Se afișează postările cu eticheta pasajul de la Rafah. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pasajul de la Rafah. Afișați toate postările

sâmbătă, mai 28, 2016

LAȚUL SE STRÂNGE : IORDANIA AMPLIFICĂ SUFERINȚA PALESTINIENILOR DIN GAZA



de Samar Batrawi


Iordania a sporit restricțiile de circulație ale palestinienilor din Gaza, deja aflați sub blocadă egipteană și israeliană
 

Palestinienii din Gaza s-au lovit de o lungă listă de restricții în ultimii ani, inclusiv interdicția deplasării în afara teritoriului de 365 de kilometri pătrați, guvernat de Hamas de aproape 10 ani. 

Principalul executant al acestor restricții este Israelul, care controlează circulația oamenilor și a mărfurilor prin granițele cu Gaza și spațiul aerian și maritim al Gazei.

Israelul solicită palestinienilor din Gaza să formuleze o cerere pentru eliberarea unui permis special pentru a putea părăsi teritoriul prin punctul de trecere Erez, fie că e vorba de o călătorie în străinătate, fie de o vizită a familiei sau prietenilor din Cisiordania.

Acest permis este dificil de obținut, chiar și în circumstanțe de urgență. De exemplu, un raport recent al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS sau WHO - acronimul în limba engleză) arată că mai mult de 28% dintre cererile persoanelor care au solicitat permis de trecere din motive de sănătate au fost respinse sau ignorate.

miercuri, iulie 25, 2007

Planul zionist de înfometare (de Mary Sparrowdancer)




Peste 6000 (şase mii) de palestinieni refugiaţi din Gaza, incluzând copii, bebeluşi, femei însărcinate, bolnavi, bătrâni şi civili neînarmaţi au eşuat în partea egipteană a punctului de trecere de la Rafah înspre Gaza în urmă cu mai bine de o lună.

Eşuaţi sub căldura năucitoare, ei sunt fără adăpost adecvat, fără mâncare sau bani cu care să ceară ajutor, pentru că regimul militar israelian zionist a decis să închidă punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt. Zioniştii construiseră un zid enorm între Gaza şi Egipt, distrugând sute de case palestiniene fără avertizare. Zidul este mult prea înalt pentru a putea fi escaladat, iar celor prinşi de cealaltă parte zioniştii le refuză acum dreptul de intrare în Gaza. Palestinienii din Gaza nu se pot întoarce acasă. [1]

Pe lângă această sadică şi prelungită tortură a inocenţilor, conform organizaţiei Guş Şalom (Guş Şalom este o mişcare evreiască pentru pace – adevăratul iudaism este în opoziţie cu zionismul) “serviciile prestate de Western Union şi DHL în Fâşia Gaza au fost suspendate în urma presiunii israeliene şi americane, făcând imposibil ca familiile să trimită bani rudelor asediate.” În 2 iulie 2007, Guş Şalom a trimis “un protest vehement primului-ministru Olmert şi ministrului apărării Barak, precum şi o scrisoare reprezentanţilor Uniunii Europene.” (2) (3)

Eşuaţi acum în ceea ce fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh descrie drept “condiţii înfiorătoare”, tributul morţii a început pentru cei chinuiţi. Douăzeci şi opt au murit. Deşi ar fi trebuit să provoace o imensă îngrijorare, personalul Uniunii Europene care monitorizează punctul de frontieră dintre Gaza şi Egipt a fost trimis acasă pentru că se pare că graniţa va rămâne în continuare închisă. La rece, oricine se poate întreba dacă acest gest nu înseamnă îndepărtarea unor potenţiali martori străini de pe o scenă pe care se desfăşoară un plan de tortură şi de asasinare prin acte deliberate de privare de mâncare şi de apă a unei populaţii civile. (4) (5)

Mulţi dintre refugiaţii palestinieni eşuaţi acum în faţa unui punct de trecere închis fuseseră pur şi simplu în Egipt, pentru tratamente medicale, în timp ce alţii plecaseră din cauza conflictelor care avuseseră loc recent în Gaza. Luptele fuseseră perpetrate de zionişti, sub numele de “operaţiuni de rutină”. Aceste “operaţiuni de rutină” au implicat tancuri, aviaţie şi buldozere militare care au trecut graniţa Gazei şi au intrat în taberele ei de refugiaţi unde au omorât unsprezece oameni, au rănite câteva zeci şi au demolat case şi proprietăţi palestiniene.

Trebuie remarcat că acesta nu este un “război” între două armate. Este o măcelărire a civililor căreia nu i se poate opune nimic. Incursiunile sunt operaţiuni ale armatei străine zionisto-israeliene care au loc în interiorul pământurilor palestiniene, iar atacurile militare au loc împotriva populaţiei civile palestiniene neînarmate, neorganizate, lipsite de protecţie. Armata zionistă a fost zugrăvită prin intermediul mass-mediei oficiale controlate ca fiind o victimă, în vreme ce civilii neînarmaţi au fost prezentaţi ca fiind “terorişti” chiar dacă tot ceea ce încearcă ei este să-şi protejeze propriile pământuri împotriva tancurilor. (6)

Printre cei răniţi în ultimele “operaţiuni de rutină” de către agresiunea militară zionistă în taberele de refugiaţi din Gaza, se numără copii şi un tânăr cameraman care transmitea ştiri pentru canalul TV prin satelit Al-Aqsa. Cameramanul, Imad Ghanem, în vârstă de 21 de ani, care filma eforturile de salvare a victimilor, a fost victima unui tanc, iar câteva gloanţe au fost trase în el în timp ce zăcea fără nici o apărare pe pământ, lângă camera lui. Doar una dintre taberele care se confruntă în Gaza are tancuri. Ambele picioare ale tânărului a fost ulterior amputate. Deşi Israelul pretinde că nu a tras intenţionat împotriva celor care filmează activităţile militare israeliene din taberele de refugiaţi, alţi reporteri au susţinut şi ei că s-a tras în direcţia lor în timpul acestei incursiuni militare. (7) (8) (9)

Izolând complet Gaza de restul lumii şi chiar de 6000 dintre proprii ei cetăţeni, zioniştii au blocat de asemenea toate drumurile pentru import şi export. Mâncarea şi celelalte mărfuri nu pot ajunge la refugiaţii palestinieni aflaţi în afara Gazei, precum nici la palestinienii prizonieri în propriile case în Gaza de către zionişti. Banii nu mai circulă. Afacerile sunt închise. Mulţi refugiaţi nu mai au case ca efect al distrugerii zioniste continue a proprietăţilor palestiniene. Dar nimic din toate acestea nu este suficient pentru Israelul zionist. Acum, departe de ochii lumii şi în spatele zidului înalt, urât, zionist, peste care nimeni nu poate privi, palestinienii sunt în mod premeditat înfometaţi.

L-am contactat pe ziaristul palestinian Muhammad Omer, care scrie pentru The Washington Report la rubrica Afacerile Orientului Apropiat şi l-am întrebat cât de rea este acum situaţia alimentelor pentru palestinienii din Gaza.

“Tocmai am vorbit cu un bărbat”, mi-a răspuns Muhammad, “şi mi-a spus că nu are nimic cu ce să-şi hrănească copiii şi familia. Mi-a explicat că situaţia este atât de disperată pentru el şi pentru cei cinci copii din cauza penuriei alimentare, încât singura soluţie care i-a rămas este să caute oase de vită în piaţă.”

Se pare că familia disperată fierbe oasele în apă, şi asta e tot ce au ca mâncare.

“Nu are nici un ban!” mi-a zis Muhammad. “Este teribil acolo!”

În conformitate cu un articol scris de ziaristul palestinian Khalid Amayreh, “Israelul, care spune lumii fără nici o ruşine că a pus capăt ocupaţiei din Gaza, continuă să controleze strict punctul de trecere a frontierei din Gaza, transformând efectiv întreaga Fâşie în cel mai mare lagăr de concentrare din lume.” (10)

Aşa cum se afirmă în scurtul documentar The Wall of Hate (produs în cursul anului 2004), care expune enormele ziduri pe care Israelul le-a construit în interiorul şi în jurul pământurilor palestiniene: “Dacă zidul de apartheid al Israelului şi distrugerea fizică a oamenilor şi a modului lor de viaţă nu este oprit de către comunitatea internaţională, umanitatea este în pericol.”

Umanitatea este acum în pericol.

Israelul zionist, care este un stat războinic militarist subvenţionat de miliarde de dolari din taxele usamericane, a luat în mod deliberat vieţi şi pământ palestinian timp de peste şaizeci de ani. Este o maşină de război care împinge umanitatea la un punct dezastruos dincolo de care nu mai există întoarcere. Americanii trebuie să acţioneze imediat pentru a bloca orice subvenţionare ulterioară a terorismului fanatic zionist, şi mai mult, trebuie să cerem în loc trimiterea de ajutor umanitar şi restaurarea imediată a fluxului financiar spre refugiaţii palestinieni care trăiesc în lagărele de concentrare ale Israelului zionist.

Întreaga lume trebuie să solicite ca cei 6000 de refugiaţi eşuaţi să primească imediat ajutor umanitar precum şi posibilitatea de a se întoarce la propriile case din Gaza. Reîntoarcerea va fi în lagărul de concentrare din Gaza, dar asta este tot ceea ce ei au. E mult mai bine decât să stea la graniţă şi să moară sub soare de insolaţie, dezhidratare şi foame. Şi apoi, cât de repede se poate, noi, lumea, trebuie să acţionăm ca fiinţe omeneşti şi să-i eliberăm pe toţi palestinienii şi întreaga lume de zionism. Trebuie să-i uşurăm pe palestinieni de tortură şi de disperare.

Trebuie să-i eliberă pe palestinieni de înfometare şi de lagărele de concentrare, la fel cum i-am eliberat pe evrei cândva şi pe alte minorităţi de torturi similare. Lunga listă a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război înfăptuite de Israelul zioniste trebuie să i-a sfârşit imediat.

Noi, întreaga lume, trebuie să ne confruntăm cu adevărul strâmb şi oribil care se află în faţa noastră. Am permis şi am sprijinit pe nedrept chinuirea neîntreruptă a semiţilor palestinieni timp de şaizecei de ani de către un stat barbar şi crud, care nu este câtuşi de puţin “semitic”, şi care nu are nici o compasiune, nici o decenţă, nici o Constituţie, nici o “democraţie”, nici o bunăvoinţă să se supună vreunei legi oarecare.

Israelul nu are nici un drept să ocupe Palestina. (12) (13)

Confer sursa în limba engleză.

Referinţe:

1. Gush Shalom. 6000 de persoane blocate în punctul de trecere a frontierei de la Rafah. (7/9/2007)

http://zope.gush-shalom.org/home/en/channels/press_releases/1183810197/

2. Site-ul jurnalistului Muhammad Omar. (7/5/2007)

http://rafah.virtualactivism.net/news/06/july_06_reports.htm

3. Zidul.

http://www.gaza.ch/AFTER/prison.html

4. Declaraţia lui Ismail Haniyeh despre refugiaţi. (7/5/2007)

http://www.presstv.ir/detail.aspx?id=15665§ionid=351020202

5. Arab Monitor; Tradegia palestiniană. (7/5/2007)

http://www.arabmonitor.info/news/dettaglio.php?idnews=19705〈=en

6. The Muslim News, Atacurile israeliene ucid 11 palestinieni. (7/5/2007)

http://www.muslimnews.co.uk/news/news.php?article=12981

7. MSNBC, Un copil de 12 ani printre victimele palestiniene. (7/7/2007)

http://www.msnbc.msn.com/id/19448682/

8. Filmare cu jurnalistul palestinian asupra căruia se trage. (7/7/2007)

http://video.google.com/videoplay?
docid=-5351572126624222854&q=cameraman+shot +legs&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=0

9. Committee to Protect Journalists, News Alert, Cameraman împuşcat de forţele israeliene în timp ce filma. (7/8/2007).

http://www.cpj.org/news/2007/mideast/gaza06july07na.html

10. Khalid Amayreh, Coşmarul punctului de trecere a frontierei de la Rafah. (7/8/2007)

http://www.thepeoplesvoice.org/cgi-bin/
blogs/voices.php/2007/07/03/p18026

11. The Wall of Hate - 2004(?) Film clip. 7/9/2007

http://video.google.com/videoplay?odcid=
55016975077626941&
q=rafah+wall&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=4

12. Protestează! Aminteşte-ţi că atunci când scrii nu este despre evrei. Este despre zionişti fanatici care sunt atât evrei cât şi creştini.

http://toibillboard.info/addresss.rtf

13. Graphic – Cameramanul căruia i-au fost amputate picioarele. (7/9/2007)

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/
content/photo/2007/07/07/PH2007070700365.html

Ilustrare de Ben Heine.

sâmbătă, ianuarie 20, 2007

Vacanţă în Gaza (de Samah Jabr)

De-abia a arătat paşaportul funcţionarilor de la aeroportul din Cairo că i s-a şi cerut să aştepte deoparte. Le explică faptul că era autorizat să intre în Egipt, dar funcţionarii nu ţinură cont şi insistară să aştepte alături, fără paşaport şi fără bagaje. Nu avea nici o posibilitate să cumpere o cartelă telefonică pentru a-i contacta pe cei care erau responsabili de derularea călătoriei sale.

După trei ore Hassan era încă în aşteptare.

În cele din urmă, atunci când nu mai rămase nimeni în aeroport, un funcţionar care trecea pe acolo îl remarcă şi-l întrebă ce aştepta.

După ce Hassan îi răspunse, fu condus într-o cameră cu câteva scaune în care zece alţi palestinieni îşi aşteptau transferul la punctul de trecere a frontierei de la Rafah a doua zi dimineaţa. Era acolo un bărbat cu doi copii – unul de 4 şi altul de 5 ani – care adormiseră pe jos şi pe care tatăl lor îi trezea de fiecare dată când era chemat pentru interogatoriu. Asta îl făcu pe Hassan să se simtă mai puţin de plâns decât tovarăşii lui.

În timpul nopţii un raport de interogatoriu fu redactat pentru fiecare dintre ei, şi li se ceru o liră egipteană pentru fiecare dintre cópii. Cum călătorii protestau, sosi un funcţionar de rang înalt al securităţii care urlă: “palestinienii sunt ca nişte valize, trebuie să te urci pe ei ca să le închizi gurile.”

A doua zi dimineaţa, autobuzul a venit să-i ia pe ei şi pe încă alte cinsprezece persoane din altă clădire a aeroportului, ducându-i la Abbasseyah unde fură transferaţi în alt autobuz care trebuia să-i ducă până la Rafah după o călătorie de şase ore. Erau însoţiţi de poliţişti care se lăudau de privilegiul pe care îl acordau palestinienilor din Gaza de a nu le pune cătuşe pe durata drumului. Nu numai că bieţii pasageri trebuiseră să plătească autobuzele, dar trebuiau să plătească şi ceea ce soldaţii mâncau şi beau.

Numai că aparent acesta nu era singurul profit pe care soldaţii îl câştigau însoţindu-i pe palestinieni. În timpul unei opriri, pasagerii refuzară să mănânce într-un local al cărui nume era Teiba, pe drumul Ismaeliah, şi care era propus cu insistenţă de către oamenii securităţii. Proprietarul sfârşi prin a urla: “Am plătit 1000 de lire ca să vină ăştia să mănânce aici!” Chiar şi dughenele care vindeau băuturi şi ţigări creşteau vertiginos preţurile pentru a-i putea jefui pe călători.

Dar, adaugă Hassan, “nu toţi egiptenii sunt aşa. Unii şi-ar vinde cea din urmă vacă pentru a-i ajuta pe palestinieni.”

Ajunşi la punctul de trecere a frontierei de la Rafah, văzură un semn de rău augur: nici un pasager nu ieşea din Gaza. Aflară că trecerea era închisă şi că trebuiau să se pregătească să numere zilele până la deschidere. Într-adevăr, trecerea fusese închisă după operaţiunea de rezistenţă de la Karm Abu Salem.

Hassan se alătură altor 220 de palestinieni: studenţi, comercianţi, bolnavi care fuseseră în Egipt pentru a primi tratament medical, toţi aşteptau ca punctul de frontieră să se deschidă pentru a se întoarce la ei şi a-i regăsi pe cei apropiaţi.

Câteva asociaţii caritabile egiptene şi grupuri de solidaritate, familiari cu ceea ce se petrecea la postul de frontieră, luară iniţiativa de a-i aproviziona cu hrană şi cu pături pe călătorii blocaţi la câţiva paşi de casele lor. Unii militanţi egipteni lansară un apel pentru o petiţie destinată funcţionarilor europeni responsabili cu punctul de trecere de la Rafah.

Trecură câteva zile fără ca vreun semn pozitiv sau vreo noutate oarecare să permită anticiparea momentului în care situaţia penibilă în care se afla avea să se sfârşească. Ştiri despre o operaţiune de răzbunare condusă de trupele israeliene în Gaza monopolizau atenţia mass-mediei, şi puţine lucruri erau menţionate despre oamenii blocaţi la intrarea în ţara lor, deşi câteva persoane reîntoarse dintr-o călătorie în scop terapeutic nu puteau suporta rigorile unei convalescenţe sub cerul liber. Aceştia părăsiră viaţa pe pământ pentru totdeauna.

Un om de vârstă medie avu mai multe alerte cardiace severe înainte ca vameşii egipteni să accepte organizarea transferului său către spitalul cel mai apropiat în vederea unor analize medicale. Ambulanţa veni după cinci ore şi bărbatului i se puseră cătuşele înainte de a i se permite să plece.

Un alt călător era chemat în mod regulat şi percheziţionat complet, iar tot ce-i aparţinea era confiscat şi supus unor cercetări minuţioase.

Tatăl celor doi băieţi, care acum sufereau de incontinenţă urinară, îşi petrecu “vacanţa” în toaletă, curăţând cu puţinele mijloace aflate la dispoziţia lui hainele fiilor săi. La sfârşitul săptămânii, Hassan începu să viseze noapte deschiderea frontierei. În 7 iulie, Nabeel Sah’ath vru să negocieze cu israelienii şi cu europenii deschiderea pasajului pentru câteva ore, pentru a permite cazurilor “umanitare” să treacă. Eforturile sale fură vane şi pasajul rămase blocat.

În timpul acestei perioade nouă persoane au murit la intrarea în Gaza, în timp ce aşteptau permisiunea de a se întoarce acasă, alături de familiile lor.

Începutul războiului israelian împotriva Libanului, în 12 iulie, anulă orice speranţă legată de deschiderea punctului de trecere a frontierei vreme de încă două zile, până în 14 iulie, când oameni înarmaţi aruncară în aer o secţiune a zidului de despărţire şi invadară teritoriul egiptean pentru a le permite oamenilor să treacă.

Hassan era în pijamale dar se buluci împreună cu alţi călători pentru a trece frontiera dincolo de zid înainte ca armata israeliană să-şi dea seama de ceva şi să înceapă să tragă. Cu bagajele înhăţate în grabă şi fără să dea importanţă la ceea ce lăsa în urma lui, alergă aproape doi kilometri până ce găsi o maşină care îl conduse la el acasă.

Hassan petrecu o vacanţă dificilă, cu frecvente întreruperi de apă şi de electricitate ca urmare a bombardamentului israelian împotriva principalei centrale electrice din Gaza. Dar era fericit să fie cu familia şi copiii lui.

La începutul lui septembrie, Hassan era obligat să se întoarcă la Paris. Pentru a nu rata ziua în care trebuia să treacă frontiera pentru a putea prinde avionul, Hassan se prezentă la intrare începând cu miezul nopţii, aşteptând momentul deschiderii din dimineaţa următoare, dar erau deja câteva sute de oameni care aşteptau înaintea lui.

Pentru a putea trece frontiera, trebui să vă găsiţi într-un autobuz, dar autobuzele de la intrare erau deja pline înainte chiar de a se fi deschis porţile. Tineri plini de energie intrau pe ferestre. Hassan nu era nici tânăr nici plin de energie. Nu reuşi să urce în niciunul din cele opt autobuze a căror trecere era autorizată în ziua aceea. Ceru ajutorul verilor săi care-l ajutară să urce în cel de-al nouălea, pe fereastră ca şi ceilalţi, dar trebui să mai petreacă încă o noapte la frontieră. Pentru un motiv oarecare, părăsi un moment autobuzul, descoperind mai apoi că locul său dispăruse. Verii îl ajutară din nou pe Hassan, dar de data asta reuşi să urce pe acoperişul autobuzului, pentru că nu mai rămăsese nici un locuşor în interior.

Hassan îmi spunea că văzuse în august o fotografie cu un autobuz ticsit în acelaşi fel pe prima pagină a unui ziar local şi se gândise că cei din el erau nebuni. Nu bănuia că avea să facă acelaşi lucru, împotriva propriei voinţi, la ceva timp după aceea.

Când Hassan ajunse în cele din urmă de partea cealaltă a zidului, autobuzul pe care îl luase îşi împărţi pasagerii cu alte cinci. Hassan pierduse deja avionul pentru Paris, dar era în afara Gazei, unde viaţa continuă să fie la fel de înghesuită ca în vehiculul pe care îl luase ca s-o părăsească.

(*) Samah Jabr est médecin et réside depuis de nombreuses années à Jérusalem [Al Qods]

Articolul a apărut în decembrie 2006, Palestine Times.

sâmbătă, octombrie 21, 2006

Gaza ca Laborator. Marele Experiment (de Uri Avnery)

Este posibil ca un întreg popor să fie forţat să se supună prin înfometare unei ocupaţii străine? Desigur, este o întrebare interesantă. De fapt, atât de interesantă încât guvernul Israelului, al Statelor Unite, cu colaborarea apropiată a Europei, s-au angajat într-un experiment ştiinţific riguros pentru a obţine un răspuns definitiv. Laboratorul care serveşte pentru exterminare este Fâşia Gaza, iar cobaii sunt cei 1,4 milioane de palestinieni care trăiesc acolo.

Pentru a se răspunde normelor ştiinţifice cerute, era necesar ca la început să se pregătească laboratorul.

Acest lucru s-a făcut în felul următor: întâi, Ariel Şaron a dezmembrat coloniile israeliene care erau prost amplasate acolo. La urma urmei, nu se poate conduce în mod corect un experiment cu animale domestice plimbându-se liber în laborator. Acest lucru s-a făcut cu “hotărâre şi sensibilitate”, lacrimi au curs valuri, soldaţii i-au pupat şi i-au strâns în braţe pe coloniştii evacuaţi, şi din nou am arătat că armata israeliană este crema cremei armatelor lumii.

Laboratorul fiind curăţat, faza următoare putea începe: toate intrările şi ieşirile au fost închise ermetic astfel încât să fie eliminate influenţele din lumea exterioară. Acest lucru s-a făcut fără dificultate. Guvernele succesive israeliene au împiedicat construirea unui port în Gaza, iar marina israeliană veghează ca nici un vas să nu se apropie de coastă. Magnificul aeroport internaţional, construit în timpul perioadei [acordurilor de la] Oslo, a fost bombardat şi închis. Toată Fâşia a fost închisă în spatele unui gard foarte eficace, şi numai câteva puncte de trecere subzistă, toate controlate de către armata israeliană, mai puţin unul.

Rămâne o singură legătură cu lumea exterioară: punctul de trecere al frontierei de la Rafah, spre Egipt. Acesta nu putea să fie pur şi simplu închis, căci Egiptul ar fi fost pierdut pentru colaborarea cu Israelul. S-a găsit o soluţie sofisticată: în aparenţă, armata israeliană a părăsit punctul de trecere şi l-a încredinţat unei echipe de supervizare internaţională. Membrii ei sunt nişte tipi simpatici, plini de bune intenţii, dar în practică ei depind complet de armata israeliană care supervizează trecerea dintr-o cameră de control situată în proximitate. Observatorii internaţionali trăiesc într-un kibuţ israelian şi nu pot să ajungă la locul muncii decât cu consimţământ israelian

Astfel totul era gata pentru experiment.

Semnalul începerii a fost dat de către palestinienii care au organizat alegeri democratice ireproşabile, supervizate de fostul preşedinte american Jimmy Carter. George Bush era entuziast: viziunea sa de a instaura democraţia în Orientul Apropiat devenea realitate.

Dar palestinienii au ratat testul. În loc să aleagă “arabi buni” devotaţi Statelor Unite, au votat pentru arabi foarte nepotriviţi, devotaţi lui Allah. Bush s-a simţit insultat. Dar guvernul israelian era în extaz: după victoria Hamasului, americanii şi europenii erau gata să ia parte la experiment.

Acesta putea să înceapă.

Statele Unite şi UE au anonţat vă vor opri toate ajutoarele destinate Autorităţii Palestiniene, din moment ce aceasta era controlată de “terorişti”. Simultan, guvernul israelian a oprit şi el fluxul monetar [îndreptat spre Palestina].

Pentru a înţelege semnificaţia acestor gesturi: conform “protocolului de la Paris” (anexa economică a acordurilor de la Oslo), economia palestiniană face parte din sistemul vamal israelian. Asta înseamnă că Israelul colectează taxele pentru toate produsele care trec prin Israel spre teritoriile palestiniene, nefiind nici un alt drum posibil. După deducerea unui comision gras, Israelul este obligat să verse banii Autorităţii Palestiniene.

Când guvernul refuză să verse banii aparţinând palestinienilor, are loc, spus simplu, un furt ziua în amiaza mare. Dar când sunt furaţi nişte “terorişti”, cine se va plânge?

Autoritatea Palestiniană, atât în Cisiordania cât şi în Fâşia Gaza, are nevoie de aceşti bani cum are nevoie de aer ca să respire. Acest fapt mai necesită o explicaţie: în timpul celor 19 ani în cursul cărora Iordania a ocupat Cisiordania, iar Egiptul Fâşia Gaza, din 1948 până în 1967, nici o uzină importantă n-a fost construită în aceste două regiuni. Iordanienii voiau ca toate activităţile economice să aibă loc doar în Iordania, la est de fluviu, iar egiptenii au neglijat în totalitate Fâşia Gaza.

Apoi a venit ocupaţia israeliană, şi situaţia a devenit mai rea. Teritoriile ocupate au devenit o piaţă prizonieră a industriei israeliene, iar guvernul militar a împiedicat stabilirea oricărei întreprinderi susceptibile să poată intra în competiţie cu o întreprindere israeliană.

Muncitorii palestinieni au fost obligaţi să muncească în Israel pentru salarii de mizerie (conform normelor israeliene). În plus, guvernul israelian a dedus toate impozitele din salariile palestinienilor, fără ca aceştia din urmă să poată beneficia în schimb de avantaje sociale. În acest fel, guvernul a furat acestor muncitor exploataţi zeci de miliarde de dolari, care au dispărut în buzunarele fără fund ale guvernului.

Atunci când a izbucnit Intifada, şefii industriei israeliene şi ai agriculturii au descoperit că era posibil să renunţe la muncitorii palestinieni. De fapt, era chiar mai profitabil. Muncitori din Tailanda, din România, şi din alte ţări sărace erau gata să muncească pentru salarii şi mai mici, în condiţii care frizau sclavia. Muncitorii palestinieni şi-au pierdut locurile de muncă.

Aceasta era situaţia la începutul experimentului. Infrastructura palestiniană distrusă, practic nici un mijloc de producţie, nici un loc de muncă pentru muncitori. Un cadrul ideal, în cele din urmă, pentru marele “experiment al foametei”.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, aplicaţia a început.

Concret, punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt a fost închis. O dată la câteva zile sau la câteva săptămâni a fost deschis timp de câteva ore pentru a fi salvate aparenţele, astfel încât unii bolnavi şi morţi sau muribunzi să poată să se întoarcă acasă sau să ajungă la spitalele egiptene.

Punctele de trecere dintre Israel şi Fâşia Gaza sunt închise pentru “raţiuni urgente de securitate”. Întotdeauna apar la ţanc “alerte de atacuri teroriste iminente”. Produsele agricole palestiniene destinate exportului putrezesc în punctele de trecere. Medicamentele şi produsele alimentare nu pot intra, cu excepţia unor perioade scurte, din timp în timp, tot pentru salvarea aparenţelor, imediat ce cineva important din străinatate protestează. Apoi vine o altă “alertă urgentă de securitate” şi situaţia se reîntoarce la normal.

Pentru a completa ansamblul, armata israeliană a bombardat singura centrală electrică din Fâşie, astfel încât o parte din zi acolo nu este curent, iar aprovizionarea cu apă (care depinde de pompele electrice) se opreşte şi ea. Chiar în zilele cele mai calde, cu temperaturi care depăşesc 30 de grade la umbră, nu există electricitate pentru frigidere, aer condiţionat, aprovizionare cu apă şi alte nevoi.

În Cisiordania, un teritoriu cu mult mai mare decât Fâşia Gaza (care reprezintă doar 6% din teritoriile ocupate palestiniene dar adăposteşte 40% dintre locuitori) situaţia nu este atât de disperată. Dar în Fâşie, mai mult de jumătate din populaţie trăieşte sub “pragul de sărăcie” palestinian, care este bineînţeles mult mai jos decât pragul de sărăcie israelian. Mulţi dintre locuitorii din Gaza pot doar să viseze să fie consideraţi ca în aceeaşi situaţieca şi săracii oraşului israelian din apropiere Sirot.

Ce încearcă guvernul Israelului şi al Statelor Unite să le spună palestinienilor? Mesajul este clar: dacă nu vă predaţi, vă va înghiţi mizeria şi chiar mai rău. Trebuie să renunţaţi la guvernul Hamas şi să alegeţi candidaţii aprobaţi de Israel şi Statele Unite. Şi cel mai important: trebuie să vă mulţumiţi cu un stat palestinian format din mai multe enclave, fiecare în întregime dependentă de bunăvoinţa Israelului.

Pentru moment, conducătorii experiementului ştiinţific reflectează la o întrebare care-i lasă perplecşi: cum de palestinienii încă mai rezistă, în ciuda acestor lucruri? Căci după toate regulile, ar fi trebuit să fie frânţi demult.

Bineînţeles, există câteva semne încurajatoare. Atmosfera generală de frustrare şi de disperare crează o tensiune între Hamas şi Fatah. Pe ici pe colo au izbucnit înfruntări, au fost omorâte şi rănite persoane, dar de fiecare dată deteriorarea a fost oprită înainte de a degenera în război civil. Miile de colaboratori ai Israelului ajută şi ei la aţâţarea conflictului. Dar, contrariu tuturor acestor aşteptări, rezistenţa nu s-a evaporat. Nici măcar soldatul israelian n-a fost eliberat.

Una dintre explicaţii este legată de structura societăţii palestiniene. Hamulah (familia mare) joacă în ea un loc central. Atâta vreme cât o persoană din familie munceşte, ceilalţi membri ai familiei nu mor de foame, chiar dacă malnutriţia este larg răspândită. Orice persoană care are un venit îl împărtăşeşte cu fraţii, cu surorile, cu părinţii, cu bunicii, cu verii şi copiii lor. Este un sistem primitiv, dar mai degrabă eficace în aceste circumstanţe. Se pare că planificatorii experimentului n-au ţinut cont de acest factor.

Pentru a grăbi procesul, din nou, puterea întreagă a armatei israeliene a fost acum utilizată, începând cu această săptămână. Timp de trei luni, armata a fost ocupată cu al doilea război din Liban. A devenit clar că armata, care în timpul acestor 39 din urmă ani a fost folosită în principal ca forţă de poliţie colonialistă, nu funcţionează cu adevărat bine atunci când brusc este confruntată cu un opozant înarmat şi antrenat care poate replica. Hizballahul a utilizat rachete anti-tank mortale împotriva forţelor armate, şi a plouat cu rachete asupra nordului Israel. Armata a uitat demult cum să înfrunte un asemenea inamic. Şi campania nu s-a terminat bine.

Acum armata se reîntoarce la războiul pe care-l cunoaşte. Palestinienii din Fâşia Gaza încă n-au arme eficace împotriva tankurilor, iar rachetele Qassam provoacă pagube foarte limitate. Armata poate din nou să utilizeze tankuri împotriva populaţiei fără să întâmpine vreo rezistenţă. Armata aerului, care în Liban se temea să trimită elicoptere pentru evacuarea răniţilor, poate acum să tragă în voie rachete împotriva caselor “persoanelor căutate”, a familiilor şi a vecinilor lor. Dacă în ultimele trei luni “doar” 100 de palestinieni pe lună au fost omorâţi, sunt actualmente martorii unei dramatice creşteri a numărului palestinienilor omorâţi şi răniţi.

Cum poate o populaţie lovită de foamete, lipsită de medicamente şi de echipamente pentru spitalurile sale primitive, expusă atacurilor venite de pe pământ, mare şi aer, să mai reziste încă?

Se va frânge? Va cădea în genunchi implorând iertarea? Sau va găsi forţa supraomenească de a trece testul?

Pe scurt: pentru ca o populaţie să se predea, ce anume trebuie făcut şi în ce cantitate?

Toţi oamenii de ştiinţă care iau parte la acest experiment: Ehud Olmert şi Condoleezza Rice, Amir Pereţ şi Angela Merkel, Dan Haluţ şi George Bush, fără să-l uităm pe laureatul premiului Nobel pentru pace Şimon Peres, s-au aplecat asupra microscoapelor şi aşteaptă un răspuns, care, fără nici o îndoială, va fi o contribuţie importantă în slujba ştiinţelor politice.

Sper că şi Comitetul premiului Nobel e pe fază.

Cf. versiunea in limba engleza.

sâmbătă, iulie 22, 2006

Cine a început? (de Gideon Levy)

“Noi am ieşit din Gaza şi ei trag rachete Qassam” – nimic nu exprimă mai precis opinia generală [a israelienilor] în legătură cu actualul ciclu de confruntări.

“Ei au început” – acesta ar fi răspunsul pe care l-ar primi cel care ar încerca să susţină totuşi că, de exemplu, cu câteva ore înainte de primul Qassam căzut, fără să producă pagube, peste o şcoală din Aşkelon, Israelul distrusese Universitatea Islamică din Gaza. Israelul întrerupe curentul electric din Gaza, o asediază, o bombardează, lichidează şi bagă în puşcării, omoară şi răneşte civili, printre care copii şi bebeluşi în număr înfricoşător, dar “ei au început”.

Şi apoi să nu uităm, ei “încalcă regulile” fixate de Israel. Nouă [israelienilor], ne este permis să bombardăm cum avem chef, lor le este interzis să lanseze un Qassam. Când ei trag un Qassam peste Aşkelon, s-a produs “o escaladare”, în timp ce atunci când noi bombardăm o universitate sau o şcoală, aceasta e în ordinea lucrurilor. De ce? Pentru că ei au început. Şi atunci, justiţia este de partea noastră, gândeşte majoritatea. Ca într-o dispută la grădiniţa preşcolarilor, “cine a început?” a devenit justificarea morală câştigătoare a Israelului pentru orice crimă comisă.

Dar atunci, cine a “început” cu adevărat? Ne-am “retras” noi realmente din Gaza? Israel nu s-a retras din Gaza decât parţial şi într-un mod necinstit. Planul de retragere unilaterală, care se voia “sfârşitul ocupaţiei” a condus efectiv la distrugerea coloniilor şi la plecarea armatei israeliene din Fâşie, dar n-a schimbat aproape nimic din condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Gaza este încă o închisoare şi locuitorii ei continuă să fie condamnaţi să trăiască în sărăcie şi opresiune.

Israelul îi închide din toate părţile – mare, aer şi pământ – cu excepţia supapei de securitate limitată a pasajului de la Rafah. Nu pot să-şi viziteze rudele din Cisiordania, nici să caute de lucru în Israel, de a cărui economie Gaza a fost totalmente dependentă timp de aproape 40 de ani. Uneori mărfurile trec, alteori este interzis.

Gaza nu are nici o şansă, în asemenea condiţii, să scape de sărăcie. Nimeni nu va investi în ea, nimeni nu va putea să dezvolte Gaza. Nimeni nu se poate simţi liber în ea. Israel a ieşit din colivie, a aruncat cheile şi a abandonat locuitorii amărăciunii sorţii lor. Acum, la mai puţin de un an de la retragere, Israelul face cale întoarsă în violenţă şi forţă.

Ce anume se putea spera? Ca Israelul să se retragă unilateral, ignorând în mod deschis şi jignitor existenţa şi nevoile palestinienilor, ca aceştia să-şi ducă în tăcere întreaga amărăciune a sorţii, fără să ducă nici o luptă pentru libertate, onoare şi mijloace de subzistenţă? Am promis un acces securizat către Cisiordania şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am promis eliberarea prizonierilor şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am sprijinit alegerile democratice pentru a boicota mai apoi conducătorii aleşi legal, confiscând banii care reveneau Autorităţii Palestiniene şi declarându-i război.

Am fi putut să ne retragem din Gaza în cadrul unor negocieri şi a unei coordonări, întărind conducerea palestiniană existentă, dar am refuzat şi iată-ne acum, din nou, plângându-ne de “absenţa conducătorilor”. Am făcut tot ce era posibil pentru a zdrobi societatea şi conducerea palestiniană, am vegheat cât de mult ne-a fost în putinţă ca această retragere să nu anunţe deschiderea unui nou capitol cu poporul vecin, şi acum suntem surprinşi de violenţa şi de ura pe care noi înşine le-am semănat.

Ce s-ar întâmpla dacă Palestinienii n-ar lansa rachete Qassam? Ar ridica Israelul boicotul economic impus Gazei? Şi-ar deschide frontierele pentru forţa de muncă palestiniană? Ar elibera prizonierii? Ar întâlni conducerea aleasă democratic şi ar duce negocieri cu ea? Ar încuraja investiţiile în Gaza? Baliverne.

Dacă locuitorii Gazei ar rămâne cuminţi, aşa cum aşteaptă Israelul de la ei, chestiunea ar dispărea de pe ordinea de zi, atât la noi cât şi în lume. Israelul ar continua politica de “convergenţă” destinată în exclusivitate să-i servească obiectivele, ignorând complet nevoile palestinienilor. Nimeni nu ar mai acorda atenţie sorţii locuitorilor din Gaza dacă ei nu ar recurge la violenţă. Este un adevăr teribil de amar, dar primii 20 de ani de ocupaţie s-au scurs în calm, şi noi [israelienii] nu am mişcat nici un deget pentru a pune capăt acestei ocupaţii. În schimb, profitând de calm, am elaborat o enormă şi criminală colonizare.

Şi îi împingem acum, încă o dată, pe palestinieni să recurcă la biata armă de care dispun şi căreia noi îi răspundem punând în operă aproape întregul arsenal de care dispunem, continuând să clamăm: ei au început, nu noi.

În realitate, noi am început. Noi, cei care am început cu ocupaţia. Nouă ne revine sarcina să-i punem capăt, un capăt în acelaşi timp veritabil şi absolut. În ce priveşte violenţa, tot noi am început, pentru că nu este mai rea violenţă decât cea a unei ocupaţii impuse prin forţă unui întreg popor. În raport cu ea, chestiunea “cine a tras primul” este o păcăleală menită să distorsioneze tabloul general. După Oslo au fost câţiva care au declarat că “noi am ieşit din Teritorii”, dintr-un amestec de orbire şi minciună.

Gaza trăieşte într-o tristeţe teribilă unde domneşte moartea, teama, dificultăţile de subzistenţă, departe de ochii israelienilor şi de curtea lor. Nouă [israelienilor] nu ni se arată decât Qassamurile. De la noi nu se văd decât Qassamurile. Cisiordania continuă să trăiască sub cizma ocupaţiei, colonizarea israeliană este înfloritoare şi orice mână întină în direcţia unei reglări a situaţiei, inclusiv mâna lui Haniyeh, este imediat respinsă.

Dacă după toate astea, cineva ar avea încă vreo ezitare, atunci apare imediat formula decisivă: ei au început. Ei au început şi justiţia este de partea noastră [a israelienilor]. Când de fapt, nu ei au început şi justiţia nu este de partea noastră.

Apărut în Haaretz, 9 juillet 2006. Traducere din limba ebraică de Michel Ghys.

Cf. versiunea în limba franceză.