Justiţia spaniolă a deschis, joi 29 ianuarie, o anchetă pentru “crime împotriva umanităţii” care-l vizează pe ex-ministrul israelian al apărării, Benjamin Ben-Eliezer, şi alţi şase înalţi responsabili militari israelieni, pentru un bombardament ucigaş din Gaza, care a avut loc în 2002. Acest anunţ a provocat mânie în Israel, unde Ehud Barak, actualul ministru al apărării, a reacţionat afirmând că “va face totul” pentru a obţine anularea acestei anchete « delirante ».
Plângerea a fost formulată de Centrul Palestinian pentru Drepturile Omului, şi vizează bombardamentul care asasinase un lider Hamas, Salah Chehadeh, şi 14 civili palestinieni, « în majoritatea lor copii », în 22 iulie 2002. A fost considerată întemeiată de către judecătorul madrilen Fernando Andreu, în virtutea principiului de jurisdicţie universală recunoscut de către Spania pentru crime împotriva Umanităţii, genocid şi terorism.
O bombă de o tonă peste Al-Daraj
Pentru judecătorul spaniol, faptele denunţate « prezintă indicii de crime împotriva umanităţii ». În procesul său verbal, precizează că ar fi vorba « despre un atac împotriva populaţiei civile, ilegitim încă de la început, căci obiectivul său era un asasinat, îndreptat împotriva lui Chehadeh. » El avertizează în plus că dacă ancheta judiciară dovedeşte că această acţiune a făcut parte dintr-o « strategie preconcepută şi predeterminată », faptele ar putea ţine de o incriminare « încă şi mai gravă », adică de genocid. În cursul acestui atac, aproximativ 150 de palestinieni au fost şi ei răniţi de explozia unei bombe de o tonă aruncată de un F-16 israelian în Gaza, asupra unei case din cartierul Al-Daraj.
În afara fostului ministru israelian, Benjamin Ben-Eliezer, plângerea mai vizează şase înalţi responsabili militari israelieni, printre care comandantul forţelor aeriene israeliene în momentul faptelor, Dan Halutz. La acea vreme, somat de către stânga israeliană şi organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului israeliene să se explice, generalul Halutz declarase că atacul împotriva lui Chahadeh « nu-l împiedica să doarmă ». Şi adăugase : « Simt o uşoară zgâlţâire în momentul în care dau drumul bombei, iar o secundă mai târziu totul revine la normal. »
Deschiderea anchetei din Spania intervine la unsprezece zile după sfârşitul ofensivei controversate a armatei israeliene în Fâşia Gaza, care a omorât 1330 palestinieni, dintre care numeroşi civili.
Articol publicat în Le Monde.
Se afișează postările cu eticheta Dan Haluţ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dan Haluţ. Afișați toate postările
duminică, februarie 01, 2009
sâmbătă, august 18, 2007
Să spui NU vânătorilor de goliaţi (de Gilad Aţmon)

“Obsesia (‘dibuk’) numită Nasrallah, care a bântuit mintea factorilor de decizie [israelieni] de-a lungul celui de-al doilea război din Liban, are mai multe motive. Înainte de toate, Israelul i-a perceput întotdeauna pe [liderii] arabi ca pe nişte persoane private mai degrabă decât ca pe nişte reprezentanţi ai unor sisteme politice. Chiar analiştii mass-mediei şi politicienii făceau referinţă la “Assad”, la “Arafat” sau la “Nasrallah”, mai degrabă decât la statele şi la organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. În ochii factorilor de decizie [israelieni], precum şi în cei ai mass-mediei şi ai opiniei publice, lumea arabă este dirijată de indivizi mai degrabă decât de sisteme de guvernământ şi, în consecinţă, cea mai bună manieră de a o influenţa era, în cele mai multe dintre cazuri, să arunce o bombă în locul potrivit.”
(Ofer Şelah şi Yaov Limor, Prizonieri în Liban, Miskal, Yedioth Ahrononth şi Chemed Books, 2007, p. 95)
Israelienii au tendinţa de a personaliza orice conflict. Desiguri, ei nu sunt prin asta nici originali, nici inovatori. Nu fac de fapt decât să urmeze învăţăturile biblice. În viziunea evreiască despre lume, istoria şi etica sunt adesea reduse la o simplă şi banală opoziţie binară. De exemplu, bătălia pe viaţă şi pe moarte între David “cel drept” şi Goliath “cel rău” încarnează lupta dintre “bunii” israeliţi şi “răii” filistini. Deşi această poveste biblică poate fi înţelească în termeni pur literari, similitudinile cu israelienii contemporani sunt deosebit de neliniştitoare. În Israel, există o cale de mare viteză care duce direct de la “rolul de asasin” la fotoliile ministeriale. În permanenţă, israelienii noştri din vremurile moderne îi imploră pe criminalii lor acoperiţi de decoraţii să devină regii lor, să se aşeze în fruntea armatelor, şi să intre în guvern. Este ceea ce li s-a întâmplat în mod clar lui Şaron, lui Barak, lui Mofaz, lui Haluţ, lui Dichter şi multor altora.
Dar israelienii nu sunt singurii care joacă acest joc. Tendinţa de a personaliza şi de a concretiza istoria este foarte răspândită la evrei. În ochii multora dintre ei, al Treilea Reich se rezumă la două persoane: Hitler şi Goebbels. Antisemitismul este adesea pus în legătură cu Wagner, Marx, Weininger şi aşa mai departe. De fapt, personalizarea nu face decât să simplifice realitatea ambientă, cursul Istoriei şi interpretarea ei. Odată Hitler dispărut, al Treilea Reich nu mai există. Odată Wagner alungat, acelaşi lucru se întâmplă cu antisemitismul. Această tendinţă de a personaliza conflictele, ideologiile şi viziunile asupra lumii se supune unei percepţii infantile asupra lumii: ceea ce nu mai vedeţi încetează să mai existe. Acest lucru se potriveşte perfect cu sloganul biblic: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Şi totuşi, totul se reduce la un simplu model de autosugestie. E totuna cu a asocia în mod fals ceva abstract cu o oarecare concretizare banală. Astfel adepţii sunt exoneraţi de orice angajament intelectual, ideologic, critic şi implicând o reflecţia asupra propriei persoane.
Este evident că interpretarea zionistă a istorie nu se ataşează de nimic mai mult decât de simptomul concret, de manifestarea cea mai simplă de animozitate care o înconjoară, ignorând inima problemei înseşi. Desigur, Hitler a fost învins, evreii sunt azi mai mult decât bineveniţi în Germani şi în Europa, dar statul evreiesc şi fiii Israelului sunt cel puţin la fel de impopulari în Orientul Apropiat pe cât erau bunicii lor în urmă cu doar şase decenii în Europa. Aparent, personalizarea celui de-al doilea război mondial şi a Holocaustului i-a orbit pe israelieni şi pe partizanii lor, împiedicându-i astfel să interiorizeze semnificaţia reală a circumstanţelor şi a evenimentelor care au condus la distrugerea lor. Dacă zioniştii ar înţelege semnificaţia reală a Holocaustului lor, israelienii contemporani ar fi în măsure să evite distrugerea care stă precum sabia lui Damocles deasupra lor. La fel, Wagner poate fi interzis în Israel, dar condiţiile care i-au adus pe Marx, Weininger şi Wagner să spună ceea ce au spus nu s-au schimbat. Aparent, din ce în ce mai mulţi oameni, în medii din ce în ce mai largi, reacţionează azi în mod critic, din punct de vedere politic şi ideologic, la Israel, la zionism, la tribalismul evreiesc şi la politicile inumane atroce care derivă din naţionalism şi din produşii lui politici şi culturali.
Dar să privim lucrurile în faţă: nu doar israelienii personalizează conflictele. Graţie neoconservatorilor şi înspăimântătoarei lor influienţe prezentă în regatul politic ango-usamerican, suntem cu toţii expuşi la o simplificare nepermis de mare, la o personalizare a practic tuturor conflictelor în care este angajat Occidentul. Aparent, orice război actual al Occidentului are un “chip” cu care se află în conexiune. “Războiul împotriva terorismului” are faţa bărboasă a lui Ussama Ben Laden. Pretinsa “eliberare a poporului irakian” avea faţa lui Saddam Hussein în prima poziţie pe lista oamenilor care trebuiau eliminaţi. În cadrul războiului sionizat al neoconservatorilor, orice conflict ideologic devine un complot care vizează “asasinarea de la distanţă” [1] a unei persoane. Pot aminti că înainte ca neoconservatorii să-şi înceapă operaţiunea destul de reuşită de sionizare a Americii şi a Marii Britanii, aceste două ţări erau implicate în războaie ideologice şi în conflicte politice care nu erau câtuşi de puţin personalizate? Marea Britanie şi SUA s-au bătut cu curaj împotriva Germaniei celui de-al Treilea Reich (mai degrabă decât pur şi simplu împotriva lui Hitler). La el, a existat o ciocnire rece cu “Roşii” (mai degrabă decât doar cu Stalin).
Dar, desigur, nu mai este cazul. Într-o lume remodelată de neoconservatori, sistemul politic s-a redus la o vânătoare simplistă a Goliathului biblic. Noi cei buni, noi davizii, noi îi fugărim pe goliaţi: Saddam, Ben Laden, Assad şi Ahmadinejad.
Totuşi, în ziua de azi, am trebui cu toţii să înţelegem şubrezenia acestei filosofii. Pe cât a eşuat Israelul în zdrobirea rezistenţei palestiniene omorând orice lider palestinian cât de cât influent, pe atât a eşuat Israelul în efortul de a învinge Hizballah ochindu-i liderii, şi tot atât sunt condamnate să eşueze Usamerica şi Marea Britanie în actualele lor bătălii sionizate şi criminale. Saddam este mort şi totuşi, Iraqul şi câmpurile sale petrolifere sunt încă intangibile. Ben Laden nu-şi arată niciodată faţa în public şi totuşi, războiul împotriva terorismului aşteaptă în continuare un rezultate cât de mic.
Vrau să cred că înfrângerea care vine de la Israel şi de la lobbiurile sale va fi înţeleasă aşa cum se cuvine de opinia publică occidentală. Trebuie să spunem NU tacticilor sionizate, trebuie să spunem NU agenţilor zionişti, trebuie să spunem NU vânătorilor de goliaţi!
Anatomia unei înfrângeri colosale
Un an după umilitoarea înfrângere a Israelului în Liban, m-am regăsit trecând în revistă fiasco-ul israelian prin ochii a doi analişti militari renumiţi, Yoav Limor şi Ofer Şelah. Într-o lucrare recentă, intitulată Prizonieri în Liban, cei doi autori au reuşit să compună un jurnal foarte detaliat al înlănţuirii evenimentelor care au condus la război, de la războiul însuşi la interminabila listă de eşecuri operaţionale, tactice şi strategice israeliene. Dar Limor şi Şelah nu se limitează la armată şi la comandanţii săi, ei transmit cu talent imaginea unei societăţi deviate, a unei societăţi care s-a detaşat progresiv de propria ei realitate şi de mediul înconjurător. A unei societăţi confruntate azi cu o prăbuşire morală totală, sub conducerea unor lideri egotici şi autişti, atât pe plan politic cât şi militar.

Înfrângerea militară a Israelului, anul trecut, în Liban, a luat lumea prin surprindere. A fost dintru început un şoc pentru administraţia Bush, ca şi pentru Tony Blair, care se grăbiseră să dea Israelului undă verde pentru distrugerea ierarhiei şiite din Liban, ca să nu vorbim de distrugerea totală a infrastructurii civile libaneze. Bush şi Blair n-au fost singurii şocaţi, lume arabă însăşi a fost zăpăcită. Liderii arabi nu sunt obişnuiţi cu înfrângeri ale armatei israeliene. Şefii arabi moderaţi s-au văzut constrânşi să urmărească la televizor cum un cleric musulman, singur, îi învăţa pe israelieni sensul cuvântului “sfidare”. Aparent, Şeicul Hassan Nasrallah şi un număr insignifiant de luptători au fost primii arabi care au înfrânt armata israeliană la sol. Victoria lor a făcut din Israel o cârpă. Puterea de ameninţare israeliană s-a dizolvat complet. A devenit deja un subiect de cercetări istorice. Comandamentul suprem al armatei israeliene a fost şi el şocat: la o lună după război, generalul Udi Adam, comandantul şef al Frontului de Nord, demisiona. Şeful statului-major al armatei israeliene, Dan Haluţ, avea să facă fără întârziere acelaşi lucru. Amir Pereţ, ministrul apărării, a fost înlocuit de fostul prim-ministru Ehud Barak. Este mai degrabă evident faptul că israelienii sunt perfect conştienţi de amploarea înfrângerii lor. Dar se pare că nu ştiu cum să gestioneze situaţia pentru a repara distrugerile. Sunt totalmente îndrăgostiţi de “viaţa lor frumoasă”, sunt captivaţi de imaginile tehnologiei şi ale confortului.
Deşi nu ştiu dacă această carte va fi tradusă sau nu în alte limbi (e scrisă în ebraică), aş clasa-o în categoria “must” pentru orice persoană interesată în dedesubturile regiunii. Lucrarea este o imersiune în ceea ce pare să fie o disfuncţie finală şi destructivă a societăţii israeliene. Sunt convins că aceia dintre americani care au fost suficient de debili pentru a susţine aparatul de război israelian de aproape patruzeci de ani, şi care cred încă faptul că Israelul este o “superputere regională” trebuie să citească acest jurnal al laşităţii militare a Israelului şi al disfuncţiei sale politice generalizate.
Deşi cartea nu o spune explicit, mesajul ei este cât se poate de clar: Israelul acţionează în maniera unui ghettou evreiesc violent şi megaloman, motivat de un zel ucigaş bizar şi inundat de tehnologie criminală usamericană. Aşa cum arată autorii, Limor şi Şelah, în ciuda faptului că conflictul terestru s-a derulat pe o bandă de teritoriu foarte îngustă (frontiera israeliană, la sud, şi râul Litani, la nord), artileria israeliană a găsit metodele de a trage mai mult de 170.000 de obuze. În comparaţie, în timpul războiului din 1973 în care se opunea armatelor a două ţări puternice, pe două fronturi foarte vaste, israelienii nu lansaseră decât 53.000 de obuze. Cifrele privind aviaţia sunt încă şi mai frapante. Deşi foarte puţine ţinte concrete au fost la dispoziţia serviciilor de informaţii israeliene, aviaţia israeliană a lansat nu mai puţin de 17.550 de misiuni de luptă, ceea ce dă o medie de 520 de misiuni pe zi, adică aproape tot atâtea cât şi în cursul războiului din 1973 (605 de raiduri zilnic). Totuşi, în 1973, aviaţia israeliană era confruntată cu două aviaţii bine echipate, fusese angajată într-un număr important de lupte aer-aer, şi într-o luptă neîncetată împotriva rachetelor sol-aer sovietice de ultimă generaţie. Nu s-a văzut nimic de acest fel în timpul celui de-al doilea război din Liban. Aviaţia israeliană s-a consacrat în exclusivitate distrugerii teritoriului libanez. A făcut bucăţi literalmente tot ceea ce-i cădea sub mână, recurgând la o metodă nemiloasă care, pe alocuri (în cartierele din Sudul Beirutului, de exemplu) a avut acelaşi efect ca şi covoarele de bombe anglo-usamericane de sinistră memorie ale anilor ’40.
Din ce motiv au reacţionat israelienii atât de puternic la un banal incident de frontieră? De ce oamenii politici şi şefii militari israelieni şi-au pierdut capacitatea de a duce la bun sfârşit o reflecţie strategică şi tactică? De ce au eşuat cu toţii în definirea unor obiective militare tangibile, ceea ce ar fi putut da războiului un cadru temporal, o linie şi o justificare? Pe scurt, de ce şi-au pierdut israelieni pedalele? Aceasta este efectiv o întrebare absolut crucială. Deşi Limor şi Şelah se abţin de la formularea acestor întrebări, cartea lor izbuteşte să dea anumite răspunsuri. Am să încerc să rezum câteva dintre opiniile lor.
Militarii
Să începem cu armata. Armata israeliană a suferit o transformare serioasă în cursul ultimelor patru decenii. În anii care au urmat invaziei fulger din 1967, tocmai ofiţerii de infanterie şi generalii de blindate, mai ales, au fost promovaţi şi au ajuns să conducă armata. Israelul post-1967 credea în Bitzkrieg, un atac ofensiv punând simultan în acţiune forţe terestre importante, sprijinit îndeaproape de o susţinere aeriană. După războiul din 1973, datorită succesului limitat al forţelor terestre şi al diviziilor de blindate, această tendinţă a fost abandonată. Progresiv, veteranii unităţilor speciale au fost promovaţi în posturile cheie ale comandamentului. Cel mai celebru dintre aceşti veterani a fost probabil Ehud Barak, un ofiţer de commando acoperit de decoraţii, care şi-a încheiat cariera ca şef de stat-major. El este cel care, în calitate de şef de stat-major, şi-a numit ex-subordonaţii în cele mai înalte posturi din comandamentul suprem israelian. În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii de infanterie, aceştia au fost puşi pe tuşă.
Această mutaţie survenită în armata israeliană era motivată de două elemente: întâi, acela că serviciile de informaţii estimau că nici o ţară arabă nu plănuia să ducă un război total împotriva Israelului în viitorul apropiat; apoi, de la prima Intifada şi apariţia generală a unei rezistenţe civile palestiniene, armata israeliană se găsea din ce în ce mai angajată în operaţiuni de poliţie. În faţa unei asemenea evoluţii, nu mai era mare nevoie de un antrenament militar în vederea unor operaţiuni terestre de anvergură. Brigadele de blindate şi de artilerie păreau şi ele superflue, şi chiar depăşite, în faţa nevoilor emergente ale statului evreiesc. Marile unităţi de soldaţi combatanţi fură deturnate spre sarcini poliţieneşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În cadrul acestei schimbări de scenariu, iniţial unităţile speciale de securitate, cu propriii lor şefi, au luat conducerea a ceea ce israelienii percepeau ca propriul lor “război împotriva terorismului”. În consecinţă, un număr crescând de veterani ai commando-urilor au luat drumul comandamentului armatei, apoi direct al vieţii politice israeliene, care este extrem de militarizată.
Dar nu s-a sfârşit aici. N-a trecut mult şi unităţile speciale israeliene şi-au demonstrat incapacitatea în a regla problema constituită de ceea ce părea să fie o rezistenţă palestiniană crescândă. A trimite sarea pământului evreiesc în Fâşia Gaza la ora laptelui se dovedea prea periculos. Trebuie spus că pe cât adoră israelienii să-şi vadă tinerii boys terorizându-i pe palestinieni, pe atâta nu suportă să-şi vadă adorabilii Rambo căzuţi în ambuscade şi omorâţi.
N-a durat mult până când misiunea de a se bate împotriva sfidării palestiniene a fost încredinţată aviaţiei. Capitalizând asupra câtorva tehnologii usamericane avansate, Israelul şi-a trimis aparatele F-16 şi elicopterele înarmate Apache să lansere rachete teleghidate împotriva ţintelor civile şi militare palestiniene. Filosofia gestului era mai degrabă simplă: aviaţia israeliană avea ca raţiune de a exista să-i menţină pe palestinieni într-o stare de spaimă permanentă. Din această cauză, în cursul ultimului deceniu, aviaţia palestiniană a devenit vârful de lance în războiul împotriva Palestinei, împotriva poporului palestinian şi împotriva conducerii sale islamice emergente. Aviaţia a pus la punct rapid o nouă tactică militară, care a fost botezată fără întârziere “asasinate ţintite”. Conform noii doctrine militare israeliene, tot ce era necesar era câteva informaţii culese la sol, urmate de un aparat israelian izolat, care lansează o rachetă teleghidată usamericană deasupra Fâşiei Gaza dens populate. Efectele acestei tactice au fost mai degrabă evidente. În multe cazuri, palestinienii ţintiţi au fost asasinaţi, dar în multe cazuri, de asemenea, şi-au găsit moartea alături de civili inocenţi care au avut neşansa de a se găsi în apropierea lor. Nefericiţii aceştia se găseau în locul nepotrivit în momentul nepotrivit! În numeroase alte cazuri, piloţii erau lipsiţi de informaţii sau erau induşi în eroare de acestea. Rezultat: mulţi civili palestinieni, printre care în principal bătrâni, femei şi copii, şi-au găsit moartea. Bine înţeles, nimeni, în Israel, nu s-a îngrijorat câtuşi de puţin. Când Dan Haluţ, pe atunci comandant de aviaţie, a fost întrebat ce a simţit atunci când a aruncat o bombă care a omorât paisprezece civili palestinieni, răspunsul său a fost scurt şi simplu: “Se simte o scuturare uşoară, venind dinspre aripa stângă.” Haluţ, ofiţerul cu sânge rece, omul care a dat ordin să se asasineze atâţia palestinieni, era omul potrivit la locul potrivit: a fost rugat fără întârziere să ia conducerea armatei israeliene.
De-a lungul timpului, guvernul israelian s-a abţinut să pună în pericol viaţa tinerilor soldaţi. “Războiul israelian împotriva terorismului” a devenit deosebit de sigur, şi semăna cu un joc electronic. Şeicul Yassine, Dr. Al Rantissi şi mulţi alţi civili au căzut victime ale acestui tip de tactică ucigaşă. Aparent, conducerea militară israeliană s-a îmbătat de succesul noii sale metode de asasinat. Poporul Israelului avea un nou dumnezeu: “superioritatea tehnologică”. Ultima şarjă de generali israelieni, dintre care cei mai mulţi erau foşti piloţi şi veterani ai unităţilor speciale, s-a obişnuit cu ideea că Israelul este în măsură să-şi menţină supremaţia regională capitalizând pe superioritatea tehnologică şi pe puterea sa de foc zdrobitoare.
Aşa cum o arată Limor şi Şelah în cartea lor, în cursul ultimelor 10 ani, soldaţii israelieni au încetat literalmente să se mai antreneze într-o formă oarecare de operaţiune tactică de mare anvergură la sol. Cu o aviaţie care vânează inamicii Israelului până şi-n dormitoarele lor, ce nevoie mai este şi la ce bun tancuri şi artilerie? Tinerii tankişti au fost desfăşuraţi, imediat după un antrenament iniţial minim, în misiuni elementare de supraveghere în Teritoriile Ocupate. În practică, nu numai că soldaţii aceştia ignorau totalmente misiunile lor militare de bază, dar în tankuri şi în artilerie nu erau câtuşi de puţin familiarizaţi cu o formă oarecare de manevre tactice operaţionale. Altfel spus, armata israeliană şi-a pierdut capacitatea de a fi gata în caz de război.
Astfel încât palestinienii au câştigat
Mulţi analişti consideră Rezistenţa palestiniană ca fiind o cantitate neglijabilă din punct de vedere militar. La urma urmei, o bandă de puştani care aruncă pietre nu pot face multe pagube. Dar în urma lecturii lui Limor şi Şelaj, înţelegem că în realitate lupta palestinienilor este orice, mai puţin cantitate neglijabilă.
În realitate, tocmai rezistenţa civilă palestiniană a reuşit să epuizeze armata israeliana. Exact rezistenţa civilă palestiniană a pus armata israeliană într-o stare de paralizie. Rezistenţa palestiniană şi nimeni altcineva, a reuşit să disperseze efectivele armatei israeliene până la limitele extreme, şi care a împiedicat-o să se antreneze în vederea “următorului război”. Palestinienii au făcut din soldaţii israelieni şi din ofiţerii lor o gaşcă de laşi care preferă să câştige războaiele instalaţi confortabil în faţa ecranelor calculatoarelor, manevrând manete. În fapt, palestinienii au destrămat într-un mod devastator pregătirea de război a armatei israeliene.
Este exact cum a sugerat Şeicul Hassan Nasrallah într-unul din discursurile sale cele mai elocvente. Israelul, de fapt, “se ascunde în spatele superiorităţii sale tehnologice, cu singurul scop de a-şi disimula laşitatea şi incapacitatea de a pricepe implicaţiile care există pentru el de a trăi în Orientul Apropiat.” [discursul de la Beint Jbeil, de după evacuarea israeliană]. Armata israeliană s-a obişnuit să zdrobească civili palestinieni sub dărâmăturile casei lor, să asasineze liderii emergenţi, să terorizeze femei însărcinate la barajele rutiere, să bombardeze copii în sălile de clasă, şi toate acestea sunt lucruri foarte simple. Totuşi, când i s-a cerut armatei israeliene să se lupte cu câteva grupuscule de entuziaşti paramiliari antrenaţi câtuşi de puţin, ea s-a prăbuşit în mod ruşinos. S-a prăbuşit, în ciuda superiorităţii sale tehnologice. A fost bătută, în ciuda puterii de foc zdrobitoare, şi în ciuda susţinerii odioase aduse de Bush şi Blair. Dacă armata israeliană s-a prăbuşit, este pentru că era incompetentă, pentru că nu era gata de luptă, pentru că nu ştia cum să se bată şi, fapt încă mai neliniştitor pentru israelieni, pentru că nu mai înţelegea pentru ce se bătea.

Hizballah înainte şi după, Renaud Bedard, Canada, 24 august 2006
La puţin timp după ce conflictul din Liban a devenit un război total (cel puţin în ochii israelienilor), a devenit clar, pentru cei mai mulţi dintre generalii israelieni, că armata israeliană nu dispunea de mijloacele de a face să înceteze ploaia rachetelor Katiuşa lansate de Hizballah. Dacă obiectivul iniţial al israelienilor fusese de a opri rachetele Katiuşa şi să-i aducă casă pe cei doi rezervişti israelieni făcuţi prizonieri, aceste obiective se dovediră imposibil de atins. Comandantul israelian a înţeles foarte devreme că în absenţa unor informaţii pertinente şi de calitate, superioritatea puterii de foc şi a tehnologiilor israeliene pierdea orice pertinenţă. Oricât de curios poate să pară, a trebuit doar câteva zile pentru ca liderii israelieni să adopte un vocabular neo-structuralist. În loc să furnizeze poporului din Israel o “victorie” bună şi cinstită pe loc, au început – cu toţii, fără excepţie – să comunice în termenii “discursului victoriei”. La câteva zile după lansarea campaniei armate, militarii israelieni au început să vorbească în termeni de “imagine a victoriei”, mai degrabă decât în termeni de “victorie” pur şi simplu. Şimon Peres a început, în ceea ce-l priveşte, să utilizeze expresia de “percepţie a unei victorii”. Toate acestea n-au contat. Chiar şi “percepţia”, chiar şi “imaginea” unei improbabile victorii se dovediră imposibil de atins.
Singura-Democraţie-din-Orientul-Apropiat
Oricât de vrednică de milă ar fi fost armata israeliană, guvernul israelian nu valora nici el mai multe parale. Ehud Olmert, primul-ministru, omul care votase “dezangajarea” israeliană din anumite teritorii palestiniene, nu înţelegea nimic din chestiunile militare. Ca şi cum n-ar fi ajuns, Amir Pereţ, ministrul laburist, omul pe care Olmert îl numise ministru al apărării, era la fel de lipsit de orice cunoştinţă în materie de apărare. Pentru prima dată în istoria sa, Israelul era condus de doi politicieni profesionişti fără experienţă militară [Amir Pereţ a fost totuşi paraşutist, dar probabil prin birouri – nota traducătorului]. La prima vedere, am fi putut să ne aşteptăm ca o asemenea schimbare dramatică să fi avut ca efect calmarea tendinţelor israeliene beliciste atât în armată cât şi în arena politică. În practică, s-a produs contrariul. Atât Pereţ cât şi Olmert s-au văzut manipulaţi şi antrenaţi într-un conflict la scară mare de către un şef de stat-major însetat de sânge. Date fiind lipsa lor de experienţă şi puţinul timp petrecut la putere, nici Olmert, nici Pereţ nu erau în măsură să aducă soluţii alternative creative, care ar fi putut, în lipsă de altceva, să evite conflictul. Departe de a ţine în frâu armata şi de a da o şansă diplomaţiei, ambii l-au lăsat pe Haluţ să antreneze pacea într-o escaladă complet inutilă. Fără a avea o viziune de ansamblu, guvernul israelian a sfârşit prin a promite lui Haluţ timpul şi susţinerea necesară pentru a atinge obiective care erau de la început imposibil de atins.
Dar trebuie să spunem adevărul: Olmert şi Pereţ nu erau singuri în cabinetul lor. În fapt, erau înconjuraţi de analişti militari, de experţi în informaţii, de foşti generali şi de veterani ai serviciilor de securitate. Olmert îl avea, în guvernul său, pe generalul în rezervă Şaul Mofaz, fost şef de stat-major, un om care-şi petrecuse ultima fază a carierei sale militare luptându-se cu Hizballah. Avi Dichter, un veteran al serviciilor de securitate, era acolo pentru a comenta sugestiile operaţionale ale armatei. Mai era de asemenea în guvern Benjamin Ben Eliezer, un general de brigadă în rezervă, care fusese un expert în afacerile libaneze în ultimii treizeci de ani. Şimon Peres fusese el însuşi prim-ministru, şi ministru al apărării, în trecut. Generalul în rezervă Ami Ayalon, fost general al armatei israeliene şi fost şef al serviciilor de securitate interioare, i-a oferit ajutorul lui Amir Pereţ. Totuşi, nici unul dintre ei nu a reuşit să modereze entuziasmul militar a lui Haluţ, a lui Olmert şi al lui Pereţ. Ca o frunză purtată de vânt, guvernul israelian era manipulat de generali, apoi de opinia publică, cea care s-a întors în mod dramatic împotriva conducerii şi a eşecurilor ei.
Cu cât trecea timpul, cu atât devenea mai clară înfrângerea militară şi cu atât mai mult Olmert, Pereţ şi Haluţ încercau cu disperare să modifice cursul războiului, cu singurul scop de a-şi salva cariera viitoare. Deşi îşi dăduseră seama că şansele de a obţine o victorie erau pe cale de a se prăbuşi de la oră la oră, ei erau hotărâţi să prezinte opiniei publice ceva care să semene câtuşi de puţin cu o victorie sau cel puţin cu o realizare oarecare. Aparent aceasta este o condiţie pentru a supravieţui politic în democraţia israeliană: trebuie imperios să ai ceva de arătat, ceva care să semene de aproape sau de departe cu o victorie... Pentru a spune lucrurile aşa cum sunt ele, Pereţ, Haluţ şi Olmert au dat armatei ordin să cauzeze devastări imense, presupunând că acest lucru va fi pe gustul electorului israelian. Comandamentele de aviaţie şi de artileri au reacţionat instantaneu: baraje intense de bombe cu defragmentare, de rachete şi de mine s-au abătut peste tot Sudul Libanului. În cele patruzeci şi opt de ore care au precedat încheierea focului, Israelul şi-a golit total stocurile de muniţie. După Şelah şi Limor, stocurile s-au regăsit toate “la roşu”.
Pentru a salva carierele politice ale lui Olmert şi Pereţ, armata israeliană a lasant din ce în ce mai multe operaţiuni riscate fără nici o utilitate, de o valoare tactică foarte limitată. Aceste operaţiuni au eşuat, una după altă, fără să ducă la vreo finalitate oarecare. Dar ele au revelat slăbiciunile armatei israeliene. Ele au dezvăluit o armată şi o conducere politică în stare de panică. În ultimele ore ale războiului, grupuri aparţinând unităţilor speciale israeliene s-au regăsit încercuite şi înfometate, de-a lungul frontului sud-libanez, fără nici un acces la apă sau la muniţie. Câteva unităţi ale combatanţilor Hizballah reuşiseră să încercuiască trupe de commando israeliene. Aparent, nimeni, în Israel, n-a îndrăznit să rişte trimiterea de convoaie logistice pe câmpul de bătălie. Hrana şi muniţiile aruncate de avioanele cargo israeliene a căzut în mâinile Hizballah. În anumite zone, commandourile israeliene rănite au rămas culcate la pământ, aşteptând ajutor timp de ore interminabile. Înfrângerea israeliană a fost totală. Umilirea, colosală. Nu numai că “Armata de Apărare Israeliană” nu mai era capabilă să apere Israelul, dar nu putuse nici măcar să se apere pe ea însăşi!
Limor şi Şelah denunţă alte câteva aspecte interesante
Generali care, în loc să se ducă la luptă cu ai lor, au preferat să conducă bătălia instalaţi confortabil în bunkerele din interiorul Israelului.
Anumite elicoptere înarmate n-au fost autorizate să penetreze în spaţiul aerian libanez, pentru ca nu cumva să fie prăbuşite. Rezultat: commandouri israeliene au fost abandonate în lupta împotriva Hizballah cu arme egale (adică private de acoperire aeriană...).
Un locotenent-colonel, care a refuzat să intre în Liban în fruntea oamenilor său, a recunoscut că este deficient în materie de cunoştinte operaţionale tactice.
Unii rezervişti au ajuns pe front aproape total lipsiţi de ţinute de luptă, din cauza gravelor penurii din depozitele de urgenţă ale armatei. Unii dintre ei au fost puşi în situaţia de a plăti din buzunarul lor ţinuta necesară.
Mai multe detalii privesc afacerea bursieră a lui Dan Haluţ din 12 iulie 2006. Aparent, şeful statului-major, generalul Haluţ, telefonase la bancă, dând ordin să se vândă portofoliul lui de acţiuni, după ce a aflat noutatea înfruntărilor armate din Nordul Israelului. Şi asta tocmai înainte de a da ordinul să se treacă la o nouă etapă a escaladei.
În aparenţă, armata israeliană este un ectoplasm, este sub-antrenată, este grea, este mizerabilă, şi conducătorii ei sunt corupţi până în măduva oaselor. Conducerea politică israeliană nu face nici ea mai multe parale. Chiar dacă Pereţ nu mai este ministru al apărării, Olmert, Mofaz, Dichter şi, de acum, Barak – cu toţii criminali în masă patentaţi – sunt încă miniştri. Dat fiind starea armatei, Israelul ar trebui să ia în calcul o schimbare radicală a conducerii, nemaifiind în stare de luptă. Îi lipseşte anduranţa. Dar, aparent, suntem departe de aşa o decizie. Se pare că în cursul viitoarelor alegeri israeliene, îl vom vedea probabil pe elocventul şi războinicul Benjamin Netanyahu înfruntându-l pe războinicul şi cu mult mai puţin elocventul Ehud Barak.
De-a lungul anilor, am avut tendinţa să credem că Israelul nu putea fi bătut pe câmpul de luptă. Studiul în detaliu al evenimentelor războiului din vara trecută ne permite să întrevedem că nu e cazul. Statul evreiesc a cunoscut o înfrângere militară. Şi aceasta riscă să se reproducă, mai degrabă decât am putea s-o credem.
Nota traducătorului
[1] Am tradus prin “asasinare la distanţă” structura în engleză “targeted assasination” (care în franceză, printr-un calc lingvistic, devine “assassination ciblée”). Ni s-a părut că “asasinarea ţintită” frizează pleonasmul, şi i-am precizat în cele din urmă o sintagmă care sintetizează cel mai bine ceea ce de fapt se petrece pe teren în Palestina ocupată, de exemplu: un avion (sau o dronă, adică un aparat aerian teleghidat) invadează spaţiul aerian al Gazei sau al Cisiordaniei, unde trage o rachetă într-un grup de oameni. Ulterior, la ştiri, aflăm că cei omorâţi sunt membri ai Jihadului Islamic, sau ai Hamas (cine stă să verifice?), şi incidental pe lângă ei mai mor femei şi copii, pentru care statul terorist Israel nu şi-a cerut, după ştirea noastră, niciodată iertare. Ceea ce am numit “asasinare la distanţă” mai este vehiculat de mainstream şi sub numele de “execuţie extrajudiciară”, în speranţa de a da un lustru de legalitate unor acte blamabile de toate legile internaţionale.
Cf. sursa in limba engleza.
Etichete:
Amir Pereţ,
Dan Haluţ,
Ehud Barak,
Ehud Olmert,
Hassan Nasrallah,
Hizballah,
Războiul din Liban,
zionism
joi, mai 31, 2007
Liderul pe care Israelul îl merită (de Yacov Ben Efrat)
Al doilea război cu Libanul din vara anului 2006 a plonjat într-un con de umbră guvernul lui Ehud Olmert şi partidul său, Kadima. Pentru prima dată, Israelul a aflat cum este să stea ghemuit fără nici o şansă sub barajul rachetelor. Cele 4000 de Katiuşa care au plouat peste Galileea timp de 33 de zile au adus cu ele sentimentul înfrângerii. Forţele aeriene nu le-au putut opri. Guvernul nu şi-a putut proteja sau aproviziona cetăţenii. I-a lăsat să se descurce cât de bine au putut, avertizaţi doar de vaietele sirenelor.
După încetarea focului, israelienii au cerut o investigaţie, aşa cum au procedat după erorile din octombrie 1973. Încercând să calmeze mâniile crescânde, Olmert a stabilit o comisie de investigaţie condusă de judecătorul pensionar Eliahu Winograd. La acel moment mulţi au contestat dreptul primului-ministru de a numi un organism al cărui funcţie era să-l ancheteze pe el însuşi. Totuşi, Winograd nu i-a dezamăgit pe vânătorii de capete. În 30 aprilie 2007, Comisia a publicat un Raport Interimar, care dădea note proaste celor trei mari figuri din spatele războiului: Olmert, Ministrul Apărării Amir Pereţ şi Şeful Statului-Major Dan Haluţ (care între timp a demisionat). Decizia de a porni războiul, se scrie, a fost luată în pripă, fără o analiză suficientă a pericolelor rachetelor şi fără apărare civilă, fără luarea în consideraţie a alternativelor, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Comisia s-a abţinut să ceară demisia lui Olmert şi a lui Pereţ, lăsându-le, se spune, “publicului”. Şi-a rezervat opţiunea să o facă în Raportul Final, programat pentru luna august.
Publicul şi-a făcut apariţia la timp. Joi, 3 mai, la trei nopţi de la publicarea Raportului, aproximativ 150.000 de oameni s-au adunat în Rabin Square din Tel Aviv. Dreapta şi Stânga umăr lângă umăr, cerând capetele lui Olmert şi al lui Pereţ. Pe benărul podiumului se putea citi: “Rataţilor, mergeţi acasă!”
Publicul uita orbeşte să se numere şi el printre “rataţi”. Toţi cei care stăteau umăr lângă umăr în Rabin Square stătuseră, vorbind la figurat, şi în 12 iulie 2006, atunci când sprijiniseră decizia de a bombarda Libanul. Consensul israelian era identic şi atunci, doar că în direcţia opusă. Războinicul Olmert se bucura de o popularitate până la cer. Chiar şi Yossi Beilin, liderul partidului Mereţ, proclamase în august că “răspunsul militar în Fâşia Gaza este justificat în ochii săi, şi răspunsul din Liban nu mai puţin” (pe site-ul partidului Mereţ – “The Test of the Zionist Left”).
Dar aşa e la război. Sentimentele patriotice bombează piepturile. Diferenţele ideologice se subţiază. În acest caz, mânia Israelului era îndreptată împotriva Libanului.
Lucrurile sunt uşor de prezis şi în cazul unei înfrângeri. Simpatizanţii dreptei din Square îl blamau pe Olmert nu pentru că se angajase în război, ci pentru că nu fusese destul de dur. Nu trimisese trupele terestre destul de repede. Nu folosise toate metodele. Dreapta trece cu vederea că el nu avea mandat pentru o operaţiune terestră masivă. Acest lucru ar fi însemnat multe pierderi. Israelul azi nu doreşte să piardă vieţi omeneşti. Ştiind aceasta, Olmert a sperat să-şi realizeze scopurile din aer. Nu a mers, aşa că plăteşte preţul rezervelor privitoare la vieţile soldaţilor.
Simpatizanţii au ocupat podiumul din Square şi pentru alte motive. Îl urăsc pe Olmert pentru sprijinirea retragerii unilaterale din Gaza şi pentru propunerile privind “convergenţa” din Cisiordania. Dar mai presus de toate, excluderea lui ar conduce la noi alegeri, iar acestea, dacă s-ar ţine azi, l-ar aduce pe Binyamin (Bibi) Netanyahu din nou la putere. Iar acesta este acelaşi Bibi care a condus partidul Likud la obţinerea a doar 15 locuri la alegerile din 2006. Din cauza reducerilor sale neoliberale la bugetul de asigurări sociale în calitate de ministru de finanţe în cabinetul lui Şaron, a devenit ulterior cel mai urât politician al ţării. Până aici merge amplitudinea schimbărilor în preferinţele electoratului! Conform unui sondaj efectuat de Haaretz, astăzi Likud ar obţine 30 de locuri, Labor 21 şi Kadima 14 (Ha’aretz, ediţia din 2 mai 2007).
Dar dacă eliminarea lui Olmert ar deschide uşile lui Netanyahu, de ce Stânga a mers în Rabin Square în acea joi noapte după raportul comisiei Winograd? E foarte simplu, s-a dus în fugă, fără o analiză suficientă a pericolului, fără să caute alternative, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Stânga este “naivă”, scria Nahum Barnea, analistul cotidianului Yediot Aharonot în 4 mai. Alianţa dintre Stânga şi Dreapta din Square, scria Nehemia Ştrasler în numărul din 6 mai al Ha’aretz, este una a calului cu călăreţul – Stânga este calul şi Dreapta este călăreţul.
Netanyahu stă între perspectiva de a fi prim-ministru şi abis. Olmert este văzut aproape de toţi ca un oportunist dubios, lipsit de convingere, principii, conştiinţă, viziune şi integritate. Deasupra capului său atârnă patru acuzaţii potenţiale de corupţie. În Knesset, totuşi, teama de Bibi este mai mare decât greaţa pentru Olmert. Chiar şi partidele arabe, care nu se opresc când e vorba să-şi afirme dezgustul, îl înghit din cauza acestei frici. În situaţia actuală, cine vrea demisia lui Olmert este, într-adevăr, un bibit.
Decapitarea liderilor este destul de facilă, mai cu seamă într-o societate care îi înalţă şi-i coboară cu rapiditate. Totuşi Olmert nu este un pui rătăcit pe scena politică a Israelului. El este produsul ei autentic. El este şi Dreapta şi Stânga. El reprezintă abureala politică şi ideologică care a caracterizat societatea israeliană a ultimelor două decade. Israelul vrea pace, da – dar nu doreşte să-i plătească preţul. Uneori vrea şi război – dar nu doreşte să-şi sacrifice trupele. Pe scurt, doreşte război fără durere sau pace fără necaz. Totuşi aceasta e politică şi nu stomatologie.
Israelul îşi devoră liderii pentru că nu este pregătit să accepte adevărurile simple cu care aceşti lideri, pentru a conduce, trebuie să se acomodeze. Primul astfel de adevăr este acesta: atât timp cât ei îşi doresc să domine Orientul Apropiat, nici un război nu poate fi câştigat. Victoria aparentă de azi dă naştere înfrângerii de mâine. Să presupunem că un lider ar încerca imposibilul, făcând concesii pentru pace? Trebuie să se aştepte la soarta lui Rabin. Ehud Barak a încercat – dar cu succesul unui om pe punctul de a se îneca si care se agaţă de un pai. În momentul în care ajunsese la Camp David, coaliţia lui îi fugise deja de sub picioare.
În condiţiile acestea, israelienii preferă următoarea soluţie: dacă războiul nu poate fi câştigat, atunci să fie evitat cât de mult de poate, şi de vreme ce nu este o majoritate în favoarea păcii, să fie evitată şi asta. O existenţă fără pace, fără război. Cum se poate menţine aşa ceva? Simplu. Să faci doar concesiile confortabile. Barak a fost cuminte atunci când s-a retras din Liban în mai 2000, iar Şaron a fost cuminte atunci când s-a retras din Gaza în 2006. Cheia a fost unilateralismul.
Rezultatele vorbesc de la sine. Rachetele din Gaza aterizează în Sderot, rachetele din Liban au căzut, vara trecută, în oraşele din nord. Situaţiile palestiniană şi siriană, care pot conduce oricând la război, nu au fost luate în considerare. Ambele cer dezmembrarea coloniilor [amplasate în Cisiordania şi Înălţimile Golan – n.tr.] – o ispravă peste puterea şi voinţa oricărui guvern israelian.
Israelul post-zionist – unde bursa de mărfuri atinge cote de record, al cărui moguli cumpără clădiri istorice în Manhattan – nu poate produce un lider care să-i rezolve problemele. Viaţa bună trebuie să meargă înainte pentru Israelul post-zionist care s-a retras unilateral din Gaza. Pentru asta el construieste un zid între el însuşi şi Palestina alungând sărăcia din raza lui vizuală. Dar viaţa bună are limitele ei. Realitatea muşcă din toate părţile. Douăzeci de minute separă Tel Avivul de implacabilul oraş Qalqilya din împresurata Cisiordanie. Sunt cele douăzeci de minute care separă iadul de rai, războiul de pace. Iar aceste minute se subţiază pe zi ce trece...
CHALLENGE este un magazin bimensual de stânga care analizează conflictul israeliano-palestinian într-un context global. Publicat la Jaffa de arabi şi evrei, conţine analize politice, reportaje de investigaţie, interviuri, mărturii şi altele. Acest articol a apărut în numărul 100.
După încetarea focului, israelienii au cerut o investigaţie, aşa cum au procedat după erorile din octombrie 1973. Încercând să calmeze mâniile crescânde, Olmert a stabilit o comisie de investigaţie condusă de judecătorul pensionar Eliahu Winograd. La acel moment mulţi au contestat dreptul primului-ministru de a numi un organism al cărui funcţie era să-l ancheteze pe el însuşi. Totuşi, Winograd nu i-a dezamăgit pe vânătorii de capete. În 30 aprilie 2007, Comisia a publicat un Raport Interimar, care dădea note proaste celor trei mari figuri din spatele războiului: Olmert, Ministrul Apărării Amir Pereţ şi Şeful Statului-Major Dan Haluţ (care între timp a demisionat). Decizia de a porni războiul, se scrie, a fost luată în pripă, fără o analiză suficientă a pericolelor rachetelor şi fără apărare civilă, fără luarea în consideraţie a alternativelor, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Comisia s-a abţinut să ceară demisia lui Olmert şi a lui Pereţ, lăsându-le, se spune, “publicului”. Şi-a rezervat opţiunea să o facă în Raportul Final, programat pentru luna august.
Publicul şi-a făcut apariţia la timp. Joi, 3 mai, la trei nopţi de la publicarea Raportului, aproximativ 150.000 de oameni s-au adunat în Rabin Square din Tel Aviv. Dreapta şi Stânga umăr lângă umăr, cerând capetele lui Olmert şi al lui Pereţ. Pe benărul podiumului se putea citi: “Rataţilor, mergeţi acasă!”
Publicul uita orbeşte să se numere şi el printre “rataţi”. Toţi cei care stăteau umăr lângă umăr în Rabin Square stătuseră, vorbind la figurat, şi în 12 iulie 2006, atunci când sprijiniseră decizia de a bombarda Libanul. Consensul israelian era identic şi atunci, doar că în direcţia opusă. Războinicul Olmert se bucura de o popularitate până la cer. Chiar şi Yossi Beilin, liderul partidului Mereţ, proclamase în august că “răspunsul militar în Fâşia Gaza este justificat în ochii săi, şi răspunsul din Liban nu mai puţin” (pe site-ul partidului Mereţ – “The Test of the Zionist Left”).
Dar aşa e la război. Sentimentele patriotice bombează piepturile. Diferenţele ideologice se subţiază. În acest caz, mânia Israelului era îndreptată împotriva Libanului.
Lucrurile sunt uşor de prezis şi în cazul unei înfrângeri. Simpatizanţii dreptei din Square îl blamau pe Olmert nu pentru că se angajase în război, ci pentru că nu fusese destul de dur. Nu trimisese trupele terestre destul de repede. Nu folosise toate metodele. Dreapta trece cu vederea că el nu avea mandat pentru o operaţiune terestră masivă. Acest lucru ar fi însemnat multe pierderi. Israelul azi nu doreşte să piardă vieţi omeneşti. Ştiind aceasta, Olmert a sperat să-şi realizeze scopurile din aer. Nu a mers, aşa că plăteşte preţul rezervelor privitoare la vieţile soldaţilor.
Simpatizanţii au ocupat podiumul din Square şi pentru alte motive. Îl urăsc pe Olmert pentru sprijinirea retragerii unilaterale din Gaza şi pentru propunerile privind “convergenţa” din Cisiordania. Dar mai presus de toate, excluderea lui ar conduce la noi alegeri, iar acestea, dacă s-ar ţine azi, l-ar aduce pe Binyamin (Bibi) Netanyahu din nou la putere. Iar acesta este acelaşi Bibi care a condus partidul Likud la obţinerea a doar 15 locuri la alegerile din 2006. Din cauza reducerilor sale neoliberale la bugetul de asigurări sociale în calitate de ministru de finanţe în cabinetul lui Şaron, a devenit ulterior cel mai urât politician al ţării. Până aici merge amplitudinea schimbărilor în preferinţele electoratului! Conform unui sondaj efectuat de Haaretz, astăzi Likud ar obţine 30 de locuri, Labor 21 şi Kadima 14 (Ha’aretz, ediţia din 2 mai 2007).
Dar dacă eliminarea lui Olmert ar deschide uşile lui Netanyahu, de ce Stânga a mers în Rabin Square în acea joi noapte după raportul comisiei Winograd? E foarte simplu, s-a dus în fugă, fără o analiză suficientă a pericolului, fără să caute alternative, fără scopuri tangibile şi fără o strategie de ieşire. Stânga este “naivă”, scria Nahum Barnea, analistul cotidianului Yediot Aharonot în 4 mai. Alianţa dintre Stânga şi Dreapta din Square, scria Nehemia Ştrasler în numărul din 6 mai al Ha’aretz, este una a calului cu călăreţul – Stânga este calul şi Dreapta este călăreţul.
Netanyahu stă între perspectiva de a fi prim-ministru şi abis. Olmert este văzut aproape de toţi ca un oportunist dubios, lipsit de convingere, principii, conştiinţă, viziune şi integritate. Deasupra capului său atârnă patru acuzaţii potenţiale de corupţie. În Knesset, totuşi, teama de Bibi este mai mare decât greaţa pentru Olmert. Chiar şi partidele arabe, care nu se opresc când e vorba să-şi afirme dezgustul, îl înghit din cauza acestei frici. În situaţia actuală, cine vrea demisia lui Olmert este, într-adevăr, un bibit.
Decapitarea liderilor este destul de facilă, mai cu seamă într-o societate care îi înalţă şi-i coboară cu rapiditate. Totuşi Olmert nu este un pui rătăcit pe scena politică a Israelului. El este produsul ei autentic. El este şi Dreapta şi Stânga. El reprezintă abureala politică şi ideologică care a caracterizat societatea israeliană a ultimelor două decade. Israelul vrea pace, da – dar nu doreşte să-i plătească preţul. Uneori vrea şi război – dar nu doreşte să-şi sacrifice trupele. Pe scurt, doreşte război fără durere sau pace fără necaz. Totuşi aceasta e politică şi nu stomatologie.
Israelul îşi devoră liderii pentru că nu este pregătit să accepte adevărurile simple cu care aceşti lideri, pentru a conduce, trebuie să se acomodeze. Primul astfel de adevăr este acesta: atât timp cât ei îşi doresc să domine Orientul Apropiat, nici un război nu poate fi câştigat. Victoria aparentă de azi dă naştere înfrângerii de mâine. Să presupunem că un lider ar încerca imposibilul, făcând concesii pentru pace? Trebuie să se aştepte la soarta lui Rabin. Ehud Barak a încercat – dar cu succesul unui om pe punctul de a se îneca si care se agaţă de un pai. În momentul în care ajunsese la Camp David, coaliţia lui îi fugise deja de sub picioare.
În condiţiile acestea, israelienii preferă următoarea soluţie: dacă războiul nu poate fi câştigat, atunci să fie evitat cât de mult de poate, şi de vreme ce nu este o majoritate în favoarea păcii, să fie evitată şi asta. O existenţă fără pace, fără război. Cum se poate menţine aşa ceva? Simplu. Să faci doar concesiile confortabile. Barak a fost cuminte atunci când s-a retras din Liban în mai 2000, iar Şaron a fost cuminte atunci când s-a retras din Gaza în 2006. Cheia a fost unilateralismul.
Rezultatele vorbesc de la sine. Rachetele din Gaza aterizează în Sderot, rachetele din Liban au căzut, vara trecută, în oraşele din nord. Situaţiile palestiniană şi siriană, care pot conduce oricând la război, nu au fost luate în considerare. Ambele cer dezmembrarea coloniilor [amplasate în Cisiordania şi Înălţimile Golan – n.tr.] – o ispravă peste puterea şi voinţa oricărui guvern israelian.
Israelul post-zionist – unde bursa de mărfuri atinge cote de record, al cărui moguli cumpără clădiri istorice în Manhattan – nu poate produce un lider care să-i rezolve problemele. Viaţa bună trebuie să meargă înainte pentru Israelul post-zionist care s-a retras unilateral din Gaza. Pentru asta el construieste un zid între el însuşi şi Palestina alungând sărăcia din raza lui vizuală. Dar viaţa bună are limitele ei. Realitatea muşcă din toate părţile. Douăzeci de minute separă Tel Avivul de implacabilul oraş Qalqilya din împresurata Cisiordanie. Sunt cele douăzeci de minute care separă iadul de rai, războiul de pace. Iar aceste minute se subţiază pe zi ce trece...
CHALLENGE este un magazin bimensual de stânga care analizează conflictul israeliano-palestinian într-un context global. Publicat la Jaffa de arabi şi evrei, conţine analize politice, reportaje de investigaţie, interviuri, mărturii şi altele. Acest articol a apărut în numărul 100.
sâmbătă, septembrie 30, 2006
Ajutor! Ne atacă negustorii de pace! (de Uri Avnery)
Israelul şi Statele Unite vor să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu Foia de Drum. Ghiciţi cine a spus aceste cuvinte: “Lansarea acestui război a fost un scandal… Era cu putinţă să se rezolve problema rachetelor din Libanul de Sud prin mijloace diplomatice… Ofensiva ultimelor două zile de război în cursul cărora 33 de soldaţi şi-au găsit moartea, după ce aproape a fost acceptată rezoluţia încetării focului, a fost o manipulare a primului-ministru… primul-ministru, ministrul apărării şi şeful statului-major trebuie să demisioneze…” Ei bine, a fost Guş Şalom.
Dar nu e o noutate. Ce e nou, este că ieri, fostul şef al statului-major, Moşe Yaalon, a repetat aceste declaraţii, aproape cuvânt cu cuvânt. “Boogie” Yaalon este exact opusul lui Guş Şalom. Nimeni nu poate spune că aparţine unui “grup marginal”. Vine din inima însăşi a establishment-ului. A fost responsabil pentru câteva dintre actele cele mai crude ale ocupaţiei.
Mai există şi o altă diferenţă între Yaalon şi Guş Şalom: Guş Şalom s-a exprimat fără ocoliş în timpul evenimentelor, în plin război, când încă era cu putinţă să fie salvate vieţile acestor 33 de soldaţi. În momentul acela, aceste afirmaţii erau extrem de impopulare, la limita trădării. Cum nici un organ media nu era dispus să le publice, Guş Şalom a trebuit să plătească spaţii publicitare pentru a le face cunoscute.
Azi, Yaalon vine şi el să le repete, după ce vântul bate în direcţia opusă şi asemenea afirmaţii au devenit populare. Mobilurile lui Yaalon nu contează. (Reamintim că Ariel Şaron l-a dat afară din postul pe care-l ocupa pentru a-l pune în locul lui pe Dan Haluţ cu un an în urmă, în scopul începerii “retragerii unilaterale”.) Ceea ce este important este faptul că aceste lucruri au fost spuse acum de o persoană având cel mai înalt trecut militar cu putinţă. Când o asemenea persoană declară că 33 de soldaţi au fost sacrificaţi fără motiv militar valabil, pentru a servi intereselor personale ale lui Ehud Olmer, că războiul însuşi n-a fost cu adevărat necesar, şi că problema rachetelor Hizballah ar fi putut fi rezolvată pe cale diplomatică, lucrurile capătă greutate.
Acestea nu sunt importante doar în ceea ce priveşte ce s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni, când conducerea ţării a vorbit de un pericol teribil ameninţând frontiera de nord, ci şi mai mult astăzi, când conducerea ne avertizează în privinţa unei ameninţări încă şi mai mari venind din altă parte.
Pe culoarele puterii de la Ierusalim, strigătul se face din ce în ce mai tare auzit: “Ajutor! Eşti ameninţat de pace, Israel!” Un inamic teribil conspiră ca să ne impună pacea. Avansează spre noi din două părţi, într-o gigantică încercuire. Una din aripele aceste ofensive este guvernul de unitate palestinian care se pune în operă acum. Cealaltă aripă este decizia Ligii Arabe de a relansa planul de pace arab. Din punctul de vedere al guvernului israelian, această ofensivă este mai periculoasă decât toate rachetele lui Hassan Nisrallah la un loc.
Guvernul palestinian de unitate naţională este destinat să rezolve, înainte de toate, problemele interne palestiniene. De când palestinienii au ales Hamasul, o stare de anarhie domneşte în strada palestiniană. Ciocnirile constante între preşedinte, care este şeful Fatah, şi primul-ministru, care aparţine Hamas, au creat o stare de paralizie, în momentul în care palestinienii au nevoie de unitate în faţa sfidărilor vitale. Fatah a dominat mişcarea naţională palestiniană modernă de la fondarea sa de către Yasser Arafat, în urmă cu aproape 50 de ani. Nu s-a resemnat să piardă. Dar un popor care se bate pentru existenţă nu-şi poate permite ca cele două principale facţiuni ale sale să se lupte între ele în loc să coopereze în lupta pentru libertate naţională. La acesta trebuie să adăugăm blocada impusă Autorităţii Palestiniene de către Europa şi America, la ordinul preşedintelui Bush. Este o tentativă fără precedent de înfometare literalmente a unui popor întreg pentru a înlocui guvernul său ales democratic.
Guvernul de unitate naţională este destinat restaurării ordinii publice pentru a ridica blocada internaţională. Pentru a se ajunge la îndeplinirea acestui scop, guvernul trebuie să depăşească obstacole serioase. Din raţiuni religioase, este dificil ca Hamas să recunoască în mod oficial Israelul. Acest lucru nu are nimic în comun cu antisemitismul, cum se pretinde, ci cu faptul că, în conformitate cu Islamul, Palestina este un “waqf” (bun religios) aparţinând lui Dumnezeu (în acelaşi mod în care fundamentaliştii evrei cred că Dumnezeu ne-a promis această ţară, şi că abandonând o parte din ea comitem un păcat mortal). Dar religia musulmană depăşeşte obstacolul permiţând o “hudna” (armistiţiu) foarte lung care poate dura decenii şi chiar secole. Calea pentru rezolvarea acestei probleme este un guvern unitar, condus de Hamas, să se declarea angajarea în “documentul prizonierilor”, rezoluţiile ONU, acordurile semnate de Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi planul de pace arab – toate aceste texte fiind bazate pe recunoaşterea Israelului. Toate acestea ar fi suficiente pentru oricine vrea realmente să promoveze pacea israelo-palestiniană.
Pentru guvernul nostru, tocmai aici e buba. Al doilea segment al ofensivei păcii este reluarea planului de pace arab. Acest plan a fost conceput de către Abdallah, pe atunci prinţ moştenitor, azi rege al Arabiei Saudite. A fost adoptat la întâlnirea şefilor de stat arabi de la Beirut din martie 2002. Acest plan spune, în linii mari: ansamblul lumii arabe va recunoaşte Israelul şi va face pace cu el dacă se retrage în frontierele din 1967 şi face posibilă stabilirea statului Palestina cu capitala la Ierusalimul de Est.
Guvernul Israelului a respins iniţiativa “din faşă” cum spune expresia ebraică (orice iniţiativă de pace este respinsă “din faşă”, astfel încât să nu i se permită, să ne păzească Dumnezeu, să crească mare). Planul a fost înmormântat şi abandonat de atunci.
Acum, arabii cei răi l-au dezgropat şi îl pun pe masă.
În faţa pericolului negustorilor arabi de pace, guvernul Olmert îşi strânge toate forţele. În ciuda faptului că direcţia politică şi militară în ansamblul ei este ocupată cu menţinerea la putere după fiasco-ul libanez, concomitent se regrupează în faţa înfricoşătoarei ameninţări.
Ţipi Livni a fost trimisă urgent în Statele Unite pentru a se pune în calea pericolului. A mers să-l convingă pe preşedintele Bush (care “trecea” pe acolo în timp ce ea discuta cu Condoleezza Rice şi care-o numeşte “Tsiffi”) să utilizeze ucigaşul veto american în Consiliul de Securitate împotriva oricărei rezoluţii care ar putea să susţină pacea.
Tot ea va întâlni 20 de şefi de guverne şi miniştri ai afacerilor externe pentru a obţine susţinerea împotriva ameninţării ce se prefigurează. Pentru asta, a coborât din podul afacerilor externe o foaie de varză numită “Foaia de Drum”. Niciodată nu i-a trecut prin cap guvernului israelian să pună în operă acest acord, al cărui singur scop era, încă de la început, să dea impresia că preşedintele Bush realizase ceva în Orientul Apropiat.
Încă de la început, toate părţile implicate au ştiut că era un document care nu putea fi pus în operă. Israelul şi Statele Unite vor deci să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu foaia de drum. Guvernul unitar palestinian care se instalează acum trebuie să fie boicotat pentru că n-a stabilit explicit că toţi membrii săi recunosc statul Israel (ca şi cum toţi membrii guvernului israelian ar fi gata să recunoască statul Palestina şi guvernul său, fără să mai menţionăm oprirea violenţei şi acceptarea tuturor acordurilor semnate.)
Deci, blocada împotriva populaţiei palestiniene trebuie să continue până ce toată lumea e în genunchi.
De ce ofensiva împotriva păcii provoacă teama guvernului israelian? Dacă cineva ar fi venit la noi în 4 iunie 1967 şi ne-ar fi spus că ansamblul lumii arabe este gata să facă pacea cu noi în interiorul frontierelor din acele zile, şi că şefii palestinieni erau şi ei gata să declare sfârşitul acestui conflict istoric, am fi crezut că Mesia însuşi e printre noi.
Numai că în 5 iunie 1967 am pornit un război care a schimbat totul. Am început imediat să controlăm toată palestina şi un enorm teritoriu suplimentar. Am declarat că le vom păzi temporar în scopul negocierilor ulterioare dar, aşa cum se ştie, pofta vine mâncând. Am început să anexăm teritorii (Ierusalimul de Est şi împrejurimile, Înălţimile Golan) şi să acoperim Cisiordania de colonii.
În ochii liderilor israelieni, iniţiativa de pace – orice iniţiativă de pace – nu este decât o conspiraţie diabolică a negustorilor de pace care vor să ne fure aceste teritorii. Ea ne-ar obliga să punem capăt întreprinderii colonizării – care nu s-a oprit nici o singură clipă din 1968, şi care azi e în toi – şi să dezmembrăm coloniile existente. Cleştele acestor negustori de pace ar putea prinde amploare şi să genereze o presiune internaţională în faţa căreia ar putea fi dificil să rezistăm. Acesta este motivul panicii de la Ierusalim. Iniţiativa de pace arabă ar putea reuşi şi ar pune israelienii în faţa unei alegeri clare şi lipsite de ambiguitate: pacea fără teritoriile ocupate, sau teritoriile ocupate fără pace.
După şase războaie majore şi câteva de mai mică importanţă, putem începe să bănuim că preţul pe care-l plătim pentru război, în sânge şi bani, este prea ridicat, şi – mai ales – că nu aduce victoria, ci multiplică poverile care sufocă societatea israeliană. În cei şase ani de nebunie dintre războaiele din 1967 şi 1973, Moşe Dayan a pronunţat fraza: “Mai mult contează Şarm el-Şeikh (punctul extrem sudic al Peninsulei Sinai) fără pace decât pacea fără Şarm el-Şeikh!” Asemenea slogane au costat viaţa a aproximativ 2700 cd israelieni (şi cine ştie câţi egipteni şi sirieni) în războiul Yom Kippur. Mai apoi am returnat Şarm el-Şeikh şi ansamblul Sinaiului, făcând astfel pacea cu Egiptul. Dayan însuşi a jucat un rol în obţinerea acestei păci. Câţi soldaţi şi civili, israelieni şi arabi, vor mai trebui să moară înainte ca noi să înţelegem că pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe este infinit mai importantă pentru Israel decât încercarea de a ne crampona de teritoriile ocupate şi colonii?
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
Dar nu e o noutate. Ce e nou, este că ieri, fostul şef al statului-major, Moşe Yaalon, a repetat aceste declaraţii, aproape cuvânt cu cuvânt. “Boogie” Yaalon este exact opusul lui Guş Şalom. Nimeni nu poate spune că aparţine unui “grup marginal”. Vine din inima însăşi a establishment-ului. A fost responsabil pentru câteva dintre actele cele mai crude ale ocupaţiei.
Mai există şi o altă diferenţă între Yaalon şi Guş Şalom: Guş Şalom s-a exprimat fără ocoliş în timpul evenimentelor, în plin război, când încă era cu putinţă să fie salvate vieţile acestor 33 de soldaţi. În momentul acela, aceste afirmaţii erau extrem de impopulare, la limita trădării. Cum nici un organ media nu era dispus să le publice, Guş Şalom a trebuit să plătească spaţii publicitare pentru a le face cunoscute.
Azi, Yaalon vine şi el să le repete, după ce vântul bate în direcţia opusă şi asemenea afirmaţii au devenit populare. Mobilurile lui Yaalon nu contează. (Reamintim că Ariel Şaron l-a dat afară din postul pe care-l ocupa pentru a-l pune în locul lui pe Dan Haluţ cu un an în urmă, în scopul începerii “retragerii unilaterale”.) Ceea ce este important este faptul că aceste lucruri au fost spuse acum de o persoană având cel mai înalt trecut militar cu putinţă. Când o asemenea persoană declară că 33 de soldaţi au fost sacrificaţi fără motiv militar valabil, pentru a servi intereselor personale ale lui Ehud Olmer, că războiul însuşi n-a fost cu adevărat necesar, şi că problema rachetelor Hizballah ar fi putut fi rezolvată pe cale diplomatică, lucrurile capătă greutate.
Acestea nu sunt importante doar în ceea ce priveşte ce s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni, când conducerea ţării a vorbit de un pericol teribil ameninţând frontiera de nord, ci şi mai mult astăzi, când conducerea ne avertizează în privinţa unei ameninţări încă şi mai mari venind din altă parte.
Pe culoarele puterii de la Ierusalim, strigătul se face din ce în ce mai tare auzit: “Ajutor! Eşti ameninţat de pace, Israel!” Un inamic teribil conspiră ca să ne impună pacea. Avansează spre noi din două părţi, într-o gigantică încercuire. Una din aripele aceste ofensive este guvernul de unitate palestinian care se pune în operă acum. Cealaltă aripă este decizia Ligii Arabe de a relansa planul de pace arab. Din punctul de vedere al guvernului israelian, această ofensivă este mai periculoasă decât toate rachetele lui Hassan Nisrallah la un loc.
Guvernul palestinian de unitate naţională este destinat să rezolve, înainte de toate, problemele interne palestiniene. De când palestinienii au ales Hamasul, o stare de anarhie domneşte în strada palestiniană. Ciocnirile constante între preşedinte, care este şeful Fatah, şi primul-ministru, care aparţine Hamas, au creat o stare de paralizie, în momentul în care palestinienii au nevoie de unitate în faţa sfidărilor vitale. Fatah a dominat mişcarea naţională palestiniană modernă de la fondarea sa de către Yasser Arafat, în urmă cu aproape 50 de ani. Nu s-a resemnat să piardă. Dar un popor care se bate pentru existenţă nu-şi poate permite ca cele două principale facţiuni ale sale să se lupte între ele în loc să coopereze în lupta pentru libertate naţională. La acesta trebuie să adăugăm blocada impusă Autorităţii Palestiniene de către Europa şi America, la ordinul preşedintelui Bush. Este o tentativă fără precedent de înfometare literalmente a unui popor întreg pentru a înlocui guvernul său ales democratic.
Guvernul de unitate naţională este destinat restaurării ordinii publice pentru a ridica blocada internaţională. Pentru a se ajunge la îndeplinirea acestui scop, guvernul trebuie să depăşească obstacole serioase. Din raţiuni religioase, este dificil ca Hamas să recunoască în mod oficial Israelul. Acest lucru nu are nimic în comun cu antisemitismul, cum se pretinde, ci cu faptul că, în conformitate cu Islamul, Palestina este un “waqf” (bun religios) aparţinând lui Dumnezeu (în acelaşi mod în care fundamentaliştii evrei cred că Dumnezeu ne-a promis această ţară, şi că abandonând o parte din ea comitem un păcat mortal). Dar religia musulmană depăşeşte obstacolul permiţând o “hudna” (armistiţiu) foarte lung care poate dura decenii şi chiar secole. Calea pentru rezolvarea acestei probleme este un guvern unitar, condus de Hamas, să se declarea angajarea în “documentul prizonierilor”, rezoluţiile ONU, acordurile semnate de Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi planul de pace arab – toate aceste texte fiind bazate pe recunoaşterea Israelului. Toate acestea ar fi suficiente pentru oricine vrea realmente să promoveze pacea israelo-palestiniană.
Pentru guvernul nostru, tocmai aici e buba. Al doilea segment al ofensivei păcii este reluarea planului de pace arab. Acest plan a fost conceput de către Abdallah, pe atunci prinţ moştenitor, azi rege al Arabiei Saudite. A fost adoptat la întâlnirea şefilor de stat arabi de la Beirut din martie 2002. Acest plan spune, în linii mari: ansamblul lumii arabe va recunoaşte Israelul şi va face pace cu el dacă se retrage în frontierele din 1967 şi face posibilă stabilirea statului Palestina cu capitala la Ierusalimul de Est.
Guvernul Israelului a respins iniţiativa “din faşă” cum spune expresia ebraică (orice iniţiativă de pace este respinsă “din faşă”, astfel încât să nu i se permită, să ne păzească Dumnezeu, să crească mare). Planul a fost înmormântat şi abandonat de atunci.
Acum, arabii cei răi l-au dezgropat şi îl pun pe masă.
În faţa pericolului negustorilor arabi de pace, guvernul Olmert îşi strânge toate forţele. În ciuda faptului că direcţia politică şi militară în ansamblul ei este ocupată cu menţinerea la putere după fiasco-ul libanez, concomitent se regrupează în faţa înfricoşătoarei ameninţări.
Ţipi Livni a fost trimisă urgent în Statele Unite pentru a se pune în calea pericolului. A mers să-l convingă pe preşedintele Bush (care “trecea” pe acolo în timp ce ea discuta cu Condoleezza Rice şi care-o numeşte “Tsiffi”) să utilizeze ucigaşul veto american în Consiliul de Securitate împotriva oricărei rezoluţii care ar putea să susţină pacea.
Tot ea va întâlni 20 de şefi de guverne şi miniştri ai afacerilor externe pentru a obţine susţinerea împotriva ameninţării ce se prefigurează. Pentru asta, a coborât din podul afacerilor externe o foaie de varză numită “Foaia de Drum”. Niciodată nu i-a trecut prin cap guvernului israelian să pună în operă acest acord, al cărui singur scop era, încă de la început, să dea impresia că preşedintele Bush realizase ceva în Orientul Apropiat.
Încă de la început, toate părţile implicate au ştiut că era un document care nu putea fi pus în operă. Israelul şi Statele Unite vor deci să declare că planul de pace arab compromite pacea, pentru că intră în contradicţie cu foaia de drum. Guvernul unitar palestinian care se instalează acum trebuie să fie boicotat pentru că n-a stabilit explicit că toţi membrii săi recunosc statul Israel (ca şi cum toţi membrii guvernului israelian ar fi gata să recunoască statul Palestina şi guvernul său, fără să mai menţionăm oprirea violenţei şi acceptarea tuturor acordurilor semnate.)
Deci, blocada împotriva populaţiei palestiniene trebuie să continue până ce toată lumea e în genunchi.
De ce ofensiva împotriva păcii provoacă teama guvernului israelian? Dacă cineva ar fi venit la noi în 4 iunie 1967 şi ne-ar fi spus că ansamblul lumii arabe este gata să facă pacea cu noi în interiorul frontierelor din acele zile, şi că şefii palestinieni erau şi ei gata să declare sfârşitul acestui conflict istoric, am fi crezut că Mesia însuşi e printre noi.
Numai că în 5 iunie 1967 am pornit un război care a schimbat totul. Am început imediat să controlăm toată palestina şi un enorm teritoriu suplimentar. Am declarat că le vom păzi temporar în scopul negocierilor ulterioare dar, aşa cum se ştie, pofta vine mâncând. Am început să anexăm teritorii (Ierusalimul de Est şi împrejurimile, Înălţimile Golan) şi să acoperim Cisiordania de colonii.
În ochii liderilor israelieni, iniţiativa de pace – orice iniţiativă de pace – nu este decât o conspiraţie diabolică a negustorilor de pace care vor să ne fure aceste teritorii. Ea ne-ar obliga să punem capăt întreprinderii colonizării – care nu s-a oprit nici o singură clipă din 1968, şi care azi e în toi – şi să dezmembrăm coloniile existente. Cleştele acestor negustori de pace ar putea prinde amploare şi să genereze o presiune internaţională în faţa căreia ar putea fi dificil să rezistăm. Acesta este motivul panicii de la Ierusalim. Iniţiativa de pace arabă ar putea reuşi şi ar pune israelienii în faţa unei alegeri clare şi lipsite de ambiguitate: pacea fără teritoriile ocupate, sau teritoriile ocupate fără pace.
După şase războaie majore şi câteva de mai mică importanţă, putem începe să bănuim că preţul pe care-l plătim pentru război, în sânge şi bani, este prea ridicat, şi – mai ales – că nu aduce victoria, ci multiplică poverile care sufocă societatea israeliană. În cei şase ani de nebunie dintre războaiele din 1967 şi 1973, Moşe Dayan a pronunţat fraza: “Mai mult contează Şarm el-Şeikh (punctul extrem sudic al Peninsulei Sinai) fără pace decât pacea fără Şarm el-Şeikh!” Asemenea slogane au costat viaţa a aproximativ 2700 cd israelieni (şi cine ştie câţi egipteni şi sirieni) în războiul Yom Kippur. Mai apoi am returnat Şarm el-Şeikh şi ansamblul Sinaiului, făcând astfel pacea cu Egiptul. Dayan însuşi a jucat un rol în obţinerea acestei păci. Câţi soldaţi şi civili, israelieni şi arabi, vor mai trebui să moară înainte ca noi să înţelegem că pacea cu palestinienii şi ansamblul lumii arabe este infinit mai importantă pentru Israel decât încercarea de a ne crampona de teritoriile ocupate şi colonii?
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
Etichete:
Dan Haluţ,
Ehud Olmert,
Fatah,
Foaia de drum,
Hassan Nasrallah,
Hizballah,
Yasser Arafat
miercuri, iulie 12, 2006
Războiul unilateral (de Uri Avnery)
Asta este. Mâine meciurile Cupei Mondiale vor lua sfârşit. Îi vom putea felicita pe noii campioni şi le vom ura arrivederci sau au revoir, depinde de situaţie.
Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.
Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?
“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.
Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.
Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.
Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.
Un război trebuie să aibă un scop.
Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?
Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.
Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.
Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.
Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.
Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.
Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”
Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.
Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”
De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.
Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.
Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.
În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.
Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.
Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.
Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.
Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.
O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.
Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.
Cum se vor sfârşi toate astea?
Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)
Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.
Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.
Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?
Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.
8.7.06
Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele
http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/
http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm
http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm
http://www.palestineblogs.org/
Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.
Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?
“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.
Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.
Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.
Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.
Un război trebuie să aibă un scop.
Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?
Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.
Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.
Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.
Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.
Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.
Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”
Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.
Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”
De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.
Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.
Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.
În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.
Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.
Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.
Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.
Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.
O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.
Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.
Cum se vor sfârşi toate astea?
Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)
Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.
Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.
Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?
Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.
8.7.06
Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele
http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/
http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm
http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm
http://www.palestineblogs.org/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)