Mesajul primului ministru Ismail Haniyeh

Scriu acest articol pentru publicul din Vest, din întregul spectru politic şi social, în timp ce maşina război israeliană continuă să masacreze poporul meu în Fâşia Gaza.

Până astăzi, aproape 1000 de persoane au fost omorâte, dintre care aproape jumătate sunt femei şi copii. Săptămâna trecută, bombardarea şcolii patronate de UNRWA (Agenţia pentru Ajutor şi Muncă a Naţiunilor Unite) din tabăra de refugiaţi de la Jabalya a fost una dintre cele mai odioase crime imaginabile, în vreme ce sute de civili îşi abandonaseră căminele şi căutau să se refugieze la adăpostul agenţiei internaţionale înainte de a fi bombardaţi fără milă şi atacaţi de către Israel. Patruzeci şi şase de femei şi copii au fost masacraţi în acest atentat odios, şi numeroase alte persoane au fost rănite.

Toată lumea ştie că retragerea Israelului din Fâşia Gaza nu a pus capăt ocupării sale, nici prin consecinţă obligaţiilor internaţionale ca putere de ocupaţie. Israelul a continuat să domine frontierele noastre terestre, maritime şi aeriene.

ONU a confirmat că între 2005 şi 2008, armata israeliană a omorât aproape de 1250 de palestinieni în Fâşia Gaza, dintre care 222 de copii.

În majoritatea covârşitoare a acestei perioade, punctele de trecere a frontierei au rămas închise în mod nemilos, nefiind autorizate să treacă decât cantităţi limitate de hrană, de combustibil, de alimente pentru animale şi câteva alte articole de primă necesitate.

În ciuda tuturor eforturilor pentru a disimula această realitate, alegerile din ianuarie 2006 care au văzut victoria mişcării Hamas cu o majoritate substanţială sunt la origina războiului criminal al Israelului împotriva Gazei. Ceea ce s-a produs ulterior, se datorează faptului că alături de Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană şi-au unit forţele într-o tentativă de a anula voinţa democratică a poporului palestinian.

Aceste ţări au încercat mai întâi să contracareze rezultatul punând piedici formării unui guvern de unitate naţională, apoi creând în adevărat infern pentru poporul palestinian prin intermediul strangulării economice.

Eşecul lamentabil al tuturor acestor maşinaţii a condus în cele din urmă la acest război odios. Obiectivul Israelului este să reducă la tăcere toate vocile care exprimă voinţa palestinienilor, pentru a-şi impune mai apoi propriile condiţii pentru o reglementare finală care să ne priveze de pământul nostru, de dreptul nostru asupra Ierusalimului ca şi capitală a viitorului stat palestinian şi pentru a-i priva de refugiaţii în drept de întoarcerea la căminurile lor.

În cele din urmă, starea de asediu impusă Fâşiei Gaza, care violează în mod evident a patra Convenţie de la Geneva, a interzis cele mai multe dintre produsele medicale de bază pentru spitalele noastre. A împiedicat livrarea de carburant şi de electricitate populaţiei noastre. Şi în plus pe lângă toată această barbarie, Israelul i-a refuzat hrana şi libertatea de mişcare, chiar şi pentru a primi îngrijiri medicale.

Acestea au condus la moartea evitabilă a sute de pacienţi şi la o creştere fără întrerupere a malnutriţiei la copii.

Palestinienii sunt consternaţi să vadă că ţările membre ale Uniunii Europene nu consideră acest asediu obscen ca o formă de agresiune. În ciuda dovezilor zdrobitoare, acestea afirmă că Hamas este la originea acestei catastrofe împotriva poporului palestinian, căci această mişcare nu ar fi reînnoit armistiţiul.

Totuşi, întrebăm noi, Israelul şi-a onorat cumva termenii de încetare a focului negociaţi prin intermediul Egiptului în iunie? N-a facut-o. Acordul prevedea o ridicare a asediului şi sfârşitul atacurilor în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În vreme ce noi ne-am respectat angajamentele în totalitate, israelienii au persistat în uciderea de palestinieni în Fâşia Gaza precum şi în Cisiordania, în cursul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de anul de pace de după Annapolis.

Niciuna dintre atrocităţile comise împotriva şcolilor, universităţilor, moscheilor, ministerelor şi infrastructurilor noastre civile nu ne vor descuraja voinţa de a ne dobândi drepturile naţionale. Fără nicio îndoială, Israelul ar putea demola orice construcţie în Fâşia Gaza, dar nu ne va putea distruge niciodată determinarea şi tenacitatea de a trăi în demnitate pe pământul nostru.

Desigur, dacă a aduna civili într-o clădire pentru a-i bombarda mai apoi sau a utiliza bombe cu fosfor şi rachete nu sunt crime de război, atunci ce sunt? Câte alte convenţii şi tratate internaţionale trebuie să violeze zioniştii israelieni pentru a fi traşi la răspundere? Nu există capitală în lumea de azi în care oamenii liberi şi oneşti să nu fie indignaţi de această opresiune brutală.

Nici Palestina, nici lumea nu vor mai fi la fel după aceste crime.

Nu mai există decât un singur drum de urmat. Condiţiile noastre pentru o nouă încetare a focului sunt clare şi simple. Israelul trebuie să pună capăt războiului său criminal şi masacrării poporului nostru, trebuie să renunţe complet şi fără condiţii la blocada ilegală îndreptată împotriva Fâşiei Gaza, să deschidă toate punctele noastre de trecere a frontierei şi să se retragă complet din Fâşia Gaza.

După aceasta, vom lua în consideraţie opţiunile viitoare.

Pentru a termina, palestinienii sunt un popor care luptă pentru a se elibera de ocupaţie şi pentru crearea unui stat independent cu capitala la Ierusalim, şi pentru reîntoarcerea refugiaţilor în satele din care au fost expulzaţi.

Oricare ar fi preţul, masacrele perpetrate de către Israel nu ne vor încovoia voinţa, nici dorinţa de libertate şi de independenţă.

Notă: Ismail Haniyeh este primul ministru al guvernului din Gaza. Acest mesaj a fost publicat în ediţia ziarului The Independent din 15 ianuarie 2009.

Desmond Tutu lansează un apel pentru a se pune capăt blocadei din Gaza (de Rory McCarthy)

Desmond Tutu, laureat sud-african al Premiului Nobel pentru pace, a făcut ieri un apel la încheierea “abominabilulei” blocade israeliene a Gazei şi a condamnat “cultura nepedepsirii” existentă în ambele tabere ale acestui conflict.

Tutu, delegat al UNCHR, era în Gaza pentru o misiune de trei zile în scopul de a ancheta moartea a 18 palestinieni ai aceleiaşi familii, care au fost omorâţi de o ploaie de obuze israeliene trase asupra [oraşului] Beit Hanun în noiembrie 2006. Tutu a spus că era în “stare de şoc” după ce a văzut Gaza şi a cules mărturiile detaliate ale supravieţuitorilor acestui incident.

“Locul acesta angoasant este sinistru, dezolant şi abandonat”, a declarat el. “Întreaga situaţie este abominabilă. Credem că cetăţenii israelieni nu ar fi de acord cu această blocadă, cu acest asediu, dacă ar şti ce înseamnă cu adevărat pentru oameni obişnuiţi ca ei”. Comunitatea internaţională este şi ea vinovată, a spus el, pentru “tăcerea şi complicitatea ei”.

Tutu a spus că voise să ajungă şi în Israel împreună cu echipa lui, pentru a auzi explicaţiile israeliene asupra a ceea ce se petrecuse şi pentru a vizita oraşul Sderot, care este ţinta frecventă a atacurilor cu rachete din partea partizanilor din Gaza. Totuşi, în cursul ultimelor 18 luni, de la morţii din Beit Hanun, Israelul nu i-a acordat viza lui Tutu. În această săptămână el a putut să ajungă în Gaza traversând în mod excepţional frontiera cu Egiptul.

Arhiepiscopul şi militantul anti-apartheid a declarat că pacea dintre Israel şi palestinieni nu va veni decât atunci când se va da socoteală în privinţa incidentelor asemenea bombardamentului de la Beit Hanun şi cu dialogul dintre părţi.

“Nu poate exista nici o justiţie, nici o pace, nici o stabilitate, nici pentru Israel, nici pentru Palestinieni, fără să se dea socoteală în privinţa drepturilor omului”, a declarat el. “Israelul a admis că a comis o eroare, dar suntem departe de asumarea responsabilităţii şi de reparaţii corecte pentru victime şi familiile lor.”

Armata Israelului a spus că bombardamentul din Beit Hanun fusese o eroare şi consecinţa unei “defecţiuni grave şi rare a sistemului de control a ţintelor artileriei” care a creat o “telemetrie incorectă”. A mai spus că nici o acţiune judiciară nu va fi întreprinsă împotriva vreunui ofiţer.

Totuşi, motivul pentru care această armă a artileriei a fost dirijată împotriva unei ţinte atât de apropiate de un cartier rezidenţial din Beit Hanoun nu este clar, nici din ce cauză obuzele au continuat să fie trase după ce primul dintre ele a atins casa. În dimineaţa aceea, cel puţin şase obuze au fost trase în decurs de câteva minute, deşi unii martori au spus echipei lui Tutu că vreo cinsprezece obuze fuseseră trase.

Christine Chinkin, profesoară de drept internaţional la London School of Economics, care făcea călătoria în echipa lui Desmond Tutu, a spus că evaluarea ei preliminară era că acest incident este totuşi o violare a legii internaţionale. “A trage de asemenea manieră încât să nu se poată face distincţia între civili şi combatanţi este în mod clar o violare a legii umanitare internaţionale”, a declarat ea. “Nu cred că ideea unei erori tehnice suprimă responsabilitatea iniţială a acestei acţiuni, constând în a trage acolo unde se pot prevedea clar victime civile. Atunci când marja asumată este atât de mică, este previzibil că cea mai mică eroare are potenţialul de a produce victime civile.”

Marţi, Desmond Tutu l-a întâlnit pe fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh şi i-a spus că, deşi în opoziţie cu ocupaţia israeliană, condamna tirurile de rachete ale partizanilor din Gaza. Tutu a spus că ar trebui să existe un dialog cu Hamas.

“Adevărata securitate şi pacea nu vor veni din rezervorul de muniţie al unei arme de foc”, a spus el. “Ele vor sosi prin negociere: nu negocierea cu prietenii voştri, pacea nu poate veni decât atunci când inamicii se vor aşeza în jurul unei mese şi-şi vor vorbi. Aceasta s-a produs în Africa de Sud. S-a întâmplat mai recent în Irlanda de Nord. Se va întâmpla şi aici.”

Articol aparut in The Guardian, editia din 30 mai 2008.

Răbdare, oameni din Gaza (de Abdelbari Atwan)

Fâşia Gaza a fost până în urmă cu puţin timp o mare puşcărie cu suprafaţa de 360 kmp, conţinând un milion şi jumătate de deţinuţi, din care jumătate sunt copii de mai puţin de şaisprezece ani.

Acum, după ce Olmert, primul-ministru israelian, a închis toate punctele de trecere şi a stopat complet furnizarea de combustibil, gaz, medicamente şi hrană, Fâşia s-a transformat într-o cameră de gazare mai ucigaşă decât cele ale naziştilor.

I-am telefonat unui apropiat din Fâşie pentru a mă asigura de sănătatea lui şi pentru a cunoaşte realitatea situaţiei, dar şi ca gest de solidaritate. Mi-a zis, cuvânt cu cuvânt, că în moarte e mai multă milă, căci suferinţa în care trăiesc copiii Fâşiei este insuportabilă. Căci ce este încă şi mai greu de suportat decât moartea, este să-ţi vezi copilul rănit stingându-se sub ochii tăi fără ca să poţi face ceva. Nu există electricitate, nu există medicamente şi nu există blocuri operatorii. Nu există absolut nimic, mai puţin moartea.

Sunt mai mult de patru sute de palestinieni răniţi, dintre care jumătate sunt copii. Se culcă sub cerul liber într-un frig glacial şi fără nicio speranţă de ajutor. Chiar şi refrigeratoarele de la morgă s-au oprit, căci nu ar putea funcţiona fără electricitate.

Cincizeci de martiri au căzut sub bombardamentul israelian continuu asupra acestei Fâşiei pradă catastrofei în mai puţin de trei zile. Şi iată-l pe Olmert, prieten intim al preşedintelui Bush şi al câtorva arabi, arătându-se pentru a ne spune, cu un surâs încrezător, că atacurile vor continua, aşişderea şi asediul.

Acesta este singurul Stat democratic din Orientul Apropiat, care reprezintă civilizaţia occidentală în regiune. Statul care a fost creeat sub pretextul salvării evreilor de la moarte şi de la persecuţie, şi care dă lecţii lumii întregi din punct de vedere material şi moral din cauza Holocaustului, acest Stat practică ceea ce este mai oribil decât Holocaustul, căci a muri de foame, de frig sau de gloanţele avioanelor sale, este mai criminal şi mai atroce decât moartea în camerele de gazare.

Lumea occidentală ipocrită fulminează pentru Darfur, invadează Irakul, îl ocupă şi-i omoară un milion de locuitori sub pretextul eliberării irakienilor şi a salvării lor de dictatura vechiului regim, şi instaurează un Stat pentru locuitorii Timorului de Vest, dar rămâne imobilă când Israelul îşi pune în practică masacrele împotriva copiilor poporului palestinian. Căci Israelul este deasupra tuturor legilor, poate face ce vrea, omorâ, distruge, înfometa, sufoca fără să dea nicio socoteală.

Ne blamăm de asemenea ca arabi înainte de a blama lumea. Guvernanţii arabi practică tăcerea complicelui. Nu fac nimic altceva decât să emită declaraţii de condamnare şi de indignare subţiate de o extremă reţinere. Nu vor nici să supere Israelul, nici să-l încurce pe aliatul său, SUA.

De ce preşedintele egiptean nu deschide punctul de trecere de la Rafah în faţa răniţilor şi a caravanelor cu ajutoare pentru nişte cetăţeni pentru care este responsabil direct din punct de vedere legal, înainte chiar de a fi din punct de vedere moral. Când Fâşia Gaza a fost colonizată [de Israel, în iunie 1967 – nota traducătorului], ea depindea direct de administraţia egipteană, şi copiii săi studiau programele şcolare egiptene, istoria Faraonilor şi faptele de vitejie ale lui Menes, unificatorul celor două ţări [Egiptul Superior şi Inferior – nota traducătorului].

Îi este teamă preşedintelui Mubarak că ar putea fi acuzat de încălcarea legilor internaţionale dacă deschide trecerea pentru copiii răniţi sau pentru caravanele cu ajutoare? Sau satisfacerea Israelului este mai importantă pentru el decât mânia celor 80 de milioane de egipteni câştigaţi în întregime pentru cauza fraţilor lor din Fâşia Gaza, acei egipteni care formează un stâlp esenţial pentru securitatea naţională egipteană, care au dat deja mii de martiri pentru a apăra cauza lor justă, şi care sunt azi gata să dea multipli ai acestui număr dacă Statul lor ar decide să iasă din umilirea pe care o suportă şi să se ridice pentru a susţine dreptul şi a îndepărta injustiţia de deasupra fraţilor lor de sânge şi de credinţă.

Toate Statele europene s-au aliniat de partea Bulgariei în afacerea celor cinci infirmiere arestate în Lybia sub acuzaţia de a fi injectat virusul SIDA unor copii, şi embargoul împotriva Lybiei nu a fost ridicat decât după eliberarea acestor infirmiere, deşi ele trăiseră în vile cu aer condiţionat şi echipate cu confortul cel mai modern.

Toate Statele africane l-au susţinut pe Nelson Mandela în războiul său just împotriva regimului rasist de apartheid, i-au oferit mii de victime, i-au deschis ţările pentru rezistenţă şi i-au furnizat bani, arme, oameni până când a măturat regimul rasist. Nu am auzit niciun singur Stat african să-l blameze pe Mandela, sau să se laude amintindu-i, ca şi cum ar fi o favoare, faptul că l-a susţinut şi că a suferit pierderi economice şi omeneşti din cauza acestei susţineri.

De ce şefii arabi care l-au primit pe preşedintele Bush cu medalii, dansuri ale săbiilor şi contracte de armament grase pentru miliarde de dolari, de ce nu l-au chemat, cu mânie, pentru a-i cere să intervină la prietenii lui israelieni în vederea încetării acestei oribile tragedii umane în minusculul teritoriu asediat?

Îl întrebăm pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas de ce rămâne la Ramallah în loc de a începe imediat un turneu arab şi internaţional pentru trezirea conştiinţelor adormite. Îl întrebăm de asmeenea de ce nu merge în Fâşia Gaza din solidaritate cu poporul său încercuit. Suntem siguri că dacă merge acolo, va fi foarte bine primit, vizita lui se va transforma într-un remediu care va vindeca toate rănile discordiilor interne palestiniene, şi va restabili unitatea poporului palestinian.

Ceea ce mă deranjează este că preşedintele Abbas s-a mulţumit să ameninţe cu îngheţarea negocierilor cu partenerii săi palestinieni. Dar mai există încă nişte negocieri sau nişte parteneri după toate aceste masacre şi după toate practicile israeliene naziste îndreptate împotriva poporului său?

Şi nu uităm în graba noastră să blamăm şi Hamasul, mai ales Said Sayyam, fostul său ministru de interne, care a anunţat, în aceste momente penibile, descoperirea unui plan pentru asasinarea lui Ismail Haniyeh, primul-ministru al guvernului ales şi revocat, în care ar fi implicaţi membri ai Fatah. Chiar este momentul pentru a pune sare pe rana discordiei? Avem nevoie să schimbăm acuzaţii şi dezminţiri atunci când nu se găsesc congelatoare pentru corpurile martirilor, sau un minim de tratament mendical pentru a-i păstra pe răniţi în viaţă?

Poporul palestinian înfruntă eroic încercuirea şi privaţiunile de hrană. Înfruntă moartea cu o voinţă puternică şi o încredere absoilută în credinţa sa şi în identitatea lui arabă, în ciuda indiferenţei guvernelor şi a liderilor care cheltuiesc sute de miliarde de dolari din resursele acestei naţiuni [arabe – nota traducătorului], pentru nişte contracte de armament al căror scop nu este înfruntarea inamicilor, ci salvarea economiilor usamericane, franceză şi britanică de recesiune şi să garanteze locuri de muncă pentru şomerii lor.

Tenacitatea acestui popor este aceea care pune probleme israelienilor, care dezvăluie imaginea lor barbară în faţa lumii întregi, şi care arată caracterul lor sângeros şi setea lor de a ucide nevinovaţi şi de a extermina un popor întreg, practicând cele mai rele pedepse colective la adresa lui.

Ceea ce fac Olmert şi ministrul său Barak în Fâşia Gaza este semnul disperării, şi nu un semn al forţei, şi este expresia unei înfrângeri interioare. Nu au câştigat ultimul război din Liban, nu au putut extermina rezistenţele islamice în Liban şi Palestina, nu ştiu cum să procedeze cu Iranul, şi au eşuat în impunerea normalizării arabilor, mai ales în ţările din Golf.

Nu exagerăm dacă spunem că pruncii Fâşiei Gaza, rezistenţi şi tenaci, trăiesc în lumină, lumina seninătăţii şi a apărării naţiunii şi a credinţei sale. În vreme ce ceilalţi sunt cei care trăiesc în întunericul disperării, al complicităţii şi al tăcerii lor. Şi toate acestea, jur, sunt mult mai negre şi mai înfricoşătoare.

Cf. sursa în limba franceză.

“Orbirea” europenilor este “dezamăgitoare” (Ismail Haniyeh în interviu cu Michel Bôle-Richard)

Michel Bôle-Richard: Ce anume împiedică eliberarea caporalului israelian Gilad Şalit, făcut prizonier în 25 iunie 2006?

Ismail Haniyeh: Noi am vegheat întotdeauna la terminares suferinţelor caporalului Şalit şi dăm mai mare importanţă eliberării sale decât israelienii înşişi. Dar nu trebuie să uităm că există 11.000 de prizonieri palestinieni întemniţaţi în Israel, care suferă în acelaşi mod. Am prezentat o listă a deţinuţilor care trebuie eliberaţi şi ea a fost respinsă. Israelienii nu vor să răspundă cererilor care au fost formulate de către partidele rezistenţei palestiniene.

M.B.-R.: După eliberarea jurnalistului Alan Johnston de la BBC, aţi fost dezamăgit de reacţiile comunităţii internaţionale, mai ales ale europenilor?

I.H.: Înainte de toate, poziţia europenilor este dezamăgitoare, cu sau fără eliberarea lui Johnston. Adevărata problemă este aceea a ocupaţiei şi a suferinţei poporului palestinian. Este pentru prima dată în istorie când comunitatea internaţională susţine ocupantul împotriva ocupatului. Decizia europeană ţine de o orbire.

Ceea ce am făcut noi pentru eliberarea lui Johnsont corespunde principiilor, tradiţiilor şi convingerilor noastre. Încă de la început, noi am zis că această răpire contribuie la murdărirea imaginii şi a cauzei palestiniene. Pentru asta trebuie să-i punem punct, fără să aşteptăm o recompensă politică.

M.B.-R.: Hamas n-a comis o eroare luând puterea în Gaza şi distrugând eforturile guvernului de uniune naţională?

I.H.: Noi am fost întotdeauna în favoarea unui guvern de uniune naţională, chiar înainte de formarea lui. Dar în egală măsură a fost întotdeauna, în sânul Fatahului, un curent opus unui parteneriat politic şi care nu a acceptat niciodată rezultatele alegerilor din 25 ianuarie 2006. Comportamentul lui a demonstrat că era aliat cu elemente din exterior care i-au furnizat arme şi bani.

Această facţiune planifica o lovitură de stat împotriva legitimităţii palestiniene. Susţinerea venea de la Israel şi de la Statele Unite. Acest curent palestinian încercase să destabilizeze guvernul direct ieşit din alegeri cu aceeaşi actori. Pe scurt, guvernul de uniune naţională nu este responsabil de ceea ce s-a întâmplat. Era o situaţie de urgenţă şi noi am răspuns.

M.B.-R.: Dar asta nu înseamnă sfârşitul statului palestinian conţinând Fâşia Gaza şi Cisiordania?

I.H.: Trebuie să vedem realitatea în faţă. Sunt cinsprezece ani de când se aşteaptă crearea statului palestinian, care în continuare nu există. Înainte de a spune că ceva a dispărut, trebuie să fi existat.

Hamas s-a bătut întotdeauna pentru crearea statului palestinian. S-a bătut întotdeauna împotriva corupţiei şi a luptat întotdeauna împotriva ocupantului. Comportamentul Hamasului a fost întotdeauna motivat de acest obiect şi de nimic altceva. Fâşia Gaza este în întregime a poporului palestinian. Nu este proprietatea Hamasului şi poporul din Gaza face parte din poporul palestinian. Noi nu acceptăm separaţia.

M.B.-R.: Vreţi să creaţi un stat islamic?

I.H.: Nu vrem crearea unui emirat islamic. Nu este adevărat, acestea sunt false acuzaţii.

Nu aveţi decât să mergeţi să vedeţi pe străzile Gazei. Viaţa nu s-a schimbat. Am întărit securitatea, libertăţile personale. Suntem în favoarea drepturilor omului.

M.B.-R.: Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, acuză Hamas de furnizarea unei porţi de intrare pentru Al-Qaida în Fâşia Gaza.

I.H.: Abu Mazen [numele de război al Mahmud Abbas] ştie mai bine decât oricine că aceasta este fals. Nu există nici o relaţie între Hamas şi Al-Qaida.

Recentele declaraţii ale lui Zawahiri [numărul doi din Al-Qaida], o demonstrează pentru că el critică Hamasul. Ştim foarte bine că cei care vor să asimileze Hamas şi Al-Qaida o fac pentru a ne discredita.

M.B.-R.: Mahmud Abbas a declarat că “nu ar da curs niciodată nici celui mai mic dialog” cu Hamas?

I.H.: Suntem pentru dialog, căci aceasta este singura soluţie. Nu fixăm nici o condiţie. Abu Mazen a vorbit în mod precipitat. Ştie foarte bine că recunoaşterea drepturilor noastre legitime nu se va face decât dacă există uniune, şi uniunea se obţine prin dialog.

M.B.-R.: Fâşia Gaza este o închisoare sub cerul liber. Ce speraţi să faceţi pentru ca punctele de trecere să fie din nou deschise?

I.H.: Un proverb arab spune: “M-a lovit, apoi a plâns, şi la urmă a mers să facă o plângere împotriva mea.” Gaza e sub asediu de şapte ani, de la începutul [celei de-a doua] Intifada. Situaţia nu a făcut decât să se degradeze. Este şi mai rău după alegerile din ianuarie 2006. Suntem supuşi unui embargou aerian, terestru şi maritim. În Cisiordania e aproximativ acelaşi lucru. Realitatea este că poporul palestinian este întemniţat de ocupant. Şi asta nu este din vina Hamasului. Toate acuzaţiile împotriva noastră nu servesc decât la escamotarea realităţii.

Mă bizui mult pe poporul meu şi pe răbdarea lui. Noi n-o să stăm cu mâinile încrucişate şi vom face demersuri la ţările arabe şi islamice pentru ca ei să facă presiuni asupra ocupantului astfel încât porţile noastre să se deschidă.

M.B.-R.: Sunteţi favorabil desfăşurării unei forţe internaţionale, aşa cum doreşte Mahmud Abbas?

I.H.: Câtuşi de puţin, căci ar fi o nouă formă de controlare a poporului palestinian, o metodă de amestec în afacerile interne palestiniene. Totalitatea formaţiunilor palestiniene refuză prezenţa unei forţe internaţionale.

M.B.-R.: Sunteţi în continuare în favoarea unui stat palestinian în frontierele din 1967?

I.H.: Poziţia noastră este în continuare aceeaşi. Un stat palestinian în frontierele dinainte de războiul din 1967 cu capitala la Ierusalimul de Est. Acesta este obiectivul nostru, urmat de acela a unui armistiţiu de lungă durată cu Israelul.

Cf. versiunea în limba franceză.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Câştigători şi perdanţi în Palestina (de Immanuel Wallerstein)

Este uşor de văzut cine sunt perdanţii. Este mai greu de văzut dacă este vreun câştigător. În timpul lunii iunie, a avut loc o confruntare dramatică între Fatah şi Hamas în Gaza. Preşedintele Abbas a dizolvat guvernul dominat de Hamas (din care Fatah făcea parte). Primul-ministru Ismael Haniyeh a spus că acest act este ilegal şi a refuzat să recunoască dizolvarea. Fiecare parte a utilizat forţa împotriva celeilalte. Hamas a câştigat în Gaza. Toţi liderii Fatah au părăsit Gaza pentru Cisiordania, unde Abbas a numit un nou guvern condus de Salam Fayyad, unul fără membri Hamas. De facto, Hamas controlează acum complet Gaza. Fatah controlează Cisiordania, deşi puţin mai puţin decât Hamas în Gaza. În Cisiordania, nu doar că Hamas există, deşi cumva underground pe moment, dar Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, afiliate cu numele la Fatah, acţionează autonom şi nu sunt în realitate sub controlul lui Abbas, nici nu subscriu orientării politice actuale.

Abas are o poziţie slabă. S-a orientat spre lumea din afară – Statele Unite, Uniunea Europeană, guvernele arabe “moderate” (mai precis Egipt şi Iordania), şi Israel – pentru patru lucruri: dragoste, bani, arme şi progrese substanţiale în direcţia unui stat palestinian independent. Până acum a primit o mulţime de dragoste, o parte dar nu toţi banii pe care Israelul îi datorează Autorităţii Palestiniene, nici o armă (dar ar putea veni ceva, în cantitate limitată), şi nimic care ar putea fi considerat o înţelegere definitivă cu Israelul.

Abbas trebuie să-şi consolideze autoritatea în Cisiordania. Noua slujbă a lui Tony Blair este să-l ajute s-o facă (şi asta e singura slujbă a lui Tony Blair). Dat fiind şansa foarte redusă ca să aibă loc negocieri serioase, lui Abbas îi va fi foarte greu să ajungă la o poziţie solidă. Şi are o dilemă majoră în faţă – ce anume să facă cu Gaza. Dacă ignoră complet Gaza, şi nu aranjează ca ajutorul în mâncare sau umanitar să ajungă în Gaza, atunci într-adevăr va renunţa la unitatea unui potenţial stat palestinian. Dacă acordă asistenţă, îşi răpeşte şansele de a primi în continuare bani (nu mai vorbim de arme) de la suporterii lui din afară, şi îndeosebi de la Israel. Abbas şi Fatah sunt perdanţi majori.

Deşi Statele Unite, Uniunea Europeană, Egiptul şi Iordania încearcă să creeze o situaţie în care Hamas să fie exclus din guvernul Autorităţii Palestiniene, ar putea în curând să-şi regrete succesul. Cu excepţia situaţiei în care Abbas face un miracol, alte confruntări armate sunt la orizont, cu deznodământ neclar. De vreme ce situaţia asta are loc exact în momentul în care Iraqul intră realmente în colaps şi vocile republicane în favoarea unei reduceri imadiate a participării trupelor americane sunt în substanţială creştere (prin intermediul senatorilor republicani influenţi ca Richard Lugar şi John Warner), creşterea confruntărilor armate în Israel/Palestina nu este câtuşi de puţin în favoarea intereselor Statelor Unite, Uniunii Europene, sau a Egiptului şi a Iordaniei. Aşadar adaug şi acest grup la perdanţi.

Apoi mai este marele perdant – Israelul. Ehud Olmert şi cabinetul lui nu par să fie de acord cu această viziune. Sunt aşa de captivaţi de izolarea Hamasului din cauza presupuselor lui trăsături de terorist încât sunt incapabili să mai cântărească propriul lor interes. Dar să privim situaţia Israelului. Sunt în conflict cu palestinienii de foarte mult timp. Unii ar putea considera acest conflict ca fiind continuu din 1997 (prima intifada), din 1967 (Războiul de Şase Zile), din 1948 (crearea statului Israel), din 1917 (Declaraţia Balfour). Este cel mai lung conflict de acest fel, dar să aruncăm o privire la modul în care s-au rezolvat alte situaţii identice.

Am putea compara conflictul din Israel-Palestina cu cel dintre albi şi negri în Africa de Sud, cu conflictul dintre unionişti şi republicani în Irlanda de Nord, cu conflictul dintre China şi Statele Unite după 1949. În fiecare dintre aceste cazuri, cele două părţi au avut obiective şi retorici diametral opuse. În fiecare dintre aceste cazuri, fiecare tabără a avut “duri” care i-au numit pe “durii” din cealaltă tabără “extremişti” (sau “terorişti”). În fiecare dintre aceste cazuri, părea virtual imposibil să se întindă o punte între cele două tabere. Şi totuşi, în fiecare dintre aceste cazuri, s-a găsit în cele dintre urmă o soluţie politică, una care cel puţin a redus la minim violenţa în cele din urmă.

Cum s-a făcut asta? S-a obţinut un aranjament numai atunci când ceea ce francezii numesc interlocuteurs valables (interlocutori valabili) au ajuns la putere în fiecare dintre aceste două tabere. Ce este un interlocuteur valable? Este un grup, adesea încarnat într-un anume lider, care are suport substanţial, este “dur” în deciziile politice, şi deci este în poziţia de a garanta o înţelegere de compromis dacă ceilalţi sunt de acord cu el. În Africa de Sud, înţelegerea a avut loc între F. W. De Klerk şi Partidul Naţionalist de o parte, şi Nelson Mandela şi Congresul Naţional African pe de cealaltă. În Irlanda de Nord, compromisul a fost între Reverendul Ian Paisley şi Partidul Unionist Democratic pe de o parte, şi Gerry Adams şi Sinn Fein pe de cealaltă. Tensiunile S.U.A.-China au ajuns la final atunci când preşedintele Richard Nixon a mers la Beijing să se întâlnească cu Mao Zedong.

De notat ceva în fiecare dintre aceste cazuri. Până în ultimul minut, cel puţin una dintre cele două părţi a spus că nu ar face niciodată un compromis cu cealaltă, din cauză că ceilalţi nu sunt demni de încredere. În fiecare dintre cazuri, ambele tabere au făcut exact ceea ce au respins. Motivele ar fi multiple, dar realismul şi oboseala au fost factorii cei mai importanţi care au dus la o înţelegere finală. Şi în fiecare caz, fiecare parte a făcut compromisuri dureroase dar a fost capabilă să-şi ţină fidelii pe linia stabilită.

Există acum asemenea interlocuteurs valables în Israel/Palestina? Din partea israeliană, Ariel Şaron ar fi putut juca acest rol. Ehud Olmert este de departe prea slab s-o facă. Şi pe moment, nu pare să existe un succesor al lui Şaron. De partea palestiniană, Hamas ar putea acum să joace acest rol. Dacă ar putea să-l joace în viitor nu este prea clar. Din cauza asta este greu de spus dacă Hamas este un învingător din recenta confruntare. Şi din această cauză este greu de spus dacă Arabia Saudită, care a aranjat un guvern de coaliţie Hamas-Fatah cu doar câteva luni în urmă, poate fi numită şi ea o învingătoare.

Ce urmează? Nu numai că aşteptăm interlocuteurs valables, dar aşteptăm jucători care să înţeleagă că nimic altceva nu va duce la încheierea confruntărilor. Totuşi vom mai avea de aşteptat o vreme.

“Comentarii în româneşte”

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Cine a început? (de Gideon Levy)

“Noi am ieşit din Gaza şi ei trag rachete Qassam” – nimic nu exprimă mai precis opinia generală [a israelienilor] în legătură cu actualul ciclu de confruntări.

“Ei au început” – acesta ar fi răspunsul pe care l-ar primi cel care ar încerca să susţină totuşi că, de exemplu, cu câteva ore înainte de primul Qassam căzut, fără să producă pagube, peste o şcoală din Aşkelon, Israelul distrusese Universitatea Islamică din Gaza. Israelul întrerupe curentul electric din Gaza, o asediază, o bombardează, lichidează şi bagă în puşcării, omoară şi răneşte civili, printre care copii şi bebeluşi în număr înfricoşător, dar “ei au început”.

Şi apoi să nu uităm, ei “încalcă regulile” fixate de Israel. Nouă [israelienilor], ne este permis să bombardăm cum avem chef, lor le este interzis să lanseze un Qassam. Când ei trag un Qassam peste Aşkelon, s-a produs “o escaladare”, în timp ce atunci când noi bombardăm o universitate sau o şcoală, aceasta e în ordinea lucrurilor. De ce? Pentru că ei au început. Şi atunci, justiţia este de partea noastră, gândeşte majoritatea. Ca într-o dispută la grădiniţa preşcolarilor, “cine a început?” a devenit justificarea morală câştigătoare a Israelului pentru orice crimă comisă.

Dar atunci, cine a “început” cu adevărat? Ne-am “retras” noi realmente din Gaza? Israel nu s-a retras din Gaza decât parţial şi într-un mod necinstit. Planul de retragere unilaterală, care se voia “sfârşitul ocupaţiei” a condus efectiv la distrugerea coloniilor şi la plecarea armatei israeliene din Fâşie, dar n-a schimbat aproape nimic din condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Gaza este încă o închisoare şi locuitorii ei continuă să fie condamnaţi să trăiască în sărăcie şi opresiune.

Israelul îi închide din toate părţile – mare, aer şi pământ – cu excepţia supapei de securitate limitată a pasajului de la Rafah. Nu pot să-şi viziteze rudele din Cisiordania, nici să caute de lucru în Israel, de a cărui economie Gaza a fost totalmente dependentă timp de aproape 40 de ani. Uneori mărfurile trec, alteori este interzis.

Gaza nu are nici o şansă, în asemenea condiţii, să scape de sărăcie. Nimeni nu va investi în ea, nimeni nu va putea să dezvolte Gaza. Nimeni nu se poate simţi liber în ea. Israel a ieşit din colivie, a aruncat cheile şi a abandonat locuitorii amărăciunii sorţii lor. Acum, la mai puţin de un an de la retragere, Israelul face cale întoarsă în violenţă şi forţă.

Ce anume se putea spera? Ca Israelul să se retragă unilateral, ignorând în mod deschis şi jignitor existenţa şi nevoile palestinienilor, ca aceştia să-şi ducă în tăcere întreaga amărăciune a sorţii, fără să ducă nici o luptă pentru libertate, onoare şi mijloace de subzistenţă? Am promis un acces securizat către Cisiordania şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am promis eliberarea prizonierilor şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am sprijinit alegerile democratice pentru a boicota mai apoi conducătorii aleşi legal, confiscând banii care reveneau Autorităţii Palestiniene şi declarându-i război.

Am fi putut să ne retragem din Gaza în cadrul unor negocieri şi a unei coordonări, întărind conducerea palestiniană existentă, dar am refuzat şi iată-ne acum, din nou, plângându-ne de “absenţa conducătorilor”. Am făcut tot ce era posibil pentru a zdrobi societatea şi conducerea palestiniană, am vegheat cât de mult ne-a fost în putinţă ca această retragere să nu anunţe deschiderea unui nou capitol cu poporul vecin, şi acum suntem surprinşi de violenţa şi de ura pe care noi înşine le-am semănat.

Ce s-ar întâmpla dacă Palestinienii n-ar lansa rachete Qassam? Ar ridica Israelul boicotul economic impus Gazei? Şi-ar deschide frontierele pentru forţa de muncă palestiniană? Ar elibera prizonierii? Ar întâlni conducerea aleasă democratic şi ar duce negocieri cu ea? Ar încuraja investiţiile în Gaza? Baliverne.

Dacă locuitorii Gazei ar rămâne cuminţi, aşa cum aşteaptă Israelul de la ei, chestiunea ar dispărea de pe ordinea de zi, atât la noi cât şi în lume. Israelul ar continua politica de “convergenţă” destinată în exclusivitate să-i servească obiectivele, ignorând complet nevoile palestinienilor. Nimeni nu ar mai acorda atenţie sorţii locuitorilor din Gaza dacă ei nu ar recurge la violenţă. Este un adevăr teribil de amar, dar primii 20 de ani de ocupaţie s-au scurs în calm, şi noi [israelienii] nu am mişcat nici un deget pentru a pune capăt acestei ocupaţii. În schimb, profitând de calm, am elaborat o enormă şi criminală colonizare.

Şi îi împingem acum, încă o dată, pe palestinieni să recurcă la biata armă de care dispun şi căreia noi îi răspundem punând în operă aproape întregul arsenal de care dispunem, continuând să clamăm: ei au început, nu noi.

În realitate, noi am început. Noi, cei care am început cu ocupaţia. Nouă ne revine sarcina să-i punem capăt, un capăt în acelaşi timp veritabil şi absolut. În ce priveşte violenţa, tot noi am început, pentru că nu este mai rea violenţă decât cea a unei ocupaţii impuse prin forţă unui întreg popor. În raport cu ea, chestiunea “cine a tras primul” este o păcăleală menită să distorsioneze tabloul general. După Oslo au fost câţiva care au declarat că “noi am ieşit din Teritorii”, dintr-un amestec de orbire şi minciună.

Gaza trăieşte într-o tristeţe teribilă unde domneşte moartea, teama, dificultăţile de subzistenţă, departe de ochii israelienilor şi de curtea lor. Nouă [israelienilor] nu ni se arată decât Qassamurile. De la noi nu se văd decât Qassamurile. Cisiordania continuă să trăiască sub cizma ocupaţiei, colonizarea israeliană este înfloritoare şi orice mână întină în direcţia unei reglări a situaţiei, inclusiv mâna lui Haniyeh, este imediat respinsă.

Dacă după toate astea, cineva ar avea încă vreo ezitare, atunci apare imediat formula decisivă: ei au început. Ei au început şi justiţia este de partea noastră [a israelienilor]. Când de fapt, nu ei au început şi justiţia nu este de partea noastră.

Apărut în Haaretz, 9 juillet 2006. Traducere din limba ebraică de Michel Ghys.

Cf. versiunea în limba franceză.

Războiul unilateral (de Uri Avnery)

Asta este. Mâine meciurile Cupei Mondiale vor lua sfârşit. Îi vom putea felicita pe noii campioni şi le vom ura arrivederci sau au revoir, depinde de situaţie.

Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.

Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?

“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.

Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.

Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.

Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.

Un război trebuie să aibă un scop.

Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?

Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.

Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.

Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.

Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.

Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.

Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”

Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.

Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”

De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.

Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.

Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.

În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.

Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.

Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.

Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.

Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.

O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.

Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.

Cum se vor sfârşi toate astea?

Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)

Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.

Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.

Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?

Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.

8.7.06

Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele

http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/

http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm

http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm

http://www.palestineblogs.org/