Reamintind de Beit Hanoun (de Sameh A. Habeeb)

În noiembrie 2006 o oribilă crimă de război a fost comisă în Fâşia Gaza de către armata israeliană. Operaţiunea nu a fost îndreptată către militanţii care porniseră să lupte împotriva Israelului, ci spre o săracă familie. Această acţiune a fost comisă de către aceeaşi armată israeliană care a demolat ferme palestiniene şi a zdrobit maşini şi case.

Îmi aduc aminte fiecare detaliu care a avut loc în aceea zi în Beit Hanoun. Vreau să spun din nou povestea fiind încurajat, dar nu mulţumit, de ceea ce arhiepiscopul Desmond Tutu a avut de zis după vizita investigatoare din Gaza. Deşi a fost prea târziu să se investigheze un masacru care a avut loc cu doi ani înainte tot e mai bine decât nimic. Tutu a acuzat în mod indirect Israelul şi a ţinut-o răspunzătoare de moartea civililor.

Investigaţia m-a ajutat să-mi aduc aminte la ce am fost martor în acea zi. M-am dus rapid acolo şi am văzut un măcel. Sânge era pe pereţi, pe casele învecinate, pe stradă şi peste tot împrejur. Mirosul obuzelor consumate de Israel s-a amestecat cu sângele şi carnea arsă a copiilor şi a bătrânilor. Femei, bărbaţi, oameni în vârstă şi copii se văitau şi plângeau. În acea zi, pe lângă rănirea multor altora, au fost ucişi în jur de 18 civili. Cei care au rămas în viaţă fie şi-au pierdut membrele fie au suferit alte răni grave.

A trebuit să reînviu acest act abominal deoarece foarte mulţi oameni nu au auzit de el nici nu au fost corect informaţi despre măcel. Următoarele reprezintă mărturia pe care am scris-o la două zile după ce am fost martor la consecinţele masacrului.

Descrieri şi martori

Am intrat pe stradă; casa cu numărul 71 are o poveste tristă la fel ca şi toate celelalte case din zonă. Este casa lui Bassem al-Kafarnah. A fost ucis pe propriul prag în timp ce suna după o ambulanţă pentru răniţii care erau împrăştiaţi pe toată stradă. Bassem este tatăl a cinci fetiţe; cea mai mare dintre ele are şapte ani iar mama este pe cale de a naşte a şasea fetiţă. Nu suntem siguri că atunci când va da naştere bebeluşului ei va putea de asemenea să se descarce de tristeţea şi rănile provocate de pierderea soţului său care a lăsat-o singură; o rugăciune pentru durerile şi temerile ei, pentru cei şase copii ai săi lipsiţi de putere care se bazează pe Dumnezeu şi apoi pe ea pentru ajutor.

Un obuz a distrus intrarea casei. A spart pereţii interiori ucigându-l pe Bassem şi îngropând visurile copiilor săi. Scena s-a terminat aici sau poate doar a început; cinci copii care încă nu au realizat adevăratul înţeles al vieţii dar care au luat dintr-o înghiţitură amărăciunea morţii şi au trăit-o în cele mai minuscule detalii şi trăsături.

Următoarea casă aparţine dnei. Nema al-Athamnah. A fost ucisă împreună cu fiica sa Sana şi nora Nehad. Nema şi Sana erau amândouă văduve şi erau singura speranţă rămasă pentru copiii lor, care acum sunt orfani. Acum şi această speranţă este îngropată împreuna cu cele două mame. Nehad şi cei patru copii ai ei au fost răniţi, trei dintre ei sunt încă spitalizaţi după ce şi-au pierdut membrele.

Fiica dnei. al-Athamnah, Umaya, este şi ea rănită. Şi-a pierdut un picior iar celălalt a fost strivit în timp ce mâna îi era ruptă şi acum este supusă unor tratamente în Egipt. Soţul său, Sameer, a fost ucis. Fiica lor Malak, sau înger, a fost rănită de dărâmăturile şi şrapnelul care zburau şi i-au tăiat faţa ei minunată.

Fratele Umayei, Iyad, are răni la ambele picioare şi s-ar putea să nu mai meargă vreodată. Soţia sa, Inas, este încă spitalizată şi se recuperează după rănile şi arsurile suferite. Fiul lor, Ahmad, are o rană critică la cap, fie ca Dumnezeu să-l salveze.

Un grup de femei s-a strâns în jurul meu. Fiecare dintre ele încearcă să-şi spună bucata de poveste. Nisreen, fiica Nemei, explică cum „Mama mea, Manal şi Fatima Masoud, toate trei, s-au transformat în mormane de carne sfâşiată şi arsă. Am adunat ce a mai rămas din ele de pe pereţi, uşi şi copaci iar apoi le-am pus în găleţile care aveau numele lor. Le-am recunoscut după bucăţile de haine care s-au lipit de carnea lor arsă.”

Am trecut la următoarea casă aşteptându-ne la poveşti diferite, dar sunau la fel. Singura diferenţă era totalul morţilor. O cărare nisipoasă desparte casele fraţilor Saad şi Masoud al-Athamnah de cea a vărului lor. Nouă obuze au lovit casa. Da, nouă.

Primul obuz a lovit casa între al doilea şi al treilea nivel, lăsând trei generaţii a aceleiaşi familii într-o amestecare de carne arsă şi oase strivite. Victimele erau: bunicul, Fatima al-Athamnah de 78 de ani, fiul ei Masoud de 52 de ani, fiul lui Masoud, Samir Masoud, de 23 de ani, fiica lui Fatima de 18 ani şi a doua lui soţie, Sabah, de 40 de ani. Duceau o viaţă simplă dar ultimele clipe au fost catastrofice. Nu au murit în pace; au ţipat şi au cerut ajutor şi au încercat să scape de cumplita armă care i-a urmărit până când le-a smuls sufletele cu cruzime. I-a transformat în bucăţi şi i-a privat de orice fel de linişte în ultimele clipe.

Când restul cartierului, 30 de rezidenţi, au auzit explozia primului obuz s-au grăbit în stradă, acea cărare nisipoasă, iar acolo a avut loc alt capitol al tragediei. Obuzul a lovit zidul de la al doilea etaj care a explodat în şrapnel care ardea, metalul în flăcări îmbibat cu substanţe iradiante a dizolvat carnea. Al doilea obuz i-a ucis pe fii lui Saad şi Hayat al-Athamnah: Muhammad de 16 ani, Mahdi de 17 ani şi Arafat de 18 ani.

Hayat al-Athamnah a spus cu stoicism povestea copiilor săi morţi:

L-am văzut pe Mahdi, capul său era larg deschis şi puteam să-i văd creierul stând într-o parte. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns, aşa că am zis „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul”. Apoi l-am văzut pe fiul meu Muhammad. Trupul lui era ars tot şi deformat şi l-am strigat, dar numai tăcerea mi-a răspuns, aşa că am zis: „fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul.”
Am fugit dintre ruine într-o alee alăturată; acolo l-am găsit pe fiul meu Arafat. Partea inferioară a trupului îi era complet perforată şi maţele îi atârnau pe pământ. Am spus „Arafat, copilul meu, scumpule, du-te cu fraţii tăi, au plecat cu toţii”, şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el apoi a început să-şi adune carnea şi să o pună pe ce-i mai rămăsese din abdomen.
Da, era în viaţă şi se uita la mine. Apoi a murit la spital.

Bombardamentele au continuat. Alt obuz a lovit balconul camerei de la etajul patru unde dormea nepotul lui Hayat, Mahmoud Majdi al-Athamnah, de 12 ani, omorându-l. Altul a zdrobit acoperişul omorând vărul lui Mahmoud, Ahman, în vârstă de 10 ani.

Alt obuz, apoi altul. De fiecare dată alte victime: Manal, soţia lui Ramiz Masoud, 26 de ani, a fost ucisă împreună cu cele două fiice ale ei, Maysa în vârstă de nouă luni şi Maram de trei ani. Fratele lor, Abdullah, şi-a pierdut braţul stâng şi este încă spitalizat. Hayat al-Athamnah explică cum „am găsit capul Maramei la intrarea pe cărare şi corpul ei era la celălalt capăt.”

Mohammed al-Athmnah, vărul lui Saad şi Masoud al-Athmnah, s-a grăbit la faţa locului ca să sune după o ambulanţă. În schimb, i-au cărat trupul neînsufleţit şi cele ale celor cinci copii.

Hayat al-Athmnah a enumerat accidentele în timp ce soţul şi fiul lor, Abdul Mohaymen, se aflau într-un spital în Egipt în situaţie critică. Răniţi la spate şi la gât, au multe răni provocate de şrapnel. Braţul nepotului ei, Muhammad, a fost retezat şi a rămas mult timp pe jos, pe oribila cărare nisipoasă, până să vină cineva să-l ia. A spus „am văzut braţul lui Muhammad pe jos. L-am recunocut după ceasul care era încolăcit în jurul lui; şi mai ţinea un telefon mobil şi o poşetă .”


Sameh A. Habeeb este fotojurnalist, activist pentru pace si activist umanitar stabilit în Gaza, Palestina. Scrie independent pentru diferite website-uri de ştiri.


Sursă: International Middle East Media Center, http://www.imemc.org/
Data: 26 octombrie 2008

Desmond Tutu lansează un apel pentru a se pune capăt blocadei din Gaza (de Rory McCarthy)

Desmond Tutu, laureat sud-african al Premiului Nobel pentru pace, a făcut ieri un apel la încheierea “abominabilulei” blocade israeliene a Gazei şi a condamnat “cultura nepedepsirii” existentă în ambele tabere ale acestui conflict.

Tutu, delegat al UNCHR, era în Gaza pentru o misiune de trei zile în scopul de a ancheta moartea a 18 palestinieni ai aceleiaşi familii, care au fost omorâţi de o ploaie de obuze israeliene trase asupra [oraşului] Beit Hanun în noiembrie 2006. Tutu a spus că era în “stare de şoc” după ce a văzut Gaza şi a cules mărturiile detaliate ale supravieţuitorilor acestui incident.

“Locul acesta angoasant este sinistru, dezolant şi abandonat”, a declarat el. “Întreaga situaţie este abominabilă. Credem că cetăţenii israelieni nu ar fi de acord cu această blocadă, cu acest asediu, dacă ar şti ce înseamnă cu adevărat pentru oameni obişnuiţi ca ei”. Comunitatea internaţională este şi ea vinovată, a spus el, pentru “tăcerea şi complicitatea ei”.

Tutu a spus că voise să ajungă şi în Israel împreună cu echipa lui, pentru a auzi explicaţiile israeliene asupra a ceea ce se petrecuse şi pentru a vizita oraşul Sderot, care este ţinta frecventă a atacurilor cu rachete din partea partizanilor din Gaza. Totuşi, în cursul ultimelor 18 luni, de la morţii din Beit Hanun, Israelul nu i-a acordat viza lui Tutu. În această săptămână el a putut să ajungă în Gaza traversând în mod excepţional frontiera cu Egiptul.

Arhiepiscopul şi militantul anti-apartheid a declarat că pacea dintre Israel şi palestinieni nu va veni decât atunci când se va da socoteală în privinţa incidentelor asemenea bombardamentului de la Beit Hanun şi cu dialogul dintre părţi.

“Nu poate exista nici o justiţie, nici o pace, nici o stabilitate, nici pentru Israel, nici pentru Palestinieni, fără să se dea socoteală în privinţa drepturilor omului”, a declarat el. “Israelul a admis că a comis o eroare, dar suntem departe de asumarea responsabilităţii şi de reparaţii corecte pentru victime şi familiile lor.”

Armata Israelului a spus că bombardamentul din Beit Hanun fusese o eroare şi consecinţa unei “defecţiuni grave şi rare a sistemului de control a ţintelor artileriei” care a creat o “telemetrie incorectă”. A mai spus că nici o acţiune judiciară nu va fi întreprinsă împotriva vreunui ofiţer.

Totuşi, motivul pentru care această armă a artileriei a fost dirijată împotriva unei ţinte atât de apropiate de un cartier rezidenţial din Beit Hanoun nu este clar, nici din ce cauză obuzele au continuat să fie trase după ce primul dintre ele a atins casa. În dimineaţa aceea, cel puţin şase obuze au fost trase în decurs de câteva minute, deşi unii martori au spus echipei lui Tutu că vreo cinsprezece obuze fuseseră trase.

Christine Chinkin, profesoară de drept internaţional la London School of Economics, care făcea călătoria în echipa lui Desmond Tutu, a spus că evaluarea ei preliminară era că acest incident este totuşi o violare a legii internaţionale. “A trage de asemenea manieră încât să nu se poată face distincţia între civili şi combatanţi este în mod clar o violare a legii umanitare internaţionale”, a declarat ea. “Nu cred că ideea unei erori tehnice suprimă responsabilitatea iniţială a acestei acţiuni, constând în a trage acolo unde se pot prevedea clar victime civile. Atunci când marja asumată este atât de mică, este previzibil că cea mai mică eroare are potenţialul de a produce victime civile.”

Marţi, Desmond Tutu l-a întâlnit pe fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh şi i-a spus că, deşi în opoziţie cu ocupaţia israeliană, condamna tirurile de rachete ale partizanilor din Gaza. Tutu a spus că ar trebui să existe un dialog cu Hamas.

“Adevărata securitate şi pacea nu vor veni din rezervorul de muniţie al unei arme de foc”, a spus el. “Ele vor sosi prin negociere: nu negocierea cu prietenii voştri, pacea nu poate veni decât atunci când inamicii se vor aşeza în jurul unei mese şi-şi vor vorbi. Aceasta s-a produs în Africa de Sud. S-a întâmplat mai recent în Irlanda de Nord. Se va întâmpla şi aici.”

Articol aparut in The Guardian, editia din 30 mai 2008.

Palestina, holocaustul lent (de José Steinsleger)

“Soluţia finală” executată de Israel în Gaza şi în Cisiordania constă în asfixierea fizică, psihică şi socială a aproape 4 milioane de palestinieni care în ianuarie 2006 au votat democratic, dar au ales “rău”.

Metoda de exterminare aleasă se dovedeşte similară celei alese de nazişti împotriva ghettoului din Varşovia (1941-1943), când 60.000 de persoane au murit de inaniţie sau de boli. Dar spre deosebire de mâna de evrei eroi care în ghettoul polonez rezistară până la capăt, mii de palestinieni vânaţi de Israel duc de 40 de ani bătălia împotriva “purificării etnice” a poporului lor.

În atacurile israeliene împotriva Fâşiei Gaza mor în medie 8 palestinieni pe zi. Majoritatea victimelor sunt copii care sunt răniţi, paralizaţi, mutilaţi sau întemniţaţi.

În februarie 1989, cotidianul iordanian Ad Dustur, din Amman, reproducea declaraţiile deputatului laburist englez Robert Stoot, care vizitase un spital în Napluz (Cisiordania) pentru a asculta mărturiile minorilor arşi de explozia ciocolatelor pe care li le oferiseră soldaţii israelieni.

Din 1967 în 2005 forţéle de ocupaţie israeliene au arestat mai mult de 650.000 de palestinieni (20% din populaţia totală a Gazei şi a Cisiordaniei). La sfârşitul lui 2005, 8.800 de prizonieri erau împărţiţi în 28 de închisori şi centre de detenţie.

Din 28 septembrie 2000 în 30 iunie 2006, autorităţile palestiniene au înregistrat moartea a 4.248 a persoane asasinate, dintre care 786 de copii. Cifrele nu iau în capcul cei 250 de morţi surveniţi ulterior, în timpul ofensivei numite “Ploaie de Vară”, ca represalii la “răpirea” unui soldat israelian.

Cifra răniţilor se ridică la mai mult de 23.000 (14.200 în Cisiordania, unde locuiesc 2.300.000 de persoane, aproximativ dublul populaţiei din Gaza). De la începutul celei de-a doua intifada (2000) guvernul israelian a torturat copii în timpul interogatoriilor.

Conform Departamentului de Statistici şi a Ministerului palestinian însărcinat cu prizonierii şi cu eliberaţii, la data de noiembrie 2005 aproape 4.000 de minori fuseseră deţinuţi, dintre care 294 de băieţi şi 3 fete sunt încă în inchisoare: 19 în zona Al-Quds, 6 în Gaza, 272 în Cisiordania (80 în închisoarea din Napluz, 65 în cea din Ramallah şi 28 în cea din Al-Khalil). Alte surse consideră că 350 de minori sunt deţinuţi, printre ei unii copii având între 12 şi 13 ani. Doar în cursul anului 2003, 6.540 au fost deţinuţi, dintre care 245 judecaţi de curţile militare. Marea majoritate pentru a fi aruncat cu pietre şi cu cocktailuri molotov împotriva armatei celei mai bine echipate din lume.

În ianuarie 2004, locotenent-colonelul Eytan Ronel a predat insignele şefului statului-major, Moşe Yaalon, în semn de protest pentru comportamentul trupelor în teritoriile ocupate, iar 5 recruţi au fost condamnaţi de un tribunal militar pentru obiecţii de conştiinţă împotriva ocupaţiei.

În timpul primei intifada Israelul a întemniţat până la 2% dintre toţi copiii palestinieni între 9 şi 17 ani, iar în primul semestru al anului 2004 a asasinat mai mult de 80 de băieţi şi fete.

În noiembrie 2006, masacrul civililor palestinieni de la Beit Hanun (nordul Fâşiei Gaza) a făcut 18 morţi civili, dintre care 6 copii. “Eroare tehnică”, a declarat primul-ministru Ehud Olmert.

Condiţiile de detenţie ale minorilor sunt îngrozitoare. Psihologii militari israelieni s-au înverşunat în torturarea populaţiei non-adulte, calculând în mod premeditat tipul de tortură pornind de la vulnerabilitatea ei şi cu intenţia deliberată de a crea senzaţii de frică, de intimidare şi de tristeţe.

Un raport al organizaţiei Defence for Children International observă că palestinienii copii sunt închişi în celule “pentru o infinitate de ore” şi, în anumte cazuri, nu dispun decât de 45 de minute la fiecare două zile pentru exerciţii în aer liber. Ferestrele celulelor sunt totalmente acoperite de panouri de fier care blochează lumina din exterior şi intensifică arşiţa. Nu se poate vorbi de îngrijiri medicale şi nici de hrană adecvată, servită în hârtie, fără vase.

Un alt aspect al holocaustului palestinian priveşte demolarea de locuinţe, centrată în localitatea Rafah, la frontiera cu Egiptul, unde au fost distruse 15.472 de case, adică 6 din 10.

Doctorul Eyad El-Şarraj, director al serviciilor psihiatrice din Gaza, consideră că Israelul creează acum “o nouă generaţie de palestinieni, mai insensibilă decât cele precedente la ocupaţia militară. Concomitent se creează o generaţie de ocupanţi palestinieni care văd oraşul meu ca Vestul Sălbatic.”

“În Gaza, adaugă el, am produs o generaţie de copii care nu sunt capabili să surâdă. Ei sunt viitoarele bombe umane...”

În Gaza, 45% din populaţie are mai puţin de 15 ani. Un studiu realizat despre copiii palestinieni de până la 12 ani indică faptul că cea mai mare aspiraţie a lor este să fie şahid (litt. Martiri), adică sinucigaşi. “Nu sunt de acord cu sinucigaşii, dar nu put să spun nimic pentru că sunt persoane sfinte şi glorificate de către toată societatea”, a spus El-Şarraj.

Cf. versiunea in limba spaniola.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Viziuni ceţoase despre o Palestină viitoare (de Jonathan Cook)

Discursul reluat, difuzat şi comentat copios, al lui David Grossman, pronunţat în urmă cu câteva zile în cursul ceremoniei anuale dedicate omagierii memoriei lui Yiţak Rabin, a suscitat deconstrucţii uneori foarte pertinente ale “mesajului său de pace” din partea unor detractori.

Grossman, unul dintre scriitorii cei mai de succes ai Israelului, figură de vază a principalei mişcări pacifiste a acestei ţări, Pacea Acum, încarnează faţa compasională şi torturată a zionismului, de a cărei supravieţuire au nevoie mulţi apologeţi – atât din Israel cât şi din străinătate, atât cei fără de teamă cât şi cei emoţionaţi - în ciuda contra-exemplele din Qana, Beit Hanun şi alte masacre perpetrate de armata israeliană împotriva civililor arabi.

Grossman a reuşit să convingă pe toată lumea, pentru un scurt moment, că de-alde Ariel Şaron şi Ehud Olmert nu sunt autenticii reprezentanţi ai moştenirii zioniste. Ei n-ar reprezenta decât rătăcirile temporare ale veritabilei traiectorii a zionismului.

Dar în realitate, bineînţeles că Grossman se inspiră din aceeaşi sursă ideologică din care şi-au tras energia fondatorii Israelului şi cei mai mari dintre războinicii lui.

El încarnează aceleaşi valori ale urii zionismului de stânga care i-au adus Israelului legitimitatea internaţională [sic] în chiar momentul în care proceda la una dintre operaţiunile de epurare etnică cele mai vaste ale Istorie: expulzarea a aproximativ 750.000 de Palestinieni din casele şi pământurile lor, adică 80% din populaţia indigenă a Palestinei, aruncaţi în afara frontierelor statului Israel instaurat anterior.

Chiar şi istoricii cei mai “conservatori” consideră că de fapt procentajul populaţiei palestiniene expulzată de către armata israeliană a fost, în realitate, cu mult mai ridicat.

Mulţi dintre palestinienii alungaţi în cursul războiului din 1948 s-au regăsit în interiorul frontierelor Israelului la sfârşitul războiului fie pentru că la sfârşitul armistiţiului concluzionat cu Iordania în 1949, trăiau pe teritoriile anexate de către Israel, precum în cazul unei regiuni puţin întinse dar dens populate a Cisiordaniei, cunoscută sub numele de Triunghi, fie pentru că reuşiseră să se infiltreze prin frontiera relativ poroasă cu Libanul şi Siria, în cursul lunilor care au urmat războiului – aceştia din urmă s-au ascuns în câteva sate palestiniene care nu fuseseră distruse, aflate pe teritoriul israelian).

Îndepărtaţi-i aureola pe care i-au conferit-o mass-media progresistă a lumii întregi, şi Grossman nu se distinge practic cu nimic de oamenii de stat zionişti cei mai eminenţi, care, la rândul lor, şi-au expus cu ostentaţie acţiunile în materie de pace sau mai degrabă de braţ de fier, şi care au început prin a deposeda poporul palestinian de cea mai mare parte a patriei sale. După care i-au deposedat de ce le mai rămânea. În cele din urmă, au făcut totul ca epurarea etnică fondatoare să nu fie niciodată revelată. Iar azi, procedează la genocid lent al palestinienilor, prin intermediul unei strategii asociate distrugerii lor fizice individuale şi dispersării lor ca popor.

Astfel, de exemplu, Ben Gurion a planificat epurarea etnică a Palestinei în 1948, înainte de a face declaraţii peste declaraţii publice în care regreta cu amăraciune ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza – fie şi din cauza problemelor demografice pe care această ocupaţie avea să antreneze pentru statul evreiesc.

Pornind operaţiunile de colonizare ale teritoriilor ocupate, Golda Meir a refuzat să recunoască existenţa poporului palestinian. În schimb, ea a recunoscut fără rezerve dilema cu care se confruntau soldaţii israelieni, constrânşi “să tragă şi să plângă” pentru a apăra coloniile.

Sau, cum a îndrăznit tot ea să spună, adresându-se palestinienilor: “Putem să vă iertăm pentru că ne-aţi omorât copiii. Dar nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi constrâns să-i omorâm pe ai voştri.”

Yiţak Rabin, principalul ideolog al lui Grossman, a lansat fără îndoială un “proces de pace” la Oslo (chiar dacă azi numai extaticii irecuperabili continuă să creadă că pacea era realmente scopul operaţiunii), dar în calitate de militar şi de om politic supervizase personal, la rândul său, epurarea etnică a oraşelor palestiniene precum Lod, în 1948. A dat tankurilor ordin să intre în satele arabe, pe teritoriul israelian, în timpul manifestaţiilor cu ocazia Zilei Pământului, în 1976, omorând o jumătate de duzină de civili palestinieni dezarmaţi. Nu în ultimul rând, în 1988, a dat ordin armatei să înăbuşe prima Intifada, “zdrobind oasele” palestinienilor, inclusiv femei şi copii care aruncau cu pietre în trupele de ocupaţie.

Ca şi ei, Grossman se arată complice al acestor crime de război, alegând să se agaţe de posesiunile Israelului, ba chiar să le mai extindă puţin, mai degrabă decât să privească în faţă adevărul autentic, dureros, al responsabilităţii pentru soarta palestinienilor, inclusiv a sutelor de mii de refugiaţi (care azi ajung, împreună cu descendenţii lor, la numărul de câteva milioane).

În fiecare zi care trece, în care neagă palestinienilor Dreptul la Întoarcere, susţinând concomitent Legea Întoarcerii valabilă pentru evrei, Grossman scuză şi perenizează epurarea etnică care a condus la deposedarea refugiaţilor palestinieni în urmă cu mai mult de jumătate de secol.

Şi în fiecare zi care trece, în care vinde un mesaj de pace israelienilor care aşteaptă de la el o soluţie morală, chiar dacă una incapabilă să propună şi palestinienilor o soluţie echitabilă – şi în ciuda faptului că această soluţie face din supravieţuirea Israelului în calitate de stat evreiesc, în locul unei formule echitabile, baza sa morală – Grossman perverteşte semnificaţia însăşi a cuvântului “pace”.

Un alt militant pacifist, Uri Avnery, diagnostichează şi el problema pusă de Grossman, cu multă pertinenţă, într-un articol recent.

Deşi Grossman doreşte pacea, într-un mod abstract, observă Avnery, el nu propune nici o soluţie în privinţa manierei în care această pace ar putea să fie posibilă în mod concret, nici vreun indiciu în privinţa sacrificiilor pe care el însuşi, sau alţi israelieni, ar trebui să le facă în scopul obţinerii aceleiaşi păci. “Pacea” sa este lipsită de orice conţinut, nu este vorba de altceva decât de o figură retorică.

Departe de a sugera că Israelul ar trebui să negocieze cu conducătorii aleşi democratic de către palestinieni, Grossman argumentează în privinţa faptului că Israelul ar trebui să se adreseze, ocolindu-i pe aceşti aleşi, palestinienilor “moderaţi”, cu care Israelul ar putea să ajungă la o înţelegere.

Obiectivul este să se găsească nişte palestinieni, oricare palestinieni, care să se supună viziunii israeliene în privinţa “păcii”. Într-o oarecare doză, acesta ar fi un simulacru al procesului de la Oslo, decorat cu altă pălărie.

Discursul lui Grossman nu seamănă cu avansarea spre o soluţie decât doar în măsura în care liderii actuali ai Israelului nu vor câtuşi de puţin să poarte negocieri cu nimeni dintre palestinieni, fie că este vorba de “moderaţi”, fie de “fanatici”.

Unicul lor interlocutor este Washingtonul, un interlocutor care răspunde afirmativ pe toată linia, pe deasupra! Dacă frazele sunt la fel de “goale” ca cele ale lui Ehud Olmert, Avnery nu ne oferă nici cel mai mic indiciu care să conducă la cauzele atitudinii echivoce a romancierului.

În realitate, Grossman nu riscă să propună vreo soluţie oarecare, căci nu există practic nici un electorat, în Israel, care să fie favorabil genului de plan de pace susceptibil să fie acceptabil, fie şi pentru palestinienii “moderaţi” cu care Grossman ar dori ca guvernul său să intre în negocieri.

Dacă Grossman ar catadicsi să-şi expună viziunea despre pace, poate că acest lucru i-ar permite fiecăruia să-şi dea seama că problema nu este câtuşi de puţin nu ştiu care intransigenţă palestiniană.

Deşi sondajele indică în mod regulat că o majoritate israeliană este favorabilă creaţiei unui stat palestinian, aceste sondaje sunt efectuate de către specialişti care nu explică niciodată celor chestionaţi ce ar implica crearea acestui stat.

La fel, specialiştii în sondaje nu cer niciodată israelienilor care participă la acestea cea mai mică informaţie în privinţa statului palestinian pe care speră să-l vadă creat. Acest lucru transformă “statul palestinian” din gargara israeliană aproape la fel de vid de sens ca şi cuvântul “pace”, de atâtea ori deturnat de la sensul lui firesc!

La urma urmei, conform celor mai mulţi dintre israelieni, palestinienii din Gaza beneficiază în aceste momente de sfârşitul ocupaţiei israeliene. Şi, conform lui Olmert însuşi, proiectul său de “convergenţă” – constând într-o retragere ultra-limitată din Cisiordania – ar avea darul de a crea o bază pentru statul palestinian şi acolo.

Când israelienii sunt întrebaţi cum îşi imaginează ei realizarea unor planuri de pace foarte concrete, răspunsurile lor sunt într-o zdrobitoare majoritate negative. Astfel, în 2003, 78% dintre evreii israelieni afirmau că sunt favorabili coexistenţei a două state pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când erau întrebaţi dacă susţineau Iniţiativa de la Geneva – care planifica un stat palestinian foarte mic, stabilit în exclusivitate pe o porţiune din Cisiordania şi din Fâşia Gaza – doar un sfert dintre ei erau favorabili! Doar puţin mai mult de jumătate din electoratul aşa-zisei stângi muncitoreşti susţinea Iniţiativa de la Geneva.

Slaba susţinere pentru ideea statului palestinian practic non-viabil contrastează cu nivelurile constant foarte ridicate ale susţinerii de cătrei evreii israelieni pentru o soluţie concretă, deşi foarte dificilă, a conflictului: “transferul”, adică epurarea etnică. În sondaje, 60% dintre evreii israelieni sunt constant favorabili emigraţiei arabilor în exteriorul frontierelor (care aşteaptă să fie definite) statului evreiesc.

Atunci când Grossman ne avertizează că “o pace ineluctabilă” se anunţă şi că “pământul va fi împărţit, iar statul palestinian îşi va face apariţia”, trebuie să ne păzim să ne lăsăm legănaţi de iluzii. Statul preconizat de către Grossman este aproape la fel de “gol” cât poate fi ideea pe care auditoriul său şi-o face despre pace.

Trebuie să condamnă refuzul opus de Grossman pentru conştientizarea absenţei totale de empatie din opinia publică israeliană pentru palestinieni, sau să-l sfidăm cu soluţii care le cer israelienilor să facă sacrificii reale în vederea păcii.

El, ca şi ceilalţi guruşi ai mişcării pacifiste israeliene consensuale, mai ales scriitori ca Amos Oz şi A. B. Yehoşua, au eşuat în datoria de a prezenta israelienilor viziunea unui viitor acceptabil şi a unei păci durabile.

Care este deci natura problemei şi cum s-ar putea ieşi din impasul creat de beatificarea unor personaje ca Grossman?

Care alte drumuri mai sunt deschise în faţa acelora dintre noi care refuză să creadă că Grossman că Grossman este pe marginea unei prăpăstii lângă care orice militant pacifist sănătos la cap ar trebui să tremure din toate membrele? Am putea cumva să ne îndreptăm spre alţi membri ai stângii israeliene, încercând să găsim în ei surse de inspiraţie? Lăsaţi-mă să râd!

Uri Avnery, încă o dată, intră în luminile rampei, afirmând că nu există decât două tabere ale păcii în Israel: o tabără a păcii zioniste, bazată pe un consens naţional înrădăcinat în mişcarea Pacea Acum a lui David Grossman – adică ceea ce el califică drept “tabăra păcii radicale”, condusă de, ei bine, tocmai el însuşi, şi grupul său de câteva mii de isralieni, cunoscut sub numele Guş Şalom.

În urma acestei clasificări, am putea fi tentaţi să deducem că Avnery îşi prezintă propriul bloc pacifist ca non-zionist, chiar anti-zionist. Nimic n-ar fi mai departe de realitate, totuşi. Avnery şi cei mai mulţi dintre partizanii săi, dacă nu chiar toţi, din Israel, îşi au locul în mod clar în tabăra zionistă. Pentru Avnery, la sfârşitul sfârşitului, orice pace trebuie să constea în continuarea existenţei şi în succesul Israelului în calitate de stat evreiesc. Iată ce limitează în mod clar ideile sale despre subiectul tipului de pace pe care un militant pacifist israelian “radical” ar trebui să-l caute.

Ca şi Grossman, Avnery susţine soluţia partajării Palestinei istorice în două state.

Într-adevăr, atât în viziunea unuia cât şi în cea a celuilalt, viitorul statului evreiesc n-ar putea fi garantat fără existenţa unui stat palestinian în proximitatea lui. Acesta este motivul pentru care Avnery constată că este de acord cu discursul lui Grossman în proporţie de 90%.

Dacă evreii vor să prospere în calitate de majoritate demografică (şi democratică) în propriul lor stat, atunci non-evreii trebuie să aibă şi ei un stat – unul în care să poată să-şi exercite propriile drepturi, în mod separat, la suveranitate şi, în acest fel, să abandoneze orice revendicare la adresa statului evreiesc.

Totuşi, contrariu lui Grossman, Avnery nu se mulţumeşte să susţină in abstracto un stat palestinian, el este în favoarea unui stat palestinian “just”, concret, semnificând evacuarea tuturor coloniştilor şi o retragere totală a armatei israeliene in spatele “frontierelor” din 1967. Planul de pace al lui Avnery ar însemna returnarea Ierusalimului de Est, al totalităţii Cisiordaniei şi al Fâşiei Gaza în mâinile palestinienilor.

Diferenţa dintre Grossman şi Avnery, în această privinţă, poate fi explicată în funcţie de înţelegerea lor diferită asupra necesităţilor pe care le are statul evreiesc pentru a supravieţui. Avnery crede că o poate durabilă nu va putea exista decât cu condiţia ca statul palestinian să satisfacă aspiraţiile minime ale poporului palestinian.

În ochii său, palestinienii ar putea fi persuadaţi, prin intermediul unor conducători potriviţi, să se instaleze pe 22% din patria lor istorică – şi graţie acestei îmbârligături Israelul va fi salvat.

Nu există nimic eronat în poziţia lui Avnery ca atare. Acest lucru l-a încurajat să-şi asume un rol de frunte în mişcarea pacifistă israeliană, timp de mai multe decenii. A traversat cu curaj liniile interdicţiilor naţionale israeliene vizitându-i pe liderii palestinieni asediaţi, în timpul în care alţi israeliani se făceau că plouă. A luat o poziţie curajoasă împotriva zidului apartheid-ului, în faţa soldaţilor israelieni, alături de militanţii pacifişti palestinieni, israelieni şi străini. Iar prin analizele publicate, a atras luminile proiectoarelor asupra cauzei palestiniene, i-a educat pe observatori, atât israelieni cât şi palestinieni şi străini, în privinţa detaliilor conflictului. Pentru toate aceste lucruri, Avnery trebuie să fie salutat ca militant sincer.

Dar rămâne totuşi marele pericol ca mişcările de solidaritate cu Palestina, neînţelegând suficient motivaţiile lui Avnery, să se lase antrenate într-o direcţie dincolo de punctul în care ar putea contribui efectiv la o soluţie pacifistă sau la un viitor just pentru palestinieni. Şi, de fapt, acest punct va fi fără îndoială depăsit curând.

În timpul anilor Oslo, Avnery era nerăbdător să vadă Israelul ducând la bun sfârşit presupusele sale acorduri de pace cu liderul palestinian Yasser Arafat. Aşa cum a spus-o adesea, credea că Arafat este singurul om politic care ar fi putut să-i unească pe palestinieni şi să-i convingă să accepte soluţia a două state vecine, singura posibilă, în ochii săi: un Israel enorm cu o minusculă Palestină alături de el.

În realitate, poziţia lui Avnery nu era foarte îndepărtată de cea a membrilor vădit ne-radicali ai echipei Oslo, compusă din Rabin, Peres şi Yossi Beilin. Toţi patru vedeau în Arafat omul puternic palestinian, susceptibil să-i garanteze Israelului un viitor: Rabin spera că Arafat va face poliţie, în folosul Israelului, printre palestinienii închişi în ghetto-uri. În ce-l priveşte pe Avnery, el spera că Arafat va coagula o naţiune, democratică sau nu, prea puţin conta, care ar stăvili ambiţiile palestinienilor în materie de teritorii şi de soluţie justă la problema refugiaţilor.

Arafat nemaifiind acolo, Avnery şi gruparea sa Guş Şalom au pierdut soluţia la conflict pe care o concepuseră. Azi, ei sunt în continuare în favoarea existenţei a două state pe teritoriul Palestinei, dar sunt şi în favoarea luptei împotriva Hamasului. N-au deviat nici de la vechile lor poziţii asupra problemelor fundamentale – Ierusalimul, frontierele, coloniile şi refugiaţii – chiar dacă nu mai dispun de piesa fundamentală – Arafat – care se presupunea că ar putea coagula toate piesele acestui puzzle.

Dar, fără Gnafron Arafat, cei de la Guş Şalom nu mai au nici o idee în privinţa modului de a rezolva chestiunile rămase în suspensie ridicate de facţiunile rivale şi de războiul civil incipient, pe imixtiunile israeliene în procesul politic palestinian sunt pe cale să-l declanşeze.

Ei n-au nici vreun răspuns pregătit pentru ziua în care valul străzii palestiniene se va întoarce împotriva mirajului soluţiei celor două state pe care a fluturat-o Oslo. Dacă palestinienii vor căuta noi soluţii la impasul actual, aşa cum încep de altminteri s-o facă, Avnery va deveni foarte repede un obstacol în calea păcii, mai curând decât unul dintre marii ei apărători.

De fapt, o asemenea dezvoltare este oricum, mai puţin incertă. Rari sunt observatorii experimentaţi ai acestui conflict care persistă în ideea că soluţia a două state, pornind de la frontierele din 1967, este încă fezabilă, dat fiind relocarea cetăţenilor Israelului atât în Ierusalim cât şi în Cisiordania, azi în număr de aproape un milion. Chiar şi americanii au recunoscut public că cele mai multe dintre colonii n-ar putea fi dezmembrate. Până când palestinienii vor ajunge şi ei la această concluzie, nu este decât o chestiune de timp.

Ce ar face Avnery şi militanţii inveteraţi ai Guş Şalom în această eventualitate? Com ar reacţiona ei dacă palestinienii ar începe să ceară un stat unic, care să-i reunească atât pe israelieni cât şi pe palestinieni sub aceeaşi cetăţenie?

Răspunsul este că pacifiştii “radicali” vor avea nevoie să găsească foarte repede o altă soluţie pentru a-şi proteja scumpul stat evreiesc. Or, nu există o supraabundenţă de soluţii posibile. Există soluţia “continuarea ocupaţiei, orice s-ar întâmpla”, a lui Benjamin Netanyahu şi a partidului Likud. Există soluţia “închideţi-i pe palestinieni în ghetto-urile lor, şi speraţi că vor sfârşi prin a pleca de bunăvoie”, în avatarurile ei hard (Kadima) şi soft (partidul muncitoresc). Apoi mai există şi “Aruncaţi-i pe toţi la Karcher” a lui Avigdor Lieberman, noul ministru al ameninţărilor strategice numit de Olmert.

Paradoxal, o variantă a acestei din urmă opţiuni ar putea fi cea mai seducătoare în ochii pacifiştilor deziluzionaţi de la Guş Şalom. Lieberman are propriile sale poziţii fanatice şi moderate, în funcţie de publicul şi/sau realităţile de moment de pe teren.

Unora le spune că vrea ca toţi palestinienii să fie expulzaţi din Marele Israel, în scopul de a elibera terenul în folosul exclusiv al evreilor. Dar altora, îndeosebi în arena diplomatică, le sugerează o formulă pe baza schimburilor de teritorii şi de populaţii dintre Israel şi palestinieni, susceptibile de a opera un “divorţ între cele două popoare”. Israelul ar putea obţine astfel coloniile, în schimbul unor minuscule enclave israeliene redate palestinienilor, ca de exemplu Micul Triunghi, dens populat de palestinieni.

O variantă generoasă a unui schimb de acest fel – care violează şi ea dreptul internaţional – ar oferi o soluţie onorabilă tentativelor întreprinse de Guş Şalom de a crea un stat palestinian alături de Israel. Şi chiar dacă Avnery este personal prea puţin susceptibil să se lase păcălit antrenându-se pe acest drum închis, există un pericol real ca alţii, din sânul taberei păcii “radicale”, să prefere acest gen de soluţie în locul sacrificării fidelităţii lor cu orice preţ pentru statul evreiesc.

Dar, din fericire, orice ar pretinde despre acest subiect Avnery, tabăra păcii din care face el parte nu este unica alternativă la agonia lamentabilă a grupării Pacea Acum. Avnery nu mai este nici măcar pe aceeaşi margine a prăpastiei lângă care se găseşte Grossman. Singura prăpastie în care îşi aruncă Avnery acum privirea este cea a sfârşitului scumpului său stat evreiesc.

Alţi evrei zionişti, din Israel sau de aiurea, s-au ciocnit de aceleaşi probleme ca şi Avnery, dar au început să se îndrepte spre o altă direcţie, îndepărtându-se de soluţia a două state vecine, spre cea a statului binaţional.

Unii intelectuali eminenţi, precum Tony Judt, Meron Benvenisti şi Jeff Halper, au început să pună public la îndoială fidelitatea lor faţă de zionism şi să examineze dacă nu este vorba mai degrabă de o parte a problemei decât de o soluţie?

Ei nu sunt singuri în acest demers. Grupuri minuscule de israelieni, încă şi mai reduse numeric decât Guş Şalom, renunţă la ideologia zionistă şi se reunesc în jurul noilor idei privitoare la modul în care evreii israelieni şi palestinienii ar putea să trăiască împreună în pace, mai ales într-un stat unic.

Este vorba mai ales de asociaţiile Tayuhs, Anarhişti Împotriva Zidului, Zochrot şi anumite elemente din sânul Comitetului Israelian Împotriva Demolărilor Caselor [a lui Jeff Halper) şi din sânul organizaţiei Guş Şalom însăşi.

Avnery promovează speranţa că tabăra păcii din care provine el ar putea fi micul angrenaj capabil să pună în mişcare roata mai impozantă a organizaţiilor ca Pacea Acum înspre o nouă direcţie şi că, prin aceasta, ar putea antrena opinia publică israeliană înspre adoptarea unei veritabile “soluţii” privitoare la coexistanţa a două state pe teritoriul palestinian.

Date fiind realităţile de pe teren, aceste idei par cu totul improbabile.

Dar într-o zi, rotiţele care azi sunt mai insignifiante şi decât Guş Şalom ar putea să dea un bobârnac Israelului înspre direcţia care, singură, poate aduce pacea.

Cf. sursa în limba engleză.

Pentru locuitorii din Beit Hanun, Ţahal a tras “deliberat” (de Michel Bôle-Richard)

Era aproape 5:30, miercuri 8 noiembrie. Toată lumea dormea încă în cartierele lui Beit Hanun, orăşel palestinian de 30.000 de locuitori situat în nordul Fâşiei Gaza, aproape de frontiera cu Israelul. Primul obuz a străpuns acoperişul casei familiei Athamana, lăsând în urma lui numai structura de fier mototolită. A explodat în camera a trei adolescenţi, dizlocând balconul şi ciuruind zidurile cu şrapnele.

Nici o urmă de sânge pe saltele. Cei trei băieţi au fost proiectaţi afară de la etajul trei şi omorâţi instantaneu. În camera vecină, o şcolăriţă de 13 ani, Khulud, moartă şi ea, îşi pregătise ghiozdanul pentru ziua ce avea să înceapă. De cealaltă parte a peretelui, o femeie de 25 de ani, fiica ei de 2 ani şi bebeluşul de 6 luni n-au supravieţuit nici ei exploziei. Nu mai rămân decât resturi, papuci desperechiaţi, un port-bebe gol.

Dintr-o dată, strigăte. Ahjad şi-a pierdut doi dintre cei şapte copii. A fost rănit la picior şi se întoarce de la spital. “Copiii mei, copiii mei. Au aruncat obuze peste copiii mei. Am pierdut totul. Lăsaţi-mă în pace. Am să-l omor pe Şaron.” Asemeni unui somnambul, parcurge locul dezastrului plângând. Un om se înfurie împotriva presei. “La ce serveşte să scrieţi toate astea? Toate rămân la fel, aceleaşi şi aceleaşi masacre. De prea mult timp durează, de prea mult timp suntem masacraţi şi nimic nu se schimbă. Nu ne mai rămân decât atentatele sinucigaşe.”

Al doilea obuz a căzut asupra casei vecine. Gaura se cască deasupra balconului. N-au fost decât răniţi. Ocupanţii avuseseră timp să plece înaintea deflagraţiei. În a treia casă, obuzul a atins unghiul acoperişului şi a făcut bucăţi un perete. Toată lumea a ieşit, fiecare precipitându-se să ajute răniţii. Atunci a căzut o nouă salvă de obuze. Unul dintre ele a lovit scara primei case, omorându-i pe cei ce ieşeau. Un altul i-a făcut zob pe doi oameni care dădeau primul ajutor. Bălţi de sânge sunt încă vizibile pe stradă, printre sandale pierdute şi peste pereţii înnegriţi.

Câte obuze au căzut în mai puţin de un sfert de oră? Locuitorii dau cifra de treisprezece. Cel puţin opt impacturi au putut fi numărate. Aproape toate cele optsprezece victime – opt copii, cinci femei şi cinci bărbaţi – au murit în prima clădire. Israelienii o ocupaseră înainte de a se retrage, marţi. Le permitea să domine sectorul. De pe acoperiş, se văd încă urmele proaspete ale trecerii blindatelor şi a vehiculelor militare. Omar Athamana nu înţelege. Acest poliţist şi-a pierdut trei fraţi şi doi veri în tragedie. “Eram cu Abu Mazen (Mahmud Abbas), cu Fatah, dar acum nu mai sunt cu nimeni. Sunt un terorist, sunt un kamikaze. Căci n-a fost o eroare, n-a fost o bâlbă. Am fi putut admite această ipoteză dacă ar fi fost un singur obuz, dar nu tot tirul.”

Sentimentul general este că e vorba de o pedepsire, căci, după cele şase zile ale operaţiunii care a costat viaţa a cincizeci şi şase de palestinieni, tirurile de rachete au reînceput cu şi mai mult elan după plecarea Ţahalului. Ghazi Ahmad, purtătorul de cuvânt al guvernului, consideră că masacrul este “deliberat, că nu este o eroare şi că în consecinţă atentatele sinucigaşe sunt un drept legitim.”

Fiecare interlocutor remarcă mijloacele tehnologice de care dispun israelienii, mai ales dronele şi baloanele dirijabile care survolează în permanenţă sectorul. “Ei ştiu exact unde cad obuzele. Atunci, de ce continuă tirurile de artilerie?”, se întreabă un locuitor al Beit Hanun.

După şase zile de asediu, oraşul este sinistrat. Vehiculele militare au desfundat străzile, au zdrobit maşinile, au spart magazinele, au culcat stâlpii electrici, au spart conductele de apă şi de canalizare. Nici cimitirul n-a fost cruţat. Din moscheia veche de opt secole, n-a mai rămas decât minaretul.

Beit Hanun credea că poate să respire uşurat după asalt, dar fulgerul s-a abătut din nou. La spitalul Kamal Adwan din Beit Lahiya, unde au fost transportate victimele, Ramez Athamana este la căpătâiul fiului său de şapte ani, căruia tocmai i-a fost amputat un picior. Şi-a pierdut soţia, cele două fiice, tatăl, bunica, cumnata, fratele, sora, soacra. În total, nouă dintre rudele apropiate. În patul vecin, alta dintre cumnatele sale a avut piciorul secţionat şi antebraţul smuls. “Nu-mi mai rămâne decât rezistenţa, atentatele-martir”, spune el.

Atunci când Ismail Haniyeh, primul-ministru, şi Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, apar în cameră, femeia le cere “să-şi asume responsabilităţile, să se unească”, să aibă grijă de copiii victimelor. Nu sunt lacrimi, nici strigăte. Doar un sentiment de injustiţie.

Cf. sursa în limba franceză.

Masacrele israeliene din Palestina

AVERTISMENT: Acest articol conţine imagini extrem de şocante… Imagini pe care nu le vedeţi în general la TV sau în ziare. De fapt, o anume ţară de pe pământ ar plăti orice ca aceste imagini să nu apară nicăieri. Dacă aveţi inima slabă, NU DERULAŢI CURSORUL!

În ce mă priveşte, le-am primit în e-mail în urmă cu trei zile şi am fost atât de oripilat de ceea ce a surprins ochiul rece al aparatului foto încât le-am şters fără să am cea mai mică intenţie să le reiau în acest blog. Adevărul ne face liberi, nimic mai corect, dar Iisus n-a spus niciodată c-ar fi şi plăcut…

În cursul zile însă un oarecare domn Alin, de naţionalitate evreiască, m-a abordat spunându-mi că “palestinalacrimamea.blogspot.com e plin de minciuni si ura difuza si mascata”. A făcut apoi diferite aluzii la faptul că Iisus era “palestinian si mandru ca era evreu! A avut probleme cu politica altor evrei, a cotropitorilor romani, a unor neamuri minore din regiune, dar a preferat sa traiasca acolo si sa fie evreu! Asta e istoria, hai sa incercam s-o respectam.” În cele din urmă, domnul Alin s-a epuizat intelectual în diatriba: “Unde erau arabii atunci?! Arabii au venit mult mai tarziu, au impins afara pe cine le-a venit l-a indemana si au umflat ce-au putut. Drept de intoarcere? Al cui? Al rusilor in Basarabia?”

Nu voi pierde timpul polemizând cu oameni şchiopi la istorie, şchiopi la logică, şchiopi la bun simţ elementar. Planeta este plină cu oameni infirmi la aceste capitole, şi nici un popor n-a fost lipsit de asemenea uscături. Istoria stă mărturie pentru faptul că palestinienii de azi sunt evreii care n-au plecat în diaspora şi, fie şi-au păstrat credinţa strămoşească, fie au intrat în creştinism sau în islam. Istoria stă mărturie pentru faptul că musulmanii nu au dat pe nimeni afară din Palestina şi nici n-au colonizat-o cu arabi din peninsulă (de unde atâţia?!?), iar convertirile masive la islam s-au făcut după ce creştinii palestinieni au luat contact cu cruciaţii europeni şi apetenţa lor pentru jaf. Istoria stă mărturie pentru faptul că evreii, creştinii şi musulmanii au trăit fără epurare etnică şi genocid lent în perioada dinaintea colonizării britanice. Istoria stă mărturie pentru faptul că până în 1948 Palestina a fost unul din locurile de pe pământ care a cunoscut toleranţa şi diversitatea.

Cine este domnul Alin în faţa acestor realităţi? Cine este sunt toţi alinii în raport cu realităţile inconturnabile ale eticii, ale moralei universale, ale faptelor pure? Nişte nimeni, nişte nimici. Cum se poate schimba furtul cel mai mare al al secolului XX în ceva acceptabil? Cum se poate schimba lungul şir de crime de care are nevoie idolul Israel în ceva normal? În virtutea cărui tupeu poate cineva să pretindă că expulzarea a trei sferturi de milion de palestinieni poate avea ca bază un text sacru vechi de câteva mii de ani, în care Dumnezeu promitea o bucată de pământ în cu totul alte circumstanţe, cu totul altor oameni, în anumite condiţii, a căror nerespectare avea să ducă la anularea promisiunii divine? Ca să creadă cineva că în Israel se ucide în numele lui Dumnezeu, trebuie să facă tot atâta efort cât şi ateii care cred concomitent că fac parte din “poporul ales”…

Domnul Alin a avut dreptate însă în două privinţe, şi onestitatea mă obligă să le înregistrez. Întâi de toate, atunci când n-a folosit în ceea ce mă priveşte acuza de operetă: “antisemitism”. Ar fi fost un pas hazardant, în condiţiile în care blogul “Palestina…” găzduieşte texte şi analize ale unor evrei, israelieni sau nu: Norman Finkielstein, Gilad Atzmon, Uri Avnery, Tanya Reinhart, Noam Chomsky, Israel Adam Şamir, Gideon Levy ş.a. Lor li se adaugă autori de origine arabă, palestinieni sau nu: Raja Chemayel, Mahmud Muharib, Jamal Juma, Georges Corm, Lara Deeb ş.a. În Palestina virtuală pe care o construiesc eu evreii şi arabii nu se omoară între ei, nu-şi demolează casele, nu-şi iau copiii ostatici…

Şi a mai avut domnul Alin dreptate într-o privinţă deloc neglijabilă: “palestinalacrimamea.blogspot.com e plin de minciuni si ura difuza si mascata”. Într-adevăr, blogul meu este plin de minciuni şi de ură. De minciunile propagandei israeliene şi occidentale – demascate. De ura zioniştilor – împotriva creştinilor şi a musulmanilor palestinieni, bărbaţi, femei, copii, bătrâni fără diferenţă. Şi mai este plin de disperarea victimelor şi de durerea lor. Mi-ar fi plăcut să construiesc un spaţiu despre folklorul palestinian, despre arta tradiţională islamică şi creştină din această parte a lumii. Despre un model de convieţuire paşnică între cele trei religii monoteiste. Va fi să fie!

Va veni şi vremea în care lacrimile pentru Palestina se vor preschimba în lacrimi de bucurie. O vom trăi cu toţii. Şi alinii, şi eu.

Până atunci, reproduc mai jos fotografiile URII ZIONISTE:

Masacrul de la Beit Hanun, 8 noiembrie 2006. De la capturarea israeliano-francezului Gilad Şalit de către Rezistenţa Palestiniană, în 25 iulie 2006, 396 de palestinieni au fost ucişi de către armata de ocupaţie israeliană în Gaza, iar 4600 au fost răniţi (dintre care 1700 de copii). Dintre cei răniţi, 940 vor rămâne cu dizabilităţi pentru restul vieţii, 135 au suferit amputări ale membrelor inferioare sau superioare, 54 de palestinieni au suferit arsuri de gradul trei.

Israelul are dreptul să se apere de această fetiţă palestiniană. Aşa că a făcut-o...

Picioarele acestui bărbat au trebuit amputate din cauza unei “erori”…

Răni produse de noile arme israeliene. Carnea pare arsă şi dezintegrată, lichefiată. Laboratoarele Universităţii din Parma, Italia, au identificat în componenţa proiectilelor un foarte mare procent de carbon, la care se adaugă cupru şi alte metale. Este vorba de proiectile cu multiplă explozie (DIME), invenţie americană.

Aici a fost o casă. A mai rămas o baie de sânge.


Acest băiat palestinian a fost omorât în timp ce dormea. Statul Israel s-a apărat din nou…

(AFP) : Cei 47 de membri ai UN Human Rights Concile au votat cu o majoritate clară trimiterea unei misiuni internaţionale care să examineze impactul atacurilor mortale ale Israelului îndreptate împotriva căminelor din Beit Hanun.
[…]
Opt ţări, inclusiv Canada şi naţiuni europene precum Marea Britanie şi Germania, s-au opus. Şase ţări, inclusiv Franţa, Elveţia şi Japonia, s-au abţinut.

Cf. sursa foto.