Razboiul de cinci zile din Gaza
Saptamana aceasta mi-am amintit povestea veche a unei mame evreiesti care isi lua ramas bun de la fiul ei chemat sa lupte in armata Tarului impotriva turcilor.
"Nu te stradui prea mult", il sfatuieste ea, "omoara un turc si odihneste-te. Omoara inca un turc si odihneste-te din nou..."
"Dar, mama", a exclamat el, "daca ma omoara turcul pe mine?"
"Sa te omoare?" exclama ea. "De ce? Ce i-ai facut tu lui?"
Nu este o gluma (si aceasta nu este o saptamana pentru glume). Este o lectie de psihologie. Mi-am amintit de ea cand am citit declaratia lui Ehud Olmert in care spunea ca mai mult de orice este nervos datorita izbucnirii de fericire din Gaza datorat atacului din Ierusalim, in urma caruia opt studenti talmudisti au fost ucisi.
Inainte de asta, in ultimul sfarsit de saptamana, armata israeliana a ucis 120 de palestinieni in Fasia Gaza, jumatate din ei civili, intre ei zeci de copii. Asta nu a fost "ucide un turc si odihneste-te". A fost "omoara o suta de turci si odihneste-te". Dar Olmert nu intelege.
Razboiul de Cinci Zile din Gaza (cum l-a numit un conducator Hamas mai tarziu) a fost doar un nou scurt capitol din lupta israelo-palestiniana. Iar acest monstru sangeros nu e niciodata satisfacut; apetitul lui creste cu fiecare noua hranire.
Capitolul a inceput cu "lichidarea tintita" a cinci militanti importanti din Fasia Gaza. "Raspunsul" a fost o salva de rachete, iar de data aceasta nu numai asupra Sderotului, ci si asupra Ashkelonului si Netivotului. "Raspunsul" la "raspuns" a fost incursiunea armatei si uciderea pe indelete.
Scopul declarat a fost, ca intotdeauna, oprirea lansarii de rachete. Mijlocul: uciderea unui numar maxim de palestinieni pentru a le da o lectie. Decizia s-a bazat pe conceptul israelian traditional loveste populatia iar si iar, pana ce isi dau jos conducatorii. Strategia a fost incercata de sute de ori si a ratat de o suta de ori.
De parca ar fi lipsit un exemplu pentru prostia propagatorilor acestui concept, a fost aratat la TV de catre fostul general Matan Vilnai, cand a spus ca palestinienii isi aduc "un Shoah peste propriile persoane". Cuvantul din ebraica Shoah este cunoscut in toata lumea su are un sens clar: Holocaustul pe care l-au facut nazistii impotriva evreilor. Declaratia lui Vilnai s-a raspandit ca un incendiu prin toata lumea araba si a pornit o unda de soc. Am primit si eu o duzina de telefoane si mesaje email din intreaga lume. Cum sa convingi oamenii ca in ebraica de zi cu zi Shoah inseamna "numai" un dezastru de amploare si ca Generalul Vilnai, un fost candidat pentru postul de sef al statului major, nu este unul dintre cei mai inteligenti oameni?
Cu cativa ani in urma, presedintele Bush a chemat la o "Cruciada" impotriva terorismului. Nu avea habar ca pentru milioane de arabi, cuvantul "Cruciada" aduce in minte una dintre cele mai mari crime ale istoriei umane, masacrul infricosator savarsit de cruciatii autentici impotriva musulmanilor (si a evreilor) pe aleile din Ierusalim. Intr-un concurs de inteligenta facut intre Bush si Vilnai, rezultatul, daca ar exista, ar fi incert.
Vilnai nu intelege ce inseamna cuvantul "Shoah" pentru altii, iar Olmert nu intelege de ce exista jubilare in Gaza dupa atacul facut asupra scolii talmudice din Ierusalim. Oameni intelepti ca acestia conduc statul, guvernul si armata. Oameni intelepti ca acestia controleaza opinia publica prin media. Ce este comun pentru toti acestia: sensibilitatea tocita fata de sentimentele oricaruia care nu este evreu/israelian. De aici sare incapacitatea lor de a intelege psihologia celeilalte parti si astfel consecintele propriilor cuvinte si actiuni.
De asemenea, acest lucru se exprima si prin inabilitatea de a intelege de ce oamenii Hamas-ului au revendicat victorie in Razboiul de cinci zile. Ce victorie? Numai doi soldati israelieni si un civil israelian au murit, in comparatie cu 120 de palestinieni morti, insumand luptatori si civili.
Dar aceasta batalie a fost purtata intre una din cele mai puternice armate din lume, echipate cu cele mai moderne arme de pe pamant, si cateva mii de soldati neantrenati care folosesc armament primitiv. Daca batalia a ajuns la remiza - si o astfel de batalie ajunge intotdeauna la remiza - este o victorie mare pentru partea slaba. In Al Doilea Razboi din Liban si in Razboiul din Gaza.
(Binyamin Netanyahu a facut una dintre cele mai stupide declaratii in aceasta saptamana, cand a spus ca "armata israeliana trebuie sa treaca de la uzura la hotarare". Intr-o astfel de confruntare, nu exista niciodata hotarare.)
Efectul adevarat al unei astfel de operatiuni nu este exprimat prin fapte materiale si cantitative: atati si atati morti, atati si atati raniti, atat si atat distrus. Se exprima in rezultate psihologice ce nu pot fi masurate si astfel sunt inaccesibile pentru mintile generalilor: cata ura s-a adaugat la caldarea in fierbere, cati noi potentiali sinucigasi cu bomba s-au produs, cata lume a promis razbunare si a devenit o bomba cu ceas - la fel ca tanarul din Ierusalim, care s-a trezit intr-o dimineata frumoasa saptamana asta, si-a luat o arma, s-a dus la scoala talmudica Mercaz Harav si a omorat cati a putut.
Acum conducerea politica si militara a Israelului sta la masa sa discute ce este de facut, cum sa "raspunda". Nu a venit nici o idee noua si nu va veni nici o idee noua pentru ca nici unul dintre acesti politicieni si generali nu este capabil sa aduca o idee noua. Se pot doar intoarce la sutele de lucruri pe care le-au facut deja si care au esuat de o suta de ori.
Primul pas pe drumul pentru a iesi din aceasta nebunie este pregatirea pentru a te indoi de toate conceptele si metodele ultimilor 60 de ani si pentru a incepe sa gandesti din nou, chiar de la start.
Asta este intotdeauna greu. Este chiar mai greu pentru noi, deoarece conducerea noastra nu are nici o libertate de cuget - gandirea ei este foarte aproape legata de gadirea conducerii americane.
Saptamana aceasta a fost publicat un document socant: articolul lui David Rose din Vanity Fair. El descrie cum oficialii americani au dictat in ultimii ani fiecare pas al conducerii palestiniene, pana la ultimul detaliu. Desi articolul nu se atinge de relatia israelo-americana (in sine o omisie surprinzatoare) este de la sine inteles ca parcursul american, inclusiv cele mai mici detalii, este coordonat cu guvernul israelian.
De ce socant? Acest lucruri erau cunoscute dinainte, in termeni generali. Astfel, articolul nu a adus surprize: (a) Americanii i-au ordonat lui Mahmoud Abbas sa tina alegeri parlamentare, astfel ca Bush sa fie prezentat ca aducator de democratie in Orientul Mijlociu. (b) Hamas a castigat o victorie surpriza. (c) Americanii au impus un boicot asupra palestinienilor astfel incat sa nulifice rezultatul alegerilor. (d) Abbas a diversionat pentru un scurt moment de la politica dictata lui si, sub auspicii (si presiuni) saudite, a facut o intelegere cu Hamas-ul, (e) americanii au incheiat asta si l-au obligat pe Abbas sa dea serviciile de securitate pe mana lui Muhammad Dahlan, pe care l-au ales ei pentru rolul de om cu influienta in Palestina, (f) americanii i-au furnizat destui bani si destule arme lui Dahlan, i-au antrenat oamenii si i-au ordonat sa faca o lovitura de stat impotriva Hamasului in Fasia Gaza, (g) guvernul Hamas ales a dejucat miscarea si a facut chiar el un contra-puci armat.
Toate acestea erau stiute dinainte. Ce e nou e ca mixtura de stiri, barfe si banuieli inteligente s-a condensat intr-un raport plin de autoritate si substanta, bazat pe documente oficiale americane. Depune marturie pentru ignoranta abisala americana, care intrece chiar si ignoranta israeliana, fata de procesele interne palestiniene.
George Bush, Condoleezza Rice, sionistul neocon Elliot Abrams si asortimentul de generali americani care nu au nici un fel de informatii se intrec cu Ehud Olmert, Tzipi Livni, Ehud Barak si generalii nostri asortati, a caror intelegere ajunge numai pana la capatul tunurilor tancurilor.
Americanii l-au distrus intre timp pe Dahlan aratandu-l public ca agentul lor, pe linia "este un fiu de catea, dar este fiul nostru de catea". Saptamana aceasta, Condoleezza i-a dat o lovitura mortala lui Abbas, de asemenea. El a anuntat dimineata ca suspenda (inutilele) negocieri de pace cu Israelul, adica exact minimul a ce putea face ca raspuns la atrocitatile din Gaza. Rice, care a primit stirea in timp ce lua micul dejun in preajma incantatoarei companii a lui Livni, l-a chemat imediat pe Abbas si i-a ordonat sa renunte la anuntul sau. Abbas s-a lasat, expunandu-se in fata poporului sau in toata goliciunea sa.
Logica nu a fost data Poporului lui Israel pe Muntele Sinai, ci data grecilor antici de pe Muntele Olimp. In ciuda acestui inconvenient, sa incercam s-o aplicam.
Ce incearca guvernul nostru sa obtina in Gaza? Vrea sa dea jos conducerea Hamas (si intamplator sa puna sfarsit lansarii de rachete impotriva Israelului).
A incercat sa obtina asta prin impunerea unei blocade totale asupra populatiei, sperand ca se vor ridica si vor da jos Hamas-ul. Asta nu le-a reusit. Alternativa este sa reocupe intreaga Fasie. Asta ar purta un pret inalt in vieti de soldati, poate chiar mai mare decat e dispus publicul israelian sa plateasca. De asemenea, nu va ajuta deoarece Hamas-ul se va intoarce in momentul in care trupele israeliene se retrag. (Dupa regula prima pentru gherile a lui Mao Zedung: "Cand inamicul avanseaza, retrage-te. Cand inamicul se retrage, avanseaza.")
Singurul rezultat al Razboiului de Cinci Zile este intarirea Hamas si ralierea poporului palestinian in spatele sau - nu doar in Fasia Gaza, ci chiar si in Cisiordania si Ierusalim. Celebrarea victoriei a fost justificata. Lansarea de rachete nu s-a oprit. Raza de actiune a rachetelor este in crestere.
Dar sa presupunem ca aceasta politica a reusit si ca Hamasul a fost distrus. Atunci ce facem? Abbas si Dahlan s-au putea intoarce numai pe tancurile israeliene, ca subcontractori ai ocupatiei. Nici o companie de asigurari nu le-ar acoperi viata. Iar daca nu s-ar intoarce, ar fi haos, de unde ar aparea forte extreme pe care nici macar nu ni le putem imagina.
Concluzia: Hamas-ul este acolo. Nu poate fi ignorat. Trebuie sa ajungem la un armistitiu cu el. Nu la o oferta trucata ca "daca se opresc ei din tras primii, ne oprim si noi". Un armistitiu, ca si un tango, are nevoie de doi participanti. Trebuie sa vina dintr-o intelegere detailata care va include incetarea tuturor ostilitatilor, armate si de alt fel, din toate teritoriile.
Armistitiul nu va tine daca nu este acompaniad de negocieri accelerate pentru un armistitiu pe termen lung si pace. Astfel de negocieri nu pot fi tinute cu Fatah fara Hamas, precum nici cu Hamas fara Fatah. Astfel, necesarele pentru un guvern palestinian include ambele miscari. Trebuie sa aduca personalitati precum Marwan Barghouti, care se bucura de increderea intregului popor palestinian.
Este tocmai opusul politicii israelo-americane prezente, care ii interzice lui Abbas si sa vorbeasca cu Hamas. In toata conducerea israeliana, precum si in cea americana, nu exista nimeni care sa indrazneasca sa spuna asta deschis. Astfel, ceea ce a fost este ce va fi.
Vom omori o suta de turci si ne vom odihni. Iar din cand in cand, un turc va veni si va omori cativa dintre noi.
De ce, in numele Domnului? Ce le-am facut noi lor?
Uri Avnery este un scriitor israelian si activist pentru pace. Tradus dupa originalul din limba engleza.
Se afișează postările cu eticheta voci ale conştiinţei israeliene. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta voci ale conştiinţei israeliene. Afișați toate postările
vineri, martie 28, 2008
miercuri, februarie 06, 2008
Avraham Burg: Apostat sau avatar? (de John F. Mahoney)
Avraham Burg este autorul noii cărţi, Invingându-l pe Hitler, şi subiectul unui recent şi provocator articol din revista The New Yorker.
In publicaţiile sale Burg anunţă sfârşitul acţiunilor sioniste.Vreţi să ştiţi, intreabă el pe câţiva prieteni israelieni, de ce se aruncă palestinienii in aer prin restaurante ? Uitaţi-vă la cum ii tratăm. Credeţi că dependenţa noastră de dolarii americani şi de armele lor este bună ? Mai gândiţi-vă. Vreţi să păstrati o majoritate evreiască in ţara noastră ? Nici o problemă. Expulzaţi-i pe arabi sau trimiteţi-i in bantustane.
Aceste declaraţii i-au atras condamnarea din partea intregului spectru politic israelian şi au provocat controverse in media americano- evreiască. Cu siguranţă, critica sa reprezintă ceva nou. Dar noutatea nu constă in ceea ce spune. Cum o să vedem, şi alţi evrei, israelieni sau americani şi-au exprimat puncte de vedere asemănătoare.
Viitorul statului naţional sionist
“Suntem deja morţi. Incă n-am primit vestea, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge”- Avraham Burg, revista Ha’aretz de week-end, 6 iunie 2007
Naţiunea israeliană de astăzi este construită pe un schelet de corupţie şi pe fundaţii de oprimare şi nedreptate. Ca urmare, sfârşitul acţiunilor sioniste ne bate la uşă. Există o reală şansă ca cea de astăzi să fie ultima generaţie sionistă. Poate totusi să mai existe un stat evreiesc aici, dar el va fi de un alt fel, mai ciudat si mai hidos.- Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003.
Realitatea israeliana nu mai este atrăgătoare. Oamenii nu vor să accepte asta dar Israelul a ajuns la marginea prăpastiei. Intrebaţi-i pe prietenii voştri dacă cred că copiii lor vor trăi aici. Câţi vor spune “da” ? Cel mult jumătate. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a rupt de acest loc. Şi fără elită nu mai există naţiune. —Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007
Mama lui Sami Esmail a fost una din supravieţuitoarele masacrului de la Deir Yassin din 1948. Ea şi soţul ei au venit in Brooklyn unde şi-au inceput o afacere cu fructe uscate. Când s-au pensionat, ei s-au retras la Ramallah, pe malul vestic.
In decembrie 1977, Esmail , cetăţean american, a fost chemat la căpătâiul tatălui său aflat pe moarte. De indată ce a coborât din avion, pe aeroportul Ben Gurion, a fost arestat si interogat timp de mai multe ore de către poliţia secretă israeliană care i-a cerut să marturisească că a fost instruit militar in Libia. Le-a spus că nu este adevărat.Israelul ar trebui să fie o democraţie, spunea el. Dacă aveau vreo dovadă, să o prezinte in faţa tribunalului. Ei au râs. Nu este democraţie aici, spuneau ei dispreţuitor, e doar pentru ochii străinilor.
Atunci, ziceau ei, o s-o dovedească. L-au dezbrăcat şi au facut glume cu tentă sexuală pe seama lui. L-au lovit. L-au incătuşat şi l-au dus la secţia de poliţie Baedaktic unde l-au inchis intr-o celulă de 2 mp. Timp de mai multe zile, şapte oameni l-au interogat zi si noapte. La un moment dat a leşinat pe podea din cauza lipsei de somn. A fost imbrăcat si dezbrăcat de mai multe ori. A fost lovit cu pumnii şi tras de păr. Apoi i-au adus aminte că tatăl său era pe moarte.
La un moment dat a innebunit, a izbucnit in plâns şi a strigat “In regulă. Lăsaţi-mă in pace. Ce vreţi să scriu ?” I-au dictat o mărturie in care spunea ca a fost recrutat de cutare şi cutare, că numele său de cod era cutare, şi că a invăţat să mânuiască explozibile şi arme de foc in Libia.
In 12 iunie 1978, Esmail a fost condamnat la 15 luni de inchisoare; a fost eliberat in 18 octombrie 1978. Intr-un interviu acordat publicaţiei noastre “The Link”, in ediţia din noiembrie-decembrie 1978, l-am intrebat: Cum apreciaţi rolul avocatei dvs. israeliene Felicia Langer ? Răspunsul său a fost: O consider pe Felicia Langer ca pe o mamă. Am văzut pe faţa ei că mă ţinea ca pe un copil timp de zece luni. A suferit mult pentru mine. De multe ori i-au curs lacrimile când ii povesteam despre ceea ce mi se intamplă. Când a venit a doua oara mi-a adus un prosop, o pastă de dinţi şi o bucată de săpun, iar mai târziu mi-a adus o camaşă si când am plecat i-a dat consulului 20 de dolari să am bani de cheltuială. A fost mai mult decât o mamă pentru mine. Faptul că Felicia a iesit in public si a spus că “il consider pe Sami ca un al doilea fiu al meu” şi faptul că avem sentimente comune, este un semn că evreii si palestinienii pot ajunge la o inţelegere. Speranţa mea este că acesta e un semn bun pentru viitor, că poate exista inţelegere, o adevarată inţelegere intre oameni.
Felicia Langer cunoaste trauma pe care a trait-o mama lui Sami. Familia ei a trebuit să plece din Polonia in Rusia ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, şi soţul ei este supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. A venit in Israel in 1950 şi a absolvit facultatea de drept in 1964. După războiul din 1967 şi-a petrecut 23 de ani incercând să apere palestinieni, cel mai adesea fără succes. Epuizată complet, şi realizând că sistemul justiţiar militar a devenit o farsă, ea a părăsit Israelul in 1990 auto-exilându-se in Tuningen-Germania, unde continuă şi astăzi sa denunţe ocupaţia. Aici, ca şi in Israel, este atacată de către alţi evrei care o acuză de trădare şi o ameninţă cu moartea.
In 1990, Felicia Langer călătoreşte la Stockholm unde primeste Premiul Nobel pentru pace, pentru “ curajul exemplar in lupta sa pentru drepturile fundamentale ale poporului palestinian”. In 1991 a fost distinsă cu Premiul Bruno Kreisky pentru realizări deosebite in domeniul drepturilor omului; in 2005 primeşte premiul Erich-Mühsem pentru slujirea continuă a poporului palestinian.
Ca şi Burg, Langer a spus lumii occidentale că imaginea Israelului ca ţară “democrată” şi că ocupaţia israeliană asupra teritoriilor arabe ca fiind “una dintre cele mai binevoitoare” sunt idei false. Mesajul său pentru israelieni este conţinut in titlul uneia dintre cărţile sale Israelul işi pierde sufletul.
După ce Junta militarilor a preluat puterea, l-au închis. Pe pereţii din camera de interogare atârnau svastici şi o imagine a lui Hitler. “Eşti evreu ?” i-au strigat. “Da”, a răspuns el. “Eşti sionist ?”, “Da” a răspuns. Era legat la ochi, cu mâinile la spate, iar corpul îi era scuturat de şocuri electrice în timp ce torţionarii săi strigau “Evreu !… Evreu !… Evreu ! …Evreu !”. Evreul era Jacobo Timerman, anul 1977, locaţia- Argentina. Şi cu siguranţă că ar fi fost şi el printre cei aproximativ 30.000 “dispăruţi” dacă nu ar fi fost fondatorul şi editorul celui mai influent cotidian din Buenos Aires, La Opinion. Preşedintele Carter a făcut presiuni asupra Juntei să îl elibereze şi după chinuri ce au durat 30 luni, a fost eliberat şi deportat în Israel în 1979. Pentru Timerman, un sionist înflăcărat, acesta era unul dintre motivele pentru care a fost fondat Israelul, de a oferi refugiu tuturor evreilor din statele care încurajau antisemitismul. Dar există şi un al doilea motiv, pentru el, statul evreu trebuia sa fie de asemenea un model de dreptate. Şi acest aspect l-a vazut încălcat când Israelul a invadat brusc Libanul în 1982, pentru a distruge adăposturile grupărilor palestiniene. Şi-a expus criticile, ce coincidenţă, în paginile ziarului The New Yorker. Primul ministru Begin este, scria el, un “terorist”, “instabil” şi “o ruşine pentru rasa umană” şi totodată l-a acuzat pe Ministrul Apărării Ariel Sharon că ajută la transformarea Israelului în “Prusia Orientului Mijlociu”. Ca şi Avraham Burg, a făcut un apel către evreii americani să ajute Israelul să se salveze de el însuşi. “E posibil ca doar evreii din afara graniţelor Israelului să mai poata face ceva pentru noi. Evreii din diaspora sunt cei care au păstrat valorile tradiţiei noastre culturale şi morale, care sunt acum călcate în picioare de intoleranţă şi naţionalism. Ei ne-ar putea ajuta pe noi, cei ce suntem aici, să eliminam putregaiul care distruge Israelul”. În Israel, Timerman a fost defăimat de către alţi evrei care i-au pus la îndoială etica. Fiul său, Danny, a fost primul soldat israelian care şi-a exprimat obiecţiile faţă de operaţiunile din Liban şi, după cum spunea tatăl său, “a stat în temniţe de două ori pentru că nu a vrut să fie temnicer în Liban”. Jacobo Timerman se simţea tot mai mult ca persoana non-grata nu doar în Israel, dar şi pe parcursul ciclului de conferinţe susţinute în Statele Unite. “Oameni ca mine” , i-a spus el lui Richard Curtiss, ziarist la Washington Report pe problema Afacerilor Orientului Mijlociu, “nu au nici o şansă în Israel pentru că voi [S.U.A.] îi sprijiniţi pe ceilalţi”.
În 1984, Timerman s-a întors în Argentina, unde mărturia sa impotriva foştilor lideri militari a fost utilizată în judecarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului. El a murit în ţara sa natală în 1999. Avraham Burg, Felicia Langer şi Jacobo Timerman au văzut cu toţii că Israelul zilelor noastre a decăzut din starea de inocenţă şi har divin care exista în 1974, când întemeietorii statului evreu, cu o puritate a armelor rar întalnită în confruntările militare, au luptat eroic pentru independenţă. Nu se poate spune la fel despre Ilan Pappe. Născut din părinţi evrei germani care au fugit din Reich-ul lui Hitler, Pappe frecventând cursurile Universităţii Evreieşti în anii ’70. Acolo în cadrul catedrei de Istorie a Orientului Mijlociu, a luat la cunoştinţă despre starea proastă a palestinienilor. Şi-a luat doctoratul în 1984 la Oxford. În această perioadă a avut acces la materialele arhivelor israeliene recent declasificate, care au zguduit credinţele fundamentale pe care israelienii le aveau despre Războiul de Independenţă din 1948. A ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în război a contribuit la purificarea etnică. Ulterior, Pappe a predat la Universitatea Haifa, unde a început să îşi publice descoperirile, inclusiv un articol foarte bine primit şi solicitat frecvent care a fost publicat în numărul din ianuarie-martie 1988 al The Link. Dar în ultima sa carte Purificarea etnică a Palestinei descrie amănunţit crimele premeditate comise de către fondatorii Israelului.
Povestea începe în 10 martie 1948, într-o reşedinţă din Tel Aviv numită « Casa Roşie ». Aici era cartierul general al Haganei, principala miliţie neoficială zionistă din Palestina. Aici într-o miercuri după-amiaza rece, 11 lideri zionişti veterani, împreună cu tineri ofiţeri militari evrei, au pus la punct ultimele detalii la ceea ce ei numeau Planul D, planul pentru purificare etnică. Pappet scrie: “În aceeaşi seară au fost trimise ordine către unităţile din teatrul de operaţiuni pentru a se pregăti în vederea expulzării sistematice a palestinienilor din zone întinse ale ţării. Ordinele au sosit însoţite de o descriere detaliată a metodelor ce urmau să fie folosite pentru a evacua cu forţa oamenii: intimidare la scara largă; asediu şi bombardarea satelor şi a aglomeraţiilor de populaţie; incendierea caselor, proprietăţilor şi a bunurilor; expulzarea; demolarea şi în final minarea ruinelor pentru a împiedica întoarcerea locuitorilor expulzaţi. Fiecare unitate a primit o listă proprie cu satele şi aşezările repartizate ca ţinte în cadrul acestui plan de mare amploare.” O dată decizia luată, implementarea planului D a durat 6 luni. În final, aproape 800.000 de bărbaţi, femei şi copii(mai mult de jumătate din populaţia nativă palestiniană) au fost dezrădăcinaţi şi 531 de oraşe şi sate au fost distruse.
Israelul şi-a fondat statul. La fel ca Burg, Langer şi Timmerman, Pappe a condamnat cu vehemenţă ocupaţia. Totuşi, spre deosebire de ei, el a ajuns la concluzia că în acest moment, aşezările evreieşti sunt atât de stabile încât orice stat palestinian pare o alternativă non-viabila. Singura soluţie pozitivă, susţine el, este un sistem bazat pe un singur stat, o singură persoană, un singur vot, cum s-a întâmplat şi în cazul Apartheid-ului în Africa de Sud. El recunoaşte însă că această soluţie ar însemna sfârşitul Israelului ca stat al evreilor. În acest scop, Pappe solicită impunerea de sancţiuni economice asupra Israelului în spiritul boicotului împotriva Africii de Sud. Mai mult, el extinde boicotul şi asupra profesorilor universităţilor Bar-Ilan şi Haifa din Israel, care nu au condamnat poltica de ocupaţie a Israelului. El adoptă această poziţie războinică din două motive: unu- ca şi intelectualii germani care, înaintea lor, au tăcut în perioada nazistă, cei israelieni, prin tăcerea lor, au permis ca atrocităţile împotriva palestinienilor să continue timp de peste 50 de ani. Doi- Mediul academic din Israel asigurând infrastructura morală a ocupaţiei iar membrii importanţi ai acesteia ajută la punerea ei în aplicare în fiecare zi.
A fost picatura care a umplut paharul. Rectorul universitar Ahaeon Ben-Ze’ev l-a somat pe Pappe să demisioneze, spunând “Este pozitiv ca cineva care solicită boicotarea universităţii sale să şi aplice boicotul asupra lui însuşi”.
În 2007 doctor Ilan Pappe a părăsit Universitatea Haifa pretinzând că “era tot mai greu să trăiască în Israel”. El este în prezent şeful catedrei de Istorie a Universităţii Exter din Anglia. Violenţa palestiniană – având în vedere că Israelului nu îi mai pasă de copii palestinienilor, nu ar trebui să fie surprins când aceştia, plini de ură, se aruncă în aer în locurile de relaxare israeliene. Ei se încredinţează lui Allah în locurile noastre de recreere pentru că viaţa lor este o tortură. Îşi varsă propriul lor sânge în restaurantele noastre pentru a ne strica pofta de mâncare întrucât au copii şi familii care sunt flămânzi şi umiliţi (Avraham Burg, International Herald Tribune, 6 septembrie 2002).
Pentru a putea aprecia spusele lui Burg, trebuie luată în considerare atitudinea lui Rudy Giuliani faţă de prinţul Al Waleed din Talal. Prinţul saudit îi dăduse primarului un cec în valoare de 10 milioane USD pentru a ajuta la eforturile de recuperare de după 9/11 septembrie. Apoi, la puţin timp după vizita la locul faptei, el a sugerat că Statele Unite ar trebui să îşi schimbe politica faţă de palestinieni. Primarul a caracterizat comentariul ca « total nepotrivit şi foarte periculos » şi i-a returnat cei 10 milioane de USD. Dar există israelieni care i-ar fi spus primarului acelaşi lucru, chiar mai explicit. De exemplu : iniţiatorii atacului de la 11 septembrie au decis să îşi pună în aplicare planul după ce America a promovat un imens val de ură în întreaga lume. Nu din cauza puterii sale, ci din cauza modului în care îşi foloseşte această putere. Este urâta de milioane de arabi din cauza sprijinului acordat ocupaţiei israeliene şi a suferinţelor poporului palestinian. Este urâtă de mii de musulmani pentru ceea ce pare a fi sprijin acordat dominatiei evreieşti asupra locurilor sfinte islamice din Ierusalim. Acelaşi scriitor este la fel de direct şi când vine vorba despre motivele pentru care sinucigaşii palestinieni se aruncă în aer în pizzeriile şi restaurantele israeliene: când tancurile invadează cu bestialitate oraşele zdrobind maşini, dărâmând ziduri, distrugând drumuri, trăgănd fără discriminare şi creând panică în rândul întregii populaţii, toate acestea generează furie şi creează sinucigaşi cu bomba. Când soldaţii năvălesc printr-un perete în camera de zi a unei familii, îngrozindu-i, răvăşindu-le lucrurile, distrugându-le munca de o viaţă şi continuând în acelaşi mod în apartamentul următor, provocând haos, acestea generează furie şi crează sinucigaşi cu bomba.
Scriitorul Uri Avnery. Născut în Germania, a ajuns în Palestina în 1933. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, s-a alăturat unui grup terorist evreu- Irgun. Peste 4 ani a părăsit Irgun-ul pentru că nu îi plăcea să plaseze bombe în pieţele palestiniene. A luptat în comando-ul lui Samson în războiul din 1948, iar în anii ’50-’60 a editat cea mai importantă publicaţie alternativă din Israel. În 1965 a fost ales în Knesset, unde a activat, cu întreruperi, pând în 1981. În anul următor a devenit primul israelian care s-a întâlnit public cu Yasser Arafat. În 1993 a fondat Gush Shalom – “Blocul Păcii”, care militează pentru desfiinţarea aşezărilor evreieşti şi formarea unui stat palestinian viabil. În 2006, Baruch Marzel, un colonist din teritoriile de vest, a făcut apel armatei israeliene pentru a-l omorî pe Avnery.
Celor care îi pun la îndoială competenţele asupra subiectului, Uri Avnery - acum în vârstă de 84 de ani, le răspunde simplu: “Nu puteţi să îmi vorbiţi mie despre terorism. Eu am fost terorist”. O altă scriitoare care tratează violenţa palestiniană este Tanya Reinhart, un lingvist israelian care a predat la Universitatea Tel Aviv. În 2003, după izbucnirea celei de-a doua intifade, ea a scris : “Dezbaterea despre operaţiunile Forţelor de Apărare Israeliene (IDF) în aceste teritorii se învârte în jurul întrebării dacă teroarea poate fi înlaturată prin asemenea mijloace. Există o soluţie simplă pentru terorismul sinucigaş - a părăsi imediat teritoriile şi a le oferi palestinienilor un motiv să trăiască”.
Un an mai târziu, în martie 2003, ea a continuat : “în timpul celor 30 de ani de ocupaţie, Israelul a încălcat fiecare articol al convenţiei de la Geneva. Armata israeliană eliminând toate opţiunile pentru rezistenţa non-violentă a palestinienilor. E greu să nu ai impresia că teroarea îi convine lui Sharon şi armatei. Le oferă posibilitatea de a convinge restul lumii că acordurile de protecţie de la Geneva nu se aplică şi în cazul palestinienilor pentru că în rândurile lor există terorişti şi, de aceea, li se poate face orice. Sub conducere militară Israelul a devenit o forţă în distrugerea oricăror acorduri de protecţie universal stabilite de la cel de-al Doilea Război Mondial. După cum istoria ne-a demonstrat-o deja, s-ar putea ca şi noi să avem nevoie de protecţie într-o bună zi”.
În decembrie 2006, Tanya Reinhart s-a mutat la New York, explicând că nu mai poate trăi în Israel din cauza tratamentului aplicat de israelieni în Teritoriile Ocupate. Ea a murit acolo, trei luni mai târziu, la vârsta de 63 de ani. Nu imi place relaţia Statele Unite-Israel [ajutorul financiar acordat de Statele Unite]. Un stat ca al meu ar trebui să trăiască din propriile resurse (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Vă puteţi imagina Uniunea Europeana făcând lobby sau PAC pentru Knesset ? poate că era ok la începutul anilor ’50, dar azi nu am nevoie de asta (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Spre deosebire de israelieni descrişi anterior, Matti Golan face politică de centru-dreapta. Cu toate acestea, ca Avraham Burg, face comentarii acide la adresa ajutorului american pentru Israel, fie la Congres, fie la fundaţiile private evreieşti. În primul rând, argumentează el, acest ajutor nu este atât de substanţial, în al doilea rând, îi transformă pe evrei în clovni care ar sta şi în cap ca să mulgă maşina de făcut bani americand, şi în al treilea rând, - fie face ca evreii americani să fie un pericol mai mare pentru Israel chiar decat O.E.P. Iata ce spune Golan despre evreii americani care dau bani Israelului : “Mi se pare că principalul motiv pentru care trimiteţi bani este că nu vă simţiţi în siguranţă în ţara în care trăiţi. Suntem un fel de companie de asigurări- ne daţi bani la fel cum plătiţi pentru asigurarea la maşină, la casă, sau pentru cea de viaţă”. Şi iată ce spune Golan despre evreii americani care nu sunt sionişti şi nu au nici o intenţie de a emigra în Israel: “Îi prefer pe cei care se declară non-sionişti, cel puţin îmi spun adevărul- ceea ce nu se poate spune despre cei care se bat în piept şi se plâng cât le este de greu să stea în America”. Cel mai mare dispreţ îl are însă pentru acei patrioţi de profesie care fac o afacere din susţinerea Israelului. Dintre aceştia îl individualizează pe Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, şi câştigător al Premiului Nobel: “Eşti un intelectual de marcă, un oaspete bine venit în casele preşedinţilor şi magnaţilor, primeşti onorarii grase pentru prelegerile tale. Dar hai să presupunem, Doamne fereşte !, că noi [un comitet care se doreşte a fi înfiinţat pentru emigrarea evreiască] chiar am lansa un apel pentru stabilirea în Israel. Ce ai face atunci ? Lumea s-ar aştepta ca tu să fii primul care pleacă, ceea ce este ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci”. Golan este fostul redactor şef al Globes, cel mai important ziar de afaceri israelian şi al Ha’aretz, unul dintre marile cotidiene israeliene. El este de acord cu opinia lui Burg, potrivit cdreia, sute de mii de israelieni au părăsit statul evreu de la întemeierea acestuia, între 10 şi 15% dintre aceştia sunt oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, experţi în calculatoare şi înaltă tehnologie. Şi mulţi au plecat în America. De ce ? Pentru că în America nu sunt chemaţi să facă de serviciu, copii lor nu trebuie să se înroleze în armată, nu trebuie să dea jumatate din venit ca taxe şi nu trebuie să se confrunte cu “problemele existenţiale” ale colonizării. Ceea ce are nevoie Israelul din partea Statelor Unite, spune Golan, este ca 2 milioane de evrei, barbaţi, femei şi copii, să emigreze în statul evreu. Ca aceştia să nu submineze însăşi securitatea statului. Cu siguranţă, argumentează el, israelienii ar renunţa bucuroşi la banii americani în schimbul forţei umane americane. Tony Judt s-a născut în Londra în 1948. Membrii ai familiei tatălui său au fost ucişi în Holocaust şi ambii părinţi erau sionişti de stânga. La 15 ani, într-o acţiune care i-ar fi plăcut lui Matti Golan, Judt a ajutat la promovarea emigrării evreilor englezi în Israel. Trei ani mai tarziu a plecat el însuşi acolo şi a muncit într-un kibbutz. Apoi, în 1967, când Israelul s-a mobilizat pentru război, a lucrat ca translator pentru Forţele de Apărare Israeliene şi a condus camioanele siriene capturate. Această experienţă l-a schimbat. Până la acel moment, crezuse în socialism şi în egalitatea pentru toţi în Israel, evrei şi arabi. Dar acolo sus pe înălţimile Golan, el a auzit ofiţeri promovând cu tărie “sentimente anti-arabe autentice”. Era o faţă a Israelului pe care o să o mai vadă la evreii de dreapta extremişti şi de multe ori religioşi care pretindeau că au un pact imobiliar cu Dumnezeu. Toate acestea i s-au părut foarte meschine lui Judt. În prezent Tony Judt este directorul Institutului Erich Maria Remarque din cadrul Universităţii New York. Până la sfârşitul lui 2003 am fost de asemenea colaborator al revistei Pro Israel, The New Republic, dar şi-a pierdut această poziţie când a militat public pentru transformarea Israelului dintr-un stat evreu într-unul binaţional, cu drepturi egale pentru toţi evreii şi arabii care locuiesc în Israel şi în teritoriile palestiniene. Apoi, în 2006, în numărul din 23 martie al London Review of Books, John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago şi Stephen Walt de la Harvard au scris un articol de 22 pagini intitulat: Lobby-ul pentru Israel şi politica externă americană. În acest articol, ei susţin că politica americană în Orientul Mijlociu este influenţată de un grup proisraelian al cărei centru este format din evrei americani care fac eforturi importante în viaţa de zi cu zi pentru a orienta politica externă americană astfel încât să susţină interesele Israelului. Conform lui David Remnick, care i-a luat un interviu pentru the New Yorker, Avraham Burg susţine opinia lui Mearsheimer şi Walt. Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), atacă Burg, subordonează politica americană intereselor israeliene şi prin aceasta contribuie la radicalizarea opiniei publice în lumea arabă. Tony Judt a fost rugat de The New York Times să comenteze articolul scris de Mearsheimer şi Walt. Astfel, în ediţia din 19 aprilie 2006, el a concluzionat că “Eseul scris de doi politologi ‘realişti’ fără nici un interes pentru palestinieni, este o frunză în vânt”. El a prezis că “viitoarelor generaţii de americani nu le va fi clar de ce puterea imperială şi reputaţia internaţională a Statelor Unite sunt atât de apropriate de un stat clientelar mediteraneean mic şi controversat”.
Tony Judt a plătit pentru ceea ce a scris despre Israel, inclusiv prin ameninţări cu moartea împotriva lui, a soţiei sale şi a celor doi băieţi. “Aceşti americani”, i-a spus el lui Graham Bowley, de la Financial Times, « sunau la birou şi spuneau : ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că ar face bine să nu îşi lase copii afară din casă sau ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că la telefon este Hitler şi îi transmite Felicitări’ » “Aparent”, concluzionează Judt, “atitudinea pe care o ai faţă de Israel surclasează orice altceva în viaţă”.
Negocierile de Pace
Vreţi o majoritate evreiască ? Nici o problemă. Ori îi punem pe arabi în vagoane, maşini, autobuze, pe cămile sau măgari şi îi expulzăm în masă ori ne separăm complet de ei fără trucuri şi scamatorii. Nu există cale de mijloc. Trebuie să desfiinţăm toate coloniile evreieşti. Chemaţi-i înapoi şi stabiliţi o graniţă recunoscută internaţională între teritoriul naţional evreu şi cel palestinian (Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003)
Cu cât Israelul amână mai mult acceptarea unui stat palestinian suveran cu atât va creşte radicalismul în societatea palestiniană, iar aceasta va adopta ideologiile extremiste ale Jihad-ului şi cu atât mai repede îşi va pierde societatea israeliană simţul moralităţii (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Gershon Baskin este un negociator şi pacificator de profesie. Născut în Long Island, New York, în 1952, el s-a mutat în Israel când avea 25 de ani. Timp de mai mulţi ani a încercat să amelioreze relaţiile dintre israelienii şi palestinienii care trăiau în Israel. Apoi, după intifada din 1987, a depus eforturi pentru a întări cooperarea dintre israelienii şi palestinienii din Teritoriile de Vest şi Gaza. În prezent, Baskin este co-fondator al Centrului pentru Cercetare şi Informare Israel-Palestina (IPCRI), un grup de lucru israeliano-palestinian localizat în Tantur, lângă Ierusalim, aproape de principalul punct de control din Beethleem.
Baskin se auto-intitulează neo-sionist. Prin aceasta, el vrea să se înţeleagă că susţine un stat evreu dar considera că supravieţuirea acestuia ar fi posibilă doar dacă Israelul renunţă la teritoriile de vest. În lucrări la fel sumbre ca şi cele ale lui Avraham Burg, el evidenţiază că supravieţuirea statului evreu va depinde de cine va câştiga lupta : coloniştii, în proiectele americane, care nu sunt altceva decât un act de sinucidere naţională sau cei 80% dintre israelieni care susţin desfiinţarea coloniilor şi acordarea palestinienilor a dreptului de a avea propriu stat. Posibilitatea reluării procesului de pace israeliano-palestinian îi dă speranţe lui Baskin. Între timp, creşterea reală a numărului de colonii şi grotescul ocupaţiei sunt o prezenţă constantă. La începutul acestui an, fiica lui care a împlinit recent 18 ani, l-a informat că s-a hotărât să refuze înrolarea în armată pentru că nu doreşte să sprijine ocupaţia. El i-a răspuns că o va vizita la închisoare.
După asasinarea Primului Ministru Yitzhak Rabin in 1995 de către un evreu de dreapta, Ami Ayalon, fost comandor în Marina Israeliana, a fost numit şeful Shin Bet-ului, poliţia secretă de stat evreiască. Din proprie iniţiativă a omorât şi a torturat palestinieni şi se pare că tehnica folosită consta în a prinde maxilarul cu o mână, mandibula cu cealaltă şi a trage până la ruperea feţei. Când a plecat din Shin Bet în 2000 Ayalon era unul dintre cei mai urâţi oameni din teritoriile de vest şi Gaza, deşi nivelul violenţei palestiniene scăzuse foarte mult. Îsi punea întrebarea de ce scăzuse. Răspunsul pe care l-a găsit îl va duce într-o noua direcţie. A ajuns la concluzia că violenţele nu scăzuseră din cauza celor făcute de el ori a vreunor informaţii descoperite de Shin Bet. Reducerea violenţei a apărut imediat ce palestinienii au descoperit că se fac progrese în procesul de pace, adică, o dată ce au văzut că există o speranţă să-şi câştige libertatea, să fie mai puţin umiliţi, să aibă o economie mai bună, nu au mai aprobat terorismul ca mijloc de acţiune legitimă.
Aceasta a dus la formarea, în iunie 2003, a « Vocii Poporului », o iniţiativă comună a fostului torţionar şi a partenerului său palestinian, doctor Sari Nusseibeh - Rectorul Universităţii Al-Quds. Scopul lor este să adune cât mai multe semnături posibile ale israelienilor şi palestinienilor care sprijină soluţia cu două state - unul evreu şi unul palestinian, cu graniţe permanente care să refacă aproximativ liniile de demarcaţie din 1967 (prin schimburi reciproce de teritorii, astfel încât Israelul să poată anexa coloniile majore), cu retragerea coloniştilor evrei din Palestina, Ierusalimul - oraş deschis pentru ambele naţionalităţi şi capitala celor două state şi cu refugiati palestinieni întorcându-se numai în Palestina, iar cei evrei numai în Israel.
Ayalon este conştient că solutia cu două state nu va mai fi viabilă mult timp. “Majoritatea israelienilor”, admite el, “semnează pentru acest plan deoarece îi urăsc pe palestinieni şi nu îi vor în ţara lor”. El recunoaşte că “desfiinţarea coloniilor va fi cel mai dureros act de la crearea Sionismului. Stânga nu o poate face. Iar dreptei îi lipseşte curajul”. Totuşi, a nu face asta, argumentează el, ar însemna sfârşitul statului evreu şi a duce la mai multe violenţă pentru ambele popoare.
Acum în vârstă de 62 de ani, Ayalon s-a născut în 1945 într-un kibbutz înfiinţat de tatăl sau, emigrant ilegal din Ungaria. Ami Ayalon poate sa spună lucrurilor pe nume la fel de direct ca Avraham Burg. Iată ce spune el despre fracţiunea palestiniană Hamas : “Ar trebui să vorbim cu Hamas ? Mâinile lor sunt pătate cu sânge. Ale mele sunt mult mai pătate… Am omorât mai mulţi terorişti decât evrei ucişi de ei şi eu spun că am dreptul să conduc orice proces de pace”. Şi despre felul cum israelienii îi văd pe palestinieni: “până când vor înţelege ce desenează un copil palestinian când se uită la un israelian, ce înseamnă un soldat sau un punct de control israelian, ce semnifică umilinţa, până atunci nu vom înţelege cu adevarat prin ce trec ei”.
Şi despre refugiaţii palestinieni : “nu dorim întoarcerea refugiaţilor. Dar vom avea dreptul să refuzăm asta doar dacă Israelul îşi recunoaşte rolul în suferinţa palestinienilor şi obligaţia de a ajuta la rezolvarea problemei ”.
Şi, în final despre aspiraţia pentru pace şi dreptate: “Până când problema palestiniană nu va fi rezolvată, nu va fi stabilitate în regiune”.
În 2006, Ami Ayalon, a fost ales în Knesset, pe listele laburiştilor dar nu a primit vreun post în cabinet când laburiştii au format o coaliţie cu partidul Kadima a lui Ariel Sharon. Se poate observa că mult din ceea ce spune Avraham Burg are ecouri în afirmaţiile altor critici evrei ai Israelului. Consternarea pe care o provoacă Burg vine însă nu atat din ceea ce spune cât din ceea ce este el. După cum spune şi cotidianul americano-evreu, The Forward : « Faptul că aceste vorbe vin din gura unui om născut, crescut şi educat în elita formaţiunii sioniste a creat frământări în ţară. Unii erau indignaţi, alţii înspăimântaţi dar observatorii din cadrul spectrului politic au căzut de acord că afirmaţiile lui Avraham Burg au constituit un moment de cotitură în istoria sionismului”. Iată ce spune Yoram Hazony, fondatorul Centrului Shalom, un institut de cercetare din Ierusalim, pentru care Burg este “unul dintre marii lideri ai sionismului - el echivalează denunţarea sionismului de către Burg cu anunţarea de către papă a convertirii lui la iudaims”. Zeev Bielski, preşedintele Agenţiei Evreieşti pentru Israel, îl acuză pe Burg de ruperea de la Israel şi israelism prin “desfiinţarea vieţii în Israel şi negarea faptului că Israelul este centrul poporului evreu şi obiectul aspiraţiilor acestea încă de la începuturile sale”. Pentru a putea aprecia asemenea reacţii este util să ne reamintim că tatăl lui Avraham, Yosef Burg, a fost cel mai longeviv membru activ al Knesset-ului, activând sub conducerea tuturor prim-miniştrilor de la David Ben Gurion la Shimon Peres. De asemenea, Avraham însusi a avut o carieră de 10 ani în Knesset, inclusiv 4 ani în calitate de purtător de cuvânt. Înainte de asta, el a condus Organizaţia Mondiala Sionista şi Agenţia Evreiască pentru Israel. În calitate de preşedinte al agenţiei a supervizat emigrarea în Israel a peste o jumatate de million de evrei. De aici, titlul articolului din The New Yorker: Avraham Burg, “The Apostate”.
Totuşi noi ne-am intitulat articolul Avraham Burg - Apostat sau avatar. Avatar – provine din doua cuvinte sanscrite însemnând “jos” şi “ el trece peste”. In religia hindus, se referă la încarnarea unei zeiţe, de unde au extras sensul de întrupare a unui concept, filosofie sau tradiţie, de obicei sub forma unui învăţături. După cum am văzut, Burg crede că Israelul de azi se bazează pe “fundaţii de opresiune şi nedreptate” şi că “sfârşitul acţiunii sioniste bate deja la uşă”. Noul stat, cel care în viziunea sa îl va înlocui pe cel clasic sionist, a făcut ca cel puţin un membru al Knesset-ului să încerce să îl împiedice, pe cale legală chiar, să fie înmormântat în partea din cimitirul de pe muntele Herzl rezervat eroilor naţionali. Acest stat nou, spune Burg, s-ar putea să fie evreu, dar va fi diferit, va fi « ciudat şi urât ». Va semăna mult cu Germania pro-nazistă şi iată că ajunge la evenimentul care a ocazionat recentele interviuri ale lui Burg inclusiv cel din The New Yorker: publicarea anului acesta a cărţii sale Învingându-l pe Hitler. În această carte Burg susţine că Germania anilor ’30 era pregătită pentru fascism din cauza paranoii şi filosofiei sociale. Şi ambele condiţii el le vede ca fiind prezente în Israelul zilelor noastre.
Paranoia socială
După înfrângerea din Primul Război Mondial şi modul umilitor în care au fost trataţi de aliaţi, germanii au avut o senzaţie de insultă naţională, un sentiment că toată lumea era împotriva lor. Când o figură puternică de lider a apărut, promiţând să le redea mândria naţională şi să lupte cu duşmanii, au fost gata să renunţe la drepturile individuale. Astfel, militarismul centralizat s-a insinuat în identitatea lor naţională. La fel se întâmplă azi cu sentimentul naţional israelian, susţine Burg. Oroarea Holocaustului a generat o paranoia care vede orice non-evreu ca antisemit şi cei 40 de ani de menţinere a unei ocupaţii militare au generat un spirit milităros şi un dispreţ larg răspândit pentru normele universale. Pe măsură ce coloniştii evrei iau tot mai mult pământ palestinian (un raport din 2007 al grupului israelian “Pace Acum” arată că există o tendinţă în ocuparea ilegală a proprietăţii private pe care guvernul israelian ezită să o recunoască, nicidecum să o pedepsească), violenţa palestiniană creşte, după cum susţine Ami Ayalon, fostul şef al Shin Bet-ului. Pe măsură ce creşte violenţa, creşte şi frica până la punctul în care israelienii îl aleg ca prim ministru pe Ariel Sharon, persoana condamnată în trecut pentru complicitate la masacrele palestinienilor şi de bunăvoie îl lasă să înalţe ziduri în jurul statului lor fortăreaţă. În acelaşi timp, un tot mai mare număr de intelectuali tineri se gândesc să părăsească ţara pentru totdeauna. Ei sunt tot mai neliniştiţi în legatură cu siguranţa copiilor lor, tot mai obosiţi să plătească taxe exorbitante pentru a-i întreţine pe “paraziţii religioşi” şi tot mai pesimişti în legatură cu viitorul.
Nimeni nu ştie câţi israelieni trăiesc în afara Israelului, dar acum 7 ani numărul lor era estimat la 5.000.000 dintre care 300.000 trăiesc in New York , în acelasi timp, evreii mai religioşi şi militanţi se mută în “Iudeea şi Samaria” - domeniile biblice pentru teritoriile de vest. Şi aceasta alimentează cercul vicios al exproprieriilor ilegale, al violenţei palestiniene, al temerilor israeliene şi al militarismului naţional. Matti Golan le-a spus evreilor americani, după cum am vazut, că nu le vrea dolarii, ci vrea ca fiii şi fiicele lor să se mute în Israel, să se înroleze în armată şi să lupte pentru existenţa lui. În cartea sa, Avraham Burg sugerează însă întreruperea acestui cerc vicios prin punerea la îndoială a Legii Întoarcerii israeliene, un act care echivalează cu stoparea fluxului de forţe umane în statul evreu. Aceasta este o lege pe care Israelul a dat-o în 1950 şi care le dă evreilor din toată lumea, prin faptul că sunt născuţi dintr-o mamă evreică, “dreptul” de a emigra în Israel pe motivul că se reîntorc în propriul stat, chiar dacă nu au fost niciodată acolo inainte. Faptul că omul care a facilitat emigrarea a peste o jumatate de million de evrei în Israel face acum apel pentru reconsiderarea legii care le permite israelienilor să se întoarcă nu-l va ajuta să obţină un cavou pe Muntele Herzl.
Filosofia socială
Nici nu îl vor ajuta observaţiile sale despre Theodor Herzl, creatorul sionismului politic şi fondatorul Organizaţiei Mondiale Sioniste, Burg scrie că germani şi israelienii au ceva în comun: “de la inceput, Max Nordau şi Theodor Herzl au fost adânc influenţaţi de apariţia naţionalismului german”. Naţionalismul este de obicei împărţit în două ramuri- liberal şi etic. Naţionalismul liberal cu rădăcini în Revoluţia Franceză, vede statul ca fiind format din cetăţenii săi, toţi egali în faţa legii. Naţionalismul etic, cu rădăcini în Romantismul German vede statul ca aparţinând unei anume naţiuni etnice, ai cărei membrii se bucură de privilegii ce le sunt refuzate non-membrilor ce locuiesc în acelaşi stat. Herzl, care s-a născut la Budapesta în 1860, şi a devenit corespondentul la Paris al unui ziar austriac, a aderat iniţial la doctrina naţionalismului liberal. Dar dupa izbucnirea curentului antisemit în timpul Afacerii Dreyfus el a ajuns la concluzia că adevaratele comunităţi nu erau formate prin legături de natură legală, ci pe natură organică, mistică, care precede şi transcende politicul. Problema evreilor, spunea Herzl, era că şi-au pierdut complet sentimentul de solidaritate ca rasă. Soluţia era, concluzionează el, să-şi formeze un stat propriu care să treacă cu vederea interesele populaţiei non-evreiesti. Este una din ironiile istoriei că acum, peste 100 de ani, Avraham Burg, fost preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste a lui Herzl, anunţă că are paşaport francez şi locuieşte la Paris. La fel ca Ilan Pappe, care în prezent locuieşte în Anglia, Felicia Langer care locuieşte în Germania şi Tanya Reinhart care s-a mutat la New York. Şi la fel ca familiile foştilor premieri israelieni David Ben-Gurion, Menachem Begin şi Yitzhak Rabin dintre care toate au copii sau nepoţi care locuiesc în afara statului evreu. Ei lasă în urmă o ţară care rămâne divizată rasial, în care evreii se bucură de privilegii refuzate celor ce nu sunt evrei (citeşte arabi). Chiar Ami Ayalon, care deschis în favoarea unui stat palestinian arată clar că statul Israel nu ar trebui să fie stat pentru toţi locuitorii săi, că Israelul e statul evreilor, cu majoritate evreiască, ca egalitatea pentru arabi şi non-evrei este considerată o problemă internă, dificil de rezolvat. Avraham Burg vede lucrurile mai în negru. “Există şanse reale”, avertizează el, “ca viitorul Knesset din Israel să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să introducă măsuri administrative prin care arabii să nu poate angaja muncitorii şi femeile de serviciu evrei, (ca şi legile de la Nuremberg) ”. Într-adevar, semnele sunt pentru cei ce au ochi să vadă. “Nu sunt îngrijorat”, a spus el în The New Yorker, “pentru acei criminali de dreapta care scriu pe zidurile publice ”Afară cu arabii” la fel ca o dată “Afara cu evreii”, mă îngrijorează autorităţile municipale care nu şterg aceste inscripţii”. În marea majoritate a timpului în care a scris cartea, Burg a folosit titlul Hitler a câştigat. Statul evreu şi-a pierdut sufletul, a spus el, şi eram în doliu. Pe când a ajuns la sfârşitul cărţii avea un nou titlu : Învingându-l pe Hitler. A facut această schimbare, spune el, pentru ca a descoperit că ilustrul său tată, care s-a născut în Germania a avut o vizuine care transcede naţionalismul etic. Era viziunea unui nou Israel pe care toţi cetăţenii, evrei şi palestinieni, sunt egali în faţa legii. Această viziune îl va învinge pe Hitler. Astfel, întrebarea rămâne : Este fiul tatălui său un apostat sau un avatar ? Răspunsul nostru: Ambele.
Traducere din limba engleza : Stelian Hossu
Sursa: The Link - Volum 40, Ediţia 4, Octombrie - Noiembrie 2007
In publicaţiile sale Burg anunţă sfârşitul acţiunilor sioniste.Vreţi să ştiţi, intreabă el pe câţiva prieteni israelieni, de ce se aruncă palestinienii in aer prin restaurante ? Uitaţi-vă la cum ii tratăm. Credeţi că dependenţa noastră de dolarii americani şi de armele lor este bună ? Mai gândiţi-vă. Vreţi să păstrati o majoritate evreiască in ţara noastră ? Nici o problemă. Expulzaţi-i pe arabi sau trimiteţi-i in bantustane.
Aceste declaraţii i-au atras condamnarea din partea intregului spectru politic israelian şi au provocat controverse in media americano- evreiască. Cu siguranţă, critica sa reprezintă ceva nou. Dar noutatea nu constă in ceea ce spune. Cum o să vedem, şi alţi evrei, israelieni sau americani şi-au exprimat puncte de vedere asemănătoare.
Viitorul statului naţional sionist
“Suntem deja morţi. Incă n-am primit vestea, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge”- Avraham Burg, revista Ha’aretz de week-end, 6 iunie 2007
Naţiunea israeliană de astăzi este construită pe un schelet de corupţie şi pe fundaţii de oprimare şi nedreptate. Ca urmare, sfârşitul acţiunilor sioniste ne bate la uşă. Există o reală şansă ca cea de astăzi să fie ultima generaţie sionistă. Poate totusi să mai existe un stat evreiesc aici, dar el va fi de un alt fel, mai ciudat si mai hidos.- Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003.
Realitatea israeliana nu mai este atrăgătoare. Oamenii nu vor să accepte asta dar Israelul a ajuns la marginea prăpastiei. Intrebaţi-i pe prietenii voştri dacă cred că copiii lor vor trăi aici. Câţi vor spune “da” ? Cel mult jumătate. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a rupt de acest loc. Şi fără elită nu mai există naţiune. —Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007
Mama lui Sami Esmail a fost una din supravieţuitoarele masacrului de la Deir Yassin din 1948. Ea şi soţul ei au venit in Brooklyn unde şi-au inceput o afacere cu fructe uscate. Când s-au pensionat, ei s-au retras la Ramallah, pe malul vestic.
In decembrie 1977, Esmail , cetăţean american, a fost chemat la căpătâiul tatălui său aflat pe moarte. De indată ce a coborât din avion, pe aeroportul Ben Gurion, a fost arestat si interogat timp de mai multe ore de către poliţia secretă israeliană care i-a cerut să marturisească că a fost instruit militar in Libia. Le-a spus că nu este adevărat.Israelul ar trebui să fie o democraţie, spunea el. Dacă aveau vreo dovadă, să o prezinte in faţa tribunalului. Ei au râs. Nu este democraţie aici, spuneau ei dispreţuitor, e doar pentru ochii străinilor.
Atunci, ziceau ei, o s-o dovedească. L-au dezbrăcat şi au facut glume cu tentă sexuală pe seama lui. L-au lovit. L-au incătuşat şi l-au dus la secţia de poliţie Baedaktic unde l-au inchis intr-o celulă de 2 mp. Timp de mai multe zile, şapte oameni l-au interogat zi si noapte. La un moment dat a leşinat pe podea din cauza lipsei de somn. A fost imbrăcat si dezbrăcat de mai multe ori. A fost lovit cu pumnii şi tras de păr. Apoi i-au adus aminte că tatăl său era pe moarte.
La un moment dat a innebunit, a izbucnit in plâns şi a strigat “In regulă. Lăsaţi-mă in pace. Ce vreţi să scriu ?” I-au dictat o mărturie in care spunea ca a fost recrutat de cutare şi cutare, că numele său de cod era cutare, şi că a invăţat să mânuiască explozibile şi arme de foc in Libia.
In 12 iunie 1978, Esmail a fost condamnat la 15 luni de inchisoare; a fost eliberat in 18 octombrie 1978. Intr-un interviu acordat publicaţiei noastre “The Link”, in ediţia din noiembrie-decembrie 1978, l-am intrebat: Cum apreciaţi rolul avocatei dvs. israeliene Felicia Langer ? Răspunsul său a fost: O consider pe Felicia Langer ca pe o mamă. Am văzut pe faţa ei că mă ţinea ca pe un copil timp de zece luni. A suferit mult pentru mine. De multe ori i-au curs lacrimile când ii povesteam despre ceea ce mi se intamplă. Când a venit a doua oara mi-a adus un prosop, o pastă de dinţi şi o bucată de săpun, iar mai târziu mi-a adus o camaşă si când am plecat i-a dat consulului 20 de dolari să am bani de cheltuială. A fost mai mult decât o mamă pentru mine. Faptul că Felicia a iesit in public si a spus că “il consider pe Sami ca un al doilea fiu al meu” şi faptul că avem sentimente comune, este un semn că evreii si palestinienii pot ajunge la o inţelegere. Speranţa mea este că acesta e un semn bun pentru viitor, că poate exista inţelegere, o adevarată inţelegere intre oameni.
Felicia Langer cunoaste trauma pe care a trait-o mama lui Sami. Familia ei a trebuit să plece din Polonia in Rusia ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, şi soţul ei este supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. A venit in Israel in 1950 şi a absolvit facultatea de drept in 1964. După războiul din 1967 şi-a petrecut 23 de ani incercând să apere palestinieni, cel mai adesea fără succes. Epuizată complet, şi realizând că sistemul justiţiar militar a devenit o farsă, ea a părăsit Israelul in 1990 auto-exilându-se in Tuningen-Germania, unde continuă şi astăzi sa denunţe ocupaţia. Aici, ca şi in Israel, este atacată de către alţi evrei care o acuză de trădare şi o ameninţă cu moartea.
In 1990, Felicia Langer călătoreşte la Stockholm unde primeste Premiul Nobel pentru pace, pentru “ curajul exemplar in lupta sa pentru drepturile fundamentale ale poporului palestinian”. In 1991 a fost distinsă cu Premiul Bruno Kreisky pentru realizări deosebite in domeniul drepturilor omului; in 2005 primeşte premiul Erich-Mühsem pentru slujirea continuă a poporului palestinian.
Ca şi Burg, Langer a spus lumii occidentale că imaginea Israelului ca ţară “democrată” şi că ocupaţia israeliană asupra teritoriilor arabe ca fiind “una dintre cele mai binevoitoare” sunt idei false. Mesajul său pentru israelieni este conţinut in titlul uneia dintre cărţile sale Israelul işi pierde sufletul.
După ce Junta militarilor a preluat puterea, l-au închis. Pe pereţii din camera de interogare atârnau svastici şi o imagine a lui Hitler. “Eşti evreu ?” i-au strigat. “Da”, a răspuns el. “Eşti sionist ?”, “Da” a răspuns. Era legat la ochi, cu mâinile la spate, iar corpul îi era scuturat de şocuri electrice în timp ce torţionarii săi strigau “Evreu !… Evreu !… Evreu ! …Evreu !”. Evreul era Jacobo Timerman, anul 1977, locaţia- Argentina. Şi cu siguranţă că ar fi fost şi el printre cei aproximativ 30.000 “dispăruţi” dacă nu ar fi fost fondatorul şi editorul celui mai influent cotidian din Buenos Aires, La Opinion. Preşedintele Carter a făcut presiuni asupra Juntei să îl elibereze şi după chinuri ce au durat 30 luni, a fost eliberat şi deportat în Israel în 1979. Pentru Timerman, un sionist înflăcărat, acesta era unul dintre motivele pentru care a fost fondat Israelul, de a oferi refugiu tuturor evreilor din statele care încurajau antisemitismul. Dar există şi un al doilea motiv, pentru el, statul evreu trebuia sa fie de asemenea un model de dreptate. Şi acest aspect l-a vazut încălcat când Israelul a invadat brusc Libanul în 1982, pentru a distruge adăposturile grupărilor palestiniene. Şi-a expus criticile, ce coincidenţă, în paginile ziarului The New Yorker. Primul ministru Begin este, scria el, un “terorist”, “instabil” şi “o ruşine pentru rasa umană” şi totodată l-a acuzat pe Ministrul Apărării Ariel Sharon că ajută la transformarea Israelului în “Prusia Orientului Mijlociu”. Ca şi Avraham Burg, a făcut un apel către evreii americani să ajute Israelul să se salveze de el însuşi. “E posibil ca doar evreii din afara graniţelor Israelului să mai poata face ceva pentru noi. Evreii din diaspora sunt cei care au păstrat valorile tradiţiei noastre culturale şi morale, care sunt acum călcate în picioare de intoleranţă şi naţionalism. Ei ne-ar putea ajuta pe noi, cei ce suntem aici, să eliminam putregaiul care distruge Israelul”. În Israel, Timerman a fost defăimat de către alţi evrei care i-au pus la îndoială etica. Fiul său, Danny, a fost primul soldat israelian care şi-a exprimat obiecţiile faţă de operaţiunile din Liban şi, după cum spunea tatăl său, “a stat în temniţe de două ori pentru că nu a vrut să fie temnicer în Liban”. Jacobo Timerman se simţea tot mai mult ca persoana non-grata nu doar în Israel, dar şi pe parcursul ciclului de conferinţe susţinute în Statele Unite. “Oameni ca mine” , i-a spus el lui Richard Curtiss, ziarist la Washington Report pe problema Afacerilor Orientului Mijlociu, “nu au nici o şansă în Israel pentru că voi [S.U.A.] îi sprijiniţi pe ceilalţi”.
În 1984, Timerman s-a întors în Argentina, unde mărturia sa impotriva foştilor lideri militari a fost utilizată în judecarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului. El a murit în ţara sa natală în 1999. Avraham Burg, Felicia Langer şi Jacobo Timerman au văzut cu toţii că Israelul zilelor noastre a decăzut din starea de inocenţă şi har divin care exista în 1974, când întemeietorii statului evreu, cu o puritate a armelor rar întalnită în confruntările militare, au luptat eroic pentru independenţă. Nu se poate spune la fel despre Ilan Pappe. Născut din părinţi evrei germani care au fugit din Reich-ul lui Hitler, Pappe frecventând cursurile Universităţii Evreieşti în anii ’70. Acolo în cadrul catedrei de Istorie a Orientului Mijlociu, a luat la cunoştinţă despre starea proastă a palestinienilor. Şi-a luat doctoratul în 1984 la Oxford. În această perioadă a avut acces la materialele arhivelor israeliene recent declasificate, care au zguduit credinţele fundamentale pe care israelienii le aveau despre Războiul de Independenţă din 1948. A ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în război a contribuit la purificarea etnică. Ulterior, Pappe a predat la Universitatea Haifa, unde a început să îşi publice descoperirile, inclusiv un articol foarte bine primit şi solicitat frecvent care a fost publicat în numărul din ianuarie-martie 1988 al The Link. Dar în ultima sa carte Purificarea etnică a Palestinei descrie amănunţit crimele premeditate comise de către fondatorii Israelului.
Povestea începe în 10 martie 1948, într-o reşedinţă din Tel Aviv numită « Casa Roşie ». Aici era cartierul general al Haganei, principala miliţie neoficială zionistă din Palestina. Aici într-o miercuri după-amiaza rece, 11 lideri zionişti veterani, împreună cu tineri ofiţeri militari evrei, au pus la punct ultimele detalii la ceea ce ei numeau Planul D, planul pentru purificare etnică. Pappet scrie: “În aceeaşi seară au fost trimise ordine către unităţile din teatrul de operaţiuni pentru a se pregăti în vederea expulzării sistematice a palestinienilor din zone întinse ale ţării. Ordinele au sosit însoţite de o descriere detaliată a metodelor ce urmau să fie folosite pentru a evacua cu forţa oamenii: intimidare la scara largă; asediu şi bombardarea satelor şi a aglomeraţiilor de populaţie; incendierea caselor, proprietăţilor şi a bunurilor; expulzarea; demolarea şi în final minarea ruinelor pentru a împiedica întoarcerea locuitorilor expulzaţi. Fiecare unitate a primit o listă proprie cu satele şi aşezările repartizate ca ţinte în cadrul acestui plan de mare amploare.” O dată decizia luată, implementarea planului D a durat 6 luni. În final, aproape 800.000 de bărbaţi, femei şi copii(mai mult de jumătate din populaţia nativă palestiniană) au fost dezrădăcinaţi şi 531 de oraşe şi sate au fost distruse.
Israelul şi-a fondat statul. La fel ca Burg, Langer şi Timmerman, Pappe a condamnat cu vehemenţă ocupaţia. Totuşi, spre deosebire de ei, el a ajuns la concluzia că în acest moment, aşezările evreieşti sunt atât de stabile încât orice stat palestinian pare o alternativă non-viabila. Singura soluţie pozitivă, susţine el, este un sistem bazat pe un singur stat, o singură persoană, un singur vot, cum s-a întâmplat şi în cazul Apartheid-ului în Africa de Sud. El recunoaşte însă că această soluţie ar însemna sfârşitul Israelului ca stat al evreilor. În acest scop, Pappe solicită impunerea de sancţiuni economice asupra Israelului în spiritul boicotului împotriva Africii de Sud. Mai mult, el extinde boicotul şi asupra profesorilor universităţilor Bar-Ilan şi Haifa din Israel, care nu au condamnat poltica de ocupaţie a Israelului. El adoptă această poziţie războinică din două motive: unu- ca şi intelectualii germani care, înaintea lor, au tăcut în perioada nazistă, cei israelieni, prin tăcerea lor, au permis ca atrocităţile împotriva palestinienilor să continue timp de peste 50 de ani. Doi- Mediul academic din Israel asigurând infrastructura morală a ocupaţiei iar membrii importanţi ai acesteia ajută la punerea ei în aplicare în fiecare zi.
A fost picatura care a umplut paharul. Rectorul universitar Ahaeon Ben-Ze’ev l-a somat pe Pappe să demisioneze, spunând “Este pozitiv ca cineva care solicită boicotarea universităţii sale să şi aplice boicotul asupra lui însuşi”.
În 2007 doctor Ilan Pappe a părăsit Universitatea Haifa pretinzând că “era tot mai greu să trăiască în Israel”. El este în prezent şeful catedrei de Istorie a Universităţii Exter din Anglia. Violenţa palestiniană – având în vedere că Israelului nu îi mai pasă de copii palestinienilor, nu ar trebui să fie surprins când aceştia, plini de ură, se aruncă în aer în locurile de relaxare israeliene. Ei se încredinţează lui Allah în locurile noastre de recreere pentru că viaţa lor este o tortură. Îşi varsă propriul lor sânge în restaurantele noastre pentru a ne strica pofta de mâncare întrucât au copii şi familii care sunt flămânzi şi umiliţi (Avraham Burg, International Herald Tribune, 6 septembrie 2002).
Pentru a putea aprecia spusele lui Burg, trebuie luată în considerare atitudinea lui Rudy Giuliani faţă de prinţul Al Waleed din Talal. Prinţul saudit îi dăduse primarului un cec în valoare de 10 milioane USD pentru a ajuta la eforturile de recuperare de după 9/11 septembrie. Apoi, la puţin timp după vizita la locul faptei, el a sugerat că Statele Unite ar trebui să îşi schimbe politica faţă de palestinieni. Primarul a caracterizat comentariul ca « total nepotrivit şi foarte periculos » şi i-a returnat cei 10 milioane de USD. Dar există israelieni care i-ar fi spus primarului acelaşi lucru, chiar mai explicit. De exemplu : iniţiatorii atacului de la 11 septembrie au decis să îşi pună în aplicare planul după ce America a promovat un imens val de ură în întreaga lume. Nu din cauza puterii sale, ci din cauza modului în care îşi foloseşte această putere. Este urâta de milioane de arabi din cauza sprijinului acordat ocupaţiei israeliene şi a suferinţelor poporului palestinian. Este urâtă de mii de musulmani pentru ceea ce pare a fi sprijin acordat dominatiei evreieşti asupra locurilor sfinte islamice din Ierusalim. Acelaşi scriitor este la fel de direct şi când vine vorba despre motivele pentru care sinucigaşii palestinieni se aruncă în aer în pizzeriile şi restaurantele israeliene: când tancurile invadează cu bestialitate oraşele zdrobind maşini, dărâmând ziduri, distrugând drumuri, trăgănd fără discriminare şi creând panică în rândul întregii populaţii, toate acestea generează furie şi creează sinucigaşi cu bomba. Când soldaţii năvălesc printr-un perete în camera de zi a unei familii, îngrozindu-i, răvăşindu-le lucrurile, distrugându-le munca de o viaţă şi continuând în acelaşi mod în apartamentul următor, provocând haos, acestea generează furie şi crează sinucigaşi cu bomba.
Scriitorul Uri Avnery. Născut în Germania, a ajuns în Palestina în 1933. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, s-a alăturat unui grup terorist evreu- Irgun. Peste 4 ani a părăsit Irgun-ul pentru că nu îi plăcea să plaseze bombe în pieţele palestiniene. A luptat în comando-ul lui Samson în războiul din 1948, iar în anii ’50-’60 a editat cea mai importantă publicaţie alternativă din Israel. În 1965 a fost ales în Knesset, unde a activat, cu întreruperi, pând în 1981. În anul următor a devenit primul israelian care s-a întâlnit public cu Yasser Arafat. În 1993 a fondat Gush Shalom – “Blocul Păcii”, care militează pentru desfiinţarea aşezărilor evreieşti şi formarea unui stat palestinian viabil. În 2006, Baruch Marzel, un colonist din teritoriile de vest, a făcut apel armatei israeliene pentru a-l omorî pe Avnery.
Celor care îi pun la îndoială competenţele asupra subiectului, Uri Avnery - acum în vârstă de 84 de ani, le răspunde simplu: “Nu puteţi să îmi vorbiţi mie despre terorism. Eu am fost terorist”. O altă scriitoare care tratează violenţa palestiniană este Tanya Reinhart, un lingvist israelian care a predat la Universitatea Tel Aviv. În 2003, după izbucnirea celei de-a doua intifade, ea a scris : “Dezbaterea despre operaţiunile Forţelor de Apărare Israeliene (IDF) în aceste teritorii se învârte în jurul întrebării dacă teroarea poate fi înlaturată prin asemenea mijloace. Există o soluţie simplă pentru terorismul sinucigaş - a părăsi imediat teritoriile şi a le oferi palestinienilor un motiv să trăiască”.
Un an mai târziu, în martie 2003, ea a continuat : “în timpul celor 30 de ani de ocupaţie, Israelul a încălcat fiecare articol al convenţiei de la Geneva. Armata israeliană eliminând toate opţiunile pentru rezistenţa non-violentă a palestinienilor. E greu să nu ai impresia că teroarea îi convine lui Sharon şi armatei. Le oferă posibilitatea de a convinge restul lumii că acordurile de protecţie de la Geneva nu se aplică şi în cazul palestinienilor pentru că în rândurile lor există terorişti şi, de aceea, li se poate face orice. Sub conducere militară Israelul a devenit o forţă în distrugerea oricăror acorduri de protecţie universal stabilite de la cel de-al Doilea Război Mondial. După cum istoria ne-a demonstrat-o deja, s-ar putea ca şi noi să avem nevoie de protecţie într-o bună zi”.
În decembrie 2006, Tanya Reinhart s-a mutat la New York, explicând că nu mai poate trăi în Israel din cauza tratamentului aplicat de israelieni în Teritoriile Ocupate. Ea a murit acolo, trei luni mai târziu, la vârsta de 63 de ani. Nu imi place relaţia Statele Unite-Israel [ajutorul financiar acordat de Statele Unite]. Un stat ca al meu ar trebui să trăiască din propriile resurse (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Vă puteţi imagina Uniunea Europeana făcând lobby sau PAC pentru Knesset ? poate că era ok la începutul anilor ’50, dar azi nu am nevoie de asta (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Spre deosebire de israelieni descrişi anterior, Matti Golan face politică de centru-dreapta. Cu toate acestea, ca Avraham Burg, face comentarii acide la adresa ajutorului american pentru Israel, fie la Congres, fie la fundaţiile private evreieşti. În primul rând, argumentează el, acest ajutor nu este atât de substanţial, în al doilea rând, îi transformă pe evrei în clovni care ar sta şi în cap ca să mulgă maşina de făcut bani americand, şi în al treilea rând, - fie face ca evreii americani să fie un pericol mai mare pentru Israel chiar decat O.E.P. Iata ce spune Golan despre evreii americani care dau bani Israelului : “Mi se pare că principalul motiv pentru care trimiteţi bani este că nu vă simţiţi în siguranţă în ţara în care trăiţi. Suntem un fel de companie de asigurări- ne daţi bani la fel cum plătiţi pentru asigurarea la maşină, la casă, sau pentru cea de viaţă”. Şi iată ce spune Golan despre evreii americani care nu sunt sionişti şi nu au nici o intenţie de a emigra în Israel: “Îi prefer pe cei care se declară non-sionişti, cel puţin îmi spun adevărul- ceea ce nu se poate spune despre cei care se bat în piept şi se plâng cât le este de greu să stea în America”. Cel mai mare dispreţ îl are însă pentru acei patrioţi de profesie care fac o afacere din susţinerea Israelului. Dintre aceştia îl individualizează pe Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, şi câştigător al Premiului Nobel: “Eşti un intelectual de marcă, un oaspete bine venit în casele preşedinţilor şi magnaţilor, primeşti onorarii grase pentru prelegerile tale. Dar hai să presupunem, Doamne fereşte !, că noi [un comitet care se doreşte a fi înfiinţat pentru emigrarea evreiască] chiar am lansa un apel pentru stabilirea în Israel. Ce ai face atunci ? Lumea s-ar aştepta ca tu să fii primul care pleacă, ceea ce este ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci”. Golan este fostul redactor şef al Globes, cel mai important ziar de afaceri israelian şi al Ha’aretz, unul dintre marile cotidiene israeliene. El este de acord cu opinia lui Burg, potrivit cdreia, sute de mii de israelieni au părăsit statul evreu de la întemeierea acestuia, între 10 şi 15% dintre aceştia sunt oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, experţi în calculatoare şi înaltă tehnologie. Şi mulţi au plecat în America. De ce ? Pentru că în America nu sunt chemaţi să facă de serviciu, copii lor nu trebuie să se înroleze în armată, nu trebuie să dea jumatate din venit ca taxe şi nu trebuie să se confrunte cu “problemele existenţiale” ale colonizării. Ceea ce are nevoie Israelul din partea Statelor Unite, spune Golan, este ca 2 milioane de evrei, barbaţi, femei şi copii, să emigreze în statul evreu. Ca aceştia să nu submineze însăşi securitatea statului. Cu siguranţă, argumentează el, israelienii ar renunţa bucuroşi la banii americani în schimbul forţei umane americane. Tony Judt s-a născut în Londra în 1948. Membrii ai familiei tatălui său au fost ucişi în Holocaust şi ambii părinţi erau sionişti de stânga. La 15 ani, într-o acţiune care i-ar fi plăcut lui Matti Golan, Judt a ajutat la promovarea emigrării evreilor englezi în Israel. Trei ani mai tarziu a plecat el însuşi acolo şi a muncit într-un kibbutz. Apoi, în 1967, când Israelul s-a mobilizat pentru război, a lucrat ca translator pentru Forţele de Apărare Israeliene şi a condus camioanele siriene capturate. Această experienţă l-a schimbat. Până la acel moment, crezuse în socialism şi în egalitatea pentru toţi în Israel, evrei şi arabi. Dar acolo sus pe înălţimile Golan, el a auzit ofiţeri promovând cu tărie “sentimente anti-arabe autentice”. Era o faţă a Israelului pe care o să o mai vadă la evreii de dreapta extremişti şi de multe ori religioşi care pretindeau că au un pact imobiliar cu Dumnezeu. Toate acestea i s-au părut foarte meschine lui Judt. În prezent Tony Judt este directorul Institutului Erich Maria Remarque din cadrul Universităţii New York. Până la sfârşitul lui 2003 am fost de asemenea colaborator al revistei Pro Israel, The New Republic, dar şi-a pierdut această poziţie când a militat public pentru transformarea Israelului dintr-un stat evreu într-unul binaţional, cu drepturi egale pentru toţi evreii şi arabii care locuiesc în Israel şi în teritoriile palestiniene. Apoi, în 2006, în numărul din 23 martie al London Review of Books, John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago şi Stephen Walt de la Harvard au scris un articol de 22 pagini intitulat: Lobby-ul pentru Israel şi politica externă americană. În acest articol, ei susţin că politica americană în Orientul Mijlociu este influenţată de un grup proisraelian al cărei centru este format din evrei americani care fac eforturi importante în viaţa de zi cu zi pentru a orienta politica externă americană astfel încât să susţină interesele Israelului. Conform lui David Remnick, care i-a luat un interviu pentru the New Yorker, Avraham Burg susţine opinia lui Mearsheimer şi Walt. Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), atacă Burg, subordonează politica americană intereselor israeliene şi prin aceasta contribuie la radicalizarea opiniei publice în lumea arabă. Tony Judt a fost rugat de The New York Times să comenteze articolul scris de Mearsheimer şi Walt. Astfel, în ediţia din 19 aprilie 2006, el a concluzionat că “Eseul scris de doi politologi ‘realişti’ fără nici un interes pentru palestinieni, este o frunză în vânt”. El a prezis că “viitoarelor generaţii de americani nu le va fi clar de ce puterea imperială şi reputaţia internaţională a Statelor Unite sunt atât de apropriate de un stat clientelar mediteraneean mic şi controversat”.
Tony Judt a plătit pentru ceea ce a scris despre Israel, inclusiv prin ameninţări cu moartea împotriva lui, a soţiei sale şi a celor doi băieţi. “Aceşti americani”, i-a spus el lui Graham Bowley, de la Financial Times, « sunau la birou şi spuneau : ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că ar face bine să nu îşi lase copii afară din casă sau ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că la telefon este Hitler şi îi transmite Felicitări’ » “Aparent”, concluzionează Judt, “atitudinea pe care o ai faţă de Israel surclasează orice altceva în viaţă”.
Negocierile de Pace
Vreţi o majoritate evreiască ? Nici o problemă. Ori îi punem pe arabi în vagoane, maşini, autobuze, pe cămile sau măgari şi îi expulzăm în masă ori ne separăm complet de ei fără trucuri şi scamatorii. Nu există cale de mijloc. Trebuie să desfiinţăm toate coloniile evreieşti. Chemaţi-i înapoi şi stabiliţi o graniţă recunoscută internaţională între teritoriul naţional evreu şi cel palestinian (Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003)
Cu cât Israelul amână mai mult acceptarea unui stat palestinian suveran cu atât va creşte radicalismul în societatea palestiniană, iar aceasta va adopta ideologiile extremiste ale Jihad-ului şi cu atât mai repede îşi va pierde societatea israeliană simţul moralităţii (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Gershon Baskin este un negociator şi pacificator de profesie. Născut în Long Island, New York, în 1952, el s-a mutat în Israel când avea 25 de ani. Timp de mai mulţi ani a încercat să amelioreze relaţiile dintre israelienii şi palestinienii care trăiau în Israel. Apoi, după intifada din 1987, a depus eforturi pentru a întări cooperarea dintre israelienii şi palestinienii din Teritoriile de Vest şi Gaza. În prezent, Baskin este co-fondator al Centrului pentru Cercetare şi Informare Israel-Palestina (IPCRI), un grup de lucru israeliano-palestinian localizat în Tantur, lângă Ierusalim, aproape de principalul punct de control din Beethleem.
Baskin se auto-intitulează neo-sionist. Prin aceasta, el vrea să se înţeleagă că susţine un stat evreu dar considera că supravieţuirea acestuia ar fi posibilă doar dacă Israelul renunţă la teritoriile de vest. În lucrări la fel sumbre ca şi cele ale lui Avraham Burg, el evidenţiază că supravieţuirea statului evreu va depinde de cine va câştiga lupta : coloniştii, în proiectele americane, care nu sunt altceva decât un act de sinucidere naţională sau cei 80% dintre israelieni care susţin desfiinţarea coloniilor şi acordarea palestinienilor a dreptului de a avea propriu stat. Posibilitatea reluării procesului de pace israeliano-palestinian îi dă speranţe lui Baskin. Între timp, creşterea reală a numărului de colonii şi grotescul ocupaţiei sunt o prezenţă constantă. La începutul acestui an, fiica lui care a împlinit recent 18 ani, l-a informat că s-a hotărât să refuze înrolarea în armată pentru că nu doreşte să sprijine ocupaţia. El i-a răspuns că o va vizita la închisoare.
După asasinarea Primului Ministru Yitzhak Rabin in 1995 de către un evreu de dreapta, Ami Ayalon, fost comandor în Marina Israeliana, a fost numit şeful Shin Bet-ului, poliţia secretă de stat evreiască. Din proprie iniţiativă a omorât şi a torturat palestinieni şi se pare că tehnica folosită consta în a prinde maxilarul cu o mână, mandibula cu cealaltă şi a trage până la ruperea feţei. Când a plecat din Shin Bet în 2000 Ayalon era unul dintre cei mai urâţi oameni din teritoriile de vest şi Gaza, deşi nivelul violenţei palestiniene scăzuse foarte mult. Îsi punea întrebarea de ce scăzuse. Răspunsul pe care l-a găsit îl va duce într-o noua direcţie. A ajuns la concluzia că violenţele nu scăzuseră din cauza celor făcute de el ori a vreunor informaţii descoperite de Shin Bet. Reducerea violenţei a apărut imediat ce palestinienii au descoperit că se fac progrese în procesul de pace, adică, o dată ce au văzut că există o speranţă să-şi câştige libertatea, să fie mai puţin umiliţi, să aibă o economie mai bună, nu au mai aprobat terorismul ca mijloc de acţiune legitimă.
Aceasta a dus la formarea, în iunie 2003, a « Vocii Poporului », o iniţiativă comună a fostului torţionar şi a partenerului său palestinian, doctor Sari Nusseibeh - Rectorul Universităţii Al-Quds. Scopul lor este să adune cât mai multe semnături posibile ale israelienilor şi palestinienilor care sprijină soluţia cu două state - unul evreu şi unul palestinian, cu graniţe permanente care să refacă aproximativ liniile de demarcaţie din 1967 (prin schimburi reciproce de teritorii, astfel încât Israelul să poată anexa coloniile majore), cu retragerea coloniştilor evrei din Palestina, Ierusalimul - oraş deschis pentru ambele naţionalităţi şi capitala celor două state şi cu refugiati palestinieni întorcându-se numai în Palestina, iar cei evrei numai în Israel.
Ayalon este conştient că solutia cu două state nu va mai fi viabilă mult timp. “Majoritatea israelienilor”, admite el, “semnează pentru acest plan deoarece îi urăsc pe palestinieni şi nu îi vor în ţara lor”. El recunoaşte că “desfiinţarea coloniilor va fi cel mai dureros act de la crearea Sionismului. Stânga nu o poate face. Iar dreptei îi lipseşte curajul”. Totuşi, a nu face asta, argumentează el, ar însemna sfârşitul statului evreu şi a duce la mai multe violenţă pentru ambele popoare.
Acum în vârstă de 62 de ani, Ayalon s-a născut în 1945 într-un kibbutz înfiinţat de tatăl sau, emigrant ilegal din Ungaria. Ami Ayalon poate sa spună lucrurilor pe nume la fel de direct ca Avraham Burg. Iată ce spune el despre fracţiunea palestiniană Hamas : “Ar trebui să vorbim cu Hamas ? Mâinile lor sunt pătate cu sânge. Ale mele sunt mult mai pătate… Am omorât mai mulţi terorişti decât evrei ucişi de ei şi eu spun că am dreptul să conduc orice proces de pace”. Şi despre felul cum israelienii îi văd pe palestinieni: “până când vor înţelege ce desenează un copil palestinian când se uită la un israelian, ce înseamnă un soldat sau un punct de control israelian, ce semnifică umilinţa, până atunci nu vom înţelege cu adevarat prin ce trec ei”.
Şi despre refugiaţii palestinieni : “nu dorim întoarcerea refugiaţilor. Dar vom avea dreptul să refuzăm asta doar dacă Israelul îşi recunoaşte rolul în suferinţa palestinienilor şi obligaţia de a ajuta la rezolvarea problemei ”.
Şi, în final despre aspiraţia pentru pace şi dreptate: “Până când problema palestiniană nu va fi rezolvată, nu va fi stabilitate în regiune”.
În 2006, Ami Ayalon, a fost ales în Knesset, pe listele laburiştilor dar nu a primit vreun post în cabinet când laburiştii au format o coaliţie cu partidul Kadima a lui Ariel Sharon. Se poate observa că mult din ceea ce spune Avraham Burg are ecouri în afirmaţiile altor critici evrei ai Israelului. Consternarea pe care o provoacă Burg vine însă nu atat din ceea ce spune cât din ceea ce este el. După cum spune şi cotidianul americano-evreu, The Forward : « Faptul că aceste vorbe vin din gura unui om născut, crescut şi educat în elita formaţiunii sioniste a creat frământări în ţară. Unii erau indignaţi, alţii înspăimântaţi dar observatorii din cadrul spectrului politic au căzut de acord că afirmaţiile lui Avraham Burg au constituit un moment de cotitură în istoria sionismului”. Iată ce spune Yoram Hazony, fondatorul Centrului Shalom, un institut de cercetare din Ierusalim, pentru care Burg este “unul dintre marii lideri ai sionismului - el echivalează denunţarea sionismului de către Burg cu anunţarea de către papă a convertirii lui la iudaims”. Zeev Bielski, preşedintele Agenţiei Evreieşti pentru Israel, îl acuză pe Burg de ruperea de la Israel şi israelism prin “desfiinţarea vieţii în Israel şi negarea faptului că Israelul este centrul poporului evreu şi obiectul aspiraţiilor acestea încă de la începuturile sale”. Pentru a putea aprecia asemenea reacţii este util să ne reamintim că tatăl lui Avraham, Yosef Burg, a fost cel mai longeviv membru activ al Knesset-ului, activând sub conducerea tuturor prim-miniştrilor de la David Ben Gurion la Shimon Peres. De asemenea, Avraham însusi a avut o carieră de 10 ani în Knesset, inclusiv 4 ani în calitate de purtător de cuvânt. Înainte de asta, el a condus Organizaţia Mondiala Sionista şi Agenţia Evreiască pentru Israel. În calitate de preşedinte al agenţiei a supervizat emigrarea în Israel a peste o jumatate de million de evrei. De aici, titlul articolului din The New Yorker: Avraham Burg, “The Apostate”.
Totuşi noi ne-am intitulat articolul Avraham Burg - Apostat sau avatar. Avatar – provine din doua cuvinte sanscrite însemnând “jos” şi “ el trece peste”. In religia hindus, se referă la încarnarea unei zeiţe, de unde au extras sensul de întrupare a unui concept, filosofie sau tradiţie, de obicei sub forma unui învăţături. După cum am văzut, Burg crede că Israelul de azi se bazează pe “fundaţii de opresiune şi nedreptate” şi că “sfârşitul acţiunii sioniste bate deja la uşă”. Noul stat, cel care în viziunea sa îl va înlocui pe cel clasic sionist, a făcut ca cel puţin un membru al Knesset-ului să încerce să îl împiedice, pe cale legală chiar, să fie înmormântat în partea din cimitirul de pe muntele Herzl rezervat eroilor naţionali. Acest stat nou, spune Burg, s-ar putea să fie evreu, dar va fi diferit, va fi « ciudat şi urât ». Va semăna mult cu Germania pro-nazistă şi iată că ajunge la evenimentul care a ocazionat recentele interviuri ale lui Burg inclusiv cel din The New Yorker: publicarea anului acesta a cărţii sale Învingându-l pe Hitler. În această carte Burg susţine că Germania anilor ’30 era pregătită pentru fascism din cauza paranoii şi filosofiei sociale. Şi ambele condiţii el le vede ca fiind prezente în Israelul zilelor noastre.
Paranoia socială
După înfrângerea din Primul Război Mondial şi modul umilitor în care au fost trataţi de aliaţi, germanii au avut o senzaţie de insultă naţională, un sentiment că toată lumea era împotriva lor. Când o figură puternică de lider a apărut, promiţând să le redea mândria naţională şi să lupte cu duşmanii, au fost gata să renunţe la drepturile individuale. Astfel, militarismul centralizat s-a insinuat în identitatea lor naţională. La fel se întâmplă azi cu sentimentul naţional israelian, susţine Burg. Oroarea Holocaustului a generat o paranoia care vede orice non-evreu ca antisemit şi cei 40 de ani de menţinere a unei ocupaţii militare au generat un spirit milităros şi un dispreţ larg răspândit pentru normele universale. Pe măsură ce coloniştii evrei iau tot mai mult pământ palestinian (un raport din 2007 al grupului israelian “Pace Acum” arată că există o tendinţă în ocuparea ilegală a proprietăţii private pe care guvernul israelian ezită să o recunoască, nicidecum să o pedepsească), violenţa palestiniană creşte, după cum susţine Ami Ayalon, fostul şef al Shin Bet-ului. Pe măsură ce creşte violenţa, creşte şi frica până la punctul în care israelienii îl aleg ca prim ministru pe Ariel Sharon, persoana condamnată în trecut pentru complicitate la masacrele palestinienilor şi de bunăvoie îl lasă să înalţe ziduri în jurul statului lor fortăreaţă. În acelaşi timp, un tot mai mare număr de intelectuali tineri se gândesc să părăsească ţara pentru totdeauna. Ei sunt tot mai neliniştiţi în legatură cu siguranţa copiilor lor, tot mai obosiţi să plătească taxe exorbitante pentru a-i întreţine pe “paraziţii religioşi” şi tot mai pesimişti în legatură cu viitorul.
Nimeni nu ştie câţi israelieni trăiesc în afara Israelului, dar acum 7 ani numărul lor era estimat la 5.000.000 dintre care 300.000 trăiesc in New York , în acelasi timp, evreii mai religioşi şi militanţi se mută în “Iudeea şi Samaria” - domeniile biblice pentru teritoriile de vest. Şi aceasta alimentează cercul vicios al exproprieriilor ilegale, al violenţei palestiniene, al temerilor israeliene şi al militarismului naţional. Matti Golan le-a spus evreilor americani, după cum am vazut, că nu le vrea dolarii, ci vrea ca fiii şi fiicele lor să se mute în Israel, să se înroleze în armată şi să lupte pentru existenţa lui. În cartea sa, Avraham Burg sugerează însă întreruperea acestui cerc vicios prin punerea la îndoială a Legii Întoarcerii israeliene, un act care echivalează cu stoparea fluxului de forţe umane în statul evreu. Aceasta este o lege pe care Israelul a dat-o în 1950 şi care le dă evreilor din toată lumea, prin faptul că sunt născuţi dintr-o mamă evreică, “dreptul” de a emigra în Israel pe motivul că se reîntorc în propriul stat, chiar dacă nu au fost niciodată acolo inainte. Faptul că omul care a facilitat emigrarea a peste o jumatate de million de evrei în Israel face acum apel pentru reconsiderarea legii care le permite israelienilor să se întoarcă nu-l va ajuta să obţină un cavou pe Muntele Herzl.
Filosofia socială
Nici nu îl vor ajuta observaţiile sale despre Theodor Herzl, creatorul sionismului politic şi fondatorul Organizaţiei Mondiale Sioniste, Burg scrie că germani şi israelienii au ceva în comun: “de la inceput, Max Nordau şi Theodor Herzl au fost adânc influenţaţi de apariţia naţionalismului german”. Naţionalismul este de obicei împărţit în două ramuri- liberal şi etic. Naţionalismul liberal cu rădăcini în Revoluţia Franceză, vede statul ca fiind format din cetăţenii săi, toţi egali în faţa legii. Naţionalismul etic, cu rădăcini în Romantismul German vede statul ca aparţinând unei anume naţiuni etnice, ai cărei membrii se bucură de privilegii ce le sunt refuzate non-membrilor ce locuiesc în acelaşi stat. Herzl, care s-a născut la Budapesta în 1860, şi a devenit corespondentul la Paris al unui ziar austriac, a aderat iniţial la doctrina naţionalismului liberal. Dar dupa izbucnirea curentului antisemit în timpul Afacerii Dreyfus el a ajuns la concluzia că adevaratele comunităţi nu erau formate prin legături de natură legală, ci pe natură organică, mistică, care precede şi transcende politicul. Problema evreilor, spunea Herzl, era că şi-au pierdut complet sentimentul de solidaritate ca rasă. Soluţia era, concluzionează el, să-şi formeze un stat propriu care să treacă cu vederea interesele populaţiei non-evreiesti. Este una din ironiile istoriei că acum, peste 100 de ani, Avraham Burg, fost preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste a lui Herzl, anunţă că are paşaport francez şi locuieşte la Paris. La fel ca Ilan Pappe, care în prezent locuieşte în Anglia, Felicia Langer care locuieşte în Germania şi Tanya Reinhart care s-a mutat la New York. Şi la fel ca familiile foştilor premieri israelieni David Ben-Gurion, Menachem Begin şi Yitzhak Rabin dintre care toate au copii sau nepoţi care locuiesc în afara statului evreu. Ei lasă în urmă o ţară care rămâne divizată rasial, în care evreii se bucură de privilegii refuzate celor ce nu sunt evrei (citeşte arabi). Chiar Ami Ayalon, care deschis în favoarea unui stat palestinian arată clar că statul Israel nu ar trebui să fie stat pentru toţi locuitorii săi, că Israelul e statul evreilor, cu majoritate evreiască, ca egalitatea pentru arabi şi non-evrei este considerată o problemă internă, dificil de rezolvat. Avraham Burg vede lucrurile mai în negru. “Există şanse reale”, avertizează el, “ca viitorul Knesset din Israel să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să introducă măsuri administrative prin care arabii să nu poate angaja muncitorii şi femeile de serviciu evrei, (ca şi legile de la Nuremberg) ”. Într-adevar, semnele sunt pentru cei ce au ochi să vadă. “Nu sunt îngrijorat”, a spus el în The New Yorker, “pentru acei criminali de dreapta care scriu pe zidurile publice ”Afară cu arabii” la fel ca o dată “Afara cu evreii”, mă îngrijorează autorităţile municipale care nu şterg aceste inscripţii”. În marea majoritate a timpului în care a scris cartea, Burg a folosit titlul Hitler a câştigat. Statul evreu şi-a pierdut sufletul, a spus el, şi eram în doliu. Pe când a ajuns la sfârşitul cărţii avea un nou titlu : Învingându-l pe Hitler. A facut această schimbare, spune el, pentru ca a descoperit că ilustrul său tată, care s-a născut în Germania a avut o vizuine care transcede naţionalismul etic. Era viziunea unui nou Israel pe care toţi cetăţenii, evrei şi palestinieni, sunt egali în faţa legii. Această viziune îl va învinge pe Hitler. Astfel, întrebarea rămâne : Este fiul tatălui său un apostat sau un avatar ? Răspunsul nostru: Ambele.
Traducere din limba engleza : Stelian Hossu
Sursa: The Link - Volum 40, Ediţia 4, Octombrie - Noiembrie 2007
duminică, februarie 03, 2008
Pianistul israelian Daniel Barenboim ia naţionalitatea palestiniană
Celebrul pianist israelian, care a cerut întotdeauna să se pună capăt ocupaţiei din Palestina, fondator împreună cu Edward Said a West Eastern Divan Orchestra, compusă din tineri muzicieni arabi, palestinieni şi israelieni, ia naţionalitatea palestiniană.
“Este o mare onoare să primesc acest paşaport”, a spus el duminica trecută după un recital de pian la Ramallah, oraşul din Cisiordania în care timp de câţiva ani a favorizat contactele dintre tinerii muzicieni arabi şi israelieni.
“Am acceptat de asemenea pentru că am convingerea că destinele poporului israelian şi al poporului palestinian sunt inextricabil legate”, a spus Barenboim. “Trebuie, binecuvântaţi sau blestemaţi, să trăim unii cu ceilalţi. Şi eu prefer prima dintre ele. Faptul că un cetăţean israelian poate primi un paşaport palestinian poate arăta că acest lucru este cu adevărat posibil”, a urmat el.
Fostul ministru palestinian al Informaţiei, Mustafa Barghuti, care a ajutat la organizarea concertului de duminică, a spus că acest paşaport primise aproparea guvernului precedent, din care făcuse parte şi care a fost înlocuit în iunie.
Barenboim, în vârstă de 65 de ani, născut în Argentina, este o personalitate controversată în ţara lui de adopţie (Israel), atât pentru că l-a promovat pe Richard Wagner, compozitor al secolului al XIX-lea ale cărui muzică şi scrieri antisemită l-au influienţat pe Adolf Hitler – şi pentru opoziţia lui publică la politica Israelului în teritoriile palestiniene.
Întrebat asupra cuvintelor preşedintelui George W. Bush pronunţate săptămâna trecută în timpul vizitei lui în regiune, din care reieşea că pacea ar putea fi semnată anul acesta, Barenboim a avertizat împotriva pericolului de a încuraja prea multe speranţe.
“Ar fi absolut oribil dacă acum, cu bune intenţii, s-ar ridica nişte aşteptări care n-ar putea fi satisfăcute”, a spus Barenboim. “În vreme ce noi ne afundăm într-o criză din ce în ce mai mare.”
Respingând orice idee de a juca un rol politic, fostul şef al Orchestrei Simfonice din Chicago a opinat sarcastic cu privire la apelul deosebit de viguros făcut de Bush la Ierusalim săptămâna trecută, prin care acesta impunea Israelului să pună capăt, conform propriei sale formule, “ocupaţiei”. “Acum, chiar şi tâmpiţii spun că ocupaţia trebuie să ia sfârşit, a spus Barenboim.
Cf. sursa originală: Ha’aretz din 13 ianuarie 2008.
Cf. sursa în limba franceză.
marți, iulie 10, 2007
Ireductibilul Mordechai Vanunu - inapoi dupa gratii (de Rannie Amiri)
"Spuneam Shabak-ului, Mossad-ului, 'nu ai reusit sa ma distrugi, nu ai reusit sa faci nebun.'" - Mordechai Vanunu, fost tehnician nuclear israelian, dupa eliberarea din inchisoarea Shikma din Ashkelon, in 21 aprilie, 2004, unde a zacut 18 ani.Acestea au fost cuvinte de curaj si sfidare, rostite de un om care le intruchipa pe amandoua. Mordechai Vanunu a petrecut 18 de ani in inchisoare, dintre care 11 ani intregi in carcera, pentru ca a dezvaluit lumii capacitatea nucleara inca nedeclarata a Israelului. A iesit din Shikma cu bratele intinse, licarind in mod repetat de semnul victoriei - sau era al pacii? - si a refuzat sa raspunda la intrebarile pe care i le-a adresat in ebraica media ce il astepta. "Sunt mandru si bucuros sa fi facut ceea ce am facut", a declarat el mandru.
Si ce a facut de atunci il va trimite inapoi dupa gratii.
O curte de justitie israeliana l-a osandit la sase luni de inchisoare pentru violarea clauzelor eliberarii conditionate, care ii interzic sa aiba vreun contact cu strainii sau sa viziteze Cisiordania. Ca si in toate chestiunile, el a fost neinfricat in savarsirea amandurora.
Este datoria noastra sa repetam povestea acestui om remarcabil, ca nu cumva sa uitam ce poate realiza un om cu constiinta.
Mordechai Vanunu a fost primul care a expus micul secret murdar al Israelului: aceasta tara era o putere atomica majora. A lucrat ca tehnician la centrala nucleara Dimona din Desertul Negev intre 1976 si 1985. Apoi, intr-un interviu din 1986 cu londonezul Sunday Times, a dezvaluit poze care nu numai ca demonstrau ca Israelul are posibilitatea de a produce arme nucleare, dar chiar le poseda.
Chiar inainte de publicarea interviului sau in 5 octombrie, evenimentele s-au desfasurat ca si cum ar fi venit chiar din paginile unui thriller de Robert Ludlum. In septembrie 30, Vanunu a fost momit din Londra la Roma de un agent feminin Mossad si a fost capturat si purtat spre Israel. A fost judecat cu usile inchise pentru tradare, a fost condamnat in graba si osandit la 18 ani de inchisoare. Dar daca guvernul israelian spera ca Vanunu sa dispara in liniste si pocait, s-a inselat amarnic.
Vanunu si-a innoit zgomotos apelul in care cerea Israelului sa spuna intregul adevar in privinta arsenalului sau nuclear (pare-se al cincilea din lume ca marime) si sa deschida reactorul nuclear de la Dimona inspectiilor internationale. Israelul ramane inca singura tara din Orientul Mijlociu care nu a semnat Tratatul de Non-Proliferare si care, de asemenea, a interzis accesul personalului Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA).
Politicienii israelieni de la stanga, dreapta si centru, si-au aratat dispretul dupa eliberarea lui Vanunu si l-au numit "tradator". Clauzele eliberarii sale conditioante includeau interzicerea calatoriilor in strainatate pe timp de un an sau posesia de pasaport, limitarea deplasarilor sale prin tara, discutiile cu cetateni neisraelieni si discutarea oricarui aspect legat de fosta sa slujba la Dimona. Aceste restrictii au fost criticate de Amnesty International care a cerut revocarea lor, citand articolul 12 al Acordului International pentru Drepturi Politice si Civile care permit oricarui cetatean sa se deplaseze liber sau sa paraseasca tara de cetatenie.
Desi termenul de "whistleblower" este adesea utilizat pentru a-l descrie pe Vanunu, acesta il caracterizeaza destul de slaba si doar pe jumatate adevarat. El era o sirena care a distrus politica oficiala de ambiguitate nucleara a Israelului, aratand lumii ca armele nucleare si-au gasit drumul inspre Orientul Mijlociu.
Nascut in Maroc, Vanunu s-a convertit inainte de incarcerare la crestinism. A considerat ca vederile sale religioase si politice (era un sustinator ferm al drepturilor palestinienilor) l-au dus deopotriva la tratatamentul dur primit in timpul incarcerarii, pe care l-a descris ca "salbatic si barbar".
In ciuda interogatiilor facute de cea mai neinduratoare agentie secreta din lume si a intemnitarii in ceea ce au fost conditii vitrege, Vanunu a rezistat spunand:
"Sunt un simbol al vointei de libertate si [dovada] ca nu poti distruge spiritul uman."
Un laureat in asteptare al Premiului Nobel pentru Pace si nu mai putin un erou adevarat al timpurilor noastre.
Rannie Amiri este un comentator independent al problemelor legate de lumea araba si islamica. Tradus si adaptat dupa Counterpunch.com.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
luni, iulie 02, 2007
Cele mai răspândite erori ale poporului israelian (de Gilad Aţmon)
Cele mai răspândite erori făcute de israelieni sunt următoarele:
1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.
2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.
3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.
4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.
5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.
6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.
7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.
8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.
9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.
10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.
De-a lungul relativ scurtei istorii a naţionalismului evreiesc mulţi evrei au izbutit să găsească fisuri în filosofia zionistă. Mulţi s-au îndepărtat ei înşişi de zionism. De la declararea statului israelian, numeroşi israelieni au părăsit Israelul şi destul de mulţi evrei din întreaga lume s-au alăturat mişcării de eliberare palestiniană. Israelienii, pe de altă parte, sunt toţi cei care încă nu izbutesc să realizeze că cele zece credinţe de mai sus sunt erori grave, chiar fatale.
Cineva ar putea probabil să întrebe dacă aceste erori esenţiale sunt comise de către zionişti îndeosebi sau nu cumva de către toţi israelienii. În replică aş argumenta că poporul israelian este zionist chiar dacă au foarte puţine noţiuni despre ceea ce este zionismul. Cei mai mulţi dintre israelieni au fost născuţi într-o realitate colonialistă şi rasistă. Ei sunt educaţi să menţină zionismul şi nu să-l chestioneze. Acceptarea oarbă a una dintre cele mai radical şoviniste viziuni asupra lumii îi transformă pe israelieni în candidaţi imposibil pentru orice formă de negociere paşnică.
Erorile în detaliu
1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.
Cei mai mulţi dintre israelieni privesc coloniile evreieşti în “teritoriile ocupate” şi pe colonişti ca obstacole în drumul spre pace. Israelienii în general şi aşa numiţii zionişti de “stânga” în special, din interiorul universului căruia ei îi sunt buricul, sunt ferm convinşi că retragerea forţelor israeliene îndărătul graniţelor dinainte de 1967 le-ar garanta pacea. Singura explicaţie inteligibilă pentru aceste erori răspândite ţine de faptul că doar după 1967 israelienii s-au întâlnit faţă în faţă cu palestinienii care fuseseră purificaţi etnic în 1948 (care apăreau “dintr-o dată” în noile teritorii ocupate). Israelienii vor să creadă că ceea ce ei nu văd nu există. Ei continuă să refuse luarea la cunoştinţă a faptului că “revendicarea palestiniană” este bazată pe o cerere justificată de reîntoarcere la pământul natal.
Săptămâna trecută ministrul nabil Şa’ath a făcut următoarea declaraţie privitoare la “dreptul la reîntoarcere”:
“Foaia de drum sprijinită de SUA pentru pacea în Orientul Apropiat garantează dreptul refugiaţilor palestinieni la reîntoarcerea în căminele lor în Israel sau în pământurile cucerite în Războiul de Şase Zile din 1967.” (haaretz.com, 16.8.03)
Hai să revedem câteva dintre comentariile făcute de figurile politice majore israeliene:
“Refugiaţilor nu li se va permite niciodată să se reîntoarcă în Israel.” (Purtătorul de cuvânt al guvernului israelian, Avi Pazner, haaretz.com, 17.8.03)
“Orice avans al foii de drum ar trebui să fie dependent de renunţarea palestinienilor la dreptul de reîntoarcere pe pământurile din interiorul Israelului.” (Ministrul israelian al Sănătăţii, Dan Naveh, haaretz.com, 17.8.03)
“[Palestinienii] ridică din nou o problemă pe care nu o vor rezolva niciodată.” (Preşedintele Partidului Laburist, Şimon Perez, haaretz.com, 17.8.03)
“Toate partidele politice din Israel sunt unite împotriva dreptului palestinienilor de a se reîntoarce în Israel.” (Labor MK Matan Vilnai, haaretz.com, 17.8.03)
“Israelul şi Autoritatea Palestiniană au un interes comun în găsirea de soluţii la problema refugiaţilor în interiorul unui stat palestinian, şi nu în Israel.” (Mereţ MK, Ran Cohen, haaretz.com, 17.8.03)
Aşa cum putem vedea, politicienii israelieni încă mai trebuie să înţeleagă în ce constă cauza palestiniană. Ei continuă să aştepte ca palestinienii să renunţe la drepturile lor legale deplin legitime. În practică, ei aşteaptă ca palestinienii să renunţe la a fi palestinieni. Vrabia mălai visează, pentru că palestinienii nu vor renunţa niciodată la dreptul lor la reîntoarcere. Nu vor renunţa niciodată la rezistenţa împotriva colonialismului zionist. Cu certitudine nu acum, nu când câştigă de partea lor din ce în ce mai mult sprijin în lume. Fiecare palestinian ştie că scopul zionismului este să transforma întreaga Palestina în pământ evreiesc. În acest sens, Tel Avivul, care este parţial localizat pe pământuri palestiniene confiscate (Yafo, Abu Kabir, Şeic Munis etc.), şi Elon More, o colonie din Cisiordania, sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt colonii evreieşti pe pământul palestinian.
2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.
Întâi, câteva citate clarificatoare:
“Un evreu crescut printre germani trebuie să-şi asume tradiţii germane, cuvinte germane. El poate fi în întregime îmbibat cu fluid german, dar nucleul structurii sale spirituale va rămâne întotdeauna evreiesc, pentru că sângele său, corpul său, tipul său fizic-rasial este evreiesc.” (Vladimir Jabotinsky, “Scrisoare despre autonomie”, 1904. Jabotinsky este mentorul ideologic al dreptei israeliene.)
“Şi eu, ca şi Hitler, cred în puterea ideei de sânge.” (Chaim Nachman Bialik, Ora de acum, 1934. Bialik este poetul naţional israelian oficial.)
“Dacă aş fi fost evreu, aş fi fost un zionist fanatic.” (Adolf Eichmann, 1955, publicat în magazinul Life în 1960. Eichmann, ofiţer SS însărcinat cu “problema evreiască”, a făcut această remarcă referitor la vizita sa în Palestina în 1937.)
De-a lungul anilor, poporul israelian a adoptat o viziune bizară asupra propriei naraţiuni istorice zioniste. Nu se ştie cum, au decis că aventura lor este de fapt o “mişcare pentru pace” post-Şoah. În primele zile ale Israelului, acest concept manipulativ a fost foarte eficace în generarea sprijinului occidental, probabil ca un rezultat al sentimentelor de vinovăţie răspândite în populaţia occidentală. Însă, începând cu războiul din Liban din 1982, opinia publică din Vest s-a schimbat. Din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că palestinienii sunt de fapt “ultimele victime ale lui Hitler”. În vreme ce lumea occidentală conştientizează încet dar sigur neîncetatele crime israeliene, israelienii încă mai cred în imaginea lor autofabricată. Israelienii sunt convinşi că statul evreiesc a fost creat după Holocaust, în scopul securizării unei oaze pentru evrei în cazul în care s-ar repeta dezastrul. Această concepţie falsă este consecinţa directă a interpretării greşite a unor evenimente istorice cruciale. Israelul este fructul zionismului, iar ideologia zionistă a fost eşafodată complet înainte de naşterea lui Hitler.
Mai mult decât atât, sunt suficient motive ca să credem că Hitler a dezvoltat unele dintre argumentele sale antisemitice după lectura textelor zioniste timpurii. De la Ber Borochov ar fi putut învăţa cât de anormal social sunt evreii (“Structura socio-economică a poporului evreiesc diferă radical de cea a altor naţiuni. Ale noastre sunt structuri anormale”, Ber Borochov, 1897, publicat în Moşe Cohen (ed.), Naţionalism şi Luptă de Clasă: O Abordare Marxistă a Problemei Evreieşti, 1937). De la Jabotinsky ar fi putut afla cât de crucială este puritatea sângelui. Citatele enunţate mai sus sugerează că zionismul şi nazismul sunt foarte similare în spirit (ambele sunt mişcări naţionaliste inspirate de conceptele de puritate rasială). Un lucru, totuşi, este clar: zionismul precede nazismul. Pe de altă parte, dacă decidem să mergem pe mâna auto-amăgirii israeliene în privinţa ideii că Israelul este rezultatul Holocaustului, ar trebui să ţinem cont de faptul că zioniştii au fost întotdeauna mai mult decât entuziasmaţi de antisemitism. În ochii zioniştilor, antisemitismul este cel care-i va împinge pe evrei în “ţara lor”. În acest fel, zioniştii au realizat încă de la început că Germania nazistă prezenta o mare oportunitate pentru zionism. În vreme ce înainte de război organizaţiile zioniste au colaborat cu naziştii pentru a transfera averile evreilor germani în Palestina, în timpul războiului, când dimensiunea dezastrului fusese deja revelată, foarte puţin a fost făcut de către zioniştii din întreaga lume pentru a-i ajuta pe fraţii şi pe surorile lor din Europa. Un incident semnificativ ar trebuie să fie menţionat aici. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Adolf Eichmann (în beneficiul lui Heinrich Himmler) i-a oferit lui Rezso Kasztner, un lider zionist ungar, libertatea a până la un milion de evrei în schimbul a 10.000 de camioane. În mod surprinzător, această ofertă a fost ignorată de organizaţiile evreieşti, care realizaseră până atunci că anihilarea evreimii europene ar fi ajutat la generarea a suficient suport printre naţiuni pentru viitoarea creare a statului evreiesc. Aparent, oferta nazistă a fost redusă la un singur tren şi doar 600 de evrei maghiari zionişti devotaţi. În mod clar, zionişti nu erau interesaţi să salvezi nici evrei asimilaţi, nici evrei ortodocşi.
Din păcate, trebuie să admitem că, cel puţin din punct de vedere strategic, zioniştii s-au dovedit a avea dreptate: lichidarea evreimii europene a generat într-adevăr un mare sprijin pentru cauza zionistă, care a condus în cele din urmă la stabilirea unui stat evreiesc. Totuşi, dacă adoptăm această linie de gândire, trebuie să-i privim pe liderii zionişti ca parţial responsabili pentru lichidarea evreimii europene.
3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.
Este greu de crezut, dar poporul israelian chiar se consideră ca fiind format din fiinţe nevinovate. Chiar şi acei israelieni care i-au purificat etnic pe palestinieni şi i-au terorizat vreme de decenii (ca Peres şi Şaron) au şuţpah [tupeu] să se considere ei înşişi drept victime. Chiar faptul clar că mai mult de o jumătate de secol poporul israelian a votat în favoarea negării celor mai de bază drepturi ale omului pentru palestinieni nu a adus vreodată în minţile zioniste vreo fărâmă de scepticism. În momentul de faţă nici o singură grupare politică israeliană din parlamentul israelian nu acceptă dreptul la reîntoarcere al palestinienilor.
Având în vedere faptul că evreimea mondială condusă de guvernul israelian este foarte eficientă când este vorba de formularea de cereri privind interesele evreieşti dinainte de al doilea război mondial (în conexiune cu conturile bancare sau proprietăţile din Estul Europei), este mai degrabă bizar faptul că israelienii ignoră cu atât de mare succes drepturile absolut similare ale palestinienilor. Cum se face că evreii care sunt atât de entuziaşti când vine vorba despre injustiţiile bancherilor elveţieni sunt complet surzi şi orbi în privinţa continuului furt făcut de ei înşişi asupra pământului, a bunurilor şi a demnităţii palestiniene? Am două posibile răspunsuri de sugerat:
a. Israelienii şi zioniştii nu sunt în mod inocent motivaţi în privinţa nedreptăţilor perpetrate împotriva poporului lor în trecut. Ei sunt pur şi simplu motivaţi de lăcomie, de entuziasm politic sau de amândouă.
b. Israelienii şi zioniştii sunt creaturi foarte neobişnuite, cărora nu li se aplică nici un comportament omenesc cunoscut de empatie, şi deci nu ar trebui să aştepte cineva ca ei să simtă vreo senzaţie de compasiune sau de vinovăţie în privinţa propriilor lor crime îndreptate împotriva gentililor în general şi a poporului palestinian în particular.
Este unanim cunoscut că mii de tineri israelieni călătoresc în Polonia în fiecare an ca să viziteze diferite atracţii turistice propuse de “Şoah”. Aceste excursii sunt sponsorizate de guvernul israelian şi multe alte organizaţii evreieşti. Ne-am putea aştepta ca atunci când aceşti tineri drăguţi intră în armata israeliană, să aplice lecţia morală şi să simtă o anume compasiune pentru vecinii lor palestinieni. Totuşi, dacă e clar că au învăţat o lecţie, din păcate e cea greşită: ajunşi în teritoriile ocupate ei se comportă ca şi wermacht-ul. Nu e de mirare că israelienii investesc atât de mulţi bani în aceste “excursii educative”.
4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.
În ciuda faptului că mai mult de jumătate din populaţia care trăieşte în interiorul graniţelor israeliene nu are drept de vot, israelienii continuă să se considere pe ei înşişi drept un popor democratic. Mai mult decât atât, poporul israelian (precum mulţi americani) cred că “libertatea” pe care o au în privinţa opţiunilor politice le dă un mandat ca să decidă soarta unui alt popor. Israelienii sunt siguri că actele lor criminale sunt deplin legitime doar pentru că ei sunt “singura democraţie din Orientul Apropiat”. Acest lucru poate fi explicat cu referire la interpretarea israeliană a conceptului evreiesc de “elecţiune divină”. În vreme ce evreii ortodocşi consideră că a fi ales constituie o sarcină etică şi spirituală, israelienii privesc “elecţiunea” ca o formă de dar cosmic: o condiţie cu care te naşti şi care te transformă în supraom. În foarte scurt timp, poporul israelian a dezvoltat un sistem de “democraţie a poporului ales” care îi permite lui, poporului ales, să dicteze viziunea lui asupra lumii tuturor celor care sunt prea slabi (acum) ca să riposteze. Este important să menţionăm că Israelul nu este singurul care are o “democraţie a poporului ales”. Democraţia americană se ţine foarte mult de aceeaşi linie de gândire. De la al doilea război mondial, poporul american a decis pentru restul lumii în ce fel acesta din urmă ar trebui să participe la susţinerea bogăţiei americane. Nu e de mirare că aceste două “democraţii ale popoarelor alese” manifestă atâta entuziasm una pentru cealalată.
5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.
“Problema cu stânga [israeliană] este că ei cred că a fi în favoarea păcii este ca şi cum ai cânta un cântec. Eu spun că dacă vrei să cânţi un cântec, mai bine te faci cântăreţ.” (Şimon Peres, The Independent, 4.8.03)
Poporul israelian tinde să creadă că se bucură de o societate cu diversitate politică, dotată cu o dezbatere reală între ideile stângii şi ale dreptei. În mod tradiţional, gândirea de stânga este identificată cu lupta pentru egalitate socială şi legală, în vreme ce politica de dreapta este clasată ca fidelă celui puternic. În mod destul de ciudat, atunci când se ajunge la Israel o asemenea distincţie nu este aplicabilă.
Tot zionismul se reduce la a fi puternic şi evreu. Palestinienii (şi forţa de muncă străină ieftină) sunt cumva în afara jocului. Stânga israeliană nu încearcă să facă din ei jucători egali, iar dreapta zionistă nici măcar nu le dă voie în arenă. În practică, atât stânga cât şi dreapta Israeliană au adoptat filosofia de dreapta a “Zidului de Fier” formulată de Jabotinsky, al cărei scop este construirea unei puteri prin care “populaţia nativă să nu poată trece” (Vladimir Jabotinsky, ‘The Iron Wall’, 1923).
Bănuiesc că motivul pentru care israelienii nu izbutesc să vadă că societatea lor este lipsită de orice dezbatere reală între dreapta şi stânga este din cauză că ei nu pot să facă diferenţa între o dezbatere ideologică şi una politică. În vreme ce în practică nu există nici o diferenţă ideologică între partidul Likud şi partidul Laburist, prin comparaţie, cei mai mulţi dintre oameni înţeleg acum că Tony Blair este un lider Tory deghizat în laburist. Britanicii sunt mult mai capabili decât israelienii în înţelegerea mediului ideologic al propriului joc politic. În Israel, doar câţiva oameni izbutesc să priceapă că diferenţele dintre Peres şi Şaron sunt strict de nuanţă. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi organizaţiile israeliene de stânga precum Peace Now, Women in Black şi Guş Şalom, care se luptă cu curaj pentru drepturile palestiniene, suportă inacceptabila “soluţie a celor două state”. Analizarea acestor mişcări ale “stângii israeliene” în termeni categorici revelează faptul devastator că agenda lor politică nu este departe câtuşi de puţin din punct de vedere ideologic de cea a lui Şaron. Oricât de trist ar fi s-o admitem, nu există nimic care să poată fi numit “stânga israeliană”.
6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.
Aspiraţiile evreieşti naţionaliste au început să apară la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, în urma emancipării evreilor europeni. Ideologiştii zionişti au mes în urma valului crescând al naţionalismului european. Zioniştii timpurii au privit posibilitatea asimilării evreieşti ca pe o ameninţare gravă îndreptată împotriva existenţei evreieşti. Mulţi dintre aceşti gânditori au fost de acord şi cu faptul că poporul evreiesc suferea de severe disfuncţii sociale, referindu-se la ocupaţiile evreieşti tradiţionale ca non-productive. Presupunerea zionistă a momentului a fost aceea că această formă de condiţie socială nesănătoasă era un rezultat al traiului în ghetto într-o ţară străină prea mult timp. Zionismul a fost privit ca un remediu pentru multe şi diferite “boli tradiţionale evreieşti”. Dorea să creeze un evreu nou: un om laic, civilizat şi productiv care trăieşti şi-şi cultivă propria ţară în vreme ce comunică în propria sa limbă (ebraica), absolut opus caracterului dezvoltat în ghettourile est-europene. Acest experiment s-a dovedit foarte puţin viabil. În practică, “evreul nou” nu a fost niciodată creat. Zionismul nu a fost niciodată o mişcare laică. În vreme ce laicitatea este o filosofie alternativă la religie, atunci când se ajunge la zionism şi la laicitatea evreiască, zionismul respinge anumite ritualuri evreieşti doar pentru a a dopta altele.
Dintru începuturi zionismul a adoptat multe simboluri evreieşti eroico-mistice şi biblice, cele mai multe de tip suicidar (poveştile Massadei, cea a kamikazilor colectivi, şi cea a lui Samson, primul evreu care se aruncă în aer împreună cu duşmanii săi, sunt exemple tipice.) Mai mult decât atât, decizia de a aduce la viaţă statul evreiesc în Palestina este legată în mod direct de promisiunea biblică. Deşi la început se părea că s-a făcut un efort real de a stabili o civilizaţie ebraică, azi orice vizitator al Israelului ar putea fi de acord că cele mai multe dintre aspectele culturale ebraicei au dispărut odată cu colapsul culturii israeliene.
Chiar şi evreicitatea se micşorează pe zi ce trece. Nu este nevoie să spun că imediat după ce au sosit, zioniştii au considerat că era de departe mai uşor să folosească munca palestiniană decât să ardă ei înşişi în câmpurile deschise mediteraneene. În retrospectivă, ar fi greu de enunţat vreo renaştere culturală majoră ebraică, cu excepţia unor obiceiuri barbare care s-au dezvoltat pe cale naturală un timpul multelor decenii de opresiune sadică. O analiză a vastei şi impresionantei contribuţii făcute de poporul evreiesc la cultura lumii va revela faptul că foarte puţin a venit de la statul evreiesc. Nu e câtuşi de puţin surprinzător. Aşa cum ştim, o foarte redusă contribuţie culturală a ieşit din ghettoul evreiesc. Atunci când avem în minte mari gânditori şi artişti evrei aflăm că toţi sunt evrei emancipaţi care au preferat asimilarea în defavoarea zionismului sau a ortodoxiei. Remarcabilul “Zid de Apărare” al lui Şaron explică de ce Israelul nu a fost niciodată productiv cultural. În practică, zioniştii nu şi-au părăsit niciodată ghettoul. Ei doar s-au mutat din Europa de Est în Palestina. Conceptul de segregaţie este probabil inerent existenţei zioniste.
7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.
Această eroare rezultă din înţelegerea greşită a schimbărilor culturale ale secolului XX. Atunci când zionismul s-a născut, era o filosofie ideologică mai mult decât legitimă. A fost o parte din mişcarea naţionalistă europeană a secolului XIX şi s-a dezvoltat într-o perioadă în care ura pentru Celălalt era foarte răspândită în discursul politic şi intelectual european. Zioniştii revizionişti în frunte cu Vladimir Jabotinsky lăudau în mod deschis fascismul italian şi-l priveau pe Mussolini ca pe mentorul lor ideologic. Mai mult, Jabotinsky adoptase ideea purităţii rasiale cu mulţi ani înainte ca s-o fi menţionat vreodată Hitler. La acea vreme, zionismul nu era singura filosofie care idolatriza un stat naţionalist bazat pe puritate rasială. După al doilea război mondial şi căderea nazismului, totuşi, lucrurile s-au schimbat. Ideea unui stat bazat pe puritate rasială nu mai era legitimă. Chiar şi noua formă de fascism american este multirasială. De fapt, Israelul este singurul exemplu care a mai rămas de stat naţionalist bazat pe puritate rasială. Statul evreiesc nu mai este legitim.
8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.
Recent, Ţipi Livni, ministrul israelian al imigrării, a revelat faptul că imigraţia evreiască în Israel s-a oprit complet. Cu alte cuvinte, a admis că Israelul nu mai este cel mai atractiv loc în care evreii îşi doresc să vină să trăiască. Nu cu mult în urmă am auzit o prezentare făcută de un purtător de cuvânt palestinian aici, în Marea Britanie. Fusese întrebat dacă ar putea justifica şi în ce fel actele de sinucidere palestiniene îndreptate împotriva civililor israelienei. Fără să dorească să intre în aspectele morale complicate ale aceste întrebări mult repetate, vorbitorul s-a oprit la aspectele pragmatice ale diferitelor forme ale luptei palestiniene. Argumentul său a fost foarte simplu: “Dacă Israelul este statul poporului evreiesc, teroarea palestiniană ar trebui să transforme acest stat într-un loc foarte neatractiv pentru evreii care locuiesc în interiorul lui.” Nu este nici o îndoială că atacurile sinucigaşe s-au dovedit foarte eficiente în atingerea unui asemenea obiectiv. Cuvintele lui Ţipi Livni confirmă faptul că teroarea palestiniană înfrânge aventura zionistă. Dar eşecul zionismului este de departe mai dramatic. Nu numai că Israelul nu a oprit antisemitismul, ba dimpotrivă, crimele inumane devastatoare comise zilnic de Israel “în numele poporului evreiesc” transformă antisemitismul într-o filosofie legitimă. Fără îndoială, următorul dezastru evreiesc va fi o reacţie la zionism.
(Este important să notăm din nou că zionismul este entuziast în mod conştient în privinţa antisemitismului. Aici ne aflăm în faţa unui cerc vicios iniţiat de zionişti: Israelul comite deliberat crime pentru a iniţia acte antisemite care se presupune că-i vor conduce pe evrei la ideea că zionismul este unica şi singura soluţie pentru “problema evreiască”.)
9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.
Nu, aceasta nu este o glumă. În ciuda durerii pe care o provoacă vecinilor lor, poporul israelian încă se priveşte pe sine drept umanist. Mai mult decât atât, se pare că imaginea umanistă este foarte importantă pentru israelieni. Veţi găsi echipe de salvare şi corpuri medicale de urgenţă în fiecare locaţie de dezastră din jurul globului. Din anumite motive, totuşi, nu-i veţi găsi niciodată pe aceşti cavaleri umanişti israelieni în Gaza sau Jenin.
Aş presupune că deghizarea umanistă israelian are ceva în comun cu moştenirea marxistă universală parţial adoptată de “stânga” zionistă incipientă. Acestea fiind spuse, trebuie să ne amintim că nu există nimic în filosofia zionistă care să răspunde vreunui cod moral universal de orice fel. Zionismul este o chestie pentru evrei. A fost inventat de evrei şi poate fi aplicat doar evreilor. Chemarea la unificarea lumii prometare care apare de ani de zile pe frontispiciul unora dintre ziarele zioniste de stânga era o formă de preţiozitate cu foarte puţin fundament. Mai mult, partidele de stânga care chemau la cosmopolitism erau în practică foarte active când era vorba de jefuirea indigenilor palestinieni.
Vasta majoritate a kibbuţimurilor israeliene este localizată pe pământ palestinian confiuscat. Furtul de pământuri palestiniene este nucleul însuşi al tuturor filosofiilor zioniste. Cred că negarea celor mai de bază drepturi ale omului de către poporul israelian poate fi explicată prin auto-percepţia de rasă superioară. De ce ar trebui Palestina să aparţină evreilor care au părăsit-o în urmă cu două milenii şi nu palestinienilor care au trăit în ea până în urmă cu ceva timp? Probabil pentru că evreii sunt aleşi iar textul lor biblic este superior oricăror alte texte (inclusiv documente legale). Cum poţi fi ales şi umanist în acelaşi timp? Aceasta este o întrebare fundamentală care ar trebui să fie pusă israelienilor. S-ar vedea atunci că în noua lume dominată de Evreomerica, ai dreptul să te priveşti ca umanist atâta vreme cât ai suficiente arme nucleare la dispoziţie ca să sprijini imaginea pe care ai creat-o singur.
10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.
De fapt, Israelul este destul de mult deja o entitate moartă. Este supus unui rapid proces de dezintegrare în sectoare izolate care nu împărtăşesc nici un scop colectiv. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu sectoarele israeliene respinse vor înţelege că au mai multe în comun cu poporul palestinian decât cu zeloţii zionişti. Aşa-numiţii zionişti “de stânga” vor realiza că au mai multe în comun cu Nabil Şa’ath şi Said Arikat decât cu oricare dintre membrii partidului Likud. Evreii ortodocşi vor realiza că au de departe mai multe în comun cu fundamentalismul islamic decât cu aşa-numitul front israelian laic liberal. Noii imigranţi ruşi nici măcar n-au încercat să se integreze în societatea ebraică, pe care o consideră inferioară. Evreii etiopieni, cărora nici măcar nu li se permite să doneze sânge, şi mulţi muncitori străini ieftini şi opresaţi vor realiza repede că supremaţia zionistă este cel mai mare duşman al lor. Zilele zioniştilor sunt numărate. Nu este nevoie de un război. Lăsaţi-i să se distrugă singuri “în pace”. În interiorul zidurilor noului ghettou auto-impus nu au nici oaltă opţiune.
Ce ne rămâne nouă de făcut?
Se pare că orice formă de comunicare cu israelienii este imposibilă până ce acela care doreşte asta nu adoptă iluzia israeliană. De vreme ce este clar că israelienii se pricep destul de bine la auto-distrugere, tot ce ne trebuie este să le servim drept catalizator. O schemă graduală de boicoturi şi interdicţii vor face foarte bine acest lucru. Trebuie să începem cu boicoturi culturale şi economice. Trebuie să fim siguri că ucigaşii zionişti şi israelieni sunt arestaţi imediat ce aterizează pe pământul lumii libere (presupunând desigur că există aşa ceva). Dacă nu este suficient, trebuie să mergem mai departe şi să interzicem israelienilor călătoria în Europa până ce statul lor renunţă complet la zionism. Statele suficient de luminate încât să interzică antisemitismul, propaganda neonazistă şi orice formă de activitate rasistă ar trebui să ia în calcul imediat adăugarea activităţii zioniste pe lista acţiunilor interzise.
Nu va lua prea mult. În faţa adevărului, mulţi israelieni vor fi fericiţi să lase zionismul în spate şi să se realăture familiei omeneşti.
Cf. sursa in limba engleza.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.
2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.
3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.
4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.
5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.
6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.
7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.
8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.
9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.
10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.
De-a lungul relativ scurtei istorii a naţionalismului evreiesc mulţi evrei au izbutit să găsească fisuri în filosofia zionistă. Mulţi s-au îndepărtat ei înşişi de zionism. De la declararea statului israelian, numeroşi israelieni au părăsit Israelul şi destul de mulţi evrei din întreaga lume s-au alăturat mişcării de eliberare palestiniană. Israelienii, pe de altă parte, sunt toţi cei care încă nu izbutesc să realizeze că cele zece credinţe de mai sus sunt erori grave, chiar fatale.
Cineva ar putea probabil să întrebe dacă aceste erori esenţiale sunt comise de către zionişti îndeosebi sau nu cumva de către toţi israelienii. În replică aş argumenta că poporul israelian este zionist chiar dacă au foarte puţine noţiuni despre ceea ce este zionismul. Cei mai mulţi dintre israelieni au fost născuţi într-o realitate colonialistă şi rasistă. Ei sunt educaţi să menţină zionismul şi nu să-l chestioneze. Acceptarea oarbă a una dintre cele mai radical şoviniste viziuni asupra lumii îi transformă pe israelieni în candidaţi imposibil pentru orice formă de negociere paşnică.
Erorile în detaliu
1. Incapacitatea de a realiza că nu există nici o diferenţă esenţială între Tel Aviv şi o colonie evreiască din Cisiordania.
Cei mai mulţi dintre israelieni privesc coloniile evreieşti în “teritoriile ocupate” şi pe colonişti ca obstacole în drumul spre pace. Israelienii în general şi aşa numiţii zionişti de “stânga” în special, din interiorul universului căruia ei îi sunt buricul, sunt ferm convinşi că retragerea forţelor israeliene îndărătul graniţelor dinainte de 1967 le-ar garanta pacea. Singura explicaţie inteligibilă pentru aceste erori răspândite ţine de faptul că doar după 1967 israelienii s-au întâlnit faţă în faţă cu palestinienii care fuseseră purificaţi etnic în 1948 (care apăreau “dintr-o dată” în noile teritorii ocupate). Israelienii vor să creadă că ceea ce ei nu văd nu există. Ei continuă să refuse luarea la cunoştinţă a faptului că “revendicarea palestiniană” este bazată pe o cerere justificată de reîntoarcere la pământul natal.
Săptămâna trecută ministrul nabil Şa’ath a făcut următoarea declaraţie privitoare la “dreptul la reîntoarcere”:
“Foaia de drum sprijinită de SUA pentru pacea în Orientul Apropiat garantează dreptul refugiaţilor palestinieni la reîntoarcerea în căminele lor în Israel sau în pământurile cucerite în Războiul de Şase Zile din 1967.” (haaretz.com, 16.8.03)
Hai să revedem câteva dintre comentariile făcute de figurile politice majore israeliene:
“Refugiaţilor nu li se va permite niciodată să se reîntoarcă în Israel.” (Purtătorul de cuvânt al guvernului israelian, Avi Pazner, haaretz.com, 17.8.03)
“Orice avans al foii de drum ar trebui să fie dependent de renunţarea palestinienilor la dreptul de reîntoarcere pe pământurile din interiorul Israelului.” (Ministrul israelian al Sănătăţii, Dan Naveh, haaretz.com, 17.8.03)
“[Palestinienii] ridică din nou o problemă pe care nu o vor rezolva niciodată.” (Preşedintele Partidului Laburist, Şimon Perez, haaretz.com, 17.8.03)
“Toate partidele politice din Israel sunt unite împotriva dreptului palestinienilor de a se reîntoarce în Israel.” (Labor MK Matan Vilnai, haaretz.com, 17.8.03)
“Israelul şi Autoritatea Palestiniană au un interes comun în găsirea de soluţii la problema refugiaţilor în interiorul unui stat palestinian, şi nu în Israel.” (Mereţ MK, Ran Cohen, haaretz.com, 17.8.03)
Aşa cum putem vedea, politicienii israelieni încă mai trebuie să înţeleagă în ce constă cauza palestiniană. Ei continuă să aştepte ca palestinienii să renunţe la drepturile lor legale deplin legitime. În practică, ei aşteaptă ca palestinienii să renunţe la a fi palestinieni. Vrabia mălai visează, pentru că palestinienii nu vor renunţa niciodată la dreptul lor la reîntoarcere. Nu vor renunţa niciodată la rezistenţa împotriva colonialismului zionist. Cu certitudine nu acum, nu când câştigă de partea lor din ce în ce mai mult sprijin în lume. Fiecare palestinian ştie că scopul zionismului este să transforma întreaga Palestina în pământ evreiesc. În acest sens, Tel Avivul, care este parţial localizat pe pământuri palestiniene confiscate (Yafo, Abu Kabir, Şeic Munis etc.), şi Elon More, o colonie din Cisiordania, sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt colonii evreieşti pe pământul palestinian.
2. Credinţa că apariţia statului Israel a fost una din consecinţele Holocaustului.
Întâi, câteva citate clarificatoare:
“Un evreu crescut printre germani trebuie să-şi asume tradiţii germane, cuvinte germane. El poate fi în întregime îmbibat cu fluid german, dar nucleul structurii sale spirituale va rămâne întotdeauna evreiesc, pentru că sângele său, corpul său, tipul său fizic-rasial este evreiesc.” (Vladimir Jabotinsky, “Scrisoare despre autonomie”, 1904. Jabotinsky este mentorul ideologic al dreptei israeliene.)
“Şi eu, ca şi Hitler, cred în puterea ideei de sânge.” (Chaim Nachman Bialik, Ora de acum, 1934. Bialik este poetul naţional israelian oficial.)
“Dacă aş fi fost evreu, aş fi fost un zionist fanatic.” (Adolf Eichmann, 1955, publicat în magazinul Life în 1960. Eichmann, ofiţer SS însărcinat cu “problema evreiască”, a făcut această remarcă referitor la vizita sa în Palestina în 1937.)
De-a lungul anilor, poporul israelian a adoptat o viziune bizară asupra propriei naraţiuni istorice zioniste. Nu se ştie cum, au decis că aventura lor este de fapt o “mişcare pentru pace” post-Şoah. În primele zile ale Israelului, acest concept manipulativ a fost foarte eficace în generarea sprijinului occidental, probabil ca un rezultat al sentimentelor de vinovăţie răspândite în populaţia occidentală. Însă, începând cu războiul din Liban din 1982, opinia publică din Vest s-a schimbat. Din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că palestinienii sunt de fapt “ultimele victime ale lui Hitler”. În vreme ce lumea occidentală conştientizează încet dar sigur neîncetatele crime israeliene, israelienii încă mai cred în imaginea lor autofabricată. Israelienii sunt convinşi că statul evreiesc a fost creat după Holocaust, în scopul securizării unei oaze pentru evrei în cazul în care s-ar repeta dezastrul. Această concepţie falsă este consecinţa directă a interpretării greşite a unor evenimente istorice cruciale. Israelul este fructul zionismului, iar ideologia zionistă a fost eşafodată complet înainte de naşterea lui Hitler.
Mai mult decât atât, sunt suficient motive ca să credem că Hitler a dezvoltat unele dintre argumentele sale antisemitice după lectura textelor zioniste timpurii. De la Ber Borochov ar fi putut învăţa cât de anormal social sunt evreii (“Structura socio-economică a poporului evreiesc diferă radical de cea a altor naţiuni. Ale noastre sunt structuri anormale”, Ber Borochov, 1897, publicat în Moşe Cohen (ed.), Naţionalism şi Luptă de Clasă: O Abordare Marxistă a Problemei Evreieşti, 1937). De la Jabotinsky ar fi putut afla cât de crucială este puritatea sângelui. Citatele enunţate mai sus sugerează că zionismul şi nazismul sunt foarte similare în spirit (ambele sunt mişcări naţionaliste inspirate de conceptele de puritate rasială). Un lucru, totuşi, este clar: zionismul precede nazismul. Pe de altă parte, dacă decidem să mergem pe mâna auto-amăgirii israeliene în privinţa ideii că Israelul este rezultatul Holocaustului, ar trebui să ţinem cont de faptul că zioniştii au fost întotdeauna mai mult decât entuziasmaţi de antisemitism. În ochii zioniştilor, antisemitismul este cel care-i va împinge pe evrei în “ţara lor”. În acest fel, zioniştii au realizat încă de la început că Germania nazistă prezenta o mare oportunitate pentru zionism. În vreme ce înainte de război organizaţiile zioniste au colaborat cu naziştii pentru a transfera averile evreilor germani în Palestina, în timpul războiului, când dimensiunea dezastrului fusese deja revelată, foarte puţin a fost făcut de către zioniştii din întreaga lume pentru a-i ajuta pe fraţii şi pe surorile lor din Europa. Un incident semnificativ ar trebuie să fie menţionat aici. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Adolf Eichmann (în beneficiul lui Heinrich Himmler) i-a oferit lui Rezso Kasztner, un lider zionist ungar, libertatea a până la un milion de evrei în schimbul a 10.000 de camioane. În mod surprinzător, această ofertă a fost ignorată de organizaţiile evreieşti, care realizaseră până atunci că anihilarea evreimii europene ar fi ajutat la generarea a suficient suport printre naţiuni pentru viitoarea creare a statului evreiesc. Aparent, oferta nazistă a fost redusă la un singur tren şi doar 600 de evrei maghiari zionişti devotaţi. În mod clar, zionişti nu erau interesaţi să salvezi nici evrei asimilaţi, nici evrei ortodocşi.
Din păcate, trebuie să admitem că, cel puţin din punct de vedere strategic, zioniştii s-au dovedit a avea dreptate: lichidarea evreimii europene a generat într-adevăr un mare sprijin pentru cauza zionistă, care a condus în cele din urmă la stabilirea unui stat evreiesc. Totuşi, dacă adoptăm această linie de gândire, trebuie să-i privim pe liderii zionişti ca parţial responsabili pentru lichidarea evreimii europene.
3. Ideea că ei înşişi sunt inocenţi şi deci victime ale conflictului israelo-palestinian.
Este greu de crezut, dar poporul israelian chiar se consideră ca fiind format din fiinţe nevinovate. Chiar şi acei israelieni care i-au purificat etnic pe palestinieni şi i-au terorizat vreme de decenii (ca Peres şi Şaron) au şuţpah [tupeu] să se considere ei înşişi drept victime. Chiar faptul clar că mai mult de o jumătate de secol poporul israelian a votat în favoarea negării celor mai de bază drepturi ale omului pentru palestinieni nu a adus vreodată în minţile zioniste vreo fărâmă de scepticism. În momentul de faţă nici o singură grupare politică israeliană din parlamentul israelian nu acceptă dreptul la reîntoarcere al palestinienilor.
Având în vedere faptul că evreimea mondială condusă de guvernul israelian este foarte eficientă când este vorba de formularea de cereri privind interesele evreieşti dinainte de al doilea război mondial (în conexiune cu conturile bancare sau proprietăţile din Estul Europei), este mai degrabă bizar faptul că israelienii ignoră cu atât de mare succes drepturile absolut similare ale palestinienilor. Cum se face că evreii care sunt atât de entuziaşti când vine vorba despre injustiţiile bancherilor elveţieni sunt complet surzi şi orbi în privinţa continuului furt făcut de ei înşişi asupra pământului, a bunurilor şi a demnităţii palestiniene? Am două posibile răspunsuri de sugerat:
a. Israelienii şi zioniştii nu sunt în mod inocent motivaţi în privinţa nedreptăţilor perpetrate împotriva poporului lor în trecut. Ei sunt pur şi simplu motivaţi de lăcomie, de entuziasm politic sau de amândouă.
b. Israelienii şi zioniştii sunt creaturi foarte neobişnuite, cărora nu li se aplică nici un comportament omenesc cunoscut de empatie, şi deci nu ar trebui să aştepte cineva ca ei să simtă vreo senzaţie de compasiune sau de vinovăţie în privinţa propriilor lor crime îndreptate împotriva gentililor în general şi a poporului palestinian în particular.
Este unanim cunoscut că mii de tineri israelieni călătoresc în Polonia în fiecare an ca să viziteze diferite atracţii turistice propuse de “Şoah”. Aceste excursii sunt sponsorizate de guvernul israelian şi multe alte organizaţii evreieşti. Ne-am putea aştepta ca atunci când aceşti tineri drăguţi intră în armata israeliană, să aplice lecţia morală şi să simtă o anume compasiune pentru vecinii lor palestinieni. Totuşi, dacă e clar că au învăţat o lecţie, din păcate e cea greşită: ajunşi în teritoriile ocupate ei se comportă ca şi wermacht-ul. Nu e de mirare că israelienii investesc atât de mulţi bani în aceste “excursii educative”.
4. Credinţa că ei trăiesc într-o democraţie, şi deci atrocităţile lor sunt legitime.
În ciuda faptului că mai mult de jumătate din populaţia care trăieşte în interiorul graniţelor israeliene nu are drept de vot, israelienii continuă să se considere pe ei înşişi drept un popor democratic. Mai mult decât atât, poporul israelian (precum mulţi americani) cred că “libertatea” pe care o au în privinţa opţiunilor politice le dă un mandat ca să decidă soarta unui alt popor. Israelienii sunt siguri că actele lor criminale sunt deplin legitime doar pentru că ei sunt “singura democraţie din Orientul Apropiat”. Acest lucru poate fi explicat cu referire la interpretarea israeliană a conceptului evreiesc de “elecţiune divină”. În vreme ce evreii ortodocşi consideră că a fi ales constituie o sarcină etică şi spirituală, israelienii privesc “elecţiunea” ca o formă de dar cosmic: o condiţie cu care te naşti şi care te transformă în supraom. În foarte scurt timp, poporul israelian a dezvoltat un sistem de “democraţie a poporului ales” care îi permite lui, poporului ales, să dicteze viziunea lui asupra lumii tuturor celor care sunt prea slabi (acum) ca să riposteze. Este important să menţionăm că Israelul nu este singurul care are o “democraţie a poporului ales”. Democraţia americană se ţine foarte mult de aceeaşi linie de gândire. De la al doilea război mondial, poporul american a decis pentru restul lumii în ce fel acesta din urmă ar trebui să participe la susţinerea bogăţiei americane. Nu e de mirare că aceste două “democraţii ale popoarelor alese” manifestă atâta entuziasm una pentru cealalată.
5. Convingerea că trăiesc într-o societate deschisă care se bucură de diversitate politică şi ideologică.
“Problema cu stânga [israeliană] este că ei cred că a fi în favoarea păcii este ca şi cum ai cânta un cântec. Eu spun că dacă vrei să cânţi un cântec, mai bine te faci cântăreţ.” (Şimon Peres, The Independent, 4.8.03)
Poporul israelian tinde să creadă că se bucură de o societate cu diversitate politică, dotată cu o dezbatere reală între ideile stângii şi ale dreptei. În mod tradiţional, gândirea de stânga este identificată cu lupta pentru egalitate socială şi legală, în vreme ce politica de dreapta este clasată ca fidelă celui puternic. În mod destul de ciudat, atunci când se ajunge la Israel o asemenea distincţie nu este aplicabilă.
Tot zionismul se reduce la a fi puternic şi evreu. Palestinienii (şi forţa de muncă străină ieftină) sunt cumva în afara jocului. Stânga israeliană nu încearcă să facă din ei jucători egali, iar dreapta zionistă nici măcar nu le dă voie în arenă. În practică, atât stânga cât şi dreapta Israeliană au adoptat filosofia de dreapta a “Zidului de Fier” formulată de Jabotinsky, al cărei scop este construirea unei puteri prin care “populaţia nativă să nu poată trece” (Vladimir Jabotinsky, ‘The Iron Wall’, 1923).
Bănuiesc că motivul pentru care israelienii nu izbutesc să vadă că societatea lor este lipsită de orice dezbatere reală între dreapta şi stânga este din cauză că ei nu pot să facă diferenţa între o dezbatere ideologică şi una politică. În vreme ce în practică nu există nici o diferenţă ideologică între partidul Likud şi partidul Laburist, prin comparaţie, cei mai mulţi dintre oameni înţeleg acum că Tony Blair este un lider Tory deghizat în laburist. Britanicii sunt mult mai capabili decât israelienii în înţelegerea mediului ideologic al propriului joc politic. În Israel, doar câţiva oameni izbutesc să priceapă că diferenţele dintre Peres şi Şaron sunt strict de nuanţă. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi organizaţiile israeliene de stânga precum Peace Now, Women in Black şi Guş Şalom, care se luptă cu curaj pentru drepturile palestiniene, suportă inacceptabila “soluţie a celor două state”. Analizarea acestor mişcări ale “stângii israeliene” în termeni categorici revelează faptul devastator că agenda lor politică nu este departe câtuşi de puţin din punct de vedere ideologic de cea a lui Şaron. Oricât de trist ar fi s-o admitem, nu există nimic care să poată fi numit “stânga israeliană”.
6. Credinţa că ghettoul e undeva în spatele lor.
Aspiraţiile evreieşti naţionaliste au început să apară la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, în urma emancipării evreilor europeni. Ideologiştii zionişti au mes în urma valului crescând al naţionalismului european. Zioniştii timpurii au privit posibilitatea asimilării evreieşti ca pe o ameninţare gravă îndreptată împotriva existenţei evreieşti. Mulţi dintre aceşti gânditori au fost de acord şi cu faptul că poporul evreiesc suferea de severe disfuncţii sociale, referindu-se la ocupaţiile evreieşti tradiţionale ca non-productive. Presupunerea zionistă a momentului a fost aceea că această formă de condiţie socială nesănătoasă era un rezultat al traiului în ghetto într-o ţară străină prea mult timp. Zionismul a fost privit ca un remediu pentru multe şi diferite “boli tradiţionale evreieşti”. Dorea să creeze un evreu nou: un om laic, civilizat şi productiv care trăieşti şi-şi cultivă propria ţară în vreme ce comunică în propria sa limbă (ebraica), absolut opus caracterului dezvoltat în ghettourile est-europene. Acest experiment s-a dovedit foarte puţin viabil. În practică, “evreul nou” nu a fost niciodată creat. Zionismul nu a fost niciodată o mişcare laică. În vreme ce laicitatea este o filosofie alternativă la religie, atunci când se ajunge la zionism şi la laicitatea evreiască, zionismul respinge anumite ritualuri evreieşti doar pentru a a dopta altele.
Dintru începuturi zionismul a adoptat multe simboluri evreieşti eroico-mistice şi biblice, cele mai multe de tip suicidar (poveştile Massadei, cea a kamikazilor colectivi, şi cea a lui Samson, primul evreu care se aruncă în aer împreună cu duşmanii săi, sunt exemple tipice.) Mai mult decât atât, decizia de a aduce la viaţă statul evreiesc în Palestina este legată în mod direct de promisiunea biblică. Deşi la început se părea că s-a făcut un efort real de a stabili o civilizaţie ebraică, azi orice vizitator al Israelului ar putea fi de acord că cele mai multe dintre aspectele culturale ebraicei au dispărut odată cu colapsul culturii israeliene.
Chiar şi evreicitatea se micşorează pe zi ce trece. Nu este nevoie să spun că imediat după ce au sosit, zioniştii au considerat că era de departe mai uşor să folosească munca palestiniană decât să ardă ei înşişi în câmpurile deschise mediteraneene. În retrospectivă, ar fi greu de enunţat vreo renaştere culturală majoră ebraică, cu excepţia unor obiceiuri barbare care s-au dezvoltat pe cale naturală un timpul multelor decenii de opresiune sadică. O analiză a vastei şi impresionantei contribuţii făcute de poporul evreiesc la cultura lumii va revela faptul că foarte puţin a venit de la statul evreiesc. Nu e câtuşi de puţin surprinzător. Aşa cum ştim, o foarte redusă contribuţie culturală a ieşit din ghettoul evreiesc. Atunci când avem în minte mari gânditori şi artişti evrei aflăm că toţi sunt evrei emancipaţi care au preferat asimilarea în defavoarea zionismului sau a ortodoxiei. Remarcabilul “Zid de Apărare” al lui Şaron explică de ce Israelul nu a fost niciodată productiv cultural. În practică, zioniştii nu şi-au părăsit niciodată ghettoul. Ei doar s-au mutat din Europa de Est în Palestina. Conceptul de segregaţie este probabil inerent existenţei zioniste.
7. Ideea că “statul evreiesc” este un concept legitim.
Această eroare rezultă din înţelegerea greşită a schimbărilor culturale ale secolului XX. Atunci când zionismul s-a născut, era o filosofie ideologică mai mult decât legitimă. A fost o parte din mişcarea naţionalistă europeană a secolului XIX şi s-a dezvoltat într-o perioadă în care ura pentru Celălalt era foarte răspândită în discursul politic şi intelectual european. Zioniştii revizionişti în frunte cu Vladimir Jabotinsky lăudau în mod deschis fascismul italian şi-l priveau pe Mussolini ca pe mentorul lor ideologic. Mai mult, Jabotinsky adoptase ideea purităţii rasiale cu mulţi ani înainte ca s-o fi menţionat vreodată Hitler. La acea vreme, zionismul nu era singura filosofie care idolatriza un stat naţionalist bazat pe puritate rasială. După al doilea război mondial şi căderea nazismului, totuşi, lucrurile s-au schimbat. Ideea unui stat bazat pe puritate rasială nu mai era legitimă. Chiar şi noua formă de fascism american este multirasială. De fapt, Israelul este singurul exemplu care a mai rămas de stat naţionalist bazat pe puritate rasială. Statul evreiesc nu mai este legitim.
8. Opinia conform căreia Israelul este un adăpost pentru întreg poporul evreiesc şi cel mai bun răspuns la antisemitism.
Recent, Ţipi Livni, ministrul israelian al imigrării, a revelat faptul că imigraţia evreiască în Israel s-a oprit complet. Cu alte cuvinte, a admis că Israelul nu mai este cel mai atractiv loc în care evreii îşi doresc să vină să trăiască. Nu cu mult în urmă am auzit o prezentare făcută de un purtător de cuvânt palestinian aici, în Marea Britanie. Fusese întrebat dacă ar putea justifica şi în ce fel actele de sinucidere palestiniene îndreptate împotriva civililor israelienei. Fără să dorească să intre în aspectele morale complicate ale aceste întrebări mult repetate, vorbitorul s-a oprit la aspectele pragmatice ale diferitelor forme ale luptei palestiniene. Argumentul său a fost foarte simplu: “Dacă Israelul este statul poporului evreiesc, teroarea palestiniană ar trebui să transforme acest stat într-un loc foarte neatractiv pentru evreii care locuiesc în interiorul lui.” Nu este nici o îndoială că atacurile sinucigaşe s-au dovedit foarte eficiente în atingerea unui asemenea obiectiv. Cuvintele lui Ţipi Livni confirmă faptul că teroarea palestiniană înfrânge aventura zionistă. Dar eşecul zionismului este de departe mai dramatic. Nu numai că Israelul nu a oprit antisemitismul, ba dimpotrivă, crimele inumane devastatoare comise zilnic de Israel “în numele poporului evreiesc” transformă antisemitismul într-o filosofie legitimă. Fără îndoială, următorul dezastru evreiesc va fi o reacţie la zionism.
(Este important să notăm din nou că zionismul este entuziast în mod conştient în privinţa antisemitismului. Aici ne aflăm în faţa unui cerc vicios iniţiat de zionişti: Israelul comite deliberat crime pentru a iniţia acte antisemite care se presupune că-i vor conduce pe evrei la ideea că zionismul este unica şi singura soluţie pentru “problema evreiască”.)
9. Ideea că ei înşişi sunt nişte umanişti.
Nu, aceasta nu este o glumă. În ciuda durerii pe care o provoacă vecinilor lor, poporul israelian încă se priveşte pe sine drept umanist. Mai mult decât atât, se pare că imaginea umanistă este foarte importantă pentru israelieni. Veţi găsi echipe de salvare şi corpuri medicale de urgenţă în fiecare locaţie de dezastră din jurul globului. Din anumite motive, totuşi, nu-i veţi găsi niciodată pe aceşti cavaleri umanişti israelieni în Gaza sau Jenin.
Aş presupune că deghizarea umanistă israelian are ceva în comun cu moştenirea marxistă universală parţial adoptată de “stânga” zionistă incipientă. Acestea fiind spuse, trebuie să ne amintim că nu există nimic în filosofia zionistă care să răspunde vreunui cod moral universal de orice fel. Zionismul este o chestie pentru evrei. A fost inventat de evrei şi poate fi aplicat doar evreilor. Chemarea la unificarea lumii prometare care apare de ani de zile pe frontispiciul unora dintre ziarele zioniste de stânga era o formă de preţiozitate cu foarte puţin fundament. Mai mult, partidele de stânga care chemau la cosmopolitism erau în practică foarte active când era vorba de jefuirea indigenilor palestinieni.
Vasta majoritate a kibbuţimurilor israeliene este localizată pe pământ palestinian confiuscat. Furtul de pământuri palestiniene este nucleul însuşi al tuturor filosofiilor zioniste. Cred că negarea celor mai de bază drepturi ale omului de către poporul israelian poate fi explicată prin auto-percepţia de rasă superioară. De ce ar trebui Palestina să aparţină evreilor care au părăsit-o în urmă cu două milenii şi nu palestinienilor care au trăit în ea până în urmă cu ceva timp? Probabil pentru că evreii sunt aleşi iar textul lor biblic este superior oricăror alte texte (inclusiv documente legale). Cum poţi fi ales şi umanist în acelaşi timp? Aceasta este o întrebare fundamentală care ar trebui să fie pusă israelienilor. S-ar vedea atunci că în noua lume dominată de Evreomerica, ai dreptul să te priveşti ca umanist atâta vreme cât ai suficiente arme nucleare la dispoziţie ca să sprijini imaginea pe care ai creat-o singur.
10. Siguranţa că Israelul este nemuritor.
De fapt, Israelul este destul de mult deja o entitate moartă. Este supus unui rapid proces de dezintegrare în sectoare izolate care nu împărtăşesc nici un scop colectiv. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu sectoarele israeliene respinse vor înţelege că au mai multe în comun cu poporul palestinian decât cu zeloţii zionişti. Aşa-numiţii zionişti “de stânga” vor realiza că au mai multe în comun cu Nabil Şa’ath şi Said Arikat decât cu oricare dintre membrii partidului Likud. Evreii ortodocşi vor realiza că au de departe mai multe în comun cu fundamentalismul islamic decât cu aşa-numitul front israelian laic liberal. Noii imigranţi ruşi nici măcar n-au încercat să se integreze în societatea ebraică, pe care o consideră inferioară. Evreii etiopieni, cărora nici măcar nu li se permite să doneze sânge, şi mulţi muncitori străini ieftini şi opresaţi vor realiza repede că supremaţia zionistă este cel mai mare duşman al lor. Zilele zioniştilor sunt numărate. Nu este nevoie de un război. Lăsaţi-i să se distrugă singuri “în pace”. În interiorul zidurilor noului ghettou auto-impus nu au nici oaltă opţiune.
Ce ne rămâne nouă de făcut?
Se pare că orice formă de comunicare cu israelienii este imposibilă până ce acela care doreşte asta nu adoptă iluzia israeliană. De vreme ce este clar că israelienii se pricep destul de bine la auto-distrugere, tot ce ne trebuie este să le servim drept catalizator. O schemă graduală de boicoturi şi interdicţii vor face foarte bine acest lucru. Trebuie să începem cu boicoturi culturale şi economice. Trebuie să fim siguri că ucigaşii zionişti şi israelieni sunt arestaţi imediat ce aterizează pe pământul lumii libere (presupunând desigur că există aşa ceva). Dacă nu este suficient, trebuie să mergem mai departe şi să interzicem israelienilor călătoria în Europa până ce statul lor renunţă complet la zionism. Statele suficient de luminate încât să interzică antisemitismul, propaganda neonazistă şi orice formă de activitate rasistă ar trebui să ia în calcul imediat adăugarea activităţii zioniste pe lista acţiunilor interzise.
Nu va lua prea mult. În faţa adevărului, mulţi israelieni vor fi fericiţi să lase zionismul în spate şi să se realăture familiei omeneşti.
Cf. sursa in limba engleza.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
marți, iunie 26, 2007
Strigă, iubită ţară (de Gideon Levy)
PRETORIA - Africa de Sud - Era ca o scenă dintr-un film. Doar acolo poţi vedea o fotografie inertă prinzând brusc viaţă. Ne aflam la muzeul memorial din Soweto lângă o fotografie a unui băieţel mort cu alţi copii împrejurul lui iar ghidul nostru, Antoinette, ne povestea despre scenă. Antoinette spunea că fetiţa din fotografie era ea însăşi.
Fotografia se află la intrarea în muzeul construit pentru comemorarea luptei negrilor împotriva apartheidului începută aici. Peste drum, coliba lui Nelson Mandela, în apropiere casa lui Desmond Tutu iar la capătul străzii este actuala casă a lui Winnie Mandela.
Fotografia ne era izbitor de familiară. Eram acolo patru persoane: Ran Cohen (Meretz), Riyad Mansour, ambasadorul palestinian la Naţiunile Unite, Diana Buttu, fost consilier juridic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, şi cu mine. Cu toţii făceam aceleaşi asocieri: Hector este Mohammed al-Durra; soldaţii care ucid copiii suntem noi.
Trecerea timpului este evidentă pentru Antoinette. Adolescenta din fotografie este acum o femeie de aproape 50 de ani. Fratele ei ar fi avut 44 de ani, însă un glonţ venit din puşca unui poliţist alb l-a privat de şansa de a fi martor la miracolul prăbuşirii crudului regim rasist.
Era o altă conferinţă a Naţiunilor Unite pentru pacea cu palestinienii, de această dată însă, fiind ţinută într-o locaţie cu încărcătură deosebită. Eram doi israelieni acolo, dar cărţile de vizită pe care le-am strâns erau foarte variate: ambasadori arabi şi africani, fostul ministru de externe egiptean, reprezentanţi ai ţărilor musulmane şi diplomaţi acreditaţi la Pretoria. Ambasadorul sirian ne-a zâmbit dar nu şi-a oferit cartea de vizită; ambasadorul libian, la fel. Însă ne-au ascultat cu atenţie.
Noul regim a fost bun pentru Africa de Sud; niciun lagăr de refugiaţi palestinieni nu arată nici pe departe atât de atrăgător ca Soweto în 2007. Însa nu departe există un orăşel sărăcăcios numit Alexandra şi priveliştile de aici arată mai rău ca în oricare lagăr de refugiati palestinieni pe care l-am văzut vreodată. Aici trăiesc negrii sud-africani care n-au reuşit să iasă din sărăcie împreună cu refugiaţii din învecinatul Zimbabwe.
Mai puţin de un kilometru desparte sărăcăciosul Alexandra de Standton, luxosul cartier al Johannesburgului. Acolo, la adăpostul gardurilor electrificate si al gărzilor de corp se află bunăstarea oraşului - mulţi locuitori fiind evrei şi un mare număr de foşti cetăţeni israelieni. De Sabat am mâncat “cholent” (friptură evreiească). Vineri seara am luat cina cu un fost cetăţean israelian din Nahalal. Am mers cu maşina până la Alexandra împreună cu un individ originar din Tivon dar care locuieşte aici de 30 de ani şi care deţine o fermă agricolă cu 1800 de angajaţi negri care câştigă 2 dolari pe oră.
Este imposibil să nu admiri ce s-a întâmplat in această ţară de când a fost îndepărtat jugul tiraniei albe.
Nu în numele său
La dineul conferinţei, Ronnie Kasrils, ministrul sud-african al serviciilor secrete, şi-a gasit în grabă un loc lângă noi. Kasrils e un evreu care n-a fost niciodată în Israel (unde are rude) până la vizita sa în teritorii la începutul lunii, când de altfel l-a invitat pe premierul palestinian Ismail Hanieh în ţara sa. Atunci a făcut prima sa scurtă călătorie la Tel Aviv unde a văzut Piaţa Rabin şi a mâncat peşte la Jaffa. “A fost cea mai placută seară trăită vreodată”, mărturiseşte el.
Tom Segev scria odată că el este un individ cu care nu ţi-ai dori să rămâi blocat în ascensor, însă eu aş fi încântat să mă blochez cu Ronnie Kasrils înăuntrul sau în afara ascensorului. Este un evreu în conflict cu ai săi, poate chiar cu identitatea sa, un luptător curajos pentru libertate, care s-a alăturat rasei asuprite în lupta sa, care a fost exilat din ţara sa timp de 27 de ani şi care acum este ministru.
Fiu al unor evrei lituanieni, care a avut parte de “bar mitzvah”(consacrare) şi făcea parte din mişcări ale tineretului evreu, Kasrils este unul din cele mai fascinante personaje pe care le-a dat comunitatea evreiască locală - care , cu toate acestea, se dezice de el acum. El îşi respinge apartenenţa la evreime în mod deschis, sfidător chiar, şi chiar a facut recent o vizită oficială în Iran şi Siria. A fondat cândva o mişcare numită “Nu în numele meu” pentru a sublinia disocierea faţă de nedreptăţile pe care Israelul le comite în teritorii. Ronnie Kasrils detestă ocupaţia israeliană.
Când am vorbit îmi spunea că ocupatia israeliană este mai rea decât apartheidul. Albii n-au bombardat niciodata cartierele negrilor cu tancuri şi artilerie.
La fel ca pogromurile
Dacă acest om cald, trecut de 69 de ani are vreo protecţie a securităţii personale, ea este invizibilă. Am stat într-o cameră liberă într-o cladire din campusul Universităţii din Pretoria şi am vorbit. “Tu eşti israelian, eu sunt sud-african” a subliniat el imediat, ca şi cum ar nega orice identitate comună. “Sunt convins că cercul se va închide într-o zi şi că oamenii vor înţelege că eu nu sunt anti-evreu sau anti-israelian…Chiar mă doare ca evreu că în ţara aceasta s-a creat atâta ostilitate faţă de Israel, din cauza tratamentului la care sunt supuşi palestinienii…
Când vedem la televizor drama care se petrece în ţara dumnevoastră, imaginile ingrozitoare ale metodelor pe care le folosiţi împotriva palestinienilor, smulgerea din rădăcini a copacilor, tancurile intrând în Jenin, o femeie bătrână jelindu-şi casa demolată şi strigând “Evreii, evreii !” este exact cum îmi povestea bunica mea despre pogromuri : “Vin cazacii, vin cazacii !” Încerc sa spun : ”nu evreii fac asta, ci sionismul”. Astfel m-am hotărât să mă ridic si să îmi exprim opinia. Am găsit asta în tradiţia evreiască: să vorbeşti, în numele conştiinţei.
Omul care m-a întâmpinat la întoarcerea în Africa de Sud după anii de exil a fost rabinul Cyril Harris…El mi-a dăruit o tichie roşie cu dedicaţie: luptătorului pentru libertate. Când am început să-mi exprim criticile faţă de Israel am crezut că evreii se vor dezice de Ariel Sharon, dar mi-am dat seama că sunt naiv. Am fost uimit sa văd cum comunităţii evreieşti de aici nu-i păsa cine este la putere în Israel si cât de extremistă era politica dusă faţă de palestinieni. Ei ar fi susţinut orbeşte orice guvern. Rabinul Harris mi-a devenit duşman. M-a numit “evreu de periferie” iar răspunsul meu a fost: ”Am fost singurii care ne-am ridicat împotriva apartheidului şi acum suntem minoritatea împotriva nedreptăţii”.
Când am vizitat teritoriile am trecut prin Israel şi am văzut pădurile care acoperă rămăşiţele satelor palestiniene. Ca fost ministru al pădurilor, aceasta a fost foarte şocant pentru mine. Am mers şi în câteva aşezări. A fost oribil. Tineri americani scuipau pe steagul care era pe maşina mea. Ocupaţia israeliană îmi aminteşte de zilele cele mai sumbre ale apartheidului dar n-am mai vazut tancuri şi avioane trăgând asupra populaţiei civile. Este o monstruozitate pe care n-am mai văzut-o vreodată. Zidul pe care l-aţi construit, punctele de control şi drumurile rezervate doar pentru evrei îti dau fiori, chiar cuiva care a crescut sub apartheid. Este de o sută de ori mai rău.
Ştim din experienţă ca asuprirea motivează rezistenţa şi că cu cât este asuprirea mai sălbatică cu atât este rezistenţa mai dură. La un moment dat credeţi că opresiunea funcţionează şi ca-i controlaţi pe ceilalţi, închizându-i pe lideri si activişti, dar rezistenţa va izbândi până la urmă.
Am văzut intrarea în Qalqilyah, zidul, oamenii stând ore întregi la rând la punctele de control. Este o ţară frumoasă, îi ador peisajele, dar ştiu ca e suficient de mare să conţină mai mulţi locuitori. Israelul s-a dezvoltat în mod impresionant, dar cu atât mai impresionant ar fi dacă i-aţi găsi o soluţie corectă…Nu are importanţă dacă ar fi două state sau unul- este la latitudinea voastră, a israelienilor şi a palestinienilor să decideţi.
Am băut o cafea cu comandantul punctului de control Eretz. Asta mi-a amintit de închisoarea centrală din Pretoria, un loc pe care l-am vizitat de mai multe ori. A fost ingrozitor sa treci prin chestia aceea ca să ajungi în Gaza. La început mi-am zis că nu vreau să vorbesc cu individul de la punctul de control dar apoi mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Israelienii au fost, de fapt, foarte amabili cu mine.
Ce este sionismul pentru mine? Când aveam 10 ani însemna siguranţă şi un cămin naţional pentru evrei. Am fluturat steagul israelian la petrecerea mea de bar mitzvah şi eram foarte mândru de iudaismul meu. Prima carte pe care am primit-o la bar mitzvah a fost “Revolta” de Menachem Begin. Cel mai mare erou al meu a fost Asher Ginsberg, Ahad Ha’am…Mai târziu am început să citesc nu doar Herzl, ci şi istoricii Ilam Pappe, Benny Morris şi Tom Segev şi am ajuns să văd anul 1948 într-o lumina diferită, am înţeles că era o purificare etnică.
Africa de Sud m-a schimbat şi mi-a întărit identitatea sud-africană. Şi atunci am început să înţeleg că principala problemă a sionismului este înfiinţarea unui cămin naţional şi conceptul de popor ales. Foarte curând, am început să mă opun acestui lucru. Înfiinţarea unui cămin naţional doar pentru evrei îmi părea foarte asemănătoare cu apartheidul. Şi liderii apartheidului vorbeau despre un popor ales. În 1961, primul ministru sud-african Hendrik Verwoerd spunea că Israelul este ca Africa de Sud. Aceasta mi-a deschis ochii. Timp de mai mulţi ani am fost calificaţi în cooperarea militară dintre Israel şi Africa de Sud- o ofensivă navală comună, nave purtătoare de rachete, avioane Cheetah şi marele secret al armelor nucleare... Premierul Johannes Vorster, care a avut un trecut declarat nazist, a fost primit ca un erou la voi. Aceasta s-a adăugat la sentimentele mele faţă de Israel.
Sunt foarte conştient de Holocaust şi de antisemitism, dar experienţa mea de până acum mă conduce către o concluzie: orice formă de rasism trebuie combătută printr-o luptă comună. Am un vis: că vă veţi schimba unghiul de vedere, aşa cum s-a întâmplat şi aici, şi schimbarea va veni. Când politicienii ajung la înţelegere, este uimitor cât de repede pot să ajungă oamenii de rând la o schimbare în gândire. Schimbaţi conducerea şi condiţiile economice şi veţi vedea căt de uşoară este schimbarea.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Fotografia se află la intrarea în muzeul construit pentru comemorarea luptei negrilor împotriva apartheidului începută aici. Peste drum, coliba lui Nelson Mandela, în apropiere casa lui Desmond Tutu iar la capătul străzii este actuala casă a lui Winnie Mandela.
Fotografia ne era izbitor de familiară. Eram acolo patru persoane: Ran Cohen (Meretz), Riyad Mansour, ambasadorul palestinian la Naţiunile Unite, Diana Buttu, fost consilier juridic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, şi cu mine. Cu toţii făceam aceleaşi asocieri: Hector este Mohammed al-Durra; soldaţii care ucid copiii suntem noi.
Trecerea timpului este evidentă pentru Antoinette. Adolescenta din fotografie este acum o femeie de aproape 50 de ani. Fratele ei ar fi avut 44 de ani, însă un glonţ venit din puşca unui poliţist alb l-a privat de şansa de a fi martor la miracolul prăbuşirii crudului regim rasist.
Era o altă conferinţă a Naţiunilor Unite pentru pacea cu palestinienii, de această dată însă, fiind ţinută într-o locaţie cu încărcătură deosebită. Eram doi israelieni acolo, dar cărţile de vizită pe care le-am strâns erau foarte variate: ambasadori arabi şi africani, fostul ministru de externe egiptean, reprezentanţi ai ţărilor musulmane şi diplomaţi acreditaţi la Pretoria. Ambasadorul sirian ne-a zâmbit dar nu şi-a oferit cartea de vizită; ambasadorul libian, la fel. Însă ne-au ascultat cu atenţie.
Noul regim a fost bun pentru Africa de Sud; niciun lagăr de refugiaţi palestinieni nu arată nici pe departe atât de atrăgător ca Soweto în 2007. Însa nu departe există un orăşel sărăcăcios numit Alexandra şi priveliştile de aici arată mai rău ca în oricare lagăr de refugiati palestinieni pe care l-am văzut vreodată. Aici trăiesc negrii sud-africani care n-au reuşit să iasă din sărăcie împreună cu refugiaţii din învecinatul Zimbabwe.
Mai puţin de un kilometru desparte sărăcăciosul Alexandra de Standton, luxosul cartier al Johannesburgului. Acolo, la adăpostul gardurilor electrificate si al gărzilor de corp se află bunăstarea oraşului - mulţi locuitori fiind evrei şi un mare număr de foşti cetăţeni israelieni. De Sabat am mâncat “cholent” (friptură evreiească). Vineri seara am luat cina cu un fost cetăţean israelian din Nahalal. Am mers cu maşina până la Alexandra împreună cu un individ originar din Tivon dar care locuieşte aici de 30 de ani şi care deţine o fermă agricolă cu 1800 de angajaţi negri care câştigă 2 dolari pe oră.
Este imposibil să nu admiri ce s-a întâmplat in această ţară de când a fost îndepărtat jugul tiraniei albe.
Nu în numele său
La dineul conferinţei, Ronnie Kasrils, ministrul sud-african al serviciilor secrete, şi-a gasit în grabă un loc lângă noi. Kasrils e un evreu care n-a fost niciodată în Israel (unde are rude) până la vizita sa în teritorii la începutul lunii, când de altfel l-a invitat pe premierul palestinian Ismail Hanieh în ţara sa. Atunci a făcut prima sa scurtă călătorie la Tel Aviv unde a văzut Piaţa Rabin şi a mâncat peşte la Jaffa. “A fost cea mai placută seară trăită vreodată”, mărturiseşte el.
Tom Segev scria odată că el este un individ cu care nu ţi-ai dori să rămâi blocat în ascensor, însă eu aş fi încântat să mă blochez cu Ronnie Kasrils înăuntrul sau în afara ascensorului. Este un evreu în conflict cu ai săi, poate chiar cu identitatea sa, un luptător curajos pentru libertate, care s-a alăturat rasei asuprite în lupta sa, care a fost exilat din ţara sa timp de 27 de ani şi care acum este ministru.
Fiu al unor evrei lituanieni, care a avut parte de “bar mitzvah”(consacrare) şi făcea parte din mişcări ale tineretului evreu, Kasrils este unul din cele mai fascinante personaje pe care le-a dat comunitatea evreiască locală - care , cu toate acestea, se dezice de el acum. El îşi respinge apartenenţa la evreime în mod deschis, sfidător chiar, şi chiar a facut recent o vizită oficială în Iran şi Siria. A fondat cândva o mişcare numită “Nu în numele meu” pentru a sublinia disocierea faţă de nedreptăţile pe care Israelul le comite în teritorii. Ronnie Kasrils detestă ocupaţia israeliană.
Când am vorbit îmi spunea că ocupatia israeliană este mai rea decât apartheidul. Albii n-au bombardat niciodata cartierele negrilor cu tancuri şi artilerie.
La fel ca pogromurile
Dacă acest om cald, trecut de 69 de ani are vreo protecţie a securităţii personale, ea este invizibilă. Am stat într-o cameră liberă într-o cladire din campusul Universităţii din Pretoria şi am vorbit. “Tu eşti israelian, eu sunt sud-african” a subliniat el imediat, ca şi cum ar nega orice identitate comună. “Sunt convins că cercul se va închide într-o zi şi că oamenii vor înţelege că eu nu sunt anti-evreu sau anti-israelian…Chiar mă doare ca evreu că în ţara aceasta s-a creat atâta ostilitate faţă de Israel, din cauza tratamentului la care sunt supuşi palestinienii…
Când vedem la televizor drama care se petrece în ţara dumnevoastră, imaginile ingrozitoare ale metodelor pe care le folosiţi împotriva palestinienilor, smulgerea din rădăcini a copacilor, tancurile intrând în Jenin, o femeie bătrână jelindu-şi casa demolată şi strigând “Evreii, evreii !” este exact cum îmi povestea bunica mea despre pogromuri : “Vin cazacii, vin cazacii !” Încerc sa spun : ”nu evreii fac asta, ci sionismul”. Astfel m-am hotărât să mă ridic si să îmi exprim opinia. Am găsit asta în tradiţia evreiască: să vorbeşti, în numele conştiinţei.
Omul care m-a întâmpinat la întoarcerea în Africa de Sud după anii de exil a fost rabinul Cyril Harris…El mi-a dăruit o tichie roşie cu dedicaţie: luptătorului pentru libertate. Când am început să-mi exprim criticile faţă de Israel am crezut că evreii se vor dezice de Ariel Sharon, dar mi-am dat seama că sunt naiv. Am fost uimit sa văd cum comunităţii evreieşti de aici nu-i păsa cine este la putere în Israel si cât de extremistă era politica dusă faţă de palestinieni. Ei ar fi susţinut orbeşte orice guvern. Rabinul Harris mi-a devenit duşman. M-a numit “evreu de periferie” iar răspunsul meu a fost: ”Am fost singurii care ne-am ridicat împotriva apartheidului şi acum suntem minoritatea împotriva nedreptăţii”.
Când am vizitat teritoriile am trecut prin Israel şi am văzut pădurile care acoperă rămăşiţele satelor palestiniene. Ca fost ministru al pădurilor, aceasta a fost foarte şocant pentru mine. Am mers şi în câteva aşezări. A fost oribil. Tineri americani scuipau pe steagul care era pe maşina mea. Ocupaţia israeliană îmi aminteşte de zilele cele mai sumbre ale apartheidului dar n-am mai vazut tancuri şi avioane trăgând asupra populaţiei civile. Este o monstruozitate pe care n-am mai văzut-o vreodată. Zidul pe care l-aţi construit, punctele de control şi drumurile rezervate doar pentru evrei îti dau fiori, chiar cuiva care a crescut sub apartheid. Este de o sută de ori mai rău.
Ştim din experienţă ca asuprirea motivează rezistenţa şi că cu cât este asuprirea mai sălbatică cu atât este rezistenţa mai dură. La un moment dat credeţi că opresiunea funcţionează şi ca-i controlaţi pe ceilalţi, închizându-i pe lideri si activişti, dar rezistenţa va izbândi până la urmă.
Am văzut intrarea în Qalqilyah, zidul, oamenii stând ore întregi la rând la punctele de control. Este o ţară frumoasă, îi ador peisajele, dar ştiu ca e suficient de mare să conţină mai mulţi locuitori. Israelul s-a dezvoltat în mod impresionant, dar cu atât mai impresionant ar fi dacă i-aţi găsi o soluţie corectă…Nu are importanţă dacă ar fi două state sau unul- este la latitudinea voastră, a israelienilor şi a palestinienilor să decideţi.
Am băut o cafea cu comandantul punctului de control Eretz. Asta mi-a amintit de închisoarea centrală din Pretoria, un loc pe care l-am vizitat de mai multe ori. A fost ingrozitor sa treci prin chestia aceea ca să ajungi în Gaza. La început mi-am zis că nu vreau să vorbesc cu individul de la punctul de control dar apoi mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Israelienii au fost, de fapt, foarte amabili cu mine.
Ce este sionismul pentru mine? Când aveam 10 ani însemna siguranţă şi un cămin naţional pentru evrei. Am fluturat steagul israelian la petrecerea mea de bar mitzvah şi eram foarte mândru de iudaismul meu. Prima carte pe care am primit-o la bar mitzvah a fost “Revolta” de Menachem Begin. Cel mai mare erou al meu a fost Asher Ginsberg, Ahad Ha’am…Mai târziu am început să citesc nu doar Herzl, ci şi istoricii Ilam Pappe, Benny Morris şi Tom Segev şi am ajuns să văd anul 1948 într-o lumina diferită, am înţeles că era o purificare etnică.
Africa de Sud m-a schimbat şi mi-a întărit identitatea sud-africană. Şi atunci am început să înţeleg că principala problemă a sionismului este înfiinţarea unui cămin naţional şi conceptul de popor ales. Foarte curând, am început să mă opun acestui lucru. Înfiinţarea unui cămin naţional doar pentru evrei îmi părea foarte asemănătoare cu apartheidul. Şi liderii apartheidului vorbeau despre un popor ales. În 1961, primul ministru sud-african Hendrik Verwoerd spunea că Israelul este ca Africa de Sud. Aceasta mi-a deschis ochii. Timp de mai mulţi ani am fost calificaţi în cooperarea militară dintre Israel şi Africa de Sud- o ofensivă navală comună, nave purtătoare de rachete, avioane Cheetah şi marele secret al armelor nucleare... Premierul Johannes Vorster, care a avut un trecut declarat nazist, a fost primit ca un erou la voi. Aceasta s-a adăugat la sentimentele mele faţă de Israel.
Sunt foarte conştient de Holocaust şi de antisemitism, dar experienţa mea de până acum mă conduce către o concluzie: orice formă de rasism trebuie combătută printr-o luptă comună. Am un vis: că vă veţi schimba unghiul de vedere, aşa cum s-a întâmplat şi aici, şi schimbarea va veni. Când politicienii ajung la înţelegere, este uimitor cât de repede pot să ajungă oamenii de rând la o schimbare în gândire. Schimbaţi conducerea şi condiţiile economice şi veţi vedea căt de uşoară este schimbarea.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)