisericilor din Ierusalim, care sunt parte a Palestinei și a poporului său, pentru a duce la împlinire scopurile comune.

Suntem devotați păstrării mozaicului Palestinei, unul în care bisericile și moscheile au coexistat vreme de secole. Măsurile de a reduce la tăcere chemarea musulmană la rugăciune sau tentativele de a diviza creștinii și musulmanii își au originea într-o viziune rasistă și colonialistă. Regiunea noastră are nevoie de state care garantează drepturi egale pentru toți cetățenii lor. Facem astfel apel la comunitatea internațională pentru a împiedica încercările israeliene de a transforma un conflict politic într-un război religios. Mai mult, facem apel la toate statele să ni se alăture în condamnarea campaniei de incitare la ură și amenințare orchestrată de Israel împotriva diferitelor organizații ale societății civile palestiniene și internaționale și a programelor acestora în Palestina, Țara Sfântă, în deosebi împotriva World Council of Churches.

Invităm toată lumea să viziteze Palestina. Faceți pelerinajul în Țara Sfântă și sprijiniți neclintirea poporului nostru. Mesajul nostru de speranță este un mesaj al rezistenței. În Palestina suntem și în Palestina vom rămâne.

                Tradiționalul brad palestinian de Crăciun cu pozele martirilor palestinieni

Vreau să urez un Crăciun fericit și un an nou fericit întregului nostru popor. Salut toți cei 13 lideri ai bisericilor din Ierusalim, inclusiv toate confesiunile. Salut națiunea noastră glorioasă, mai ales refugiații noștri din Siria și din Liban, inclusiv din taberele de refugiați Al Dbayeh și Mar Elia, cât și pe cei care sărbătoresc Crăciunul în Gaza și în capitala noastră ocupată, Ierusalimul. Salut prizonierii noștri. Mesajul speranței, mesajul dreptății și al păcii adus de Isus dintr-o peșteră obscură a Betleemului va triumfa asupra întunericului exilului, al colonizării, al întemnițării ilegale și al apartheidului.”

http://english.wafa.ps/page.aspx?id=kck7yka51920029656akck7yk

Ipocriții plâng pentru Alep

Oricine nu este dispus să își trimită propriii săi copii să lupte pentru a opri omorurile și a elibera Siria nu are dreptul să țină lecții de moralitate.

de Gideon Levy

Cei mai urâți sunt ipocriții și fățarnicii. Cei șocați de scenele din Alep, țâțâind în timp ce se uită la televizor și siguri că lumea trebuie să facă ceva. Lumea, dar nu ei și nu țara lor. Urgent, acum, fără întârziere, dar nu ei și nu țările lor. Ei își liniștesc conștiința, atât de frumoși, de superiori și de morali în ochii proprii. Până la urmă doar nu sunt indiferenți față de ororile din Alep; sunt oameni cu conștiință și cu simțul dreptății și asta îi îndurerează.

Îi îndurerează atât de mult – nu mai pot dormi noaptea din cauza copiilor morți, se gândesc la bunicile și bunicii lor în holocaust și cum lumea a stat cu mâinile în sân și nu a făcut nimic și cum asta nu mai trebuie să se întâmple niciodată. Niciodată. Never again. Dar să facă altcineva ceva. Nu ei, nu țara lor. În fond și la urma urmei, Israelul nu poate. Este o țară dușmană așa că nu poate să se amestece și este un caz special așa că nu poate primi refugiați, ca Suedia de exemplu.

Sunt cei mai urâți, ipocriții și fățarnicii. Oamenii care jubilează la scenele din Alep – și avem și din aceia – sunt preferabili. Măcar sunt sinceri.

Israelienii sunt împărțiți când vine vorba de Siria. Mulți se roagă pentru succesul ambelor părți. Arabi care omoară arabi – e mereu o veste bună pentru ei. Nu doar din cauza uciderii (arabilor), ci pentru că asta arată adevărata față a dușmanilor lor. Uită-te lume cu cine avem noi de-a face! Cu animalele alea. Asta i s-ar întâmpla Israelului dacă s-ar retrage din Înălțimile Golan. Asta i s-ar întâmpla Israelului dacă s-ar retrage din Cisiordania. Asta i s-ar întâmpla dacă s-ar retrage din Amona. Alep are scopul de a diminua ororile ocupației.

Al doilea grup este al celor indiferenți. Ce legătură au cu ei toate astea? Israelul nu e implicat și restul lumii nu e interesat. De fapt, nu îi interesează nimic în afara propriei persoane. Ocupație-shmocupație, refugiați, Siria. Da' mai lăsați-ne în pace să ne planificăm următoarea vacanță.

Al treilea grup este al oamenilor îngroziți dar nedispuși să ridice un deget. Au o grămadă de scuze, așa cum a avut Europa în anii 30. Ei sunt șocați nu doar de orori ci și de reacția lumii. Ce lume de rahat, postează ei pe Facebook.

Dar niciunul dintre grupurile acestea nu este dispus să își trimită copiii să lupte pentru a elibera Siria. Să meargă cei din Europa și din SUA. Oricine nu este dispus să își trimită propriii săi copii să lupte pentru a opri omorurile și a elibera Siria nu are dreptul să țină lecții de moralitate. Măcar să tacă din gură în rușinea lor. De ce ar trebui să își dea cu părerea o mamă din Connecticut în legătură cu ce ar trebui sau nu să facă o mamă din Ramat Hasharon? Ultima oara când evreii s-au dus să lupte pentru altcineva a fost în timpul războiului civil spaniol. Merită să ne aducem aminte.

În loc să intervină militar Israelul ar fi trebuit măcar să își deschidă porțile. Nu unei mâini de oameni răniți aleși în funcție de afilierea organizațională, tratați în fața camerelor de luat vederi propagandistice și trimiși înapoi în infern – așa cum face Israelul – ci să deschidă porțile refugiaților. Da, zeci de mii de sirieni, sute de mii chiar – ce s-ar întâmpla? – ar fi trebuit să li se ofere azil în Israel. Nu ar fi fost ușor. Nu e ușor nici pentru ceilalți vecini ai Siriei, Turcia și Iordania. Nu e ușor să primești milioane de oameni. Nu e ușor nici pentru Suedia.

Israelul e mereu un „caz special” în ochii săi. El este scutit de obligații față de străinii aflați la ananghie, mai puțin atunci când vine vorba să construiască spitale în zone îndepărtate de conflict și chiar și atunci doar pentru a apărea o secundă în fața camerelor de luat vederi. Dar Israelul ar fi trebuit să facă ceva: 1. Din cauza trecutului său; 2. Pentru că împarte o graniță cu Siria. Și nu face nimic. Nu ridică un deget. Nu e cu nimic mai diferit decât țările europene cu ușile ferecate.

În aceste circumstanțe hai să nu fim ipocriți și fățarnici. Ar trebui să recunoaștem adevărul: soarta sirienilor nu ne interesează câtuși de puțin și sub absolut nicio formă nu suntem o țară morală.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.759084