Se afișează postările cu eticheta prizonierii palestinieni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prizonierii palestinieni. Afișați toate postările

vineri, aprilie 28, 2017

Cel mai justificat protest social din Israel


Protestatari manifestându-și solidaritatea cu prizonierii politici palestinieni din închisorile israeliene dupe ce sute au lansat o grevă a foamei în masă, Betleem, Cisiordania, 2017. Foto: AFP


de Gideon Levy

Cel mai justificat protest social nu deranjează pe nimeni. Însă a fost lansată o campanie mizerabilă de incitare împotriva acestuia, orchestrată de guvern cu cooperarea reflexă a mass-mediei aservite. Cel mai justificat protest social din Israel este prezentat ca fiind un pericol și o amenințare la adresa securității.

Cel mai justificat, curajos și profund protest social din Israel este în momentul de față greva foamei a sutelor de prizonieri palestinieni, grevă ce duminică va intra în a șaptea sa zi. Ar fi trebuit să avem oameni cu conștiință care să se alăture grevei sau măcar să protesteze în semn de solidaritate cu greviștii. Dar nu, noi avem tineri bărbați de la National Union care încing grătare vis-à-vis de ferestrele închisorii Ofer pentru a-i chinui pe înfometați.

Acesta este comportamentul abject frizând sadismul al naționaliștilor israelieni de aripă dreapta. Nimeni nu a protestat nici împotriva acestui spectacol grețos.

Cel mai justificat protest social din Israel nu este schițat deloc în această lumină. Dimpotrivă, toți oamenii care participă la această grevă sunt portretizați ca niște criminali abominabili. Oare prizonierii evrei sunt și ei cu toții niște „criminali abominabili?” Discursului public din Israel nu îi place prezumpția de nevinovăție când vine vorba de palestinieni. Așa că prizonierii politici sunt prezentați ca niște ucigași  și nimeni nu vorbește despre țelurile luptei lor care suferă o delegitimizare completă sub polizorul militar ghidat de serviciul de securitate Șin Bet.

Remarcați explicațiile care ne sunt îndesate pe gât: aceasta este o luptă palestiniană internă menită să-l favorizeze pe Marwan Barghouti; este Barghouti împotriva președintelui palestinian Mahmoud Abbas – toată gălăgia propagandistică a sistemului de securitate, având ca scop mascarea obiectivelor grevei. Și nimeni nu se întreabă dacă într-adevăr este posibil ca scopul unei greve a foamei a peste o mie de oameni, cu toată suferința implicată, să fie acela de a avansa cariera unui prizonier care ispășește patru sentințe pe viață? Poate cineva să ia în serios așa ceva? Știe măcar careva ce înseamnă o grevă a foamei? Nu există nicio posibilitate ca acești oameni curajoși, care sunt dispuși să își sacrifice sănătatea și chiar viețile, să o facă doar pentru cauza lor?

Cauzele pentru care luptă acești oameni sunt mai mult decât juste. Nu există nici măcar o singură cerere care să fie extremă. Nu vor decât un tratament ceva mai uman. Vor telefoane publice, așa cum au și cei mai josnici criminali evrei și vor extinderea orelor vizitelor familiale. Vor să fie fotografiați din când în când cu cei dragi lor și să primească îngrijire medicală corespunzătoare. Cei care vor trebui să își petreacă majoritatea vieții în închisoare își doresc posibilitatea de a studia. Și, desigur, se dorește încetarea practicii detenției administrative. Pe scurt, vor un pic mai multă dreptate. Acestea sunt cauze sociale, nu politice.

Citiți istoria grevelor foamei. Aproape toate dintre ele au fost juste și admirabile. Începând cu grevele foamei ale sclavilor negri de pe corăbiile britanice în secolul al 18-lea, trecând prin marea grevă a foamei a prizonierilor IRA în Irlanda și greva studenților chinezi la Tiananmen. Mahatma Ganghi, Andrei Sakharov, Abie Nathan. Modele de urmat. Și acum Marwan Barghouti, despre care ziarul israelian Yedioth Ahronoth spune că incită oamenii. La ce îi incită mai exact? La aducerea de cărți în închisori? Să instaleze un telefon public?

Există criminali printre ei – o minoritate, apropo – și chiar și ei au drepturi. Unii sunt în închisoare din cauza activității politice. Alții nu au fost judecați. Unii au fost închiși recent în baza presupuselor lor intenții. Și toți fac parte din lupta națională pentru libertate. Asta ar trebui să fie de admirat chiar și pentru israelieni. Au primit sentințe teribile, dezechilibrate și, desigur, fără un proces echitabil. Condițiile încarcerării lor țipă cu nerușinare apartheid atunci când sunt comparate cu cele ale deținuților evrei.

Acum ei luptă pentru drepturile lor fundamentale. Lupta lor merită sprijinită. Ar trebui să existe mișcări de protest față de campania de incitare împotriva lor. Scopurile grevei lor sunt mult mai justificate decât incitarea ministrului securității publice Gilad Erdan și mult mai morale decât demagogia lui Yair Lapid, liderul partidului Yesh Atid.



http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.784968

sâmbătă, martie 18, 2017

Un palestinian în vârstă de 14 ani, amputat, își amintește de timpul petrecut în custodia forțelor israeliene: „Nu mi-a fost frică să fiu lovit”




de Gideon Levy


Nu mai e un băiat. E greu de crezut că are doar 14 ani. Nu judecând după felul în care arată, nu prin felul în care vorbește, cu siguranță nu prin ceea ce a trecut în ultimii doi ani. Își spune povestea într-o manieră seacă, aproape rece, ca și când ar vorbi despre altcineva. Fără lacrimi, fără durere (vizibilă, cel puțin), fără autocompătimire; un băiat obișnuit cu suferința și care a trecut de mult pragul fricii. Terifiant de dur, abia zâmbind.

De unde îți iei puterea?, l-am întrebat. „Când am fost împușcat”, îmi răspunde el, „am simțit că piciorul îmi explodează. După asta, crezi că mi-ar mai fi teamă să fiu lovit de un anchetator?”

În septembrie 2015, Issa al-Mouati a fost împușcat și rănit de soldații care îl bănuiau că ar fi aruncat un cocktail Molotov. Cinci runde de gloanțe adevărate trase înspre el. După două luni și jumătate petrecute în aripa Ein Karem a spitalului universitar Hadassah din Ierusalim, i s-a amputat piciorul drept, de sub genunchi. În timpul primei luni a fost arestat în mod oficial și a petrecut tot acest timp încătușat de patul de spital. Avea 13 ani la vremea respectivă. După eliberarea din detenție și externarea din spital, a fost trimis la o clinică din Detroit, Michigan – cheltuieli plătite de o organizație caritabilă – pentru a i se lua măsurile pentru o proteză ortopedică. La vârsta de 13 ani s-a aflat în Statele Unite singur, vreme de o lună. L-am întâlnit prima oară în casa sa din Betleem, după ce a primit piciorul artificial. Era un băiat mult mai docil atunci; prietenii lui l-au luat la scăldat într-un bazin natural nu departe de Betleem.

La începutul acestei luni, în timpul unui raid de rutină efectuat de Forțele Israeliene de Apărare (IDF) în tabăra de refugiați Deheisheh, un raid întâmpinat cu rezistență violentă de către tinerii locali, Issa, băiatul amputat, a fost arestat. Dormea în casa bunicii sale bolnave, de care el și mama lui au grijă o dată la câteva nopți prin rotație cu alți membri ai familiei. Săptămâna trecută, în timp ce Issa se afla la închisoare, mama sa, Rada – pe care am cunoscut-o în casa bunicii lui Issa – ne-a povestit despre arestarea fiului său și despre bătăile pe care le-a încasat din partea personalului israelian responsabil cu securitatea. Purtătorul de cuvânt al unității IDF a negat responsabilitatea armatei pentru presupusa violență față de Issa și s-a mulțumit să spună că a fost transferat în custodia poliției israeliene. Un purtător de cuvânt al poliției a declarat săptămâna trecută că „O anchetă a descoperit că nu s-a folosit o astfel de forță în timpul interogatoriului și că nu suntem în posesia informațiilor despre astfel de acte.”

După aproape o săptămână petrecută în închisoare, Issa a fost eliberat vinerea trecută, fără cauțiune. Săptămâna aceasta l-am vizitat în casa sa din spatele Bisericii Nativității din Betleem. Ne-a primit singur, fără părinți.

Se deplasează destul de rapid cu piciorul prostetic. Într-un colț al camerei sale se află un scuter electric pentru invalizi pe care l-a primit când a fost în Statele Unite. Uneori îl folosește să meargă la școală, care este destul de departe de casa sa. Chipul îi devine mai profund afectat de suferință. Capul îi este acoperit cu o glugă în cea mai mare parte a timpului și pantaloni largi, în stil militar, îi ascund piciorul de metal.

Acum două săptămâni, în noaptea dintre 2 și 3 martie, se afla cu mama sa în casa bunicii. În jur de ora 1 noaptea s-a dus cu prietenii săi la un magazin să cumpere o gustare nocturnă: hot dog și hummus în pita. Planul lor era să mănânce și să fumeze o narghilea într-o cameră aflată pe acoperișul casei bunicii sale.

Între timp, trupele israeliene au pătruns în tabăra de refugiați și au fost întâmpinate cu pietre de către tinerii palestinieni. Unul dintre prietenii lui Issa a sugerat să plece rapid, dar Issa a spus că dacă ar fi arătat ca și când ar fi fugit, soldații ar fi intrat la bănuieli și i-ar fi împușcat.

Dintr-odată, un tânăr din mulțimea de oameni care se învârtea în jurul zonei cu pricina s-a întins spre Issa, care stătea în stradă, încercând să îl prindă. Era dintr-o unitate IDF sub acoperire, Mistaravim – Issa i-a observat pistolul. Potrivit spuselor lui Issa, a reușit să scape de soldat și a intrat într-o clădire alăturată cu doi dintre prietenii săi. Au plasat un panou de ipsos în fața ușii, dar soldații l-au dărâmat cu ușurință și au intrat în hol cu armele în poziție de tragere. Issa le-a spus prietenilor să nu se opună, deoarece soldatii erau înarmați. Unul dintre soldații sub acoperire a încercat să îi pună cătușe lui Issa prin spatele acestuia, dar rana sa anterioară l-a făcut incapabil să își îndoaie brațele. S-a crispat de durere.

Au sosit mai multe forțe militare. Mâinile lui Issa fuseseră între timp imobilizate la spate cu trei rânduri de cătușe din plastic și era legat la ochi. Încă doi băieți, mai mari, fuseseră arestați și ei. Issa spune că nu a aruncat cu pietre în soldați. Spune că ținea în mână punga cu mâncare înainte să fie arestat și că se îndrepta spre casa bunicii.

În stradă, povestește Issa, un soldat i-a lovit piciorul, dizlocându-i proteza. Issa a căzut la pământ, cu mâinile legate la spate. Soldatul s-a dat înapoi cu oroare văzându-i piciorul artificial. Cumva, Issa a reușit să se ridice pe piciorul sănătos. Alți soldați au sosit între timp. Unul dintre ei, își amintește Issa, l-a întrebat „Ce ai pățit?” La care el a răspuns „M-a părăsit piciorul.” „De ce n-ai spus de la început?” l-a întrebat soldatul și i-a dat o palmă. Soldații nu i-au dat șansa să le explice că este invalid, spune Issa.

A fost târât la un vehicul militar parcat la câțiva metri distanță, soldații îmboldindu-l în permanență să se grăbească, temându-se de grindina de pietre.

Când au ajuns la mașină, Issa s-a împiedicat și a căzut. Un soldat l-a tras înăutru și l-a pus să stea la podea, cu fața în jos. Încă cinci alți deținuți stăteau pe o bancă în duba militară. Vehiculul a fost bombardat cu pietre înainte să pornească, dar fără vreun efect, era blindat. Issa a auzit focuri de armă și a mirosit gaz lacrimogen. Deși ochii îi erau acoperiți, a putut să întrezărească ceva printr-o deschizătură îngustă a legăturii de pe ochi. Pe drum, spune Issa, un soldat a turnat apă pe el, adăugând că soldații i-au înjurat mama, i-au spus tot felul de obscenități și i-au călcat corpul cu bocancii. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

A fost dus la închisoarea Etzion, de lângă Betleem. A fost pus să stea în fund, pe jos, în curtea complexului. Proteza i s-a dizlocat din nou și îi era ținută în loc numai de pantaloni. Un soldat i-a spus să își prindă piciorul.

A fost transportat în camera de interogatoriu. Epuizat, a ațipit stând în scaun. Se crăpa de zori când s-a trezit. Nu i s-a dat nimic de mâncare până la sfârșitul acelei zile lungi, când a ajuns la închisoarea militară Ofer, în afara orașului Ramallah. A fost forțat să postească o zi întreagă. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

Anchetatorul său era un ofițer de poliție în ținută civilă care i-a spus că se numește Avi. Pe masă se afla un ibric cu cafea și un pachet de țigări. Issa era încătușat. Ofițerul i-a oferit o țigară. Issa a refuzat, spunându-i că s-a lăsat. Totuși, interogatorul i-a pus o țigară în gură și i-a aprins-o. I-a dat voie lui Issa să vorbească la telefon cu avocatul său. Avocatul l-a întrebat pe baiat dacă a fost bătut. Acesta i-a spus că a fost bătut în drum spre interogatoriu. Mai târziu i-a spus avocatului că anchetatorul l-a lovit în cap de patru ori în timp ce avea cătușele la mâini, înainte să plece. Mai devreme, anchetatorul a făcut presiuni asupra sa, amenințându-l, încercând să-l forțeze să admită că aruncase cu pietre și cocktailuri Molotov în soldați.

„Trebuie să mărturisești, pentru că armata știe totul despre tine. Nu mă face să te lovesc,” povestește Issa că i-a spus ofițerul de poliție. A încercat să-i spună ofițerului că nu are voie să îl lovească. „Avem voie să facem ce vrem”, a venit replica. Issa și-a menținut poziția că mergea pe stradă cu prietenii săi când au sosit soldații și că nu a aruncat cu pietre sau cocktailuri Molotov. A intrat un alt anchetator – același care l-a interogat pe Issa la Hadassah în 2015, când a fost încătușat de patul spitalicesc și i-a fost amputat piciorul. Interogatorul i-a amintit de asta și i-a cerut să semneze un formular în ebraică. Băiatul povestește că i-a spus ofițerului că nu înțelege ce spune chestionarul și a refuzat să-l semneze.

Interogatoriul a durat în jur de o oră, după care Issa a fost dus la închisoarea militară Ofer, unde i-a întâlnit pe ceilalți cinci tineri care au fost arestați în aceeași noapte cu el. I-au spus că și ei au fost bătuți în timpul interogatoriului. Lui Issa i s-a dat uniforma de deținut și după o perioadă de așteptare – hamtana, poate singurul cuvânt din ebraică pe care îl cunoaște – a fost dus în celula cu numărul 13.

A fost transportat la tribunalul militar Ofer de trei ori pentru audieri în vederea reîntemnițării. Prima dată, și-a văzut mama la tribunal. Pe 8 martie, gardienii l-au informat că avea să fie eliberat. El și ceilalți cinci deținuți din tabăra de refugiați Deheisheh au fost duși la amiază la punctul de control Bituniya, nu departe de Ofer, unde au așteptat până la ora 5 după-masa până când tatăl unuia dintre tineri a venit după ei. În drum spre casă au trecut prin Ramallah, unde au cumpărat sendvișuri pentru băieții flămânzi. Issa a sosit acasă la 8 seara, când și-a revăzut părinții, surorile și fratele. Săptămâna aceasta, până să îl întâlnim, a stat la bunica sa acasă. Un purtător de cuvânt al poliției a spus că va fi pus sub acuzație în curând.

Issa își dorește acum să se poată odihni puțin acasă, să-și lase piciorul să se vindece după toate loviturile și smuciturile și să revină la școală după câteva zile. Vorbind de școală, ochii săi cerniți se aprind pentru prima oară. După toate orele de la care a lipsit, i-a fost înghețat un an, și acum abia așteaptă să se reîntoarcă în clasă.



sâmbătă, ianuarie 07, 2017

Poliția israeliană a împușcat un băiat palestinian, apoi l-a arestat după ce tatăl său a depus plângere


Plecat împreuna cu mama sa pentru a-și cumpăra pantofi, Ahmed Mahmoud a fost împușcat în față cu un glonț de cauciuc, pierzându-și vederea la un ochi. Necazul nu s-a oprit acolo.


                                        Ahmed Mahmoud; Foto: Alex Levac


de Gideon Levy


Un băiat și mama lui se plimbau pe stradă, fericiți și lipsiți de griji, dimpreună cu mătușa băiatului. Mergeau să-i cumpere acestuia un cadou – o pereche nouă de încălțăminte – ca răsplată pentru notele bune. Și cum se plimbau așa liniștiți pe o alee, vine înspre ei un grup de copii alergând în mare viteză pentru a-și salva viețile. Până să-și dea seama ce se întâmplă, aud o împușcătură și băiatul cade la pământ lângă mama sa îngrozită. Puștiul țipă agonizant, în timp ce șuvoaie de sânge îi țâșnesc dintr-un ochi.

Ahmed Mahmoud, un băiat de 15 ani aflat în clasa a 10-a, un elev eminent, îngrijit, cu o frizură cochetă, se afla în punctul de a-și pierde cunoștința. Credea că a orbit și tușea cu sânge, își amintește el acum, câteva săptămâni mai târziu. Mama sa, Esrar, era cuprinsă de panică.

Incidentul s-a întâmplat pe 5 decembrie, în jur de ora 3:30 după-masa, pe o stradă apropiată de casa lor din localitatea Isawiyah, aflată în interiorul granițelor municipale ale Ierusalimului. Mătușa lui Ahmed s-a repezit într-o casă din apropiere pentru a chema o rudă, care a venit și l-a dus pe băiat la spitalul Makassed, tot în partea estică a orașului. Potrivit tatălui său, care a fost sunat să vină la fața locului, le-a fost teamă să meargă la un spital israelian pentru că acolo s-ar fi putut să-l aresteze – lucru pățit de alți copii din zonă. Dar după ce au aflat că Makassed nu putea să îl trateze, părinții l-au dus la spitalul universitar Hadassah, din cartierul Ein Karem al Ierusalimului.

Familia Mahmoud este o familie modernă, prietenoasă. Cei doi părinți au 42 de ani. Primul lor născut, o fată, studiază educația la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Cel care ne-a informat în legătură cu acest caz a fost unchiul băiatului, Jamal Aladin, un arhitect care a absolvit Academia Bezalel de Arte și Design, care lucra săptămâna aceasta la un proiect în Modi’in.

„M-am decis să vă scriu după ce medicul de la Hadassah m-a informat că nepotul meu și-a pierdut vederea la un ochi... [și] încă un băiat și-a pierdut un ochi în satul Isawiyah după ce a fost lovit de un glonț de cauciuc tras de Poliția de Frontieră”, a scris el.

Medicii de la Hadassah au constatat că retina ochiului drept al lui Ahmed a suferit o vătămare ireparabilă; stângul nu a fost atins.

Când Ahmed a fost internat în spital, unde a stat timp de șase zile, părinții săi au fost întrebați ce s-a întâmplat și au povestit că fiul lor a fost lovit de un glonț de cauciuc tras de un polițist de frontieră. În jur de o oră mai târziu, au apărut la unitatea de urgențe doi anchetatori ai poliției, se pare anunțați de spital, așa cum se cere în astfel de cazuri. Tatăl i-a întrebat pe cei doi ofițeri dacă sunt de la o unitate juvenilă – o întrebare pe care palestinienii de obicei nu îndrăznesc să o pună. Polițiștii au spus că nu sunt de la acea unitate, că erau acolo să-l interogheze pe el. Au spus că nu aveau nicio informație despre un incident în Isawiyah.

Mohammed le-a relatat ce i s-a întâmplat fiului său. Ofițerii le-au cerut mamei și mătușii să meargă a doua zi la stația israeliană de poliție Shalem din Ierusalimul de Est pentru a depune mărturie, iar ele au făcut întocmai.

Pe lângă retina care sângera, echipa medicală a descoperit și o fractură a orbitei. Mama lui Ahmed estimează că fiul său a fost împușcat de la o distanță de aproximativ 20 de metri. Oamenii din sat au spus că polițistul de frontieră care l-a împușcat pe Ahmed era ascuns după un zid și că probabil era un lunetist. Au existat multe cazuri recente de aruncări cu pietre în polițiști, care, pentru nu se știe ce motiv vin în Isawiyah la sfârșitul orelor școlare. În ultimele câteva luni, vreo opt copii și tineri din zonă au fost loviți în ochi cu gloanțe de cauciuc, trezind în sat suspiciuni că ar fi opera unor lunetiști care țintesc ochii.

Încă nu se știe cu exactitate gradul vătămării vederii lui Ahmed; momentan, abia vede cu ochiul său drept.

Pe 18 decembrie, la o săptămână după externare, tatăl lui Ahmed a completat o plângere către ministerul justiției solicitând investigarea ofițerilor de poliție. A fost informat că nu era disponibil niciun anchetator și că îl vor suna ei (ceea ce încă nu s-a întâmplat).

Și apoi, pe 26 decembrie, la ora 4:30 dimineața, poliția a bătut la ușa casei familiei Mahmoud. Ahmed, încă în convalescență, s-a nimerit să doarmă la bunicii săi în noaptea aceea. Înainte de a adormi, se uitase împreună cu bunicul la un meci mai vechi al Barcelonei, echipa sa de fotbal favorită, pe un canal de sport.

Când tatăl lui Ahmed a deschis ușa, a dat nas în nas cu patru polițiști îmbrăcați în civil, păziți de șase sau șapte polițiști de frontieră, mascați și cu armele pregătite. Ofițerii au cerut să vadă actele de identitate și apoi l-au chestionat în legătură cu fiul său. El a explicat că băiatul se afla la bunicii săi acasă. Polițiștii i-au arătat un mandat de percheziție, au căutat prin dulapuri confiscând două perechi de pantaloni. Una aparținea lui Ahmed, cealaltă fratelui său de 22 de ani. Mohammed a încercat să le explice, dar polițiștii au luat ambele perechi.

Se pare că de pantaloni era nevoie în scopuri de identificare, după cum arătau fotografiile aflate în posesia polițiștilor. Aceștia au spus că Ahmed era căutat pentru cazuri anterioare de aruncat cu pietre. Ofițerii erau pe punctul de a se deplasa la casa bunicilor pentru a-l aresta pe băiat, dar tatăl i-a convins să aștepte, pentru că era în convalescență după accident și avea nevoie de odihnă.

I s-a spus să își aducă băiatul la stația de poliție Shalem la ora 9 dimineața. Mohammed s-a dus la casa socrilor săi să își trezească fiul, ca să-i explice – pentru a nu-l speria – că trebuie să meargă la spital pentru o radiografie. Dar Ahmed îl auzise pe tatăl său spunându-i bunicului că îl chemase poliția pentru un interogatoriu.

Când au ajuns la stația de poliție, Mohammed a fost informat că fiul său este arestat. A încercat să protesteze: hârtia pe care o primise spunea că băiatul era dorit pentru un interogatoriu iar acela nici nu avusese loc. A încercat să le explice că băiatul avea o programare la spital, dar fără folos.

„Nu am făcut nimic. De ce să-mi fi fost frică?” spune Ahmed acum, când l-am întrebat dacă i-a fost teamă în timpul detenției sale. A doua zi, procurorul poliției, căutând să îl trimită înapoi în închisoare, avea să-i spună judecătorului Curții Magistraților că Ahmed aruncase cu pietre în forțele de securitate în noiembrie și la începutul lui decembrie.

Ahmed povestește că a fost bătut în timpul interogatoriului: i s-a cerut să se întindă la podea și a fost lovit în jur de 10 minute, pentru a-l forța să admită că aruncase cu pietre. Mai spune și că interogatorii i-au înjurat mama și l-au amenințat că o vor aresta dacă nu mărturisește. L-au amenințat și că îl vor aduce pe directorul școlii sale. I s-a dat un formular în limba ebraică pe care să îl semneze dar a refuzat, spune el.

Interogatorii i-au spus că au o fotografie cu el în care poate fi văzut cum aruncă cu pietre; a cerut să o vadă, dar nu i-au arătat-o.

Mohammed este convins că arestarea s-a întâmplat doar pentru că înaintase acea plângere solicitând investigarea ofițerilor de poliție.

În noaptea în care a fost arestat, Ahmed a fost transportat, legat cu cătușe la mâini și la picioare, la spitalul Hadassah pentru obținerea unui certificat medical asupra situației sale. Potrivit lui Ahmed, nu i se dăduse de mâncare cu orele. Familia a încercat să îi trimită medicamente și unguentul pentru ochi, dar secția principală de poliție din districtul rusesc al Ierusalimului le-a spus să trimită o rețetă și își va primi acolo medicamentele. Cu toate acestea, Ahmed spune că nu a primit niciun medicament în cele patru zile cât a stat închis. Tatăl lui subliniază că ochiul băiatului era roșu și umflat în ziua în care a fost eliberat.

După ce au trecut două zile din detenția sa, poliția a cerut ca Ahmed să mai fie ținut în închisoare încă patru zile; judecătorul i-a mai dat două.

Ahmed a fost eliberat pe o cauțiune de 1.000 de șecheli (250$) și timp de o săptămână a stat în arest la domiciliu. Este foarte puțin probabil să fie adus în fața tribunalului.

Purtătorul de cuvânt al poliției districtului Ierusalim a declarat, fiind chestionat de Haaretz: „Suspectul a fost arestat și interogat de divizia Kedem [a forțelor din Ierusalim] din cauza implicării sale în incidente de tulburare a liniștii. În timpul acestora, a participat împreună cu alte persoane și există dovezi că a aruncat cu pietre și cocktailuri Molotov în forțele de poliție din Isawiyah. În timpul interogării sale, Curtea Magistraților i-a extins detenția și a rămas în custodia districtului rusesc ce se află sub auspiciile serviciului israelian al închisorilor. La sfârșitul investigației, cazul său a fost transferat la biroul procurorului pentru observare și luarea unei decizii. În plus, este necesar ca plângerile făcute de suspect să fie discutate de autoritățile competente.”

Deși arestul la domiciliu s-a terminat miercuri, săptămâna trecută, la ora 8 dimineața, Ahmed nu se va duce la școală de teamă să nu se lovească la ochi. Mama sa îi aruncă priviri îngrijorate în timp ce îi aranjează puloverul. Noaptea doarme lângă ea în patul părinților, în locul tatălui său. Esrar spune că doarme agitat.

Săptămâna aceasta, în sfârșit a primit pantofii după care plecase să îi cumpere împreună cu mama și mătușa sa. Ahmed îi are chiar acum în picioare – niște ghete australiene moderne. Unchiul său Jamal încearcă să-și alunge teama că Ahmed nu va mai vedea cu ochiul drept.
„Uită-te la Moshe Dayan”, îi spune el băiatului, „uite câte a făcut cu un singur ochi.”



joi, decembrie 29, 2016

Și prizonierii politici sunt ființe umane



Tratamentul Israelului impus prizonierilor politici palestinieni este adesea trecut cu vederea. Oare nu merită măcar același tratament de care beneficiază criminalii condamnați?

Basel Ghattas, membru arab israelian al Knessetului, anchetat în legătură cu acuzația de a fi strecurat pe furiș telefoane mobile prizonierilor politici palestinieni.


de Gideon Levy


Dacă Israelul ar fi fost o națiune a justiției și egalității, Walid Daka ar fi fost eliberat din închisoare acum un an. Dacă Israelul ar fi fost o țară care și-ar fi onorat angajamentele internaționale, ar fi fost eliberat cu mai mult de doi ani în urmă. Dacă Israelul ar fi fost o națiune omenoasă, Daka ar fi fost eligibil pentru învoiri și pentru a da telefoane din închisoare. Dacă Israelul ar fi înțeles toate acestea, nu s-ar mai fi angajat într-o denigrare sălbatică a membrului Knessetului Basel Ghattas. Și dacă Ghattas le-ar fi strecurat telefoane „Prizonierilor Sionului” sau prizonierilor mișcărilor clandestine ale vremii, ar fi fost considerat un erou național.

Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Nimic din toate acestea nu s-ar putea întâmpla în 2016 în Israel, unde arabii sunt urâți. Daka a stat în închisoare 31 de ani în condiții inumane și între timp Knessetul vrea ca serviciul de securitate Shin Bet să determine „gradul de pericol” prezentat de Ghattas – un nivel nou al josniciei.

Ghattas a încercat să reclame tratamentul nedrept al prizonierilor politici care în Israel sunt închiși în secțiile de maximă securitate. A făcut-o într-un mod presupus ilegal. Dacă Israelul i-ar fi tratat cum se cuvine, Ghattas nu ar fi acționat în felul acesta curajos, pripit și disperat. Ilana Hammerman și prietenii săi, care strecoară pe furiș copiii palestinieni în Israel pentru a gusta câteva zile dintr-o viață altfel decât sub ocupația din Cisiordania încalcă și ei legea și acțiunile lor sunt admirabile. Dar pentru sistemul israelian de instigare la ură – o combinație de politicieni (aproape toți) și mass-media (aproape toată) – Ghattas a transmis „mesaje cifrate” și naționalistul purtător de cuvânt al Knessetului a avut nerușinarea de a-l numi „terorist”.

Soarta lui Daka este și mai înnebunitoare. În 1986, a fost condamnat sub acuzația că ar fi făcut parte din celula care l-a răpit și ucis pe soldatul Moshe Tamam. Daka a negat acuzațiile. Dacă ar fi fost un evreu care ar fi ucis un palestinian, ar fi fost eliberat în câțiva ani, asta dacă ar fi fost adus în fața instanței judecătorești. Și dacă ar fi fost un asasin, ar fi făcut 18-24 de ani și ar fi fost eliberat cu ceva timp în urmă. Dar Daka nu este un terorist evreu sau un palestinian din teritorii sau un asasin. Este un prizonier politic arab-israelian.

Nimeni altcineva din închisorile israeliene nu a fost oprimat în felul în care au fost el și încă alți 14 prizonieri de dinainte de Oslo. Fără sentințe reduse, fără învoiri, fără grațieri, fără telefoane, fără tocmeli, fără vizite conjugale. Treizeci și unu de ani. „Telefoanele nu mai au discuri, anvelopele nu mai au camere de aer, suntem aici de dinainte să cadă Zidul Berlinului și timpul stă în loc pentru noi”, scria Daka acum 11 ani. De atunci încolo, timpul a stat mereu în loc pentru el.

În săptămâna în care trebuia să fie eliberat, în 2014, mă aflam în casa familiei sale din Baka al-Garbiyeh: o stradă fusese pavată în onoarea sa, elevii puseseră vizavi de casa sa un indicator pe care scria „Huriya – Libertate”, sute de tricouri fuseseră imprimate cu o poză cu el și mama lui, s-au cumpărat mii de lumânări și artificii și dulciuri. Și apoi Israelul a decis că n-are chef să-l elibereze. E greu de descris ce transformare emoțională a cauzat această decizie în oraș.

Acum, fratele său As’ad a fost arestat sub suspiciunea că ar fi fost implicat în povestea cu strecurarea telefoanelor. Weekend-ul trecut, As’ad m-a sunat supărat în privința unor suspiciuni false, potrivit spuselor sale, în legătură cu fratele său care a fost mutat la izolare.

Daka și tovarășii săi prizonieri pe motive de securitate sunt ființe umane. Unii dintre ei sunt luptători pentru libertate. Alții sunt prizonieri politici. Toți sunt închiși fără proces. Și toți au fost pedepsiți aspru. Lucrurile acestea tind să se piardă în mijlocul tuturor incitărilor la ură împotriva lor.

L-am întâlnit pe Daka o dată în închisoare. Este o persoană impresionantă, dar nu asta are relevanță. Și membrii familiei sale sunt oameni. Mama sa în vârstă de 88 de ani, Farida, visează de mult să își strângă fiul în brațe. Cel mai probabil nu se va întâmpla asta. Este grav bolnavă și lui Daka nu i s-a permis să dea un telefon pentru a-și lua adio de la ea. Fratele său își dedică viața luptei pentru a-l elibera.

Acești prizonieri nu merită măcar același tratament de care beneficiază orice criminal din Israel? Nu ar trebui ca tentativa stângace a lui Ghattas de a sparge cruda izolare impusă de Israel acestor prizonieri să stârnească un dram de simpatie și înțelegere? Un strop de omenie? Ceva?



joi, decembrie 22, 2016

O generație sub asediu: suferința copiilor palestinieni





de Rifat Odeh Kassis


Copiii palestinieni sunt la fel ca toți ceilalți copii; și ei au drepturi și nevoi. Ceea ce îi distinge de alți copii este situația cu care se confruntă în fiecare zi: trăiesc sub ocupația militară care le afectează fiecare aspect al vieții. Cea mai importantă nevoie a lor este ca aceste drepturi să le fie garantate: dreptul la viață, dreptul la libertate (inclusiv libertatea de a nu fi supuși violenței și discriminării), dreptul la liberă mișcare, dreptul la o educație și o îngrijire medicală adecvată, etc.

Violările drepturilor palestinienilor și copiilor palestinieni de către Israel s-au înmulțit tot mai tare de-a lungul anilor și sunt însoțite de o escaladare a măsurilor opresive din partea autorităților israeliene. Aceste măsuri includ uciderile extrajudiciare ale copiilor palestinieni, rănirea acestora, arestările, folosirea nelegitimă a forței împotriva civililor, construirea de colonii pe pământ palestinian privat confiscat, demolarea caselor lor și dezrădăcinarea copacilor lor, asta ca să numim câteva.




Și atacurile coloniștilor s-au înmulțit în multe sate palestiniene și nimeni nu poate uita atacul prin incendiere comis de coloniștii evrei israelieni asupra a două case din satul palestinian Duma, atac în care bebelușul Ali Dawabshe și ambii săi părinți au fost uciși de foc.

În ciuda criticii internaționale venind dinspre aproape toate țările față de politica israeliană de colonizare, Israelul continuă să asigure securitate, servicii administrative, locuințe, stimulente financiare, educație, locuri de joacă și îngrijire medicală pentru mai mult de 600.000 -700.000 de coloniști ce locuiesc în mod ilegal în coloniile din Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. Și atacurile soldaților israelieni împotriva protestelor săptămânale organizate de civilii palestinieni în zonele amenințate de expansiunea coloniilor continuă. Aceste atacuri sunt cuplate cu confiscarea de pământ și demolările de case, o realitate frecventă în Ierusalim și diferite părți ale Cisiordaniei, mai ales în Zona C. Asemenea agresiuni au dus la arestarea sutelor de civili palestinieni, inclusiv a copiilor.

Forțele armate israeliene continuă să aresteze cu brutalitate copii suspectați în general de a fi aruncat cu pietre, luându-i de acasă în toiul nopții, interogându-i fără să se afle de față un membru al familiei sau un avocat și obligându-i, în majoritatea cazurilor, să semneze mărturisiri în ebraică, o limbă pe care nu o înțeleg. Aproape toți copiii palestinieni sunt expuși la cel puțin o formă de maltratare sau tortură și este clar pentru apărătorii drepturilor copiilor că tratamentul abuziv al copiilor ce intră în contact cu sistemul de detenție militară este generalizat, sistematic și instituționalizat pe parcursul întregului proces – începând cu momentul arestului până la acuzarea copilului și eventuala condamnare și pronunțare a sentinței. Mărturiile obținute de la copiii prizonieri dezvăluie că experiența comună a multor copii implică transportarea la centrul de interogare cu mâinile și ochii legați, într-o stare de spaimă și de privare de somn. Cei mai mulți dintre ei vor fi supuși practicilor brutale, crude, inumane, tratamentului umilitor sau pedepselor, care, în unele cazuri, înseamnă tortură, potrivit Convenției Drepturilor Copilului (CRC) și Convenției Împotriva Torturii. Sistemul israelian de detenție militară este conceput pentru a controla și oprima palestinienii. Existența a două sisteme juridice bazate pe rasă și naționalitate – sistemul de detenție militară aplicat palestinienilor și sistemul civil aplicat cetățenilor israelieni – subliniază natura discriminatorie a așa-zisului sistem de „justiție” implementat de autoritățile israeliene în Cisiordania. În vreme ce copiii coloniștilor sunt judecați în sistemul de justiție juvenilă al Israelului și în general eliberați pe cauțiune, copiii palestinieni acuzați de contravenții similare sunt judecați în tribunale militare care refuză eliberarea copiilor pe cauțiune.




Se estimează că aproximativ 10.000 de copii palestinieni ce trăiesc în prezent în Ierusalim sunt nerecunoscuți de autoritățile israeliene și nu au acte de identitate. Acestor copii li se refuză drepturile de bază cum ar fi accesul la educație și îngrijire medicală, printre alte lucruri. Potrivit legii israeliene, un copil palestinian nu primește automat un act de identitate dacă are doar un părinte ce este rezident al Ierusalimului de Est. În schimb, părinții vor primi „o notificare de naștere” pentru copilul lor și apoi trebuie să facă o cerere separată pentru înregistrare. Pentru a se califica la înregistrarea copiilor, palestinienii trebuie să demonstreze periodic că centrul vieții lor se află în Ierusalim, o politică intrată în vigoare în 1995 și care solicită ca rezidenții permanenți să dovedească mereu că locuiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și să prezinte în mod regulat documentație care să ateste acest lucru. Acest proces necesită colectarea tuturor actelor care leagă diversele domenii din viața familiei de granițele municipalității. Și deși această colectare minuțioasă e demoralizantă și consumatoare de timp, aceste acte mai degrabă mundane au devenit markeri ai identității lor sau, cum s-a exprimat cineva, „dovada existenței”.




Blocada instaurată de Israel asupra Gazei continuă să aibă consecințe grave asupra populației civile și a împiedicat reconstruirea a 17.000 de blocuri de locuințe distruse sau deteriorate sever în timpul războiului din 2014. Pentru palestinienii din Gaza, unde 43% din populație au sub 14 ani, ofensivele militare israeliene nu sunt ceva nou. În 2006 două operațiuni militare israeliene au ucis 143 de copii; în 2008 și 2009, 385 de copii; în 2012 încă 33 – 561 de copii omorâți în șase ani. Potrivit DCI-Palestine, Ahmad Tawfiq Ahmad Abu Jami, un băiat de 8 ani din Khan Younis, a supraviețuit unui număr de 5 ofensive militare israeliene. În iulie 2014 Ahmad a fost ucis de un bombardament care a omorât 25 de membri ai familiei sale, dintre care 18 erau copii.

Copiii palestinieni trăind în teritoriile palestiniene ocupate au mereu sentimente de teamă și nesiguranță. Când trupele de soldați israelieni înarmați până în dinți invadează satele palestiniene în miezul nopții, sentimentele de siguranță și bine ale copiilor sunt înlocuite de cele de spaimă și izolare. Această experiență traumatică încalcă principiul călăuzitor al acționării în cel mai bun interes al copilului așa cum scrie în Convenția UN privind drepturile copilului.




Suferința copiilor palestinieni este o criză de o urgență particulară în cadrul violărilor drepturilor umane ce caracterizează viața sub ocupație. Nu este suficient să înțelegem situația actuală și variatele politici care modelează și determină viața copilului palestinian de astăzi, ci e nevoie să depunem eforturi și să luptăm din greu pentru a schimba această situație. Schimbând situația copiilor palestinieni, îmbunătățindu-le prezentul și oferindu-le speranță pentru viitor, am putea ajuta la găsirea unei soluții pașnice la acest conflict prelungit.

Încă există o șansă de a rezolva acest conflict pe cale pașnică, dar pentru asta, comunitatea internațională trebuie să se pronunțe cu curaj pentru pace. Întrebarea noastră pentru frații și surorile noastre din bisericile de astăzi este: sunteți dispuși și capabili să munciți alături de noi pentru a reinstaura libertatea noastră? Libertatea noastră va fi singura fundație durabilă pentru ca atât palestinienii cât și israelienii să trăiască în pace, dreptate, siguranță și dragoste.


* Rifat Kassis este actualul comisar general al DCI  (Defense for Children International) în regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord).



joi, decembrie 08, 2016

De câți israelieni este nevoie pentru a aresta un palestinian?


De câți israelieni este nevoie pentru a aresta un singur palestinian? Știm exact câți palestinieni sunt arestați, dar numărul celor care iau parte la arestare este incert.





de Amira Hass

În noiembrie, IDF-ul a arestat 527 de palestinieni: 12 rezidenți ai Fâșiei Gaza (inclusiv 8 pescari) și 515 rezidenți ai Cisiordaniei ocupate (inclusiv Ierusalimul de Est ocupat). Dintre aceștia, 120 sunt copii (sub vârsta de 18 ani) și 11 sunt femei.

Aceste cifre au fost strânse și comparate de patru organizații palestiniene: Palestinian Prisoners Affairs Ministry, Palestinian Prisoners Club, centrul Al Mezan pentru drepturile omului și asociația pentru drepturile omului și sprijinul prizonierilor Addameer.

Acum haideți să încercăm să calculăm numărul minim de israelieni de care este nevoie pentru arestarea unui palestinian. Un coordonator de la serviciul intern de informații Shin Bet, un comandant de batalion, un comandant de brigadă, un comandant de companie, un comandant de detașament (sau omologii lor din poliție), un secretar sau doi care să scrie sau să dea telefoane și un intendent care să se asigure că sunt suficiente cătușe și legături pentru ochi. Apoi, cinci sau șase soldați sau polițiști care să spargă locuințele la 2 noaptea (cu același coordonator Shin Bet), cel puțin încă 20 de soldați răspândiți în jurul casei sau în cartier, trei bucătari și un avocat militar care să le acopere spatele în caz că dau de vreo belea.

Apoi e medicul militar sau cel al închisorii care verifică deținutul înainte să fie interogat sau închis, tehnicianul care repară printerul de la clinică sau de la baza militară, care întotdeauna se strică, doi polițiști care să interogheze subiectul înainte de zori la stația de poliție sau trei anchetatori Shin Bet instruiți în tortura prin privare de somn și alte metode, patru soldați sau polițiști de gardă, trei soldați care să transfere deținutul de la clinică la stația de poliție și de acolo la închisoare, un șofer și șase polițiști de la unitatea Nahshon pentru a transfera prizonierii la tribunalul militar pentru extinderea detenției.

Într-un final, judecătorul militar (sau mai mulți, depinde de numărul extensiilor detenției), un translator, un stenograf, șase gardieni de închisoare și soldați la tribunal, un reprezentant al poliției care să solicite extinderea detenției și un avocat Shin Bet în caz că dau de belea.

Câți sunt până acum? Cel puțin 65 de oameni. Eficienți și ingenioși, dau deținutul din mână în mână pe bandă rulantă. Deci cum facem? Ajungem la un compromis să spunem de 10 israelieni pentru fiecare deținut palestinian? Poate 15? Voi decideți. Sigur, nu includem aici bunica mândră, mecanicul și copilul coordonatorului care va fi dezamăgit că tatăl lui nu ajunge acasă la timp să-i citească o poveste.

La toți aceștia trebuie să-i adăugăm pe ceilalți juriști militari. (Trei? Treisprezece? Decideți voi.) Treaba lor este să explice UNICEF-ului că tot ce putem citi în rapoartele organizației Military Court Watch – o organizație care monitorizează tratamentul copiilor din închisorile israeliene – este un lucru obișnuit, face parte din procedura standard. Adică nu e nimic în neregulă.

Din cele 79 de mărturii obținute de Military Court Watch între ianuarie și noiembrie de la copiii palestinieni arestați, se conturează următoarea imagine: 51% au fost arestați noaptea, 90% au fost puși în cătușe, 84% au fost legați la ochi, 76% au fost transportați pentru interogatoriu întinși pe jos pe podeaua metalică a unui vehicul militar (însemnând că cel puțin un soldat îi imobiliza cu piciorul la podea), 58% au raportat diferite forme de abuzuri fizice, 91% dintre ei nu au avut voie să vadă un avocat înainte de interogare și numai 13% au fost înștiințați de dreptul de a nu spune nimic în timpul interogatoriului.

Ați putea spune că toate acestea sunt necesare în lupta cu terorismul și violența. Sigur că da. Exact asta au spus și albii în Africa de Sud înainte de 1994 sau în America de Sud în perioada segregării. Comparații învechite poate, dar asta nu înseamnă că nu sunt corecte.



vineri, noiembrie 25, 2016

Israel: eternul 1984




de Stanley L. Cohen


Vreme de decenii, Israelul s-a lăudat că este singura „democrație” din Orientul Mijlociu, un stat în care drepturile oamenilor nu vor putea și nu vor fi prizonierele capriciilor autocratice ale monarhiei, ci niște partenere ale unui proces electoral liber și robust care să garanteze nu doar implicarea semnificativă a celor guvernați ci și posibilitatea de a contesta politicile de stat.

Încă o dată, evenimente recente au dovedit că acesta nu este decât un mit pervers...retorică goală...depășită în obrăznicie numai de lauda Israelului de a poseda „cea mai morală armată din lume”, chiar dacă numărul copiilor palestinieni din cimitire și închisori e mai mare ca oricând.

Recent, Hagai El-Ad, israelian și evreu, directorul executiv al organizației israeliene pentru drepturile omului în teritoriile ocupate B’Tselem, a vorbit în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite solicitând acțiunea de urgență a acestuia împotriva coloniilor ilegale ale Israelului.

Din aproximativ cele 1400 de cuvinte ale discursului domnului El-Ad, un paragraf anume rezumă viața a milioane de oameni prizonieri ai unei democrații pentru care ziua este noapte, durerea plăcere. Zdrobitoare, în ciuda conciziei, puterea și durerea acestor cuvinte ar putea face parte din pledoaria de deschidere a unui procuror într-un tribunal somat să tragă la răspundere Israelul pentru crimele sale.

„Ce înseamnă, de fapt, să îți petreci 49 de ani, o viață de om, sub ocupație militară? Când violența erupe sau când niște incidente anume captează atenția globală, putem întrezări câteva aspecte ale vieții sub ocupație. Dar în restul timpului? Cum rămâne cu celelalte multe zile „obișnuite” din cele 17.898 de zile de când durează ocupația militară? A trăi sub ocupație militară înseamnă în principal violență invizibilă, birocratică, zilnică. Înseamnă să trăiești sub un regim nesfârșit al permiselor, care controlează viața palestiniană din leagăn până în mormânt: Israelul controlează registrul populației; Israelul controlează permisele de muncă; Israelul controlează cine poate călători în afară și cine nu; Israelul controlează cine poate intra din afară și cine nu; în anumite sate, Israelul face liste cu numele oamenilor care pot vizita satele respective sau cu numele celor care au voie să cultive câmpuri și care dintre câmpuri. Israelul poate refuza să emită permise; permisele trebuie reînnoite mereu. Cu fiecare respirație, palestinienii respiră ocupație. Dacă ai făcut o mișcare greșită îți poți pierde dreptul la liberă circulație, modalitatea prin care îți câștigi pâinea sau chiar posibilitatea de a te căsători și de a întemeia o familie cu cel pe care îl iubești.”

Într-o societate democratică, aceste comentarii, deși poate controversate, nu ar constitui o revoltă. Într-un stat deschis, sănătos, aceste cuvinte ar oferi, cu siguranță, motive pentru pauză și reflecție...dar nu i-ar anula cetățenia garantată prin naștere celui ce le-ar rosti, nu l-ar pune în pericol pe cetățeanul liber, îndreptățit să-și susțină guvernul pentru politicile pe care le consideră juste și să-l condamne pentru cele pe care le consideră tiranice. E un lucru pe care Israelul nu a reușit să-l adopte sau să-l învețe în cei 50 de ani de când subjugă militar milioane de oameni a căror singură crimă este aceea de a se fi născut palestinieni pe un pământ ocupat, împânzit peste tot cu semne care spun „accesul permis doar evreilor”.

La puțină vreme după discursul puternic al lui El-Ad în fața unui organ responsabil cu asigurarea libertății și a drepturilor fundamentale pentru toți cetățenii, s-au dezlănțuit mișcări de protest în rândul elitelor politice israeliene pentru a reduce la tăcere asemenea cuvântări „subversive”. Așa încât, președintele coaliției de guvernare David Bitan, membru al Knessetului din partea partidului Likud a luat primele măsuri de represalii, anunțând că ia în considerare depunerea unui proiect de lege care să anuleze cetățenia israelienilor care acționează împotriva țării lor în organizații internaționale. Potrivit lui Bitan, „acțiunile lui El-Ad în fața Consiliului de Securitate sunt o violare flagrantă a datoriei pe care cetățenii trebuie să o aibă față de țara lor, așa că ar trebui să se ducă să-și caute altă țară în care să fie cetățean.”

Alarmant, ar putea spune cineva; nu, chiar deloc...e doar încă un pas din șirul nesfârșit al pașilor zilnici pe care îi face un guvern neîntrecut când vine vorba de control autocratic, dictatorial al fiecărei fibre a libertăților cetățenilor săi, mai ales a capacității lor de a avea acces și a face schimb de informații fără frică de răzbunare.

Multe se știu și se ignoră despre mii de civili palestinieni care au fost agresați și măcelăriți de mașinăria militară israeliană în Palestina ocupată, fie că e vorba de Gaza sau de Cisiordania. Într-adevăr, întinderile Gazei unde au loc omoruri sau aleile străzilor lăturalnice ale Ierusalimului unde au loc execuții nu mai ocupă decât un spațiu mic sau o notă de subsol în știrile de seară într-o lume ocupată cu crimele mai recente. După 70 de ani de măcel, crimele din Palestina au devenit o banalitate, fac parte din cotidian.

Am devenit indiferenți față de realitatea miilor de prizonieri politici palestinieni care lâncezesc în închisori, mulți dintre ei stând ani după ani, unii cu zecile de ani, în celulele detenției administrative ale închisorilor politice...fără a fi acuzați de ceva, fără a fi apărați de un avocat, fără a beneficia de un proces, torturați în feluri care fac spiritele ce încă rătăcesc prin celulele acum goale ale celebrei Robben Island a Africii de Sud să răsufle ușurate că suferința lor a fost curmată rapid prin execuții ordonate de stat, catalogate drept „sinucideri”.

Închiderea stațiilor TV și a redacțiilor de știri palestiniene sunt lucruri obișnuite...dar nu mai ieșite din comun decât atacurile israeliene asupra jurnaliștilor palestinieni care au depășit de mult numerele din trei cifre și nu dau semn să se diminueze. Centrul Palestinian pentru Dezvoltare și Libertatea Presei (MADA) are dovezi că aproape 400 astfel de atacuri au loc în fiecare an. Deși numărul exact al jurnaliștilor palestinieni uciși sau răniți de Israel în ultimii zece ani nu poate fi știut cu exactitate, există dovezi că 17 și-au pierdut viețile doar în Gaza, în timpul bombardamentelor din 2014.

Zeci de jurnaliști și bloggeri palestinieni au fost arestați și închiși pentru că au violat vagi coduri administrative care în mod tipic se rezumă la aplicarea unor interdicții nedefinite precum „incitarea”. Dareen Tatour, o poetă de 35 de ani, cetățean arab-palestinian al Israelului, a fost arestată și plasată sub detenție administrativă sub acuzația de a fi incitat la violență prin poeziile sale pe care le-a postat pe Facebook, poezii care îi elogiază pe cei ce luptă împotriva dominării israeliene. La fel, arestată și acuzată de incitare a fost și Anas Khateeb, în vârstă de 19 ani, din cauza postărilor ei pe Facebook ce conțineau afirmații alarmante de tipul „Ierusalimul este arab” și „Trăiască Intifada.”

Recent, jurnalista palestiniană Samah Dweik a fost eliberată din închisoare unde a petrecut șase luni din cauza unei acuzații de incitare, acuzație venită în urma unor comentarii legate de ocupația israeliană pe care le-a postat pe Facebook. Pe durata detenției sale, în mare parte, familia sa nu a avut voie să o vadă sau să ia legătura cu ea. În afară de ea, peste 20 de jurnaliști palestinieni au fost închiși recent de Israel sub acuzații de incitare, pe lângă sute de alți activiști sau bloggeri palestinieni care au fost arestați sau acuzați pentru că au postat opinii politice despre ocupația israeliană sau rezistența palestiniană pe rețelele de socializare. Dweik a fost eliberată la puțin timp după ce Israelul și Facebook au făcut o înțelegere de a „colabora ” la monitorizarea postărilor palestiniene.

Treptat, nu doar palestinienii cad victimele politicii israeliene de reducere la tăcere a „disidenței” sau de a controla natura și dimensiunea informației disponibile cetățenilor săi...evrei și arabi deopotrivă. De exemplu, nu cu mult timp în urmă, ministrul apărării Avigdor Liberman l-a confruntat pe directorul postului de radio al armatei după ce radioul a transmis un documentar despre viața poetului național palestinian Mahmoud Darwish, spunând că asemenea materiale nu ar trebui să tulbure transmisiile israeliene.

În ceea ce nu poate fi numit decât un efort sistematic de a controla ceea ce citesc și scriu jurnaliștii și cetățenii, accesul și schimbul de informație, transmiterea opiniilor informate esențiale pentru public și dialogul democratic despre politicile actuale și viitoare ale Israelului, mașinăria de cenzură a acestuia a devenit elementul de bază al viziunii statului cu privire la ceea ce este acceptabil să fie exprimat și ceea ce reprezintă incitare.

Așa încât, Israelul a început să ceară giganților social-media ca Facebook sau Twitter să aibă un cuvânt de spus, dacă nu chiar să controleze ce postări primesc aprobarea de a pătrunde în fluxul de idei și dezbateri din spațiul public israelian. Potrivit Quds Press, Facebook și Twitter au șters recent mii de postări, pagini și conturi ca urmare a cererilor din partea ministerului israelian de justiție.

Într-o notă și mai rău prevestitoare, Knessetul a început să formuleze legislație care să solicite entităților străine să monitorizeze activ site-urile de social-media pentru a detecta informațiile ofensatoare la adresa Israelului.

Recent, cenzorul-șef israelian a notificat zeci de bloggeri și activiști israelieni că orice material pe care vor dori să îl posteze pe blogurile personale sau pe platformele de socializare, când vine vorba de subiecte legate de chestiuni de „securitate”, trebuie cenzurat.  Deși li s-a furnizat o listă generică și ambiguă cu subiectele care trebuie aprobate înainte de a fi postate, subiecții nu au avut voie să dezvăluie lista sau ar fi fost pasibili de a fi pedepsiți prin lege. Dacă putem să luăm ca reper listele din trecut cu subiectele ce au avut nevoie de aprobare înainte de publicare, astfel de subiecte „sensibile” sunt:

+ Înțelegeri de cooperare cu armate străine

+ Scrisori către redactori pe chestiuni militare sau de securitate

+ Orice legat de industria nucleară

+ Informații despre delegații oficiale din străinătate

+ Orice material care constituie un „pericol” pentru viețile oamenilor

+ Politici de imigrare ale națiunilor „amenințate”

+ Folosirea surselor sau materialelor străine care ating vreuna din zonele acestea

+ Detenția celor suspectați de violarea securității

+ Orice informație despre industriile militare

+ Întâlniri, demisii, concedieri, zvonuri despre activitățile IDF sau comandanții IDF

Într-un final, într-un efort transparent de a păstra iluzia democratică a unui flux liber și necenzurat de informații pe piața ideilor, potrivit reglementărilor cenzurii există interdicția de a lăsa spații goale sau alți indicatori în scrierea cuiva care ar putea sugera că a existat material șters.

Pentru cei care se întreabă cât de răspândite, cu adevărat sistemice, sunt procedurile de cenzură ale Israelului, vorbim despre o țară care a interzis publicarea a 2000 de articole și a editat conținutul a încă 15.000 din istoria recentă. Adică mii de articole ale jurnaliștilor profesioniști nu au văzut lumina zilei. Imaginați-vă câte alte evenimente de interes public au rămas neinvestigate sau câte articole nu au fost scrise, câte probleme nu au fost dezbătute din cauza autocenzurii impuse de jurnaliștii prea obosiți sau cu prea multe principii pentru a supune munca lor pre-aprobării din partea cenzorilor guvernamentali. Povești înghițite pur și simplu de industria cenzurii.

Deși nu este încă o lege, a fost înaintată în Knesset o propunere ce nu poate fi descrisă decât ca un asalt la adresa esenței drepturilor și valorilor democratice, una care ar împuternici ministerul apărării să rețină un cetățean fără proces; să nege dreptul cuiva de a se angaja într-un anumit domeniu de activitate; să limiteze accesul în diverse locuri publice; și să „impună orice alt ordin de restricție considerat necesar pe considerente legate de securitatea națională sau siguranța publică.”

În 2011, Knessetul a aprobat propunerea de investigare a câtorva cunoscute organizații israeliene pentru drepturile omului, pentru că ar fi „delegitimizat” armata. Printre ele s-a aflat și B’Tselem. Investigațiile propuse ar fi inclus anchete cu privire la finanțarea diverselor grupuri pentru drepturile omului care au o istorie a criticării politicilor Israelului. La vremea respectivă, Asociația pentru Drepturile Civile din Israel a descris propunerea ca pe o „lovitură severă” la adresa democrației israeliene și criticii au etichetat politica drept „McCarthystă”.

Recent, o variație a acelei propuneri a devenit lege în Israel, obligând ONG-urile care primesc mai mult de jumătate din fonduri de la entități statale străine să declare acest lucru în mod public. Esențialmente, criteriile legislative au fost croite special pentru a reduce la tăcere criticarea politicilor guvernamentale de către 27 de ONG-uri...dintre care 25, inclusiv B’Tselem, sunt considerate a fi de stânga, iar celelalte două neafiliate. După cum s-a intenționat, legea nu va avea absolut niciun impact asupra ONG-urilor de dreapta și pro-colonii care sunt finanțate aproape complet de donații private ale Zioniștilor puternici și entităților Zioniste din afara Israelului.

Putem doar să ne imaginăm că, întorcându-se acasă la furtuna care îl așteaptă ca urmare a discursului rostit în fața Națiunilor Unite, Hagai El-Ad a simțit ceea ce trebuie să fi trăit evreii stângiști din Statele Unite în zilele întunecate ale lui McCarthy.

Pe de altă parte, poate că El-Ad ar trebui să se considere foarte norocos. Pe contul său de Twitter, membrul palestinian arab al Knessetului, Ahmad Tibi, a ironizat apelul făcut de David Bitan pentru retragerea cetățeniei lui El-Ad, spunând: „De ce să ne oprim la a-i revoca cetățenia? De ce să nu distrugem casa directorului general al B’Tselem? De ce să nu-i interzicem întregii sale familii să intre în țară, să-i furăm pământul, să-i băgăm pe toți membrii familiei sale în detenție administrativă și să amplasăm niște puncte de control în cartierul său și să instaurăm niște blocade?”

                                                                                                                                                             

duminică, iulie 31, 2016

Nu mai trăiți în negare, Israelul este un stat diabolic


de Gideon Levy

Poate că Israelul nu este un stat nazist sau nici măcar fascist. Dar face parte din aceeași familie înfiorătoare a statelor diabolice. Luați în considerare aceste acte perfide comise de către stat...


Ofițerii Poliției Israeliene de Graniță supravhegează palestinienii ce așteaptă să treacă prin punctul de control Qalandiyah, iunie 2016. Foto: Mohamad Torokman/Reuters


După ce am enumerat naționalismul și rasismul, ura și disprețul față de universul arab, cultul securității și permanența ocupației, victimizarea constantă și mesianismul, mai trebuie adăugat un element fără de care comportamentul regimului de ocupație israelian nu poate fi explicat: elementul diabolic. Răul în forma cea mai pură. Răul sadic. Răul de dragul răului. Uneori, este singura explicație.

Eva Illouz i-a descris semnalmentele (”Evil now” Haaretz, ediția în limba ebraică, 30 iulie). Eseul său, care pune în discuție ideea banalității răului, consideră gruparea națională ca sursă a răului. Folosindu-se de conceptul filosofului Ludwig Wittenstein, găsește o „asemănare de familie” între ocupația israeliană și regimurile diabolice ale istoriei. Acest lucru nu înseamnă că Israelul este un stat nazist sau nici măcar fascist. Dar face parte din aceeași familie înfiorătoare a statelor diabolice. Este o splendidă și deprimantă analiză.

Răul pe care Illouz i-l atribuie Israelului nu este banal, nu poate exista oriunde și are rădăcini politice și sociale puternic înrădăcinate în societatea israeliană. Astfel încât, Illouz i se alătură lui Zeev Sternhell, care a avertizat în amplul și impresionantul său eseu despre terenul cultural în care acum crește fascismul în Israel (”The birth of fascism”, Haaretz, ediția în ebraică, 7 iulie).

Dar, pe lângă aceste analize, trebuie să prezentăm și o scurtă istorie a răului. Trebuie să înfățișăm exemplele care se combină pentru a crea un tablou terifiant uriaș, un tablou al răului israelian în teritorii și pentru a ne ridica în picioare și a glăsui împotriva celor care neagă acest rău. Nu este vorba despre cazuri izolate – sergentul Elor Azaria, de exemplu, care este judecat pentru moartea unui agresor palestinian aflat la pământ în Hebron – ci despre comportamentul instituțiilor și al regimului de ocupație care confirmă elementul diabolic. De fapt, perpetuarea ocupației confirmă elementul diabolic. Illouz, Sternhell și alții furnizează analize discutabile asupra originilor sale, dar oricare ar fi acestea, el  nu mai poate fi negat.

Un caz este la fel de grăitor ca o mie de martori: cel al lui Bilal Kayed. Un tânăr care a încheiat o sentință de 14,5 ani în închisoare – sentința întreagă – fără niciun fel de suspendare, fără să îi fie permis să își ia adio prin telefon de la tatăl său muribund; un semn clar al răului.

Cu aproximativ șase săptămâni în urmă, Kayed se pregătea să fie eliberat. Un reprezentant al serviciului  de securitate internă Shin Bet – una dintre cele mai mari agenții a răului din Israel – chiar i-a arătat o fotografie a casei pe care familia sa a construit-o pentru el, pentru a-l tulbura și mai mult înainte de eliberare. Și apoi, în timp ce familia îl aștepta nerăbdătoare la punctul de control și Kayed devenea tot mai emoționat în celula sa, a fost informat că va fi pus în detenție administrativă pentru încă cel puțin șase luni, fără proces și fără niciun fel de explicație.

De atunci se află în greva foamei. Este legat de pat. Familia nu are voie să-l vadă. Gardienii nu îi părăsesc niciodată încăperea și luminile nu sunt aprinse nici măcar pentru o secundă. Diabolic.

Numai diabolicul poate explica purtarea statului față de Kayed – numai un stat diabolic se poartă astfel. Anunțarea arbitrară, în ultima clipă, a unei detenții fără de înțeles este un abuz, felul în care el este tratat de atunci este un abuz, de asemenea.

Numai diabolicul poate explica detenția de săptămâna trecută a unui alt tânăr, Hiran Jaradat, al cărui frate, Arif, (care suferea de sindromul Down) a fost omorât în iunie și al cărui tată a murit acum două zile. Se află sub arest pentru „incitare pe Facebook” și nu a fost eliberat pentru a fi de față la înmormântarea tatălui sau. Diabolic.

Detenția poetei Darin Tatur – diabolică. Distrugerea micuței piscine pe care locuitorii din Khirbet Tana din nord-vestul Cisiordaniei și-au construit-o pentru ei – un act diabolic. Confiscarea rezervoarelor de apă dintr-o comunitate de ciobani din Valea Iordanului în timpul arșiței din iulie – act diabolic.

De la stânga, Halima și Hadiba Kayed, prima soție a tatălui deținutului administrativ Bilal Kayed și mama lui Bilal, acasă, luna aceasta. Foto: Amira Hass.


Nenumărate decizii ale regimului de ocupație ce hotărăște soarta indivizilor, a familiilor, a comunităților, a satelor și orașelor nu pot fi explicate fără elementul răului. Lista e la fel de lungă precum ocupația însăși. Șantajarea oamenilor bolnavi din Gaza pentru a-i înregistra ca și colaboratori, blocadele instaurate asupra satelor și orașelor ce durează cu săptămânile, blocada Fâșiei Gaza, demolarea caselor – toate sunt acte diabolice.

Banală sau nu, existența răului trebuie conștientizată și trebuie recunoscută ca una dintre cele mai puternice valori ale Israelului. Da, există un regim diabolic în funcțiune în Israel iar asta îl face să fie un stat diabolic.



Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.734309