Evoluția rezistenței palestiniene: nevoia unei reevaluări

de Rinad Abdulla

Dezbaterea despre legitimitatea sau chiar legalitatea rezistenței este adesea asociată cu discuția despre regimurile rasiste, colonialism și ocupație. Pentru oamenii ce trăiesc sub dominație crudă, rezistența devine o necesitate atunci când este clar că nu există un guvern sau o lege care să-i protejeze de opresiune.

Rezistența palestiniană are multe forme: proteste organizate săptămânal în sate și orașe; lupta armată; tinerii care înfruntă raidurile jeep-urilor israeliene blindate în orășelele lor și în taberele pentru refugiați; campania Boycott, Sanctions and Divestment. Toate formele de rezistență ar trebui să se completeze între ele și niciuna nu ar trebui considerată mai legitimă ca alta. Este necesar de clarificat împotriva cui și a ce ar trebui direcționată rezistența, precum și scopurile sale fundamentale.

Cea mai eficientă rezistență ar trebui să aibă ca scop o soluție multilaterală pentru remedierea răului făcut de Zionism, care a căutat să elimine populația palestiniană indigenă pentru a face loc emigranților evrei din întreaga lume. Cel mai bun remediu în vederea restaurării drepturilor tuturor palestinienilor este eradicarea instituțiilor Zioniste create și acordarea de cetățenie și drepturi egale tuturor locuitorilor din Palestina istorică.

Acest lucru înseamnă că a pune stop ocupației din 1967 nu este suficient. Mai degrabă, rezistența palestiniană ar trebui să încerce decolonizarea întregii Palestine istorice. Există peste 6 milioane de palestinieni în diaspora așteptând să-și exercite dreptul legal de reîntoarcere. Există aproximativ 1,4 milioane de palestinieni ce trăiesc în statul Israel sub legi discriminatorii. Sunt 4,5 milioane de palestinieni ce trăiesc sub un regim brutal de ocupație în Cisiordania și Fâșia Gaza. Mulți sunt fără țară și deposedați de naționalitatea și drepturile lor de proprietate, alții suferă violări zilnice ale drepturilor lor civice, politice, economice, sociale și culturale.

Toți palestinienii merită o soluție curativă: din punct de vedere legal, moral și etic. Drepturile naturale de egalitate, dreptate și libertate sunt incontestabile și ar trebui să stea la baza mișcării de rezistență.

Solicitarea drepturilor egale ca remediu pentru nedreptățile din trecut este atotcuprinzătoare și corectă. Concentrarea doar asupra rezistenței palestiniene din punctul de vedere istoric al ocupației din 1967 ignoră nevoile și drepturile a peste jumătate din poporul palestinian ce trăiește în afara granițelor a ceea ce este recunoscut acum drept „Stat al Palestinei”. Acest lucru camuflează rădăcinile opresiunii deoarece reprezintă o bucățică fragmentată, separată și neviabilă a Palestinei istorice.

Într-adevăr, rezistența palestiniana datează dinainte de 1948, când milițiile Zioniste au alungat cu forța aproape 80% din populația palestiniană indigenă și au stabilit statul Israel, eveniment cunoscut palestinienilor sub numele de Nakba. Rezistența palestiniană a început cu o serie de revolte împotriva Mandatului Britanic, atunci când intenția acestuia a devenit clară – înlăturarea și înlocuirea populației palestiniene indigene. În ciuda asigurărilor că Declarația Balfour din 1917 – promisiunea făcută în scris de britanici evreilor de a le crea un cămin în Palestina – nu are ca scop expulzarea arabilor palestinieni indigeni, tensiuni considerabile au luat naștere între arabii palestinieni și influxul în masă de evrei europeni. Până la urmă, acești noi emigranți aveau de gând să stabilească un nou stat în interiorul palestinienilor și planul britanic intenționa să schimbe demograficele populației Palestinei. În 1917, la vremea semnării Declarației Balfour, populația palestiniană arabă era de 92% iar cea evreiască de 6%. Britanicii au stabilit și implementat o politică de emigrare fără margini pentru evreii din țările europene, pentru a se asigura că arabii palestinieni vor deveni o minoritate în următorii zeci de ani.

Colonizarea nu este niciodată o aventură pașnică. În mod natural, colonizatorul folosește violența și cel colonizat răspunde la rândul său. În timpul Mandatului Britanic, era clar că rezistența trebuia direcționată atât împotriva Zioniștilor care plănuiau să le ia locul, cât și împotriva britanicilor care puneau în practică planul. Odată cu Planul de Partiție al Națiunilor Unite din 1947 și crearea statului Israel, Zioniștii au asigurat transformarea pământurilor palestiniene în pământuri evreiești prin masacre, strămutare forțată a satelor și a orașelor întregi și prin dictatură militară. Pentru a se asigura că palestinienii expulzați în afara noului stat nu se vor întoarce în orașele și casele lor, Zioniștii au apărat noile teritorii furate prin forță militară și prin crearea unor noi „legi”, cum ar fi legea infiltrării, care criminaliza încercarea palestinienilor de a se întoarce la casele lor. Noul stat Zionist a instituit tribunale, legislație și a continuat violența împingând cu forța proiectul colonialist deși promisese lumii că este o țară iubitoare de pace. În realitate, guvernul israelian perpetua seria de politici discriminatorii sistematice împotriva cetățenilor săi pe motive de origine etnică și religie și continua să anexeze teritorii prin violență și practici de apartheid înghesuind și închizând palestinienii în mici enclave fragmentate.

După războiul din 1967 și capturarea a ceea ce mai rămăsese din Palestina de la Iordania și Egipt, mișcarea Zionistă a făcut un mare pas înspre transformarea Palestinei în Eretz Israel (Greater Israel) de la râul Iordan până la marea Mediterană. Comunitatea internațională și Națiunile Unite au amendat imediat însușirea noilor teritorii prin forță. Colonizarea teritoriilor palestiniene a fost acceptabilă în 1948 dar nu și în 1967. Consiliul General de Securitate al UN a formulat Rezoluția 242, care solicita retragerea din „teritoriile ocupate în recentul conflict”. Acest lucru a îngustat lupta - de la cea pentru dreptul la reîntoarcere, la solicitarea retragerii forțelor israeliene din teritoriile adiționale ocupate de Israel în 1967.

Astăzi, Israelul a implicat un alt actor pentru a-l asista în procesul de colonizare a pământurilor palestiniene rămase: Autoritatea Palestiniană (PA). Odată cu înființarea PA aprobată de Israel, finanțată de SUA-UE și Statele Arabe în 1994, proiectul colonialist a abordat o nouă tactică, oferind o guvernare proprie limitată pe o porțiune a Palestinei în timp ce Israelul coloniza cât de mult pământ putea. Ca bantustanele guvernului apartheidului Sud-African, Israelul a oferit unei elite putere politică și și-a legitimat programul de înlăturare și înlocuire. Numai că de data aceasta, PA a oferit securitate și legitimitate în propriile bantustane. Israelul deținea controlul suprem al acestui aranjament. Israelul și SUA controlează forțele de securitate palestiniene. Acest lucru include aprobarea ofițerilor de poliție și a agenților secreți și limitarea arsenalului militar. Chiar și cele 27 de procente din bugetul PA estimate a fi alocate securității sunt finanțate în mare parte de către SUA, care de asemenea antrenează forțele de securitate pentru suprimarea rezistenței palestiniene.

Văzută de palestinieni ca o instituție coruptă și complice a Israelului la asuprirea lor, PA îi conduce pe palestinieni pe o pantă periculoasă. Pretinzând că reprezintă interesele acestora, peste 6 milioane de palestinieni sunt excluși din lupta împotriva regimului colonialist deoarece trăiesc ca refugiați în afara granițelor statului Palestinian propus. Între timp, cei care trăiesc sub guvernarea PA sunt victimele violenței și intimidării dacă îndrăznesc să se opună neîncetatei colonizări a ceea ce a mai rămas din Palestina. Poliția palestiniană este trimisă pentru a proteja coloniile israeliene ilegale atunci când au loc proteste. Prizonierii palestinieni sunt rotiți între închisorile palestiniene și cele israeliene.

Pentru ca aceasta să fie eficientă, este important să se reflecte asupra istoriei rezistenței, pentru a înțelege schimbarea ce a avut loc în proiectul colonialist și pentru a identifica actorii pe care acesta i-a angajat să-i continue activitățile, chiar dacă acest lucru îi implică și pe palestinieni. Colaboratorii nu sunt un subiect nou când vine vorba de mișcările de rezistență. Totuși, când lucrurile acestea se petrec sub ochii a ceea ce pare a fi un guvern legitim, este timpul pentru o reevaluare și o regrupare înainte ca rezistența să nu fie redusă și mai mult la apărarea unui fragment chiar mai mic de pământ și de oameni.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.opendemocracy.net/rinad-abdulla/evolution-of-palestinian-resistance-need-to-reassess

Noua hartă făcută de Naţiunile Unite surprinde realitatea din Cisiordania (de Şarmila Devi şi Harvey Morris)

O nouă hartă a Cisiordaniei (vezi mai sus), la 40 de ani după cucerirea ei de căter Israel în timpul Războiului de Şase Zile, oferă cea mai recentă imagine de până acum a unui teritoriu în care 2,5 milioane de Palestinieni sunt închişi în zeci de enclave separate de străzi exclusiv pentru israelieni, colonii, garduri şi zone militare.

Produsă de Biroul Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Problemelor Umanitare, ea este bazată pe o intensă monitorizare a terenului combinată cu analize ale imaginilor luate din satelit. Furnizează o imagine de ansamblu despre care oficialii spun că este chiar mai exactă decât hărţile desenate de armata israeliană.

Impactul infrastructurii militare şi civile israeliene confiscarea a 40% din teritoriu, care e în mare de dimensiunea statului american Delaware sau a regiunii britanice Norfolk, şi în care palestinienii nu au acces.

Restul teritoriului, incluzând centrele principale ca Nablus sau Ierihon, sunt împărţite în puncte izolate. Deplasarea între ele este restricţionată prin 450 de blocaje rutiere şi 70 de puncte de control permanente.

Cartografii Naţiunilor Unite au evidenţiat teritoriile confiscate pentru coloniile evreieşti, străzile rezervate în exclusivitate coloniştilor, zidul care separă Cisiordania, zonele militare şi rezervele naturle. Ce rămâne este o zonă locuibilă remarcabil de aproape de teritoriul destinat populaţiei palestiniene în cadrul propunerilor israeliene pentru securitate formulate în 1967.

Procesul închideriii în enclave civile a fost accelerat în anii care au urmat înfrângerii răscoalei palestiniene din 2000, şi a reintroducerii de către Israel a controlului militar în ariile aflate înainte sub controlul Autorităţii Palestiniene. O reţea de străzi destinate uşurării deplasărilor coloniştilor evrei limitează accesul de la o enclavă palestiniană la alta. O a doua reţea încă neconstruită ar trebui să permită palestinienilor mişcarea limitată prin intermediul tunelelor, podurilor şi tranşeelor.

Diplomaţii spun că efectul schimbărilor la nivel de infrastructură vor formaliza cantonizarea de facto a Cisiordaniei. Aproximativ 450.000 de israelieni trăiesc în Cisiordania şi în Ierusalimul de Est, iar coloniile au crescut cu cel puţin 5,5% anual, comparativ cu mai puţin de 3% printre palestinieni.

Această hartă este unul dintre documentele a căror publicare a coincis cu aniversarea de luni a războiului din 1967. Amnesty International a publicat un raport care acuză Israelul de furt de teritorii în Cisiordania şi face apel la acţiune împotriva “abuzurilor în masă împotriva drepturilor omului comise sub ocupaţie”.

Ministrul de justiţie israelian a catalogat raportul drept “unilateral, imoral şi plin de greşeli”.

Acest articol a fost publicat în Financial Times.

Neo-barbarii (de Michel Warschawski)

Pe plan moral, istoria nu rămâne niciodată imobilă. Dacă nu se îndreaptă spre mai puţină opresiune şi mai multă justiţie, atunci se deplasează spre mai puţine drepturi şi mai multă barbarie. Pentru a o parafraza pe socialista revoluţionară de origine germană, Rosa Luxemburg, care prezisese cu douăzeci de ani înainte de instaurarea nazismului, că va fi “sau socialism, sau barbarie”, putem spune şi noi azi că secolul XXI va fi “sau instaurarea dreptului, sau legea junglei.”

Se pare totuşi că, în primul deceniu al acestui al treilea mileniu, legea junglei va domina.

Într-un articol publicat în urmă cu o lună în Haaretz, jurnalistul şi analistul israelian, Tom Segev, contesta ideea răspândită conform căreia contextul politic global al epocii noastre este mai rău decât l-am cunoscut, să zicem, în urmă cu 20 de ani. Conform lui Segev, războiul, opresiunea şi distrugerea au caracterizat realitatea politică a planetei noastre în decursul ultimelor cinci decenii, nimic nu s-ar fi schimbat, nici calitativ nici chiar cantitativ în trecutul recent. Segev merge chiar mai departe pretinzând că “ciocnirea civilizaţiilor” nu este un fenomen nou, ci că ar fi marcat deceniile precedente sub diferite forme.

Nu este nici o îndoială, cele patru decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial n-au fost pacifiste, în timpul acestei perioade mai mult de 76 de milioane de fiinţe omeneşti au pierit în războaie, revoluţii şi represiuni masive organizate de dictaturi [1]. Este adevărat de asemenea că în timpul deceniilor ’50, ’60 şi ’70, “Nordul” a dus un război colonialist împotriva “Sudului”, şi “Vestul”, un “război al civilizaţiei” împotriva blocului comunist al Estului.

Totuşi, există o diferenţă calitativă între situaţia prezentă şi cei 40 de ani care au urmat victoriei împotriva fascismului. Trei factori principali au limitat aspiraţiile hegemonice ale Statelor Unite după al doilea război mondial: existenţa unei superputeri sovietice, forţa clasei muncitoare organizate în sânul ţărilor imperialiste, incidenţele amintirii ororilor fascismului asupra opiniei publice internaţionale şi ilegitimitatea percepută a unilateralismului, a agresiunii armate, etc.

Datorită acestor factori, marile puteri au fost forţate să manevreze sub presiunea unei opoziţii politice enorme (mişcări anti-colonialiste, opoziţii democratice de masă) au trebuit în mod constant să inventeze pretexte pentru a da o legitimitate războaielor şi actelor lor de represiune comise pe globul pământesc.

Totuşi, la 50 de ani de la victoria împotriva fascismului, aceste constrângeri nu se mai impun marilor puteri imperialiste – în special Statelor Unite. Unilateralismul, războaiele “preventive”, aventurile colonialiste, etc., sunt din nou legitime sau, mai exact, nu mai sunt analizate într-un mod care ar putea în mod serios să-i incomodeze pe autorii lor. În absenţa unei opoziţii puternice, conducerea neo-conservatorilor Imperiului a putut să-şi însuşească un nou “discurs global” care, cel puţin parţial, a câştigat aprobarea unui număr important a înseşi victimelor Imperiului.

Cele patru elemente principale ale acestui discurs sunt: dovada absolută că singurul sistem viabil este capitalismul; civilizaţia (occidentală) este ameninţată de un nou inamic mondial: terorismul; este necesar un război preventiv permanent global pentru a proteja civilizaţia împotriva noilor barbari (terorism/Islam) şi a aliaţilor lor; în acest război pentru supravieţuirea civilizaţiei nu există, nu trebuie să existe, limite. Toate normele şi convenţiile ultimilor 50 de ani sunt caduce.

Şi într-adevăr, în cruciada pentru ceea ce ea numeşte “noul secol american”, adică impunerea prin forţă a unei hegemonii totale a Imperiului său sub pretextul superficial al unui “război împotriva terorismului”, administraţia americană a declarat ca fiind fără interes orice constrângere morală sau reglementare internaţională.

Deja în 2003, George W. Bush anunţase că erau perimate convenţiile de la Geneva în războiul împotriva terorismului. Guantanamo a fost deschis violându-se nu doar legea internaţională dar şi legea Statelor Unite ale Americii. În scopul de a-i priva pe prezumtivii terorişti de orice protecţie şi de orice drepturi, aceeaşi administraţie a decis să inventeze o nouă categorie de deţinuţi: nici criminali, nici prizonieri de război, ci “presupuşi terorişti”.

Similitudinea între practicile americane şi israeliene este uimitoare: deja în anii ’70, autorităţile militare israeliene anunţaseră, prin intermediul Curţii Supreme Israeliene cât şi în conferinţele internaţionale, că în cazul Teritoriilor Palestiniene Ocupate (TPO), convenţiile de la Geneva nu erau aplicabile. În plus, de la sfârşitul anilor ’60, prizonierii politici palestinieni nu erau clasaţi nici ca prizonieri de drept comun nici ca deţinuţi politici. Iar “închisoarea secretă” descoperită de avocata Lea Ţemel, în apropierea kibbuţului Ma’anit, în 2003, este identică cu Guantanamo.

În plus, conform conducerii neo-conservatoare americane şi guvernului israelian, scopul războaielor nu mai este să se câştige o bătălie, să se cucerească un teritoriu sau să se schimbe un regim, ci să se distrugă state şi să se risipească societăţi întregi.

Statul Israel – dar şi marea majoritate a societăţii israeliene – a interiorizat complet analiza neo-conservatoare şi strategia care decurge din ea. De fapt, în ultimul deceniu, Israelul şi Palestina au fost laboratorul unei asemenea strategii, palestinienii fiind cobaii. Acesta este cazul şi la nivelul armamentului, aşa cum a confirmat-o recent ziarul italian de stânga El Manifesto, demascând utilizarea unuia dintre noile şi cele mai barbare tipuri de bombe fabricate în Statele Unite şi folosite în timpul ultimei agresiuni împotriva populaţiei civile din Gaza. Războiul israelian împotriva palestinienilor vizează în mod categoric distrugerea societăţii palestiniene şi transformarea membrilor ei într-o naţiune de triburi împrăştiate, aşa cum încearcă americanii să facă în Afghanistan şi în Iraq.

De fapt, toate războaiele sunt barbare dar războiul israelian în Teritoriile Palestiniene Ocupate (şi contextul său mai larg, războiul preventiv fără sfârşit împotriva terorismului) reprezintă o nouă etapă a barbariei moderne. Deşi termenul de genocid nu este potrivit, se poate adopta cel de “sociocid” al profesorului Salah Abdel Jawad, de la Universitatea Bir Zeid, sau conceptul de “politicid” al unui sociolog israelian. Pământul naţiunii palestiniene este acum furat de “coloniile legale” şi de “avanposturile ilegale” care provoacă din ce în ce mai multe transferuri [de populaţie]; zidul atomizează societatea palestiniană în cantoane izolate; noua legislaţie vizează limitarea accesului palestinienilor în teritoriile palestinine, precum şi a posibilităţilor lor de a se deplasa în interiorul propriului lor teritoriu; reprezentanţii aleşi democratic ai populaţiei Ierusalimului au fost expulzaţi din oraşul lor, iar zeci de miniştri şi de membri ai Consiliului legislativ au fost ridicaţi, aruncaţi în închisoare, luaţi ca ostatici în vederea unui schimb de prizonieri.

Culmea acestor rele sunt ororile din Hebron, unde populaţia locală este supusă unei hărţuiri cotidiene din partea coloniştilor şi a armatei israeliene, şi-şi vede negat accesul la o parte foarte importantă a oraşului. La care se adaugă martiriul Gazei, ţintă a unei blocade economice şi a bombardamentelor sistematice ale Israelului care distrug infrastructurile de bază şi omoară sută de oameni.

Inutil să spunem că toate aceste crime, dintre are unele sunt calificate drept crime împotriva umanităţii de către Human Rights Watch, nu provoacă nici o sancţiune, nici chiar proteste din partea pretinsei comunităţi internaţionale. Nepedepsirea barbarilor este noua normă, din Iraq şi până în Gaza. În privinţa “taberei păcii” israeliene, a intrat într-o comă profundă în ziua în care Ehud Barak a revenit de la Camp David, în urma înghiţirii minciunii enorme despre “pericolul existenţial” care ar ameninţa Israelul.

Similitudinea dintre strategia şi metodele Israelului faţă de cele ale SUA ridică întrebarea care este capul şi care este coada, sau altfel spus, cine-l pune pe celălalt în mişcare: lobby-ul israelian împinge Statele Unite în sensul nevoilor statului sionist, sau administraţia SUA împinge Israelul în direcţia realizării politicii sale de război global în Orientul Apropiat? În realitate, întrebarea este greşită, pentru că nu este nici cap, nici coadă, ci un război global de recolonizare şi un monstru agresiv bicefal. Strategiile neo-conservatoare au fost elaborate în conjuncţie de către politicienii şi ideologii americani şi israelieni, puse în aplicaţie simultan, deşi nu se poate nega faptul că Israelul a avut ocazia să le testeze înaintea Statelor Unite, neo-conservatorii israelieni câştigând alegerile cu patru ani înaintea omologilor lor americani.

Statele Unite şi Israelul – dar de asemenea Marea Britanie a lui Blair, Italia lui Berlusconi şi chiar a lui Romano Prodi, cărora li se adaugă din ce în ce mai multe ţări occidentale – conduc un război mondial împotriva popoarelor şi a planetei, cu o agendă afişată: impunerea prin violenţă şi/sau ameninţare a legii Imperiului neo-liberal. Acest război global este o cruciadă a neo-barbarilor împotriva civilizaţiei umane.

Rolul Israelului în această asociaţie este cel al eradicării oricăror forme de rezistenţă la Imperiu în Orientul Apropiat, şi mai ales a rezistenţei emblematice palestiniene care, în acest moment al istoriei, este linia de apărare nu doar a poporului palestinian, ci a tuturor popoarelor şi naţiunilor din Orientul Apropiat, din Liban şi până în Iran. Din această cauză susţinerea rezistenţei palestiniene necesită integrarea ei ca prioritate strategică pentru toţi inamicii barbariei, în Orientul Apropiat ca şi în restul lumii.

[1] "Democide Since World War II" de R.J. Rummel (cifre pentru 1945 - 1987).

Mesaj publicat de lista yahoogroups assawra.