Planului de pace în 10 puncte al liderului opoziției din Israel îi lipsește cel de-al 11-lea punct

                                           Isaac Herzog

de Gideon Levy

Liderul opoziției, Isaac Herzog, merită laude pentru planul în zece puncte publicat de Haaretz joia trecută. Cele 10 puncte ale sale dezvăluie o viziune și creează un orizont al marilor speranțe. Aș dori doar să adaug la acestea un mic punct ce i-ar transforma planul într-un apogeu al perfecțiunii – al 11-lea punct:

Partidele ar trebui să anunțe o perioadă de 10 ani în care Isaac Herzog va rămâne într-o cușcă. În acest timp, ele se vor îndrepta spre realizarea viziunii celor două state. În același timp, dezvoltarea economică a cuștii va fi accelerată dramatic, prin asistență regională și internațională, printre alte lucruri.

Bucăți de pâine vor fi aruncate în cușca lui Herzog din când în când și de-a lungul anilor va fi luată în considerare adăugarea diferiților dumicați. Partidele vor munci pentru a renova cușca, chiar vor construi un scrânciob (sub aranjamente de securitate stricte).

În cazul în care comportamentul său se conformează așteptărilor, Herzog va avea dreptul să își declare cușca un stat cu granițe temporare. La sfârșitul celor 10 ani (dacă Herzog se mai află în viață) și cu condiția ca el să se fi comportat în mod adecvat, temnicerii vor începe negocierile directe cu ocupantul cuștii, negocieri susținute de țările din regiune și de comunitatea internațională, fără precondiții, de pe picior de egalitate, cu seriozitate și fermitate, în timp ce se va avansa către un acord de pace complet și final.

Dacă Herzog ar fi atât de bun încât să fie de acord cu această măsură – și de ce n-ar fi? – acest plan s-ar putea pune imediat în acțiune. Nimic nu i-ar sta în cale și la sfârșitul celor 10 ani vom avea pace.

Dar dacă Herzog obiectează față de acest al 11-lea punct, va trebui să îi declarăm planul ca pe unul dintre cele mai dezgustătoare planuri propuse vreodată de un politician israelian.

Fără acest al 11-lea punct, propunerea lui Herzog este un plan pentru încă 10 ani de ocupație, după care...mai vedem noi. Este o propunere pentru încă un Oslo, fără a fi învățat nimic din fiasco-ul numit Oslo. Este încă un acord intermediar în drum spre nicăieri. Este o propunere pentru ca violatorii să continue să își violeze victimele fără nicio piedică sau reținere, pentru cel puțin încă 10 ani. Și apoi, poate, se vor deschide niște negocieri între violatori și victime – directe, egale, fără precondiții, bla, bla, bla, toate minciunile binecunoscute.

Este o perioadă de probă pentru victima violului, timp în care violatorul își va continua crimele („IDF-ul va continua să acționeze pe întreg teritoriul Cisiordaniei până la râul Iordan și în jurul Fâșiei Gaza”) Iar acesta va fi numit „un nou proces, realist...de a implementa viziunea celor două state.” Nu exista limită.

Pentru liderul aripii de centru-stânga a Israelului, adevărata victorie a Zionismului este păstrarea ciorchinelui de colonii – așa spune Herzog. De acum înainte, coloniile sunt o victorie pentru Zionism – nu doar pentru Zionismul prim-ministrului Benjamin Netanyahu și pentru cel al ministrului educației Naftali Bennett, ci și pentru Zionismul lui Herzog. Cu o mișcare de centru-stânga ca asta, mai bine stai pe dreapta. Cu un astfel de Zionism, e mai bine să fii anti-Zionist.

Dar dincolo de acest argument nu foarte important pentru Herzog, un politician meschin al unui timp împrumutat, propunerea lui accentuează din nou orbirea morală a Israelului – atât pe dreapta cât și pe stânga, din zid în zid – în toată rușinea sa. Israelul nu vede că fiecare zi adițională în care ocupația continuă este o zi în care sunt comise crime adiționale: o infinitate de crime zilnice ale deposedării, distrugerii, arestului, uciderii și umilirii. În orice moment.

Așa încât, sfârșirea imediată a ocupației este singurul lucru care îi este permis unui om cu conștiință și cultură a-l discuta. Nu există un alt subiect legitim. Să-i spui victimei, „Așteaptă, momentan mai rămâi împreună cu violatorul și, dacă te porți frumos, mai vorbim peste 10 ani”, este o abominațiune.

În mod similar, ideea că abisul poate fi traversat în etape, nu într-un singur salt – o idee nebunească ce a fost încercată de atâtea ori și de fiecare dată nereușind decât să consolideze și mai puternic nedreptatea – este revoltătoare. Apărătorii aranjamentelor interimare sau ai păcii economice sunt fie lași, fie au luat-o razna.

Așa că, în locul planului în 10 puncte al lui Herzog, ofer o propunere mai modestă, cuprinzând un singur punct: terminarea ocupației. Ieri. Azi. Acum. Nu există alternativă.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.773799

Isaac Herzog. Cât mai trebuie să-l suportăm?

   

de Gideon Levy

Nu are rost să mai așteptăm; eutanasierea – acum. Farsa asta trebuie să ia sfârșit imediat. Fiecare zi care trece o face și mai mare și mai mare și la un moment dat nu se va mai putea face nimic dacă nu se acționează acum. Ce cred laburiștii și cei de la Uniunea Zionistă? Că Isaac Herzog se va schimba? Că votanții se vor schimba? Că într-o zi se va purta diferit? Că se va naște din nou? Că se va reinventa?

Pe la spatele lui, oamenii îl vorbesc cu disperare de multă vreme, dar apoi dau din umeri, de parcă ar fi vorba de o forță a naturii sau de parcă asta ar scrie în stele și gata, n-ai ce-i face. Așteaptă mereu momentul potrivit sau candidatul potrivit, dar niciunul nu sosește.

Nici nu vor sosi. Și apoi va fi prea târziu. Pentru că nimeni nu crede că vaca asta mai poate fi mulsă; că Herzog ar putea oferi o alternativă la Likud sau la Yesh Atid; că va lupta pentru principii sau măcar pentru un singur principiu; că ar putea să protejeze pe altcineva în afară de sine și de membrii familiei sale. Ce trebuie să se mai întâmple ca să avem dovada că nu putem continua cu gluma asta expirată, numai de dragul posibilității unei alternative? Ce mai așteptăm?

Un lider al opoziției, care face totul cu scopul unic de a se da bine pe lângă cineva, unul care se bâlbâie și imită și se năucește – totul numai ca nu cumva să plictisească pe careva. Din această perspectivă, Herzog este elevul perfect al lui Șimon Peres, dar fără calitățile acestuia. Răul pe care îl face nu se limitează la cadrul partidului său. În non-entitatea sa el condamnă publicul la Likud sau la Yesh Atid pentru totdeauna – numai asta și e o catastrofă națională.

Săptămâna trecută Herzog a atins un nou prag de jos. Liderul de centru-stânga, polul opus lui Benjamin Netanyahu și-a dat ok-ul pentru interzicerea intrării în Israel a suporterilor internaționali ai mișcării de boicotare. Am rămas cu gura căscată, nu mi-a venit să cred. Una dintre cele mai josnice și mai periculoase propuneri făcute vreodată – nu există alt cuvânt cu care poate fi descrisă decât fascist – a fost sprijinită de liderul partidului laburist israelian, care vrea Poliția Gândurilor staționată pe aeroportul internațional Ben-Gurion!

Dragi turiști, sunteți cu noi sau împotriva noastră? Cine nu susține ocupația nu va avea voie să intre în singura democrație din Orientul Mijlociu. O declarație de loialitate la ghișeul pentru controlul pașapoartelor, un imn de slavă ca precondiție pentru primirea vizei. Va începe cu BDS și se va răspândi ca o ciumă bubonică, până când singurii care vor mai avea voie să intre în Israel vor fi membrii Ligii Antidefăimare și ajutoarele lor. Va începe cu suporterii boicotării și va sfârși cu oricine se îndoiește de dreptul Israelului asupra orașului Nablus.

Această mârșăvie nu a fost propusă de dreapta, până și acolo există unii cărora le-ar fi fost rușine să facă o asemenea mutare, ci de un reprezentant al dreptei camuflat – membrul Knessetului domnul Folkman de la Kulanu, o facțiune care miercuri și-a dovedit din nou flexibilitatea principiilor, cu ordonanța de legitimizare a coloniilor ilegale. Dar Uniunea Zionistă nici măcar nu a încercat să blocheze această propunere ticăloasă, rușinoasă. O să le arate el Herzog celor care vor îndrăzni să viziteze Israelul (majoritatea dintre ei oameni cu conștiință din lumea întreagă). O să-i arate el și lui Yair Lapid.

                         Isaac Herzog, liderul partidului Uniunea Zionistă. Foto: AP

Herzog și-a explicat poziția citând principiile. „Trebuie să adoptăm o linie de mijloc pentru ca voturile noastre să nu se ducă la Yesh Atid.” Așa vrea Herzog să devină prim ministru. Oportunistul Herzog o să-i facă pe ăștia de la Yesh Atid la capitolul patriotism, de parcă un partid fals, lipsit de valoare, promovând fascismul sub deghizarea patriotismului n-ar fi de ajuns. De parcă un singur Lapid n-ar fi de ajuns – Herzog vrea doi. Căutați-l pe Herzog în piața centrală a Stockholm-ului, că sigur îl veți găsi acolo țipând „Trăiască Israelul”.

Iată cum membrii facțiunii Uniunea Zionistă au răspuns la proiectul de lege. Iată rușinea. Majoritatea și-au susținut liderul. Doar 4 au obiectat, inclusiv Tzipi Livni, care i-a spus pe nume – McCarthysm.

„Esti nouă aici”, a remarcat Eitan Broshi, un alt membru al Knessetului reprezentând fața luminată, frumoasă a partidului. Într-adevăr, numai un novice precum Livni ar putea crede că acest partid mai are dreptul de a exista.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.753579

ÎMPĂRȚIND IERUSALIMUL, ÎNTĂRIND OCUPAȚIA

Pe măsură ce Israelul se apropie de a cincizecea aniversare a victoriei sale în Războiul de Șase Zile, este cât se poate de clar că politicile ulterioare au transformat războiul inițial într-o platformă a expansionismului mesianic ce în timp subminează însăși existența Israelului.

de Daniel Seidemann

 Zidul de separație israelian înconjoară tabăra de refugiați Shuafat, care, tehnic, este în interiorul granițelor municipale ale Ierusalimului și a fost anexată de către Israel în mod unilateral.

Săptămâna trecută a fost cea de-a 49-a aniversare a „reunificării” Ierusalimului. Această aniversare vine în contextul unei revolte populare fără precedent de la 1967 încoace. Deși „Ierusalim-eterna-și-neîmpărțita-cu-nimeni-capitală-a-Israelului” nu a fost niciodată mai mult decât un mit, la 49 de ani după „unificare” orașul este despărțit în mod fizic de ziduri ale fricii și urii, iar fundamentul său este, mai mult decât oricând, cel al violenței și al neîncrederii.

De la 1967, au existat perioade în care ocupația israeliană asupra Ierusalimului de Est părea a fi o boală în remisie. Acum este evident că ocupația metastazează și este din ce în ce mai puțin diferită de cea din Cisiordania. Non-cetățenii Israelului, palestinienii din Ierusalim formează o societate aflată într-un limbo – în permanență privați de drepturi și fără niciun fel de putere politică, nefăcând parte nici din Israel, nici din Teritoriile Palestiniene Ocupate.

Odată o minoritate cu greu tolerată, palestinienii din Ierusalimul de Est sunt priviți astăzi de către oficialii Israelului drept „dușmanul”. Pedeapsa colectivă, care mai demult era episodică, a devenit sistemică, într-un mod alarmant. Dintotdeauna palestinienii care locuiesc între granițele orașului dar dincolo de zidul de separație au avut acces limitat la serviciile publice și guvernamentale, dar acum le sunt refuzate cu desăvârșire.

Împărțind Ierusalimul

Aceste schimbări sunt atât de evidente, încât inclusiv cei care în trecut erau abonați la mantra „Ierusalimului-mereu-unit” realizează că este un lucru imposibil. Această revelație este susținută de câteva propuneri recente pentru o și mai mare fragmentare a orașului. Una dintre aceste propuneri vine de la liderul israelian al opoziției Isaac „Buji” Herzog, o alta din partea liderului laburist Haim Ramon și a treia, mai ocolită dar asemănătoare în esență cu celelalte, dinspre primarul Ierusalimului, Nir Barkat.

Din poziția de susținător îndelungat al împărțirii politice a Ierusalimului ca parte din soluția celor două state, mă bucură trezirea la realitatea imposibilității guvernării Israelului în Ierusalimul de Est. În același timp, sunt extrem de alarmat, deoarece aceste planuri vin din partea unor oameni cu mentalități dintre cele mai periculoase și contraproductive.

Ideea centrală a acestor propuneri recomandă ca modalitate de îmbunătățire a siguranței și de „salvare” a Ierusalimului evreiesc nu încheierea ocupației, ci expansiunea acesteia. Planul constă în eliminarea a 200.000 de bărbați, femei și copii palestinieni din Ierusalim, izolându-i de familii, spitale, locuri de muncă, școli și locuri de rugăciune. Restul de 120.000 de palestinieni – cei locuind în zone pe care Israelul le prețuiește prea mult pentru a renunța la ele – vor fi izolați între noile granițe ale Israelului și vor fi subiectul unor politici ostile prezenței lor într-un mod mult mai deschis ca oricând de la 1967 încoace.

 Cartierul Silwan din Ierusalimul de Est, căminul a zeci de mii de palestinieni este una din zonele pe care Israelul vrea să le păstreze. Coloniști și grupuri arheologice israeliene s-au mutat acolo în ultimii ani asigurând o prezență israeliano-evreiască.

Aceste propuneri nu fac decât să înrăutățească situația unei siguranțe oricum șubrede. Siguranța în Ierusalim nu ține de numărul agenților forțelor de securitate care patrulează pe străzile orașului și la granițele sale, nici de numărul per se al rezidenților palestinieni. Insecuritatea de astăzi a Ierusalimului își are originea în furia palestiniană, alimentată de disperare, derivată din ocupația permanentă, sporită de teama că Israelul caută să schimbe status quo-ul Muntelui Templului/ Al-Haram al-Sharif. Declarațiile Israelului, politicile și acțiunile sale – cum ar fi propunerea expulzării a 200.000 de palestinieni din orașul lor! – nu fac decât să intensifice și să credibilizeze aceste temeri.

Cât despre „salvarea” Ierusalimului evreiesc, coloniștii și oficialii guvernului Israelului lucrează de ani de zile la crearea – prin case, parcuri, situri arheologice și facilități turistice – unui domeniu evreiesc pseudo-biblic în zonele cele mai instabile ale Ierusalimului de Est (și, într-adevăr, ale planetei) și anume în Orașul Vechi și teritoriile adiacente acestuia, inclusiv Muntelui Templului/ Al-Haram al-Sharif, fără a ține cont de drepturile pe care le dețin acolo musulmanii și creștinii. Propunerile de a izola și mai mult palestinienii de aceste zone exacerbează această tendință periculoasă deja existentă a transformării conflictului israeliano-palestinian dintr-unul politic într-o bătălie religioasă cu sumă nulă.

Trădarea moderaților

Unii susțin că nimic din lucrurile acestea nu contează – că toată discuția asta despre divizarea Ierusalimului este doar un gambit politic menit să demonstreze că Netanyahu nu are soluții la problemele cu care se confruntă astăzi Israelul. Chiar dacă acesta ar fi cazul, introducerea unor astfel de noțiuni în discursul public are consecințe devastatoare. Făcând acest lucru se promovează ideea că nu există un partener palestinian pentru negocieri, ceea ce servește la o și mai mare exploatare a politicilor menite să îngroape posibilitatea soluției celor două state. Herzog și Ramon, mai ales, atrag și ei atenția palestinienilor că Stânga israeliană, dacă ar mai reveni vreodată la putere sau i s-ar alătura guvernului lui Netanyahu, nu va fi un partener de negocieri. Într-adevăr, susținând această abordare, presupusele forțe moderate ale Israelului adoptă o poziție la fel de inumană față de palestinieni ca cea a rasiștilor și a islamofobilor israelieni de Dreapta. De fapt, ceea ce așa-zișii moderați le transmit palestinienilor și lumii este că în Ierusalim doar viețile evreilor contează.

Pentru că m-am opus acestor planuri de divizare a Ierusalimului, am fost acuzat de ipocrizie și că îmi doresc „totul sau nimic”. De fapt, cred că granițele provizorii, cedarea autorității și măsurile sporite de securitate pot fi niște pași constructivi, dar numai dacă într-adevăr servesc terminării ocupației. Dar Netanyahu și guvernul său cimentează în mod sistematic realitatea unui stat unic iar posibilitatea implementării soluției celor două state atârnă de un fir de păr. Ocupația permanentă este cel mai mare pericol al generației noastre și ne aflăm chiar la limita izbânzii planului Zionist. Miza este aceea că Israelul fie va reprezenta o dezvoltare trainică, importantă în istoria evreiască, fie încă un episod trecător al independenței evreiești.

 Polițist israelian de graniță oprește și verifică palestinienii ce ies din cartierul Issawiya al Ierusalimului de Est, pe 15 octombrie 2015. Israelul a stabilit puncte de control în cartierele palestiniene din Ierusalimul de Est ca o pedeapsă colectivă după câteva atacuri ale unor palestinieni. Israelul susține că aceste măsuri au fost necesare pentru siguranță.

Pe măsură ce Israelul se apropie de a cincizecea aniversare a victoriei sale în Războiul de Șase Zile, este cât se poate de clar că politicile ulterioare au transformat războiul inițial într-o platformă a expansionismului mesianic care în timp subminează însăși existența Israelului. Israelul are nevoie disperată de lideri curajoși care să spună adevărul despre imposibilitatea continuării ocupației și despre necesitatea vitală a adoptării unor politici care să îndrepte Israelul spre soluția celor două state, atât în interiorul cât și în exteriorul Ierusalimului. În schimb, „moderați” precum Herzog și Ramon i s-au alăturat lui Netanyahu perpetuând iluzia că siguranța poate fi îmbunătățită, Ierusalimul poate fi făcut mai evreiesc și palestinienii pot fi făcuți să dispară – totul fără ca Israelul să trebuiască să facă alegeri dificile sau compromisuri dureroase. Practic, aceștia spun publicului : problema nu este ocupația, problema e că Netanyahu o face prost și Stânga poate să o facă mai bine. Dar ocupația nu poate fi diminuată prin șmecherii politice și nu poate fi acoperită prin cascadorii de-ale hasbarei. Ocupația fie este, fie nu este.

Mulți dintre suporterii lui Herzog și ai lui Ramon sunt oameni de treabă, exact ei ar trebui să aibă curajul să articuleze alternative lucide la traseul autodistructiv al Israelului. Dar, într-o eșuare tragică a cutezanței și a integrității, aceștia au abdicat de la responsabilitățile lor. Istoria nu îi va judeca cu blândețe.

Daniel Seidemann este un avocat israelian specializat în geopolitica Ierusalimului și fondatorul Terrestrial Jerusalem, un ONG din Ierusalim ce lucrează la o soluție pentru problema Ierusalimului compatibilă cu soluția celor două state.