Israel: eternul 1984

de Stanley L. Cohen

Vreme de decenii, Israelul s-a lăudat că este singura „democrație” din Orientul Mijlociu, un stat în care drepturile oamenilor nu vor putea și nu vor fi prizonierele capriciilor autocratice ale monarhiei, ci niște partenere ale unui proces electoral liber și robust care să garanteze nu doar implicarea semnificativă a celor guvernați ci și posibilitatea de a contesta politicile de stat.

Încă o dată, evenimente recente au dovedit că acesta nu este decât un mit pervers...retorică goală...depășită în obrăznicie numai de lauda Israelului de a poseda „cea mai morală armată din lume”, chiar dacă numărul copiilor palestinieni din cimitire și închisori e mai mare ca oricând.

Recent, Hagai El-Ad, israelian și evreu, directorul executiv al organizației israeliene pentru drepturile omului în teritoriile ocupate B’Tselem, a vorbit în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite solicitând acțiunea de urgență a acestuia împotriva coloniilor ilegale ale Israelului.

Din aproximativ cele 1400 de cuvinte ale discursului domnului El-Ad, un paragraf anume rezumă viața a milioane de oameni prizonieri ai unei democrații pentru care ziua este noapte, durerea plăcere. Zdrobitoare, în ciuda conciziei, puterea și durerea acestor cuvinte ar putea face parte din pledoaria de deschidere a unui procuror într-un tribunal somat să tragă la răspundere Israelul pentru crimele sale.

„Ce înseamnă, de fapt, să îți petreci 49 de ani, o viață de om, sub ocupație militară? Când violența erupe sau când niște incidente anume captează atenția globală, putem întrezări câteva aspecte ale vieții sub ocupație. Dar în restul timpului? Cum rămâne cu celelalte multe zile „obișnuite” din cele 17.898 de zile de când durează ocupația militară? A trăi sub ocupație militară înseamnă în principal violență invizibilă, birocratică, zilnică. Înseamnă să trăiești sub un regim nesfârșit al permiselor, care controlează viața palestiniană din leagăn până în mormânt: Israelul controlează registrul populației; Israelul controlează permisele de muncă; Israelul controlează cine poate călători în afară și cine nu; Israelul controlează cine poate intra din afară și cine nu; în anumite sate, Israelul face liste cu numele oamenilor care pot vizita satele respective sau cu numele celor care au voie să cultive câmpuri și care dintre câmpuri. Israelul poate refuza să emită permise; permisele trebuie reînnoite mereu. Cu fiecare respirație, palestinienii respiră ocupație. Dacă ai făcut o mișcare greșită îți poți pierde dreptul la liberă circulație, modalitatea prin care îți câștigi pâinea sau chiar posibilitatea de a te căsători și de a întemeia o familie cu cel pe care îl iubești.”

Într-o societate democratică, aceste comentarii, deși poate controversate, nu ar constitui o revoltă. Într-un stat deschis, sănătos, aceste cuvinte ar oferi, cu siguranță, motive pentru pauză și reflecție...dar nu i-ar anula cetățenia garantată prin naștere celui ce le-ar rosti, nu l-ar pune în pericol pe cetățeanul liber, îndreptățit să-și susțină guvernul pentru politicile pe care le consideră juste și să-l condamne pentru cele pe care le consideră tiranice. E un lucru pe care Israelul nu a reușit să-l adopte sau să-l învețe în cei 50 de ani de când subjugă militar milioane de oameni a căror singură crimă este aceea de a se fi născut palestinieni pe un pământ ocupat, împânzit peste tot cu semne care spun „accesul permis doar evreilor”.

La puțină vreme după discursul puternic al lui El-Ad în fața unui organ responsabil cu asigurarea libertății și a drepturilor fundamentale pentru toți cetățenii, s-au dezlănțuit mișcări de protest în rândul elitelor politice israeliene pentru a reduce la tăcere asemenea cuvântări „subversive”. Așa încât, președintele coaliției de guvernare David Bitan, membru al Knessetului din partea partidului Likud a luat primele măsuri de represalii, anunțând că ia în considerare depunerea unui proiect de lege care să anuleze cetățenia israelienilor care acționează împotriva țării lor în organizații internaționale. Potrivit lui Bitan, „acțiunile lui El-Ad în fața Consiliului de Securitate sunt o violare flagrantă a datoriei pe care cetățenii trebuie să o aibă față de țara lor, așa că ar trebui să se ducă să-și caute altă țară în care să fie cetățean.”

Alarmant, ar putea spune cineva; nu, chiar deloc...e doar încă un pas din șirul nesfârșit al pașilor zilnici pe care îi face un guvern neîntrecut când vine vorba de control autocratic, dictatorial al fiecărei fibre a libertăților cetățenilor săi, mai ales a capacității lor de a avea acces și a face schimb de informații fără frică de răzbunare.

Multe se știu și se ignoră despre mii de civili palestinieni care au fost agresați și măcelăriți de mașinăria militară israeliană în Palestina ocupată, fie că e vorba de Gaza sau de Cisiordania. Într-adevăr, întinderile Gazei unde au loc omoruri sau aleile străzilor lăturalnice ale Ierusalimului unde au loc execuții nu mai ocupă decât un spațiu mic sau o notă de subsol în știrile de seară într-o lume ocupată cu crimele mai recente. După 70 de ani de măcel, crimele din Palestina au devenit o banalitate, fac parte din cotidian.

Am devenit indiferenți față de realitatea miilor de prizonieri politici palestinieni care lâncezesc în închisori, mulți dintre ei stând ani după ani, unii cu zecile de ani, în celulele detenției administrative ale închisorilor politice...fără a fi acuzați de ceva, fără a fi apărați de un avocat, fără a beneficia de un proces, torturați în feluri care fac spiritele ce încă rătăcesc prin celulele acum goale ale celebrei Robben Island a Africii de Sud să răsufle ușurate că suferința lor a fost curmată rapid prin execuții ordonate de stat, catalogate drept „sinucideri”.

Închiderea stațiilor TV și a redacțiilor de știri palestiniene sunt lucruri obișnuite...dar nu mai ieșite din comun decât atacurile israeliene asupra jurnaliștilor palestinieni care au depășit de mult numerele din trei cifre și nu dau semn să se diminueze. Centrul Palestinian pentru Dezvoltare și Libertatea Presei (MADA) are dovezi că aproape 400 astfel de atacuri au loc în fiecare an. Deși numărul exact al jurnaliștilor palestinieni uciși sau răniți de Israel în ultimii zece ani nu poate fi știut cu exactitate, există dovezi că 17 și-au pierdut viețile doar în Gaza, în timpul bombardamentelor din 2014.

Zeci de jurnaliști și bloggeri palestinieni au fost arestați și închiși pentru că au violat vagi coduri administrative care în mod tipic se rezumă la aplicarea unor interdicții nedefinite precum „incitarea”. Dareen Tatour, o poetă de 35 de ani, cetățean arab-palestinian al Israelului, a fost arestată și plasată sub detenție administrativă sub acuzația de a fi incitat la violență prin poeziile sale pe care le-a postat pe Facebook, poezii care îi elogiază pe cei ce luptă împotriva dominării israeliene. La fel, arestată și acuzată de incitare a fost și Anas Khateeb, în vârstă de 19 ani, din cauza postărilor ei pe Facebook ce conțineau afirmații alarmante de tipul „Ierusalimul este arab” și „Trăiască Intifada.”

Recent, jurnalista palestiniană Samah Dweik a fost eliberată din închisoare unde a petrecut șase luni din cauza unei acuzații de incitare, acuzație venită în urma unor comentarii legate de ocupația israeliană pe care le-a postat pe Facebook. Pe durata detenției sale, în mare parte, familia sa nu a avut voie să o vadă sau să ia legătura cu ea. În afară de ea, peste 20 de jurnaliști palestinieni au fost închiși recent de Israel sub acuzații de incitare, pe lângă sute de alți activiști sau bloggeri palestinieni care au fost arestați sau acuzați pentru că au postat opinii politice despre ocupația israeliană sau rezistența palestiniană pe rețelele de socializare. Dweik a fost eliberată la puțin timp după ce Israelul și Facebook au făcut o înțelegere de a „colabora ” la monitorizarea postărilor palestiniene.

Treptat, nu doar palestinienii cad victimele politicii israeliene de reducere la tăcere a „disidenței” sau de a controla natura și dimensiunea informației disponibile cetățenilor săi...evrei și arabi deopotrivă. De exemplu, nu cu mult timp în urmă, ministrul apărării Avigdor Liberman l-a confruntat pe directorul postului de radio al armatei după ce radioul a transmis un documentar despre viața poetului național palestinian Mahmoud Darwish, spunând că asemenea materiale nu ar trebui să tulbure transmisiile israeliene.

În ceea ce nu poate fi numit decât un efort sistematic de a controla ceea ce citesc și scriu jurnaliștii și cetățenii, accesul și schimbul de informație, transmiterea opiniilor informate esențiale pentru public și dialogul democratic despre politicile actuale și viitoare ale Israelului, mașinăria de cenzură a acestuia a devenit elementul de bază al viziunii statului cu privire la ceea ce este acceptabil să fie exprimat și ceea ce reprezintă incitare.

Așa încât, Israelul a început să ceară giganților social-media ca Facebook sau Twitter să aibă un cuvânt de spus, dacă nu chiar să controleze ce postări primesc aprobarea de a pătrunde în fluxul de idei și dezbateri din spațiul public israelian. Potrivit Quds Press, Facebook și Twitter au șters recent mii de postări, pagini și conturi ca urmare a cererilor din partea ministerului israelian de justiție.

Într-o notă și mai rău prevestitoare, Knessetul a început să formuleze legislație care să solicite entităților străine să monitorizeze activ site-urile de social-media pentru a detecta informațiile ofensatoare la adresa Israelului.

Recent, cenzorul-șef israelian a notificat zeci de bloggeri și activiști israelieni că orice material pe care vor dori să îl posteze pe blogurile personale sau pe platformele de socializare, când vine vorba de subiecte legate de chestiuni de „securitate”, trebuie cenzurat.  Deși li s-a furnizat o listă generică și ambiguă cu subiectele care trebuie aprobate înainte de a fi postate, subiecții nu au avut voie să dezvăluie lista sau ar fi fost pasibili de a fi pedepsiți prin lege. Dacă putem să luăm ca reper listele din trecut cu subiectele ce au avut nevoie de aprobare înainte de publicare, astfel de subiecte „sensibile” sunt:

+ Înțelegeri de cooperare cu armate străine

+ Scrisori către redactori pe chestiuni militare sau de securitate

+ Orice legat de industria nucleară

+ Informații despre delegații oficiale din străinătate

+ Orice material care constituie un „pericol” pentru viețile oamenilor

+ Politici de imigrare ale națiunilor „amenințate”

+ Folosirea surselor sau materialelor străine care ating vreuna din zonele acestea

+ Detenția celor suspectați de violarea securității

+ Orice informație despre industriile militare

+ Întâlniri, demisii, concedieri, zvonuri despre activitățile IDF sau comandanții IDF

Într-un final, într-un efort transparent de a păstra iluzia democratică a unui flux liber și necenzurat de informații pe piața ideilor, potrivit reglementărilor cenzurii există interdicția de a lăsa spații goale sau alți indicatori în scrierea cuiva care ar putea sugera că a existat material șters.

Pentru cei care se întreabă cât de răspândite, cu adevărat sistemice, sunt procedurile de cenzură ale Israelului, vorbim despre o țară care a interzis publicarea a 2000 de articole și a editat conținutul a încă 15.000 din istoria recentă. Adică mii de articole ale jurnaliștilor profesioniști nu au văzut lumina zilei. Imaginați-vă câte alte evenimente de interes public au rămas neinvestigate sau câte articole nu au fost scrise, câte probleme nu au fost dezbătute din cauza autocenzurii impuse de jurnaliștii prea obosiți sau cu prea multe principii pentru a supune munca lor pre-aprobării din partea cenzorilor guvernamentali. Povești înghițite pur și simplu de industria cenzurii.

Deși nu este încă o lege, a fost înaintată în Knesset o propunere ce nu poate fi descrisă decât ca un asalt la adresa esenței drepturilor și valorilor democratice, una care ar împuternici ministerul apărării să rețină un cetățean fără proces; să nege dreptul cuiva de a se angaja într-un anumit domeniu de activitate; să limiteze accesul în diverse locuri publice; și să „impună orice alt ordin de restricție considerat necesar pe considerente legate de securitatea națională sau siguranța publică.”

În 2011, Knessetul a aprobat propunerea de investigare a câtorva cunoscute organizații israeliene pentru drepturile omului, pentru că ar fi „delegitimizat” armata. Printre ele s-a aflat și B’Tselem. Investigațiile propuse ar fi inclus anchete cu privire la finanțarea diverselor grupuri pentru drepturile omului care au o istorie a criticării politicilor Israelului. La vremea respectivă, Asociația pentru Drepturile Civile din Israel a descris propunerea ca pe o „lovitură severă” la adresa democrației israeliene și criticii au etichetat politica drept „McCarthystă”.

Recent, o variație a acelei propuneri a devenit lege în Israel, obligând ONG-urile care primesc mai mult de jumătate din fonduri de la entități statale străine să declare acest lucru în mod public. Esențialmente, criteriile legislative au fost croite special pentru a reduce la tăcere criticarea politicilor guvernamentale de către 27 de ONG-uri...dintre care 25, inclusiv B’Tselem, sunt considerate a fi de stânga, iar celelalte două neafiliate. După cum s-a intenționat, legea nu va avea absolut niciun impact asupra ONG-urilor de dreapta și pro-colonii care sunt finanțate aproape complet de donații private ale Zioniștilor puternici și entităților Zioniste din afara Israelului.

Putem doar să ne imaginăm că, întorcându-se acasă la furtuna care îl așteaptă ca urmare a discursului rostit în fața Națiunilor Unite, Hagai El-Ad a simțit ceea ce trebuie să fi trăit evreii stângiști din Statele Unite în zilele întunecate ale lui McCarthy.

Pe de altă parte, poate că El-Ad ar trebui să se considere foarte norocos. Pe contul său de Twitter, membrul palestinian arab al Knessetului, Ahmad Tibi, a ironizat apelul făcut de David Bitan pentru retragerea cetățeniei lui El-Ad, spunând: „De ce să ne oprim la a-i revoca cetățenia? De ce să nu distrugem casa directorului general al B’Tselem? De ce să nu-i interzicem întregii sale familii să intre în țară, să-i furăm pământul, să-i băgăm pe toți membrii familiei sale în detenție administrativă și să amplasăm niște puncte de control în cartierul său și să instaurăm niște blocade?”

                                                                                                                                                             

https://cagedbutundaunted.wordpress.com/2016/11/15/israel-1984-everlasting/

Cisiordania, contorul fricii (de Benjamin Barthe)

E un drum noroios şi plin de gropi care traversează o vale plantată cu măslini, mai jos de satul Ramin, în nordul Cisiordaniei. De când armata israeliană a blocat cu un val de pământ drumul care duce de la Napluz la Jenin, acest teren serveşte de rută secundară. Zi şi noapte este parcurs de un şir lent de taxiuri colective. Un traseu de aproximativ o jumătate de oră pe care şoferii îl parcurg cu teama în suflet, căci cu toţii cunosc metodele brutale ale soldaţilor care adesea îi aşteaptă la cotitură.

Raed Salahat, un “taximan” de 26 de ani, are deja această experienţă amară. În dimineaţa zilei de 13 august [2006] transporta vreo zece locuitori din împrejurimile Jeninului înspre Ramallah, locul lor de muncă. În mijlocul câmpiei de la Ramin, soldaţii îl opresc şi-l forţează să coboare. “Nu ştii că este interzis să mergi pe aici?”, îl întreabă unul dintre ei în ebraică. Fără să aştepte răspunsul, îl loveşte cu patul puştii peste obraz. Ceilalţi soldaţi îi obligă pe pasageri să coboare şi-i forţează să se aşeze cu faţa la pământ. Unul dintre ei începe să meargă de colo-colo, pe spinările lor. Colegii săi golesc taxiul de toate obiectele ce se găsesc în el şi, la cel mai mic semn de protest al pasagerilor, li le aruncă între ochi. “Capul îmi vâjâia, povesteşte Raed Salahat. Soldatul nu contenea să mă întrebe de ce mergeam pe acolo şi, de fiecare dată când încercam să mă explic, mă pălmuia.”

După o jumătate de oră de astfel de tratament, soldatul pune mâna pe o tomată dintr-o lădiţă aflată în portbagaj. O aşează pe capul lui Raed, face doi metri în spate, îşi aşează puşca la în poziţie de tragere şi spune: “Am s-o zdrobesc.” “A început să numere, spune Raed. La trei am căzut la pământ. Era prea mult pentru mine. Eram convins că avea să mă împuşte în cap. În cele din urmă n-a tras, dar el şi ceilalţi soldaţi au reînceput să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi cu paturile puştii.” Calvarul durează încă vreo zece minute înainte ca soldaţii să le ordone victimelor să spele putina. După ce redemarează, cu corpul acoperit de echimoze, Raed vede în oglinda retrovizoare că au oprit un nou taxi.

Această mărturie a fost iniţial culeasă şi verificată de asociaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului B’Tselem. A fost repetat ziarului Le Monde într-un parking de taxiuri din Napluz. Brutalităţile cărora le-a căzut victimă nu sunt un accident izolat. B’Tselem a cules o jumătate de duzină de mărturii de acest tip între jumătatea lui iulie şi jumătatea lui august şi le-a transmis procurorului militar.

Şoferii de taxi care au curajul să ocolească barajele armatei sunt principalele ţinte ale acestei hărţuiri. De la începutul Intifadei, în nordul Cisiordaniei, aproximativ o sută dintre ei au fost răniţi şi douăzeci şi trei omorâţi de gloanţe în timp ce se aflau la volanul vehiculului lor. “Câmpia Ramin este zona cea mai periculoasă a regiunii Napluz, spune Muhammad Daraghmeh, un şofer de 42 de ani. La începutul lui octombrie, soldaţii m-au oprit acolo şi mi-au promis că-mi vor distruge taxiul dacă mă mai văd o dată. De acum, înainte de a intra în vale, rămân cu motorul şi farurile stinse timp de zece minute, pentru a verifica dacă armata nu e acolo.” Aceste partide de de-a v-aţi ascunselea cel puţin periculoase sunt rezultatul buclajului aproape integral căruia armata israeliană supune nordul Cisiordaniei, oficial din raţiuni de securitate. După evidenţele OCHA, biroul de coordonare umanitară al Naţiunilor Unite din teritoriile ocupate, mai mult de 170 de obstacole în calea circulaţiei (puncte de control, bariere metalice, blocuri de piatră, valuri de pământ, tranşee), sunt diseminate în această regiune. Ele opresc traficul automobil nu doar dinspre şi înspre centrul şi sudul Cisiordaniei, car şi între marile oraşe din nord ca Napluz, Tulkarem şi Jenin şi chiar între sate.

Napluz, de exemplu, este rupt de împrejurimile sale de şase puncte de control, cu reguli de funcţionare distincte pentru aproape fiecare dintre ele. La barajul de la Beit Iba, în vest, trecerea taxiurilor este interzisă în ambele sensuri. La Huwara, în sud, intrarea este autorizată, dar ieşirea nu este permisă decât şoferilor dotaţi cu un permis eliberat de armată. Prin Beit Furik, în est, nu pot trece decât locuitorii cătunului [alăturat]. La punctul de control 17, mai la nord, doar şoferii care nu numai că locuiesc în satele contingete, dar mai mai şi dispun de un permis în regulă, au drept să treacă.

Şi aşa mai departe. Regulamentul unui punct de control este pe cât de nesigur pe atât de schimbător. Impactul său este întotdeauna devastator. “Mi-e mai uşor să călătoresc în Statele Unite decât să mă întorc la Napluz”, suspină Tariq Hamadna, un şofer care locuieşte la Asira Aş-Şamaliya, un sat situat aproape de barajul 17, dar care, în plina unui permis, nu are voie să treacă. “Administraţia militară îmi respinge cererile, explică el, căci, în 1992, am făcut un an de închisoare. Singurul traseu pe care pot munci este din sat până la punctul de control şi înapoi. Cinci minute de drum la un şekel şi jumătate (un şekel este echivalentul a aproximativ 18 centime de euro). Ne învârtim în cerc ca nişte animale în cuşcă.”

La fiecare nouă restricţie a armatei, şoferii încearcă să găsească o soluţie. Ca şi în cazul câmpiei de la Ramin, defrişează drumuri alternative, printre livezi de măslini şi coline, care durează atâta timp cât armata încă nu le-a reperat şi blocat. Pentru a se sustrage barajelor mobile, taxiurile au creat şi ele o reţea de informatori. Instalaţi în proximitatea zonelor de risc, aceşti palestinieni îi informează pe şoferi prin telefon despre prezenţa sau absenţa armatei. “Ei sunt tam-tam-urile noastre”, spune Raed Salahat. Succesul lor este atât de mare încât unii dintre ei au obţinut din partea companiei de telefonie mobilă Jawwal numere cu suprataxă care le garantează obţinerea unui procentaj din încasările făcute pe urma miilor de apeluri pe care le primesc în fiecare lună.

Dar acest sistem are limitele lui. Iyad Kurdi, patronul Itemad, cea mai veche agenţie de taxiuri din Napluz, ştie mai bine ca oricine. De la biroul său din centrul oraşului, bărbatul de patruzeci de ani aflat la conducerea sindicatului şoferilor din nordul Cisiordaniei îşi enunţă cu o voce obosită cifra de afaceri, în cădere cu 70%.

Criza este datorată parţial de irupţia pe piaţă a sute de “şebab” (tineri) care trec drept taximetrişti profitând de apatia poliţiei palestineien. “Din 2400 de taxiuri care lucrează în Napluz, aproximativ 1000 sunt maşini furate din Israel ale căror şoferi n-au nici permis nici asigurare”, deplânge el. Dar fărâmiţarea Cisiordaniei de către punctele de control joacă şi ea un rol determinant.

Din cei 40 de şoferi pe care îi foloseşte, numai jumătate au dreptul de a trece prin punctele de control care asediază oraşul Napluz. “În Israel, un taxiu poate face în medie 1000 de kilometri pe zi. Noi, dacă depăşim 200, ne putem considera mulţumiţi”, spune el. La Huwara, barajul care comandă accesul spre Ramallah şi tot sudul Cisiordaniei, aşteptarea poate dura o zi întreagă.

Iyad Kurdi, care s-a obişnuit să-i vadă pe şoferii lui revenind la capătul răbdării, şi-a aşezat în sertar o serie de pastile antistres şi împotriva durerii de stomac. “Dispun chiar de un aparat de măsurat presiunea arterială, mărturiseşte el deschizând o cutie albastră din plastic. Un studiu recent condus de doctorii străini a arătat că 80% dintre şoferii de taxi palestinieni suferă de hipertensiune arterială.”

Această situaţie este în antiteză cu trecutul strălucit al companiei Itemad. Atunci când Hussein Kurdi, tatăl lui Iyad, a inaugurat-o în 1959 după ce muncise pentru legiunea arabă a generalului britanic Glubb Paşa, şoferii său ajungeau până la Bagdad. Un tract publicitar îngălbenit de vreme laudă “călătorii prin deşert”. Itemad era atunci agenţia burgheziei din Napluz, ale cărei legături tradiţionale o unesc de familia regală haşemită.

“După 1967 şi ocupaţia israeliană, frontiera iordaniană a fost închisă, povesteşte Iyad Kurdi. După 1994 şi începutul procesului de pace, accesul în Fâşia Gaza n-a mai fost posibil fără permis. După 2000 şi a doua Intifada, nimeni n-a mai putut merge în Gaza. Şi de atunci, din 2005, nici măcar accesul la Wadi Badhan nu ne-a mai fost cu putinţă. Lumea întreagă se dezvoltă, schimbă şi leagă relaţii, numai noi suntem închişi într-un teritoriu din ce în ce mai îngust.”

Yusuf Hajaj a trăit această metamorfoză. Cu alura fragilă, mustaţa tăiată corect şi surâsul timid, bătrânul, îmbrăcat cu o haină roşie uzată, conduce pentru Itemad din 1960. Un “angajat model care n-a ratat nici o comandă în patruzeci şi şase de ani de carieră”, afirmă patronul său.

Altădată, îi conducea în maşină pe parlamentarii iordanieni între Napluz, Amman şi Ierusalim. Azi, în vârstă de 68 de ani, lucrează între centrul oraşul şi tabăra de refugiaţi din Balata. Mai puţin de zece kilometri dus-întros. Din “raţiuni de securitate”, armata israeliană a refuzat să-i livreze un permis cu care să iasă din Napluz.

Acest articol a apărut în cotidianul francez Le Monde, ediţia din 12 decembrie 2006. A fost preluat şi aici.

Despre Gaza şi “scuturile umane” (de Alain Gresh)

Istoria se repetă. În timp ce armata israeliană îşi continuă ofensivele ucigaşe în Gaza, în indiferenţa ţărilor europene şi cu susţinerea afirmată a Washingtonului, reapare o dezbatere care izbucnise în primele luni care au urmat declanşării celei de-a doua Intifada, la sfârşitul lui septembrie 2000. Din nou, presa vorbeşte despre “scuturile umane” şi de utilizarea de către combatanţii palestinieni a femeilor şi a palestinienilor pentru auto-protecţie. Cu o singură diferenţă: în 2006, spre 2000, mass-media noastră pare cu mult mai tentată să accepte termenul de “scuturi umane” utilizat de responsabilii israelieni. Încetul cu încetul, se impune versiunea israeliană asupra conflictului.

Înainte de a reveni asupra câtorva aspecte privitoare la ceea ce se petrece în Gaza, aş vrea să propun câteva pagini scrise în deschiderea cărţii mele Israel-Palestina, adevăruri asupra unui conflict (Hachette), apărută în septembrie 2001, şi care abordează această problemă a “scuturilor umane”.

“Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei sud-africane, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a negrilor?” Dacă aceste cuvinte ar fi fost scrise a doua zi după începerea răscoalei din Soweto din 1976, care a adus în atenţia lumii tinerii Africii de Sud, l-ar fi discreditat definitiv pe autorul lor…

Or, acest text a fost scris de Bernard-Henri Lévy în Le Point, numărul din 13 octombrie 2000. Putem citi: “Despicăm firul în patru dacă ne întrebăm de unde veneau aceşti copii, cine îi pusese în linia întâi, în cadrul cărei lugubre strategii a martiriului? […] Greşim oare dacă sugerăm că brutalitatea iraţională a armatei israeliene, dezlănţuirea ei şi disproporţia mijloacelor folosite sunt răspunsul la ceea ce ar trebui să numim o declaraţie de război a palestinilor?” Zeci de tineri de mai puţin de 18 ani, uneori copii, au fost omorâţi de-a lungul primelor săptămâni ale celei de-a doua Intifada. Şi Bernard-Henri Lévy se întreabă ce făceau în prima linie. Şi-ar fi pus aceeaşi întrebare dacă aceşti tineri ar fi fost bosniaci sau ceceni?

Câteva săptămâni mai târziu, Bernard-Henri Lévy îşi “rectifică” lejer tirul, dacă se poate spune astfel, în urma unei călătorii în Palestina: “Un argument pe care nu-l voi mai utiliza, recunoaşte el, după ce am auzit mame palestiniene care-mi spuneau, ca toate mamele din lume, angoasa lor paroxistică atunci când, la ora întoarcerii de la şcoală, nu-l văd pe fiul lor întorcându-se: “copii împinşi cu bună ştiinţă înainte, transformaţi în mod deliberat în scuturi umane, etc.”. Dar, el adaugă că micuţul Muhammad al-Durra, copilul a cărui moarte a fost filmată în direct de camere de televiziune, a fost omorât de “un glonţ pierdut” şi nu de “tirul unui soldat evreu asasin de copii” (Le Point, 24 noiembrie 2000). Aşadar, Bernard-Henri Levy are nevoie de o călătorie în Palestina ca să înţeleagă că mamele palestiniene nu urlă de bucurie atunci când le sunt omorâţi copiii, că palestinienii sunt, pur şi simplu, fiinţe umane?

Istoria joacă uneori feste ironice, aşa cum o dovedeşte anecdota ce urmează. Manifestaţia a fost dură. Înfruntările s-au prolungit. La finalul unei zile de răzmeriţe, s-au cules 9 morţi şi 44 de răniţi gravi. Dintre cei din urmă, 18 au între 8 şi 16 ani, 14 au între 16 şi 20 de ani. Presa îi denunţă pe părinţii care se servesc de copiii lor ca de nişte “scuturi umane”, sau care-i trimit la moarte în vreme ce ei rămân liniştiţi acasă. Faptele se petrec în Palestina, desigur, dar în… noiembrie 1945 la Tel-Aviv. Manifestanţii erau evrei care protestau împotriva restricţiilor imigraţiei. Davar, cotidianul centralei sindicale evreieşti (Histadrut), publica atunci o caricatură care i-a adus interdicţia timp de o săptămână: un medic, alături de copiii răniţi aflaţi pe un pat de spital, spune unui coleg: “Buni trăgători, englezii ăştia! Nu ratează nici măcar ţinte atât de mici!”

Episodul a fost relatat de Charles Enderlin, corespondent al France 2 la Ierusalim, a cărui echipă a filmat în direct moartea micuţului Muhammad al-Durra. Bernard-Henri Lévy ar fi scris la vremea aceea că tinerii manifestanţi fuseseră omorâţi de un “glonţ pierdut”? Şi ce înseamnă formula lui “soldat evreu asasin de copii”? Un avertisment dat tuturor celor care critică armata israeliană: sunteţi purtătorii unui antisemitism camuflat, propagaţi cele mai rele clişee ale antisemitismului, despre evreii “băutori de sânge de copil”. Dacă “filosoful” nostru ar fi citit pur şi simplu presa israeliană, ar fi ştiut că, da, soldaţii israelieni omoară premeditat, inclusiv pe copii.

Jurnalista israeliană Amira Hass a publicat acest dialog iraţional cu un trăgător de elită al armatei israeliene: “Ni se interzice să omorâm copii”, explică el vorbind despre ordinele primite de la ierarhia sa. Dar adaugă: “Nu veţi trage într-un copil care are 12 ani sau mai puţin. Mai sus de 12 ani, este autorizat. Aşa ni se spune” (Le Monde, 24 noiembrie 2000). Organizaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului Betselem, sprijinindu-se pe cifrele date publicităţii de armata israeliană însăşi, a arătat că în cazul a trei sferturi dintre incidentele cele mai mortale dintre începutul primei Intifada şi 15 noiembrie 2000, nu se decelase nici o prezenţă a trăgătorilor palestinieni (International Herald Tribune, 14 decembrie 2000). Presa a menţionat numeroase cazuri în care palestinieni, da, copii, fuseseră ucişi în mod deliberat în timp ce viaţa soldaţilor nu fusese câtuşi de puţin în pericol. Refuzul armatei de a deschide anchete în cazul celor mai multe acestor evenimente încurajează desigur un astfel de comportament. De-a lungul celei de-a doua Intifada, 116 copii au fost ucişi în Gaza, 253 în Cisiordania. Iar o anchetă a unui alt ziarist israelian, Joseph Algazy, de la cotifianul Haaretz, a relevat coşmarul zecilor de palestinieni de 14, 15 şi 16 ani bătuţi, maltrataţi şi chiar, în cazul unora, torturaţi în închisorile israeliene.

Să ne întoarcem la ce se întâmplă azi în Gaza. Să începem cu câteva cifre brute, fără suflet, dar grăitoare. După statisticile culese de Patrick O’Connor, în articolul său din 4 noiembrie, Israel’s Large-Scale Killing of Palestinians Passes Unreported, între 29 martie 2006 (data intrării în funcţie a guvernului condus de Hamas) şi 3 noiembrie, 491 de palestinieni au fost ucişi de către israelieni în comparaţie cu 19 israelieni omorâţi de către palestinieni, adică 26 de palestinieni la fiecare 1 israelian. Din 1 iulie încoace, proporţia este de 76 de palestinieni la fiecare 1 israelian.

Dar este vorba despre terorişti, ni se va spune, şi exact acest argument a fost utilizat de către primul ministru Ehud Olmert în faţa parlamentului, în 30 octombrie, afirmând că armata israeliană omorâse 300 de “terorişti” în Gaza. Organizaţia israliană pentru drepturile omului B’Tselem a răspuns că, efectiv, armata israeliană omorâse 294 de palestinieni în Gaza de la răpirea caporalului Gilad Şalit din 26 iunie şi până în 27 octombrie. Dar, adaugă ea, mai mult de jumătate – 155 de persoane dintre care 61 de copii – sunt civili care nu participau la lupte.

Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, a lansat în 3 noiembrie un apel Israelului “pentru ca acesta să dovedească cea mai mare reţinere, să nu precupeţească nici un efort pentru a proteja civilii şi să se abţină de la agravarea unei situaţii deja grave.” A făcut apel şi la militanţii palestinieni “să înceteze să lanseze rachete împotriva ţintelor civile israeliene.” Ca răspuns la această declaraţie, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Sean MacCormack, a replicat, în 3 noiembrie, că situaţia din Gaza fusese provocată de acţiunea teroriştilor şi că Israelul nu face decât să se apere.

Vom nota declaraţiile tipice pentru “limba de lemn” ale purtătorului de cuvânt al ministerului francez al afacerilor externe din 2 noiembrie: “Am notat că operaţiunea israeliană din nordul Fâşiei Gaza a provocat moartea a unsprezece persoane. Reamintim că este indispensabilă evitarea escaladei şi tensiunile trebuie reduse. Situaţia care prevalează azi în Gaza este foarte preocupantă. Acest lucru întăreşte cu atât mai mult necesitatea relansării procesului de pace.” Ele sunt confirmate a doua zi: “Ne-am exprimat deja în mai multe reprize, cu precădere, în privinţa situaţiei din Fâşia Gaza. Aminteam şi în cursul zilei de ieri că eram preocupaţi de această situaţie şi că facem apel fireşte la ambele părţi să se abţină de la escaladare. Franţa doreşte relansarea procesului de pace, şi, aşa cum ştiţi, este gata să contribuie la el. Considerăm că actele de violenţă nu sunt metodele care vor permite rezolvarea conflictului.” Partea cea mai uimitoare a acestor declaraţii, care evită condamnarea guvernului israelian, este că responsabilii francezi nu par să-şi dea seama în ce măsură ele discreditează discursul occidental despre drepturile omului, democraţie, justiţie, etc., şi că dau apă la moară forţelor celor mai extremiste.

Pentru a sfârşi, iată traducerea integrală a textului lui Ahmed Yussef, consilier al primului-ministru Ismail Haniyeh, apărut cu o zi înaintea actualei escalade în ediţia din New York Times din 1 noiembrie şi intitulat “Pause for Peace” (O pauză pentru pace, reprodus în International Herald Tribune din 2 noiembrie). Semnalasem deja o autocritică a unui responsabil al Hamas intitulată “Milă pentru Gaza” într-un blog precedent. Dacă opinia lui Yussef nu reprezintă fără îndoială decât unul dintre curentele din interiorul organizaţiei islamice, mi se pare interesant s-o ascultăm şi mai cu seamă s-o înţelegem.

“Aici în Gaza puţini oameni visează la pace. Pentru moment, cei mai mulţi îndrăznesc doar să viseze la o absenţa a războiului. Din această cauză Hamas a propus un armistiţiu de lungă durată în timpul căruia popoarele palestinian şi israelian vor putea să negocieze o pace durabilă.

În arabă la armistiţiu se spune “hudna”. Întinzându-se pe durata a 10 ani, ea este recunoscută de jurisprudenţa musulmană ca un acord concomitent legitim şi constrângător. Hudna este mai mult decât concepţia occidentală despre încetarea focului şi constrânge părţile să utilizeze această perioadă pentru a căuta o rezolvare durabilă şi non-violentă a diferendurilor. Coranul acordă un mare merit acestor eforturi pentru a promova întelegerea între popoare. În timp ce războiul dezumanizează inamicul şi-l face mai uşor de ucis, hudna dă ocazia umanizării opozanţilor şi a înţelegerii poziţiei lor în scopul rezolvării conflictelor, fie că sunt inter-tribale sau internaţionale.”

O asemenea concepţie – cea a unei perioade de non-război dar şi de rezolvare parţială a unui conflict – este străină Occidentului şi a fost primită cu multă suspiciune. Mulţi dintre occidentalii cu care am vorbit se întreabă cum se pot opri violenţele fără să se rezolve conflictul.

Aş spune, totuşi, că un astfel de concept nu este atât de ciudat pe cât pare. La urma urmei, Armata Republicană Irlandeză (IRA) îşi oprise acţiunile militare îndreptate în direcţia eliberării Irlandei de Nord fără să recunoască automat şi suveranitatea britanică. Republicanii irlandezi continuă să aspire la unitatea Irlandei libere de tutelă britanică, dar vor să utilizeze în acest scop mijloace pacifiste. Dacă IRA ar fi fost obligată să renunţe la viziunea unei Irlande reunificate înainte de negociere, pacea nu şi-ar fi intrat niciodată în drepturi. De ce să se ceară mai mult palestinienilor, în condiţiile în care se ştie că spiritul poporului nostru nu o va permite niciodată?

Când Hamas se angajează într-un acord internaţional, o face în numele lui Dumnezeu şi-şi ţine cuvântul. Hamas a respectat precedentele sale acorduri privitoare la încetarea focului, aşa cum israelienii recunosc fără entuziasm, notând că “cel puţin Hamas face ceea ce spune”.

Propunerea hudnei nu este un vicleşug, aşa cum afirmă unii, pentru a întări aparatul nostru militar, pentru a câştiga timp în vederea unei mai bune organizări, sau pentru a întări controlul noastru exercitat asupra Autorităţii Palestiniene. Mişcările politice fundamentate pe credinţa islamică din Algeria, din Egipt, din Irak, din Iordania, din Kuweit, din Malaezia, din Maroc, din Turcia şi din Yemen au utilizat tactica hudnei pentru a evita extinderea unui conflict. Hamasul va avea acelaşi comportament înţelept şi onorabil.

Noi, palestinienii, suntem gata de o hudna pentru a pune capăt imediat ocupaţiei şi pentru a începe o perioadă de coexistenţă paşnică, în cursul căreia cele două părţi să nu utilizeze nici o formă de agresiune sau de provocare militară. În timpul acestei perioade de calm şi de negociere, vom putea aborda chestiuni importante ca dreptul la reîntoarcere şi eliberarea prizonierilor. Dacă negocierile duc la o soluţie durabilă, atunci viitoarea generaţie de palestinieni şi de israelieni vor putea decide prelungirea sau nu a hudnei, căutând astfel o pace negociată.

Poate exista o soluţie globală a conflictului azi, săptămâna asta, luna asta sau chiar anul ăsta. Un conflict care sângerează de atât de mult timp poate totuşi să fie rezolvat de-a lungul unui deceniu de coexistenţă paşnică şi de negocieri. Aceasta este singura soluţie de schimbare rezonabilă a situaţiei actuale. O hudna va conduce la sfârşitul ocupaţiei şi va crea un spaţiu şi calmul pentru rezolvarea problemelor în suspans.

Puţini dintre oamenii din Gaza visează. În ultimele şase luni a fost chiar dificil să se doarmă aici. Dar speranţa n-a murit. Şi când îndrăznim să sperăm, iată ce vedem: o hudna de zece ani în timpul cărora, dacă Dumnezeu vrea, vom învăţa să visăm la pace.”

Cf. sursa in limba franceza.