Nu a existat niciodată o tabără israeliană a păcii

de Gideon Levy

Tabăra israeliană a păcii nu a murit, ea nu a existat niciodată. Deși este adevărat că începând cu vara lui 1967, mai multe grupuri politice revoluționare și curajoase s-au opus ocupației – toate demne de recunoaștere – o tabără mare, influentă, a păcii nu a existat niciodată.

E adevărat că după războiul de Yom Kippur, după primul război din Liban și în timpul buimacelor zile ale procesului Oslo (ah, ce zăpăcite au fost zilele acelea), cetățenii au ieșit pe străzi, în general când vremea era frumoasă și când cea mai bună muzică israeliană era cântată la mitinguri, dar puțini oameni au spus într-adevăr ceva decisiv și curajos și chiar mai puțini erau dispuși să plătească un preț personal pentru activitățile lor. După asasinarea prim-ministrului Ițac Rabin, oamenii au aprins lumânări în piață și au cântat melodiile lui Aviv Geffen, dar asta cu siguranță nu se poate numi o tabără a păcii.

De asemenea este adevărat că poziția adoptată de mișcarea numită Matzpen imediat după războiul de șase zile acum a devenit, mai mult sau mai puțin, poziția consensului israelian – dar sunt vorbe goale, lipsite de conținut. Nimic semnificativ nu a fost făcut sau pus în practică până acum. Ne-am fi putut aștepta la mai mult, la mult mai mult, din partea unei societăți democratice în a cărei curte din spate există o ocupație crudă și prelungită și al cărei guvern a invocat în primul rând limbajul fricii, al amenințărilor și al violenței.

Au existat în trecut societăți în numele cărora au fost comise nedreptăți înfiorătoare, dar măcar în cadrul unora dintre ele, au avut loc proteste sincere, furioase și determinate ale stângii – acel gen pentru care este nevoie de curaj și risc personal și care nu este limitat la consensul confortabil. O societate ocupatoare a cărei piață a fost goală timp de ani de zile, cu excepția mitingurilor comemorative lipsite de sens și a protestelor cu puțini participanți, nu se poate spăla pe mâini de situație. Nici democrația nu poate și nici tabăra păcii nu poate.

Dacă oamenii nu au luat cu asalt străzile în timpul ofensivelor militare israeliene din Gaza, atunci nu există o tabără a păcii veritabilă. Dacă oamenii nu iau cu asalt străzile acum, când pericolul stă la pândă și oportunitatea este irosită iar și iar, și democrația ia zilnic lovitură după lovitură și nu mai există suficiente resurse pentru apărarea acesteia și când aripa dreaptă controlează harta politică și coloniștii au tot mai multă putere – atunci nu există o aripă de stânga veritabilă.

Nu există nimic care să demonstreze starea jalnică a stângii decât dezbaterea în legătură cu viitorul partidului Meretz. Dar chiar și în zilele sale relativ mai bune, Meretz nu a fost o adevărată tabără a păcii. Când Meretz a aplaudat procesul Oslo, a ignorat în mod deliberat faptul că acei campioni ai „istoricelor” acorduri de pace nu au intenționat vreodată să evacueze nici măcar o singură colonie sau un singur avanpost de-a lungul măreței „inovații” care le-a adus promotorilor săi premiul Nobel pentru pace, da, premii pentru pace. Această tabără a ignorat și violările acordurilor de către Israel, iluziile în legătură cu așa-zisa pace.

Însă, mai presus de toate, problema își are rădăcina în aderența imposibilă a stângii la Zionism în sensul său istoric. În exact același fel în care nu poate exista un stat și democratic și evreiesc, mai întâi trebuie definit ce este mai important – nu poate exista o aripă stângă dedicată Zionismului de modă veche care a întemeiat statul. Această iluzorie aripă stângă nu a reușit niciodată să înțeleagă problema palestiniană – care a fost creată în 1948, nu în 1967 – nepricepând că nu poate fi rezolvată ignorând nedreptatea cauzată încă de la început. O aripă stângă nedoritoare să se ocupe de 1948 nu este o aripă stângă autentică.

Stânga iluzorie nu a înțeles niciodată cel mai important aspect: pentru palestinieni, consimțirea granițelor din 1967 dimpreună cu o soluție la problema refugiaților, incluzând măcar reîntoarcerea unui număr simbolic de refugiați, sunt concesii dureroase. El reprezintă în același timp singurul compromis just, fără de care pacea nu se poate obține; dar nu avem de ce să-i acuzăm pe palestinieni pentru irosirea unei oportunități. O asemenea propunere, chiar incluzând aici propunerile „de mare răsunet” ale lui Ehud Barak și Ehud Olmert, nu le-a fost făcută.

Faptul că Meretz găsește un aranjament organizațional prin care își face câțiva membri aleși în Knesset (în prezent are 5) nu înseamnă mare lucru. Celelalte grupuri de stânga, atât evreiești cât și arabe, rămân excluse din viața politică chiar atunci când fac parte din parlament. Nu sunt de folos pentru nimeni și sunt prea mici pentru a avea vreo influență. Așa că hai să-i spunem copilului pe numele real: tabăra israeliană de pace încă este un nenăscut.

ORIGINILE CELEI MAI RASISTE LEGI ISRAELIENE

de Orly Noy

Cea mai draconică lege a Israelului a fost inițiată de guvernul actual dominat de aripa de extremă-dreapta, dar eșafodajul acesteia a fost construit cu mult timp în urmă, de către aripa stângă israeliană.

Reem Bedran, mamă a trei copii, căsătorită din 2000. Foto: Shiraz Grinbaum/Activestills.org

Cu o majoritate de 65 de voturi, Knessetul a aprobat săptămâna trecută o extensie a legii Cetățeniei și a Intrării în Israel (Ordinul Temporar) care împiedică reunificarea familială a palestinienilor. Desigur, familiile evreilor sunt libere să trăiască, să se unească și să se reunească după cum vor.

Ca întotdeauna, pretextul pentru aprobarea unei legi atât de aspre, care le interzice cetățenilor palestinieni ce locuiesc în Israel sau în Ierusalimul de Est îndrăgostiți de palestinieni din Teritoriile Ocupate (Cisiordania, Gaza), să nu mai vorbim de cetățeni sirieni, libanezi sau iranieni, să locuiască împreună cu cei pe care îi iubesc în țara lor, este cel legat de securitate.

Dacă e să ne luăm după ce spune Wikipedia, legea a fost creată „în urma atacurilor sinucigașe din 2000 în timpul celei de-a Doua Intifade, săvârșite de teroriștii palestinieni împotriva israelienilor”. Însă componenta rasistă este suficient de subtilă încât legea a fost catalogată drept ordin temporar și deci Knessetul trebuie să o extindă în fiecare an.

Astfel încât, anual, suntem siliți să privim farsa binecunoscută în care oficialii noștri discută și cântăresc cu atenție avantajele și dezavantajele legii și, inevitabil, ajung la aceeași concluzie „surprinzătoare” de fiecare dată și anume că nu există altă soluție în afară de extinderea măsurii. Sau, cum a formulat membra Knessetului din partea Uniunii Zioniste, Merav Michaeli : „Acest comitet s-a întrunit cu scopul real – inclusiv al celor care privesc această lege ca pe un rău necesar – de a nu fi extinsă în fiecare an fără a vedea cum o putem îmbunătăți și cum o putem face mai eficientă.” În lumina sprijinului oferit acestei legi de către membrii Knessetului din partea Uniunii Zioniste, aș privi afirmația doamnei Michaeli ca pe o auto-ironie, dacă aș crede că este capabilă de așa ceva.

Legislația rasistă cosmetizată sub formă de amendament „umanitar” poate fi ilustrația cea mai precisă a oximoronului „evreiesc și democratic”. Uniunea Zionistă, care a votat pentru extinderea legii, s-a scutit demult de această dilemă: acum că refuză să fie definită ca partid de stânga, nu-și mai face griji pentru astfel de contradicții. Ce trebuie explicat nu este sprijinul legii de către partidele Zioniste, ci opunerea partidului Meretz și cea a Joint List față de această lege.

Când democrația depinde de majoritate

Ca o regulă, Zioniștii au articulat dintotdeauna cât se poate de clar că ei vor alege „evreiescul” în detrimentul „democraticului”. Și pentru că acest lucru face parte din fibra lor interioară, decizia de a opta pentru caracterul evreiesc este exprimată zi de zi prin diverse modalități, fie din perspectivă naționalistă – negând drepturile naționale ale minorității palestiniene – fie din perspectivă individuală, negând drepturile umane individuale ale cetățenilor palestinieni ai Israelului.

Ca partid Zionist, Meretz se conformează primei componente a proiectului Zioniștilor: naționalismul evreiesc exclusivist presupune în mod neapărat negarea drepturilor naționale ale palestinienilor în Israel. De aceea Meretz investește atâtea resurse în sprijinul luptei pentru drepturile individuale. În teorie, nu există motiv pentru care statul evreiesc și democratic să nu garanteze drepturi egale cetățenilor săi arabi, incluzând aici posibilitatea ca aceștia să trăiască împreună cu partenerii lor de viață aici în țară.

Președintele partidului Hadash, Ayman Odeh (stânga) și președinta partidului Meretz, Zehava Galon ținând un discurs la un miting de protest al aripii de stânga în Tel Aviv, pe 28 mai 2016. Foto: Oren Ziv/Activestils.org

Acesta este eșecul pe care Stânga Zionistă refuză să-l admită: pretenția păstrării atât a caracterului evreiesc al Israelului cât și a celui democratic este, în fapt, o luptă demografică. Pentru ca statul evreiesc să își poată permite să fie democratic – cel puțin cu privire la drepturile individuale, dacă nu la cele naționale – vis-à-vis de cetățenii săi arabi, are nevoie de un avantaj demografic semnificativ. Doar atunci va putea să își spună povești despre democrație referindu-se la o minoritate națională, fără a periclita caracterul evreiesc pe care insistă atât de mult să-l păstreze. Exact din acest motiv, de la crearea statului Israel încoace, acesta a refuzat întemeierea unui nou oraș arab, în ciuda înmulțirii populației și a problemelor locuințelor în societatea arabă. Exact din acest motiv statul are nevoie de existența Fondului Național Evreiesc și de „iudaizarea” pământului. Exact din acest motiv statul are nevoie de o legislație care să restricționeze cu aroganță creșterea populației minoritare. Toate acestea sub masca diverselor explicații legate de securitate.

Elementul rasist și motivele demografice din spatele acestei legi ce împiedică reunirea familiilor palestiniene erau foarte clare pentru membrii Meretz. Liderul partidului, Zehava Galon, a răspuns la extinderea legii în felul acesta: „Au fost mulți miniștri de Interne de-a lungul anilor care au explicat că această lege este necesară din cauză că există un pericol demografic, deoarece rezidenții arabi ai Israelului aduc aici femei din teritorii. Apoi, acest lucru s-a transformat într-un pericol ce amenința siguranța. Adevărul este că avem un guvern de extremă-dreapta care urăște arabii, care îi exclude și care folosește atacurile teroriste ca pretext pentru acțiunile sale nerușinate.” Galon recunoaște logica demografică din spatele legii, dar în loc să privească la rădăcinile acesteia, se grăbește să arunce vina asupra guvernului de dreapta care urăște arabii.

Legea aceasta nu e produsul urii extremei-drepte față de arabi, ea este o componentă genetică a Zionismului. Atâta vreme cât contractul social dintre cetățeni și stat este ancorat într-un cadru ce garantează privilegii unuia dintre grupurile naționale în detrimentul celuilalt în timp ce emite pretenții de democrație, demografia va continua să decidă jocul.

Dacă după 70 de ani, Stânga Zionistă încă nu este capabilă să admită acest adevăr simplu și continuă să insiste asupra oximoronului „evreiesc și democratic”, trebuie măcar să fie suficient de corectă încât să nu plaseze responsabilitatea consecințelor exclusiv asupra Dreptei.

Articolul poate fi citit în original aici: http://972mag.com/the-roots-of-israels-most-racist-law/120215/

Carnagiul din Gaza – criminal şi abject (Michel Warschawski)

Trebuie spus şi repetat: în Fâşia Gaza nu se desfăşoară un război, ci un carnagiu realizat de a treia forţă aeriană a lumii împotriva unei populaţii civile fără apărare.

Trebuie spus şi repetat: carnagiul din Gaza nu este o reacţie “disproporţionată” la rachetele pe care le trag militanţii Jihadului Islamic şi alte grupuscule palestiniene asupra localităţilor israeliene apropiate de Fâşia Gaza, ci o acţiune premeditată şi pregătită de mult timp, lucru recunoscut de altfel de cei mai mulţi dintre comentatorii israelieni.

Trebuie spus şi repetat: aceste tiruri de rachete nu sunt, aşa cum vor să ne facă să credem unii diplomaţi europeni, “nişte provocări pe care nimic nu le poate explica”, ci nişte riposte, destul de derizorii – trebuie s-o recunoaştem, unui embargou sălbatic impus de Israel, de un an şi jumătate, unui milion şi jumătate de rezidenţi ai Fâşiei Gaza, inclusiv femei, copii, bătrăni, cu colaborarea criminală a Statelor Unite dar şi a Europei.

Trebuie spus şi repetat: nu este vorba, aşa cum încearcă unii să explice tuturor celor care au memoria scurtă şi selectivă, un act de auto-apărare, mult timp întârziat, în faţa unei agresiuni palestiniene pe care nimic n-o justifică. Ehud Barak o mărturiseşte fără problemă, sunt luni de zile de cât armata israeliană se pregătea să lovească “entitatea teroristă” denumită Gaza. Cum explica pertinent Richard Falk, raportorul special la ONU despre drepturile omului în teritoriile ocupate, atunci când se defineşte ca “entitate teroristă” o zonă populată de un milion şi jumătate de fiinţe omeneşti, se intră în logica genocidului.

Ca şi atacarea Libanului în 2006, agresiunea israeliană se înscrie în războiul global permanent şi preventiv al strategilor neo-conservatorilor de la Tel Aviv, şi încă pentru câteva luni, la Casa Albă. Aşă cum numele ei o indică, această strategie este preventivă, şi nu are nevoie de niciun pretext imediat şi tangibil: occidentul democratic ar fi ameninţat de către un inamic global identificat la început cu “terorismul internaţional”, apoi cu “terorismul islamist” pentru a deveni în cele din urmă Islamul pur şi simplu.

“Şocul civilizaţiilor” a lui Huntington nu este descrierea realităţii politice internaţionale, ci cadrul ideologic al strategiei ofensive a neo-conservatorilor americani şi israelieni, aşa cum a fost ea elaborată în comun încă din a doua jumătate a anilor ’80. În această strategie de război, ameninţarea islamică a înlocuit ceea ce fusese pericolul comunist în timpul războiului rece: un inamic global care justifică un război global.

Dacă bombardamentul criminal din Gaza se bucură în Israel de o susţinere consensuală, dacă stânga instituţională, şi îndeosebi partidul Mereţ, şi-a contopit vocea firavă cu orchestra războinică dirijată de Ehud Barak, este tocmai pentru că împărtăşeşte această viziune a lumii care face din Islam o ameninţare existenţială ce trebuie în mod imperativ neutralizată înainte de a fi prea târziu.

La oroarea crimei, trebuie adăugată abjecţiunea unor motivaţii imediate: în mai puţin de două luni se vor derula în Israel alegeri generale, şi victimele palestiniene sunt de asemenea argumente electorale. Martirii atacului israelian împotriva Gazei sunt obiectul unei concurenţe mediatice între Ehud Barak, Ţipi Livni şi Ehud Olmert, pe tema intransigenţei în brutalitate. Criminalul de război care dirijează Partidul Muncitoresc, sau mai degrabă ce-a rămas din el, se lăuda în această dimineaţă că a câştigat patru puncte în sondaje. Dincolo de cinismul fără limite care trochează 350 de victime palestiniene inocente pentru câteva zeci de mii de voturi, Barak face demonstraţia, încă o dată, a miopiei sale politicianiste, pentru că oricât s-ar strădui el în bestialitate, şi în ciuda tuturor eforturilor sale, nu va parveni niciodată să-l depăşească pe Benjamin Netanyahu, alegătorii preferând întotdeauna originalul în locul copiei. Cu atât mai mult cu cât şeful războiului se găseşte azi confruntat cu aceeaşi problemă ca şi cel care a transformat răboiul din Liban în fiasco israelian, o problemă binecunoscută tuturor celor care au iniţiat războaie coloniale: cum să-l termine? “Ne oprim după ce terminăm treaba”, anunţă el cu aroganţa şefuţilor. Dar când va fi terminată “treaba”? Când populaţia din Gaza şi Cisiordania va accepta să capituleze în faţa visurilor colonialiste ale liderilor israelieni şi să-şi limiteze aspiraţiile naţionale la un “stat palestinian” redus la vreo zece rezervaţii izolate unele de celelalte şi înconjurate de un zid? Dacă aceasta este “treaba” pe care speră Barak s-o poată realiza, poporul israelian trebuie atunci să fie gata de un război care nu va fi doar extrem de lung, ci fără sfârşit. Şi dacă statul evreiesc este bine înarmat pentru războaie-fulger (blitz krieg, în germană), mai ales atunci când sunt duse din avion, intră rapid în criză imediat ce este vorba despre o cursă de anduranţă în care palestinienii, ca toate celelalte popoare victime ale opresiunii coloniale, sunt maeştri.

Aşa se explică faptul că în mai puţin de o săptămână după ce a început, şi în ciuda declaraţiilor triumfaliste ale politicienilor şi ale militarilor, ambianţa începe deja să se strice în Israel. Sâmbăta trecută, la câteva ore după bombardarea Gazei, ceva mai mult de câteva mii de persoane, ne manifestam spontan mânia şi ruşinea. Vom fi mai mulţi sâmbăta asta, vom cere sancţiuni internaţionale împotriva Israelului şi aducerea lui Ehud Barak & Co. în faţa unei curţi de justiţie internaţională. Sunt sigur de asta.

Michel Warschawski este purtătorul de cuvânt al Centrului de Informare Alternativă.

Cf. sursa in limba franceza.

Liderul pe care Israelul îl merită (de Yacov Ben Efrat)

Al doilea război cu Libanul din vara anului 2006 a plonjat într-un con de umbră guvernul lui Ehud Olmert şi partidul său, Kadima. Pentru prima dată, Israelul a aflat cum este să stea ghemuit fără nici o şansă sub barajul rachetelor. Cele 4000 de Katiuşa care au plouat peste Galileea timp de 33 de zile au adus cu ele sentimentul înfrângerii. Forţele aeriene nu le-au putut opri. Guvernul nu şi-a putut proteja sau aproviziona cetăţenii. I-a lăsat să se descurce cât de bine au putut, avertizaţi doar de vaietele sirenelor.

După încetarea focului, israelienii au cerut o investigaţie, aşa cum au procedat după erorile din octombrie 1973. Încercând să calmeze mâniile crescânde, Olmert a stabilit o comisie de investigaţie condusă de judecătorul pensionar Eliahu Winograd. La acel moment mulţi au contestat dreptul primului-ministru de a numi un organism al cărui funcţie era să-l ancheteze pe el însuşi. Totuşi, Winograd nu i-a dezamăgit pe vânătorii de capete. În 30 aprilie 2007, Comisia a publicat un Raport Interimar, care dădea note proaste celor trei mari figuri din spatele războiului: Olmert, Ministrul Apărării Amir Pereţ şi Şeful Statului-Major Dan Haluţ (care între timp a demisionat). Decizia de a porni războiul, se scrie, a fost luată în pripă, fără o analiză suficientă a pericolelor rachetelor şi fără apărare civilă, fără luarea în consideraţie a alternativelor, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Comisia s-a abţinut să ceară demisia lui Olmert şi a lui Pereţ, lăsându-le, se spune, “publicului”. Şi-a rezervat opţiunea să o facă în Raportul Final, programat pentru luna august.

Publicul şi-a făcut apariţia la timp. Joi, 3 mai, la trei nopţi de la publicarea Raportului, aproximativ 150.000 de oameni s-au adunat în Rabin Square din Tel Aviv. Dreapta şi Stânga umăr lângă umăr, cerând capetele lui Olmert şi al lui Pereţ. Pe benărul podiumului se putea citi: “Rataţilor, mergeţi acasă!”

Publicul uita orbeşte să se numere şi el printre “rataţi”. Toţi cei care stăteau umăr lângă umăr în Rabin Square stătuseră, vorbind la figurat, şi în 12 iulie 2006, atunci când sprijiniseră decizia de a bombarda Libanul. Consensul israelian era identic şi atunci, doar că în direcţia opusă. Războinicul Olmert se bucura de o popularitate până la cer. Chiar şi Yossi Beilin, liderul partidului Mereţ, proclamase în august că “răspunsul militar în Fâşia Gaza este justificat în ochii săi, şi răspunsul din Liban nu mai puţin” (pe site-ul partidului Mereţ – “The Test of the Zionist Left”).

Dar aşa e la război. Sentimentele patriotice bombează piepturile. Diferenţele ideologice se subţiază. În acest caz, mânia Israelului era îndreptată împotriva Libanului.

Lucrurile sunt uşor de prezis şi în cazul unei înfrângeri. Simpatizanţii dreptei din Square îl blamau pe Olmert nu pentru că se angajase în război, ci pentru că nu fusese destul de dur. Nu trimisese trupele terestre destul de repede. Nu folosise toate metodele. Dreapta trece cu vederea că el nu avea mandat pentru o operaţiune terestră masivă. Acest lucru ar fi însemnat multe pierderi. Israelul azi nu doreşte să piardă vieţi omeneşti. Ştiind aceasta, Olmert a sperat să-şi realizeze scopurile din aer. Nu a mers, aşa că plăteşte preţul rezervelor privitoare la vieţile soldaţilor.

Simpatizanţii au ocupat podiumul din Square şi pentru alte motive. Îl urăsc pe Olmert pentru sprijinirea retragerii unilaterale din Gaza şi pentru propunerile privind “convergenţa” din Cisiordania. Dar mai presus de toate, excluderea lui ar conduce la noi alegeri, iar acestea, dacă s-ar ţine azi, l-ar aduce pe Binyamin (Bibi) Netanyahu din nou la putere. Iar acesta este acelaşi Bibi care a condus partidul Likud la obţinerea a doar 15 locuri la alegerile din 2006. Din cauza reducerilor sale neoliberale la bugetul de asigurări sociale în calitate de ministru de finanţe în cabinetul lui Şaron, a devenit ulterior cel mai urât politician al ţării. Până aici merge amplitudinea schimbărilor în preferinţele electoratului! Conform unui sondaj efectuat de Haaretz, astăzi Likud ar obţine 30 de locuri, Labor 21 şi Kadima 14 (Ha’aretz, ediţia din 2 mai 2007).

Dar dacă eliminarea lui Olmert ar deschide uşile lui Netanyahu, de ce Stânga a mers în Rabin Square în acea joi noapte după raportul comisiei Winograd? E foarte simplu, s-a dus în fugă, fără o analiză suficientă a pericolului, fără să caute alternative, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Stânga este “naivă”, scria Nahum Barnea, analistul cotidianului Yediot Aharonot în 4 mai. Alianţa dintre Stânga şi Dreapta din Square, scria Nehemia Ştrasler în numărul din 6 mai al Ha’aretz, este una a calului cu călăreţul – Stânga este calul şi Dreapta este călăreţul.

Netanyahu stă între perspectiva de a fi prim-ministru şi abis. Olmert este văzut aproape de toţi ca un oportunist dubios, lipsit de convingere, principii, conştiinţă, viziune şi integritate. Deasupra capului său atârnă patru acuzaţii potenţiale de corupţie. În Knesset, totuşi, teama de Bibi este mai mare decât greaţa pentru Olmert. Chiar şi partidele arabe, care nu se opresc când e vorba să-şi afirme dezgustul, îl înghit din cauza acestei frici. În situaţia actuală, cine vrea demisia lui Olmert este, într-adevăr, un bibit.

Decapitarea liderilor este destul de facilă, mai cu seamă într-o societate care îi înalţă şi-i coboară cu rapiditate. Totuşi Olmert nu este un pui rătăcit pe scena politică a Israelului. El este produsul ei autentic. El este şi Dreapta şi Stânga. El reprezintă abureala politică şi ideologică care a caracterizat societatea israeliană a ultimelor două decade. Israelul vrea pace, da – dar nu doreşte să-i plătească preţul. Uneori vrea şi război – dar nu doreşte să-şi sacrifice trupele. Pe scurt, doreşte război fără durere sau pace fără necaz. Totuşi aceasta e politică şi nu stomatologie.

Israelul îşi devoră liderii pentru că nu este pregătit să accepte adevărurile simple cu care aceşti lideri, pentru a conduce, trebuie să se acomodeze. Primul astfel de adevăr este acesta: atât timp cât ei îşi doresc să domine Orientul Apropiat, nici un război nu poate fi câştigat. Victoria aparentă de azi dă naştere înfrângerii de mâine. Să presupunem că un lider ar încerca imposibilul, făcând concesii pentru pace? Trebuie să se aştepte la soarta lui Rabin. Ehud Barak a încercat – dar cu succesul unui om pe punctul de a se îneca si care se agaţă de un pai. În momentul în care ajunsese la Camp David, coaliţia lui îi fugise deja de sub picioare.

În condiţiile acestea, israelienii preferă următoarea soluţie: dacă războiul nu poate fi câştigat, atunci să fie evitat cât de mult de poate, şi de vreme ce nu este o majoritate în favoarea păcii, să fie evitată şi asta. O existenţă fără pace, fără război. Cum se poate menţine aşa ceva? Simplu. Să faci doar concesiile confortabile. Barak a fost cuminte atunci când s-a retras din Liban în mai 2000, iar Şaron a fost cuminte atunci când s-a retras din Gaza în 2006. Cheia a fost unilateralismul.

Rezultatele vorbesc de la sine. Rachetele din Gaza aterizează în Sderot, rachetele din Liban au căzut, vara trecută, în oraşele din nord. Situaţiile palestiniană şi siriană, care pot conduce oricând la război, nu au fost luate în considerare. Ambele cer dezmembrarea coloniilor [amplasate în Cisiordania şi Înălţimile Golan – n.tr.] – o ispravă peste puterea şi voinţa oricărui guvern israelian.

Israelul post-zionist – unde bursa de mărfuri atinge cote de record, al cărui moguli cumpără clădiri istorice în Manhattan – nu poate produce un lider care să-i rezolve problemele. Viaţa bună trebuie să meargă înainte pentru Israelul post-zionist care s-a retras unilateral din Gaza. Pentru asta el construieste un zid între el însuşi şi Palestina alungând sărăcia din raza lui vizuală. Dar viaţa bună are limitele ei. Realitatea muşcă din toate părţile. Douăzeci de minute separă Tel Avivul de implacabilul oraş Qalqilya din împresurata Cisiordanie. Sunt cele douăzeci de minute care separă iadul de rai, războiul de pace. Iar aceste minute se subţiază pe zi ce trece...

CHALLENGE este un magazin bimensual de stânga care analizează conflictul israeliano-palestinian într-un context global. Publicat la Jaffa de arabi şi evrei, conţine analize politice, reportaje de investigaţie, interviuri, mărturii şi altele. Acest articol a apărut în numărul 100.