“Arabii sunt nişte animale” (de Nadia S.)

Aceste câteva cuvinte lipsite de cuviinţă pot fi auzite din numeroase guri, mai cu seamă din cea a soldatului care-şi slujeşte cu mândria patria israeliană. Patrie care nu ezită, prin intermediul propagandei, să împingă numeroase minţi spre ura rasială. Citeam recent în “Seniorii războiului” a lui Jean Bacon, că şefii militari (din toate ţările) fac eforturi să “menţină în capul soldatului imaginea-tip a inamicului, creatură hidoasă, care trebuie distrusă fără întârziere. [...] Astfel protejat, imunizat, soldatul poate să-şi continue lupta. Spiritul său este liber. Capul e vid. Imaginaţia s-a stins. Reflecţiile sale au murit.” Redau mai jos un mic extras din discuţia pe care am avut-o sâmbătă cu un soldat israelian, născut şi educat la Paris.

Eliot, unul dintre soldaţii israelieni de la punctul de verificare din Huwara, la ieşirea din Napluz - Eşti franţuzoaică? De unde vii?

Nadia – Din Paris. Tu?

E – Şi eu, din al şaptesprezecelea arondisment mai exact. Ce cauţi aici?

N – Am venit să văd nişte prieteni. (Frază foarte utilă care nu trebuie uitată în acest tip de situaţie).

E - Cum i-ai cunoscut? În Franţa?

N – Nu, anul trecut, când am venit aici prima dată.

E - Şi în familia ta, ce se spune despre faptul că frecventezi arabi?

N – Hm, nu prea pricep întrebarea ta. Ştii, mama e evreică şi tata e arab, aşa că nu sunt probleme.

E - Ah, deci eşti şi tu evreică!

N - Da, dar în privinţa asta nu cauţionez ceea ce faceţi voi aici.

Eliot, surprins – Ca să vezi! De ce?

N – Pur şi simplu pentru că nu sunteţi aici la voi acasă, acasă este în Israel.

E – Ba da, suntem acasă, avem teritorii de protejat aici. (Îmi arată cu degetul o colonie.)

N – Nu, îmi pare rău, dar aceasta este o colonie, aţi furat în mod ilegal aceste terenuri de la palestinieni.

E – Eram aici înaintea lor.

N – Nu-i adevărat, tu vii din Paris, nu erai aici înaintea nimănui.

E – Cunoşti măcar istoria evreilor? Suntem aici pentru a-i împiedica [pe palestinieni] să traficheze arme în restul teritoriului.

N – Asta nu justifică nimic, şi apoi de unde crezi că vin aceste arme? Armata israeliană face afaceri cu palestinienii, vânzându-le arme!

E – Nu-i adevărat, de unde ai scos-o? În orice caz, arabii sunt nişte animale!

N – Eşti rasist?

E – Nu, nu sunt rasist, dar arabii sunt nişte animale, arunca cu rahat în ventilator peste tot pe unde ajung. Uită-te în Franţa, e acelaşi lucri, te simţi bine când ajungi în Gara de Nord sau când iei trenul?

N – Deh, nu mă simt grozav de rău şi cred că reflecţia ta e rasistă. În plus, cred că e dezamăgitor faptul că germanii spuneau acelaşi lucru despre evrei în timpul războiului şi cred că e nepotrivit ca azi, tu, evreu francez, să poţi să scoţi asemenea chestii.

E (încruntându-se) – Tu te simţi bine pentru că vorbeşti cu ei şi te îmbraci ca şi ei. Am trăit mai bine de douăzeci de ani în Franţa şi ştiu că aruncă cu rahat acolo. Am venit aici pentru o cauză dreaptă.

N. – Care? Să omori arabi?

E – Nu.

N – Atunci explică-mi de ce năvăliţi în taberele de refugiaţi şi trageţi în copiii care îndrăznesc să arunce cu pietre în tancurile şi jeep-urile voastre blindate? De ce distrugeţi casele şi clădirile administrative, impuneţi interdicţii de circulaţie, autorizaţi sau nu arbitrar ieşirile din oraşe? Voi creaţi ghetto-uri, totuşi evreii ştiu cum e să trăieşti în ghetto-uri.

E – Nu tragem în puştani!! Dacă omori un arab ai o tonă de hârţogăraie de completat pentru superiori. Minţi. Ai văzut asta cu ochii tăi, soldaţi trăgând în copii?

N – Dar bineînţeles! Am văzut mai ales rezultatul – cadavre.

E – Priveşte (pleacă să caute în sacul său verde-kaki. Revine cu două foi smulse dintr-un caiet studenţesc, având lipite cărţi poştale pe care se poate citi un mesaj pentru eliberarea Palestinei). Cine dacă nu nişte animale ar putea să creadă şi să difuzeze aşa ceva?

N – Nu înţeleg cum poţi vorbi despre animale, sunt fiinţe omeneşti, ca şi tine. Rezistenţa este un drept. (Răbdarea mea începe să-şi atingă limitele). Am să-ţi spun un lucru, bunicul meu şi-a pierdut toată familia în taberele de la Auschwitz şi Dachau şi de teribil de trist să văd ce faceţi voi aici, mai ales în numele shoah-ului, şi cum trataţi populaţia alături de care au trăit evreii!

Mă priveşte fără să sufle un cuvânt. Îmi iau lucrurile şi mă duc, văzând că discuţia nu serveşte la mare lucru şi că ceilalţi soldaţi încep să se întrebe ce se petrece. Un palestinian mă ajunge din urmă câteva minute mai târziu şi-mi spune: “Nu ştiu ce i-ai spus de l-ai enervat atât de mult, dar soldatul tocmai a spus în ebraică faptul că ţi-ar băga un glonte în cap.”

Cf. sursa în limba franceză.

Vacanţă în Gaza (de Samah Jabr)

De-abia a arătat paşaportul funcţionarilor de la aeroportul din Cairo că i s-a şi cerut să aştepte deoparte. Le explică faptul că era autorizat să intre în Egipt, dar funcţionarii nu ţinură cont şi insistară să aştepte alături, fără paşaport şi fără bagaje. Nu avea nici o posibilitate să cumpere o cartelă telefonică pentru a-i contacta pe cei care erau responsabili de derularea călătoriei sale.

După trei ore Hassan era încă în aşteptare.

În cele din urmă, atunci când nu mai rămase nimeni în aeroport, un funcţionar care trecea pe acolo îl remarcă şi-l întrebă ce aştepta.

După ce Hassan îi răspunse, fu condus într-o cameră cu câteva scaune în care zece alţi palestinieni îşi aşteptau transferul la punctul de trecere a frontierei de la Rafah a doua zi dimineaţa. Era acolo un bărbat cu doi copii – unul de 4 şi altul de 5 ani – care adormiseră pe jos şi pe care tatăl lor îi trezea de fiecare dată când era chemat pentru interogatoriu. Asta îl făcu pe Hassan să se simtă mai puţin de plâns decât tovarăşii lui.

În timpul nopţii un raport de interogatoriu fu redactat pentru fiecare dintre ei, şi li se ceru o liră egipteană pentru fiecare dintre cópii. Cum călătorii protestau, sosi un funcţionar de rang înalt al securităţii care urlă: “palestinienii sunt ca nişte valize, trebuie să te urci pe ei ca să le închizi gurile.”

A doua zi dimineaţa, autobuzul a venit să-i ia pe ei şi pe încă alte cinsprezece persoane din altă clădire a aeroportului, ducându-i la Abbasseyah unde fură transferaţi în alt autobuz care trebuia să-i ducă până la Rafah după o călătorie de şase ore. Erau însoţiţi de poliţişti care se lăudau de privilegiul pe care îl acordau palestinienilor din Gaza de a nu le pune cătuşe pe durata drumului. Nu numai că bieţii pasageri trebuiseră să plătească autobuzele, dar trebuiau să plătească şi ceea ce soldaţii mâncau şi beau.

Numai că aparent acesta nu era singurul profit pe care soldaţii îl câştigau însoţindu-i pe palestinieni. În timpul unei opriri, pasagerii refuzară să mănânce într-un local al cărui nume era Teiba, pe drumul Ismaeliah, şi care era propus cu insistenţă de către oamenii securităţii. Proprietarul sfârşi prin a urla: “Am plătit 1000 de lire ca să vină ăştia să mănânce aici!” Chiar şi dughenele care vindeau băuturi şi ţigări creşteau vertiginos preţurile pentru a-i putea jefui pe călători.

Dar, adaugă Hassan, “nu toţi egiptenii sunt aşa. Unii şi-ar vinde cea din urmă vacă pentru a-i ajuta pe palestinieni.”

Ajunşi la punctul de trecere a frontierei de la Rafah, văzură un semn de rău augur: nici un pasager nu ieşea din Gaza. Aflară că trecerea era închisă şi că trebuiau să se pregătească să numere zilele până la deschidere. Într-adevăr, trecerea fusese închisă după operaţiunea de rezistenţă de la Karm Abu Salem.

Hassan se alătură altor 220 de palestinieni: studenţi, comercianţi, bolnavi care fuseseră în Egipt pentru a primi tratament medical, toţi aşteptau ca punctul de frontieră să se deschidă pentru a se întoarce la ei şi a-i regăsi pe cei apropiaţi.

Câteva asociaţii caritabile egiptene şi grupuri de solidaritate, familiari cu ceea ce se petrecea la postul de frontieră, luară iniţiativa de a-i aproviziona cu hrană şi cu pături pe călătorii blocaţi la câţiva paşi de casele lor. Unii militanţi egipteni lansară un apel pentru o petiţie destinată funcţionarilor europeni responsabili cu punctul de trecere de la Rafah.

Trecură câteva zile fără ca vreun semn pozitiv sau vreo noutate oarecare să permită anticiparea momentului în care situaţia penibilă în care se afla avea să se sfârşească. Ştiri despre o operaţiune de răzbunare condusă de trupele israeliene în Gaza monopolizau atenţia mass-mediei, şi puţine lucruri erau menţionate despre oamenii blocaţi la intrarea în ţara lor, deşi câteva persoane reîntoarse dintr-o călătorie în scop terapeutic nu puteau suporta rigorile unei convalescenţe sub cerul liber. Aceştia părăsiră viaţa pe pământ pentru totdeauna.

Un om de vârstă medie avu mai multe alerte cardiace severe înainte ca vameşii egipteni să accepte organizarea transferului său către spitalul cel mai apropiat în vederea unor analize medicale. Ambulanţa veni după cinci ore şi bărbatului i se puseră cătuşele înainte de a i se permite să plece.

Un alt călător era chemat în mod regulat şi percheziţionat complet, iar tot ce-i aparţinea era confiscat şi supus unor cercetări minuţioase.

Tatăl celor doi băieţi, care acum sufereau de incontinenţă urinară, îşi petrecu “vacanţa” în toaletă, curăţând cu puţinele mijloace aflate la dispoziţia lui hainele fiilor săi. La sfârşitul săptămânii, Hassan începu să viseze noapte deschiderea frontierei. În 7 iulie, Nabeel Sah’ath vru să negocieze cu israelienii şi cu europenii deschiderea pasajului pentru câteva ore, pentru a permite cazurilor “umanitare” să treacă. Eforturile sale fură vane şi pasajul rămase blocat.

În timpul acestei perioade nouă persoane au murit la intrarea în Gaza, în timp ce aşteptau permisiunea de a se întoarce acasă, alături de familiile lor.

Începutul războiului israelian împotriva Libanului, în 12 iulie, anulă orice speranţă legată de deschiderea punctului de trecere a frontierei vreme de încă două zile, până în 14 iulie, când oameni înarmaţi aruncară în aer o secţiune a zidului de despărţire şi invadară teritoriul egiptean pentru a le permite oamenilor să treacă.

Hassan era în pijamale dar se buluci împreună cu alţi călători pentru a trece frontiera dincolo de zid înainte ca armata israeliană să-şi dea seama de ceva şi să înceapă să tragă. Cu bagajele înhăţate în grabă şi fără să dea importanţă la ceea ce lăsa în urma lui, alergă aproape doi kilometri până ce găsi o maşină care îl conduse la el acasă.

Hassan petrecu o vacanţă dificilă, cu frecvente întreruperi de apă şi de electricitate ca urmare a bombardamentului israelian împotriva principalei centrale electrice din Gaza. Dar era fericit să fie cu familia şi copiii lui.

La începutul lui septembrie, Hassan era obligat să se întoarcă la Paris. Pentru a nu rata ziua în care trebuia să treacă frontiera pentru a putea prinde avionul, Hassan se prezentă la intrare începând cu miezul nopţii, aşteptând momentul deschiderii din dimineaţa următoare, dar erau deja câteva sute de oameni care aşteptau înaintea lui.

Pentru a putea trece frontiera, trebui să vă găsiţi într-un autobuz, dar autobuzele de la intrare erau deja pline înainte chiar de a se fi deschis porţile. Tineri plini de energie intrau pe ferestre. Hassan nu era nici tânăr nici plin de energie. Nu reuşi să urce în niciunul din cele opt autobuze a căror trecere era autorizată în ziua aceea. Ceru ajutorul verilor săi care-l ajutară să urce în cel de-al nouălea, pe fereastră ca şi ceilalţi, dar trebui să mai petreacă încă o noapte la frontieră. Pentru un motiv oarecare, părăsi un moment autobuzul, descoperind mai apoi că locul său dispăruse. Verii îl ajutară din nou pe Hassan, dar de data asta reuşi să urce pe acoperişul autobuzului, pentru că nu mai rămăsese nici un locuşor în interior.

Hassan îmi spunea că văzuse în august o fotografie cu un autobuz ticsit în acelaşi fel pe prima pagină a unui ziar local şi se gândise că cei din el erau nebuni. Nu bănuia că avea să facă acelaşi lucru, împotriva propriei voinţi, la ceva timp după aceea.

Când Hassan ajunse în cele din urmă de partea cealaltă a zidului, autobuzul pe care îl luase îşi împărţi pasagerii cu alte cinci. Hassan pierduse deja avionul pentru Paris, dar era în afara Gazei, unde viaţa continuă să fie la fel de înghesuită ca în vehiculul pe care îl luase ca s-o părăsească.

(*) Samah Jabr est médecin et réside depuis de nombreuses années à Jérusalem [Al Qods]

Articolul a apărut în decembrie 2006, Palestine Times.

Pentru locuitorii din Beit Hanun, Ţahal a tras “deliberat” (de Michel Bôle-Richard)

Era aproape 5:30, miercuri 8 noiembrie. Toată lumea dormea încă în cartierele lui Beit Hanun, orăşel palestinian de 30.000 de locuitori situat în nordul Fâşiei Gaza, aproape de frontiera cu Israelul. Primul obuz a străpuns acoperişul casei familiei Athamana, lăsând în urma lui numai structura de fier mototolită. A explodat în camera a trei adolescenţi, dizlocând balconul şi ciuruind zidurile cu şrapnele.

Nici o urmă de sânge pe saltele. Cei trei băieţi au fost proiectaţi afară de la etajul trei şi omorâţi instantaneu. În camera vecină, o şcolăriţă de 13 ani, Khulud, moartă şi ea, îşi pregătise ghiozdanul pentru ziua ce avea să înceapă. De cealaltă parte a peretelui, o femeie de 25 de ani, fiica ei de 2 ani şi bebeluşul de 6 luni n-au supravieţuit nici ei exploziei. Nu mai rămân decât resturi, papuci desperechiaţi, un port-bebe gol.

Dintr-o dată, strigăte. Ahjad şi-a pierdut doi dintre cei şapte copii. A fost rănit la picior şi se întoarce de la spital. “Copiii mei, copiii mei. Au aruncat obuze peste copiii mei. Am pierdut totul. Lăsaţi-mă în pace. Am să-l omor pe Şaron.” Asemeni unui somnambul, parcurge locul dezastrului plângând. Un om se înfurie împotriva presei. “La ce serveşte să scrieţi toate astea? Toate rămân la fel, aceleaşi şi aceleaşi masacre. De prea mult timp durează, de prea mult timp suntem masacraţi şi nimic nu se schimbă. Nu ne mai rămân decât atentatele sinucigaşe.”

Al doilea obuz a căzut asupra casei vecine. Gaura se cască deasupra balconului. N-au fost decât răniţi. Ocupanţii avuseseră timp să plece înaintea deflagraţiei. În a treia casă, obuzul a atins unghiul acoperişului şi a făcut bucăţi un perete. Toată lumea a ieşit, fiecare precipitându-se să ajute răniţii. Atunci a căzut o nouă salvă de obuze. Unul dintre ele a lovit scara primei case, omorându-i pe cei ce ieşeau. Un altul i-a făcut zob pe doi oameni care dădeau primul ajutor. Bălţi de sânge sunt încă vizibile pe stradă, printre sandale pierdute şi peste pereţii înnegriţi.

Câte obuze au căzut în mai puţin de un sfert de oră? Locuitorii dau cifra de treisprezece. Cel puţin opt impacturi au putut fi numărate. Aproape toate cele optsprezece victime – opt copii, cinci femei şi cinci bărbaţi – au murit în prima clădire. Israelienii o ocupaseră înainte de a se retrage, marţi. Le permitea să domine sectorul. De pe acoperiş, se văd încă urmele proaspete ale trecerii blindatelor şi a vehiculelor militare. Omar Athamana nu înţelege. Acest poliţist şi-a pierdut trei fraţi şi doi veri în tragedie. “Eram cu Abu Mazen (Mahmud Abbas), cu Fatah, dar acum nu mai sunt cu nimeni. Sunt un terorist, sunt un kamikaze. Căci n-a fost o eroare, n-a fost o bâlbă. Am fi putut admite această ipoteză dacă ar fi fost un singur obuz, dar nu tot tirul.”

Sentimentul general este că e vorba de o pedepsire, căci, după cele şase zile ale operaţiunii care a costat viaţa a cincizeci şi şase de palestinieni, tirurile de rachete au reînceput cu şi mai mult elan după plecarea Ţahalului. Ghazi Ahmad, purtătorul de cuvânt al guvernului, consideră că masacrul este “deliberat, că nu este o eroare şi că în consecinţă atentatele sinucigaşe sunt un drept legitim.”

Fiecare interlocutor remarcă mijloacele tehnologice de care dispun israelienii, mai ales dronele şi baloanele dirijabile care survolează în permanenţă sectorul. “Ei ştiu exact unde cad obuzele. Atunci, de ce continuă tirurile de artilerie?”, se întreabă un locuitor al Beit Hanun.

După şase zile de asediu, oraşul este sinistrat. Vehiculele militare au desfundat străzile, au zdrobit maşinile, au spart magazinele, au culcat stâlpii electrici, au spart conductele de apă şi de canalizare. Nici cimitirul n-a fost cruţat. Din moscheia veche de opt secole, n-a mai rămas decât minaretul.

Beit Hanun credea că poate să respire uşurat după asalt, dar fulgerul s-a abătut din nou. La spitalul Kamal Adwan din Beit Lahiya, unde au fost transportate victimele, Ramez Athamana este la căpătâiul fiului său de şapte ani, căruia tocmai i-a fost amputat un picior. Şi-a pierdut soţia, cele două fiice, tatăl, bunica, cumnata, fratele, sora, soacra. În total, nouă dintre rudele apropiate. În patul vecin, alta dintre cumnatele sale a avut piciorul secţionat şi antebraţul smuls. “Nu-mi mai rămâne decât rezistenţa, atentatele-martir”, spune el.

Atunci când Ismail Haniyeh, primul-ministru, şi Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, apar în cameră, femeia le cere “să-şi asume responsabilităţile, să se unească”, să aibă grijă de copiii victimelor. Nu sunt lacrimi, nici strigăte. Doar un sentiment de injustiţie.

Cf. sursa în limba franceză.