Fortăreața „Israel”

Că Benjamin Netanyahu nu plănuiește să evacueze niciuna dintre coloniile ilegale ale țării sale nu este șocant. Toți cam știam că aceasta este poziția sa, chiar dacă nu ne-ar fi oferit din când în când indicii deloc subtile. Ce sfidează logica este obiceiul periodic al lui Bibi de a anunța cu turle și trâmbițe că nu are nicio intenție de a desființa vreo colonie din Cisiordania ocupată.

Cu ce scop?

Sigur, dă bine atunci când o asemenea intenție este enunțată în cadrul unei ceremonii ce sărbătorește 50 de activitate colonialistă, așa cum a procedat prim-ministrul „Israelului” săptămâna trecută.

Totuși, a-i încuraja pe coloniști este doar o fracțiune a poveștii adevărate. Pe măsură ce deținerea funcției de prim-ministru Zionist s-a tot prelungit în mod inevitabil, Netanyahu a amplificat treptat acest gen de retorică. În timp ce se afla în Davos, Elveția, în 2014, pentru a se întâlni cu secretarul de stat de atunci John Kerry, Bibi a declarat pentru un grup de jurnaliști israelieni că:

„Nu am nicio intenție de a evacua vreo colonie sau de a dezrădăcina vreun israelian.”

Din nou, e greu de crezut că John Kerry a fost exagerat de optimist privind o înțelegere cu Netanyahu. Puțini ar fi. Și acestea sunt doar două exemple din multe altele. Reiterarea constantă a intenției de a nu ceda niciun metru de pământ. Enunțarea constantă a acestei politici în arenele israeliene și internaționale este ceea ce o face remarcabilă. Acest refren s-a aflat în top 40 încă de când a venit Netanyahu la putere și poziția sa acolo s-a dovedit sigură. Ce se află în spatele depășirii recordului?

Benjamin Netanyahu, cel mai proeminent moștenitor de astăzi al școlii Zioniste revizioniste, crede cu tărie în conceptul de „zid de fier” articulat de Vladimir Jabotinsky. Această ideologie concepe o prezență militară impenetrabilă înconjurând Eretz Israel, protejând proiectul Zionist de vânturile ostile. Jabotinsky credea că numai forța armată îi poate face pe evrei să locuiască pe Pământul Sfânt. Această abordare, prin însăși designul său, cerea un război aproape continuu. Altfel, zidul ar fi devenit de nejustificat. Menachem Begin, Benjamin Netanyahu, partidul Likud și în general dreapta „Israelului” își datorează temeliile ideologice acestei abordări.

Lumea de astăzi s-a micșorat, informația circulă în secunde și accesul la așa-zisa informație este disponibil aproape universal. A justifica acum zidul de fier necesită mult mai mult decât a răspândi zvonuri despre hoarde sângeroase ce așteaptă la porțile națiunii. Acum trebuie să arătăm prin fotografii și clipuri video că așa-zisele hoarde sunt suficient de însetate de sânge. Totul este mai degrabă obositor.

Benjamin Netanyahu este un maestru al provocărilor. O declarație bine plasată ce declamă strident pământul drept un giuvaer al coroanei Zioniste poate stârni suficientă mânie pentru a justifica îngroșarea zidului ce înconjoară fortăreața „Israel.”

„Ia uite! Am spus un lucru mărunțel și întreaga lume este cuprinsă de panică! Cetățeni, suntem asediați! Puneți mâna pe arme!”

Răspândirea fricii a devenit o politică înrădăcinată în principiile fundamentale ale tuturor administrațiilor ce s-au perindat. Fără aceasta, nu există o justificare pentru stat. Numai dacă pocnești suficient lumea exterioară, numai dacă lași suficiente săgeți să zboare din direcția zidurilor fortăreței pentru a stimula un răspuns, poți mobiliza poporul.

Ațâțarea focurilor conflictului este unul dintre stâlpii centrali ai Zionismului. Conflictul este combustibilul ce menține statul Zionist pe linia de plutire în mijlocul oceanului propriei irelevanțe. Cascadoriile lui Bibi de a trimite săgeți verbale pentru a incita opinia publică este o strategie Zionistă clasică. Pentru guvernul israelian, un evreu în pericol este un evreu util. Numai printr-o evreime aflată în pericol poate Bibi și cei ca el să insufle viață nouă în zombiul Zionist. Și unde nu pândește pericolul, ei bine, îl putem crea printr-o ușoară zeflemea politică.

Ideologia Zionistă este coruptă, mereu a fost. Totuși, Benjamin Netanyahu ne-a învățat o lecție valoroasă. Prin destui dușmani externi, poți reînvia oricând un specimen mort al unei mișcări politice. Și dacă dușmanii externi nu mai există, și aceștia pot fi reînviați la fel de bine.

http://www.truetorahjews.org/fortess-israel

Un Crăciun mohorât evocă dezastrul ce s-a abătut peste Betleem

de Gideon Levy și Alex Levac

Pe măsură ce 2016 se apropie de sfârșit, Betleemul este un oraș trist. Melancolia este atotpătrunzătoare – în magazinele de suveniruri cu obloanele trase, în prăvăliile deschise dar care sunt goale, în hotelurile fără oaspeți, în ochii abătuți ai localnicilor. E adevărat că după-amiaza piața de legume și fructe forfotește și traficul este aglomerat. Orașul a fost împodobit cu ornamente de Crăciun și luminițele sale strălucesc colorat în noapte. Dar în rest, nu se întâmplă mare lucru.

Poliția locală care dirijează traficul lângă piață creează iluzia unei normalități și aparența unei suveranități. Dar iluziile sunt spulberate la vederea zidului care sufocă orașul la capătul străzii principale și la vederea coloniei Har Homa – o suburbie evreiască impusă orașului – rășchirată pe dealul din apropiere.

Betleemul este ocupat și sufocat. Lucru observabil mai ales în sezonul Crăciunului, când se simte contrastul dintre ce ar putea fi acest oraș frumos, locul de naștere al lui Isus și la ce a fost redus. Anul viitor va marca jubileul dezastrului care s-a abătut asupra sa.

                          Betleem sau ghettoul lui Moș Crăciun cum i se mai spune

Posibil cel mai trist loc din oraș este hotelul în care am stat weekend-ul trecut: Jacir Palace, fostul Intercontinental, aparenta bijuterie a coroanei tuturor hotelurilor din Betleem. O clădire din piatră cu o frumoasă fațadă ornamentală, vastul hotel are o piscină mare, suficiente spații publice, săli de bal și amfiteatre pentru conferințe, apartamente și birouri, cafenele, baruri și restaurante – și este un imens pustiu. Holuri lungi și mute care nu duc nicăieri, spații nemaifolosite de mult. Un hotel de cinci stele cu peste 200 de camere care se descompune.

Nu e nimic mai descurajant decât un hotel gol. Mai erau doar încă trei clienți în afară de noi: un palestinian din Ramallah și un cuplu arab din Haifa. Bufetul de la mic-dejun era abundent, dar mesele erau goale. O agenție de turism din Nazareth a făcut o ofertă pentru trei nopți cu micul-dejun inclus, în săptămâna cu Crăciunul pentru 1.050 de șecheli (275$) de persoană, dar e foarte puțin probabil să se umple chiar și la prețul acesta.

E ușor de imaginat cum ar putea arăta acest hotel: plin de turiști din toate colțurile lumii, oameni de afaceri, pelerini înstăriți și israelieni în weekend-uri.

Dar, oricât ar fi de rău, nu este cea mai groaznică perioadă a sa. Acum aproape 50 de ani, în martie 2002, armata israeliană a invadat orașul ca parte a operațiunii Defensive Shield. IDF-ul a ocupat hotelul pentru cinci luni și și-a încartiruit trupele acolo. Probabil atunci a fost ultima dată când hotelul nu a mai avut nicio cameră liberă. De atunci a fost reparat și renovat, dar niciun suflet nu poate fi zărit.

Afară, strada Yasser Arafat a devenit șoseaua Hebron, principala arteră a orașului, care îl traversează de la nord la sud. În stânga hotelului, Mormântul lui Rachel este ascuns de zidul de separație, pârjolit și murdar de la demonstrațiile furioase ce au avut loc aici. În nord este Al-Aida, una dintre cele mai înghesuite și mai cumplite tabere de refugiați ale Cisiordaniei. O parte din copiii și adolescenții ei au fost uciși sau răniți în anii recenți, când au provocat soldații din turnul fortificat ce păzește Mormântul lui Rachel și se ițește peste casele lor. În ultimele câteva luni, între cazemata armatei și uriașa „cheie a reîntoarcerii” din metal, instalată deasupra intrării în tabăra de refugiați – de-a lungul gardului cimitirului local – s-au împrăștiat cantități mari de gaz lacrimogen, s-au tras multe gloanțe și s-a vărsat deloc puțin sânge. Toate acestea la doar câteva sute de metri de hotelul Jacir Palace, unde tăcerea absolută domnea într-un weekend de decembrie.

                                        Incursiune militară în tabăra Al-Aida

Am fost acolo ca să particip la o conferință internațională a Kairos Palestina, o mișcare palestiniană creștină care se concentrează pe componentele religioase ale luptei împotriva ocupației. Tema acestei conferințe anuale era „Credință, sumud (statornicie) și rezistență creativă.” Evenimentul ce s-a întins pe două zile a fost prezidat de fostul ministru al afacerilor Ierusalimului din cadrul Autorității Palestiniene, Hind Khoury; pastorul palestinian Mitri Raheb a ținut discursul de deschidere. Un oaspete nu a ajuns, dr. Isabel Phiri, teolog al World Council of Churches căruia i s-a interzis intrarea în Israel pe motiv că WCC sprijină boicotarea Israelului.

Secretarul general al WCC, pastorul Olav Fykse Tveit, un norvegian, căruia i s-a permis accesul în Israel, a vorbit și el la eveniment. Afrontul adus colegului care a fost întors de la aeroport și mânia resimțită de organizația sa erau palpabile în cuvintele sale, deși a fost reținut, așa cum îi șade bine unui preot norvegian. Activiștii WCC cu flanelele lor maro sunt un lucru obișnuit în Betleem, stând din zori până în seară la punctul de control 300, pentru a observa situația permanentă de acolo. Acesta este vastul, dezagreabilul punct de control unde mii de muncitori care au permise de intrare în Israel sunt umiliți în fiecare dimineață. Observatorii comunică bisericilor lor abuzurile sesizate: acesta este păcatul lor.

                                                Punctul de control 300

Dar conferința Kairos Palestina a debordat și de optimism și speranță, așa cum ne putem aștepta de la clerul creștin. Cântăreți și o orchestră au cântat imnuri religioase emoționante în limba arabă, după ce au intonat „Biladi, Biladi”, imnul național palestinian. Și unul dintre cântăreți a fost absent. A fost arestat pe drumul către Betleem la punctul de control căruia i se spune „container” ce separă secțiunea sudică a Cisiordaniei de secțiunea nordică. „Vocea sa a rămas la punctul de control”, s-a exprimat poetic moderatorul.

Preoți creștini în robe și mitre au umplut primele rânduri; printre ei s-a remarcat fostul patriarh latin al Ierusalimului, îmbătrânitul și venerabilul Michel Sabbah.

Dimineața fac o plimbare pe strada Arafat, scăldată în soare. M-am aflat pe strada aceasta în martie 2002, în miezul asediului prelungit impus de IDF asupra orașului. La vremea aceea scriam: „Așa arată orașul reocupat de IDF: Principalele străzi sunt pustii și presărate cu dărâmături. Tancuri atotputernice tronează la toate intersecțiile. Toate ușile, ferestrele și porțile sunt ferecate. Străzile sunt imprimate de urmele șenilelor. Mașinile lovite de tancuri zac strivite pe marginea drumului. Cabinele telefonice, stâlpii electrici și indicatoarele rutiere – toate sunt distruse. Pietre, cărămizi, obiecte casnice, cauciucuri arse, boilere ruginite și instalații electrice vechi , toate zac în drum, poate rămășițele unor plăpânde eforturi de rezistență...Tăcerea mormântală care s-a lăsat peste oraș este întreruptă din când în când de focurile de armă. Uneori mai răsună un bubuit mai puternic...Peisajul amintește de Sarajevo în 1993.”

De atunci, sigur, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt soldați israelieni, nici tancuri, numai zidul, Har Homa – literalmente „dealul zidului” – și depresia. Dimineața zilei de vineri, ziua de odihnă a musulmanilor, și atmosfera orașului evocă o dimineață de Sabat din Israel. O aură de calm. Totul te face să te simți ca fiind în străinătate – greu de crezut că la mai puțin de o oră de mers cu mașina se află Tel Avivul. Folosirea șechelului este un indicator concludent al celui care deține controlul aici, al celui ce este suveran. Un turist din Venezuela plătește un vânzător ambulant din tabăra de refugiați Deheishe cu o bancnotă imprimată cu un chip ce seamănă cu cel al poetului Shaul Tchernikhovsky. Există ceva mai ciudat?

Aceste scene străine, într-o superbă dimineață de vineri sunt cele care te fac să te întrebi: ce naiba face Israelul aici? Cu ce drept continuă el sa controleze viețile oamenilor de aici? Cu ce drept?

                                            Piața Manger, foto Alex Levac

Piața Manger, lângă biserica Nașterii Domnului, mișună de turiști. Grupuri de pelerini din Ghana și Filipine, din Rusia și Columbia se răspândesc în biserica ce se află sub restaurare. Foarte puțini pelerini rămân peste noapte în Betleem, spre supărarea proprietarilor de hoteluri, a vânzătorilor și negustorilor ambulanți. În portbagajul unui Opel vechi, cu un generator pe capota acestuia, un bărbat prepară vată de zahăr roz. Rotește bățul și prepară și mai multe și mai multe gheme de vată înfășurate în plastic, pe care le atârnă de mașină. Nu cred că prea multe dintre dulciurile acestea vor fi vândute astăzi în orașul ăsta trist.

În restaurantul Afteem Al-Yafawi, un loc turistic ce declară cu mândrie că a fost întemeiat în 1948, un an încărcat, o masă alcătuită din humus, salată, falafel și o doză de Sprite te costă suma incredibilă de 15 șecheli (3,95 $). Și iată și restaurantul Peace Center, un suvenir al zilelor deziluziilor care se transformă rapid în trecut, devenind niște amintiri șterse.

http://www.haaretz.com/1.759270

Cum privatizează Israelul ocupația

 

de Antony Loewenstein și Matt Kennard

E 4.30 dimineața și luna încă strălucește pe cer, dar palestinienii din Cisiordania deja coboară din autobuzele ce au oprit în afara punctului de control Qalandia de lângă Ierusalim. Sunt pe cale să înceapă o nouă zi de muncă de cealaltă parte a zidului de separație, în Israel. Qalandia este unul dintre cele mai aglomerate puncte de control prin care palestinienii ce dețin permise de călătorie trebuie să treacă pentru a ajunge din teritoriile palestiniene ocupate în Israel. Cu rata de șomaj undeva în jur de 26% în Cisiordania (în Gaza e mult, mult mai mare – printre cele mai ridicate din lume, potrivit statisticilor UN), palestinienii au nevoie de slujbe, slujbe care sunt mult mai disponibile în Israel, mai ales în construcții, în industriile prelucrătoare și în agricultură, așa că întotdeauna e foarte aglomerat la ora aceasta.

Aproximativ 63.000 de palestinieni au permise de muncă, deja se estimează că în jur de 120.000 de palestinieni lucrează pentru israelieni; 27.000 dintre ei sunt angajați în zone industriale ilegale din Cisiordania care sunt administrate și deținute de companii israeliene și 30.000 lucrează ilegal în Israel deoarece nu pot obține permisele de muncă necesare. Aceste permise sunt revocate adesea din motive false legate de „securitate” și palestinienilor foarte rar li se oferă o motivație pentru refuzul acordării permiselor de muncă. De când cu așa numita „Intifadă a cuțitelor” ce a început în octombrie anul trecut, Israelul a revocat mii de permise, invocând teama de terorismul palestinian, iar guvernul israelian deja discută despre o considerabilă creștere a impozitelor pentru palestinienii care lucrează în Israel, ceea ce ar însemna o reducere semnificativă a salariilor lor oricum mici.

La primele ore ale dimineții, bărbații palestinieni (și doar o mână de femei) se grăbesc să ajungă cât mai repede la cozile lungi ce se vor forma la punctele de control. O astfel de activitate pare absurdă în orele ce precedă răsăritul, când lumina crudă a neoanelor de la punctele de control e singura care îi luminează pe acești muncitori necăjiți. Mulți fumează așteptând la coadă; un bărbat poartă un tricou inscripționat pe spate cu cuvintele „Chicken Revolution”.

Punctul de control ce seamănă cu un depozit de mărfuri pare un țarc pentru vite pe dinăuntru: bare de metal de-o parte și de alta închizând muncitorii și ținându-i laolaltă ca pe o turmă – mulți dintre ei au venit din sate aflate la distanță de mai mult de o oră de mers cu mașina – ghidându-i spre locul unde documentele le sunt verificate de oficialii israelieni. Apoi așteaptă pe partea israeliană transportul de la angajatorii lor.

Ani de zile, aceste puncte de control au fost administrate și conduse de personalul Forțelor Israeliene de Apărare (IDF) și de Poliția de Graniță Israeliană. Dar începând cu 2006, soldaților și polițiștilor li s-au alăturat gardieni înarmați de la firme particulare de securitate. Astăzi, 12 puncte de control din Cisiordania și 2 de pe granița cu Fâșia Gaza folosesc astfel de gardieni. Treptat, Israelul privatizează ocupația.

Mulți dintre palestinienii cu care vorbim nu sunt conștienți de schimbările astea. În ceea ce îi privește, orice israelian cu un pistol și o insignă este autorizat să-i umilească. Zilierul Imad (ca mulți palestinieni pe care i-am intervievat nu a vrut să-și dea numele de familie) stă la coadă la Qalandia și fumează. Are părul ușor dat pe spate și poartă un tricou gri. „Dacă se presupune că ar trebui să ne ajute, nu o fac”, spune el despre gardienii de la firmele private. „Nu sunt diferiți față de armată”.

Imediat după 6 dimineața, apar personaje înarmate care inițial arată ca soldații israelieni; poartă uniforme mai închise la culoare decât cele măslinii purtate de IDF, cu insigne pe care scrie „Ezrachi”. Compania Modi’in Ezrachi este cea mai mare companie de securitate angajată în prezent de guvernul israelian și oamenii săi sunt printre primii gardieni privați pe care guvernul i-a folosit la punctele de control. Pot fi văzuți și verificând autobuzele publice din Ierusalim, protejând clădiri evreiești din Ierusalimul de Est în mare parte arab (acești gardieni sunt acuzați că terorizează palestinienii și încurajează violența coloniștilor) și stând de pază în piața Zidului de Vest. Modi’in Ezrachi a încălcat în mod repetat Codul Muncii israelian plătindu-și angajații sub salariul minim pe economie plus alte violări, dar asta nu i-a afectat abilitatea de a obține contracte cu guvernul. Acesta este un trend prezent în multe țări, inclusiv în Australia, Marea Britanie, SUA și Grecia, unde guvernele și firmele private de securitate conspiră pentru a evita responsabilitatea. (Modi’in Ezrachi a refuzat fiecare invitație de a comenta în legătură cu activitățile sale).

Securitatea privată este una dintre industriile cele mai înfloritoare din Israel

Când vine vorba de securitatea privată, IDF-ul și poliția, „nu putem face diferența între ei”, spune Reham, o studentă la medicină la universitatea An-Najah din Nablus. Reham mai are 6 ani de studiu până să devină medic. Vorbim cu ea și cu prietenele ei în afara terminalului Qalandia.

„Este îngrozitor”, spune ea. „Uneori sunt foarte mulți oameni aici și trebuie să aștepți și câte o oră la coadă.” Nu știa că punctele de control se privatizau treptat. „Nu am observat. Unii consideră că e un loc de muncă și atât.”

E o lungă istorie a umilințelor îndurate de palestinieni la punctele de control. Organizația israeliană pentru drepturile omului  B’Tselem face publice nenumărate rapoarte ale abuzurilor, de ani de zile. Organizația israeliană a femeilor Machsom Watch monitorizează punctele de control din 2001 și vorbește în numele palestinienilor ale căror permise de muncă sunt respinse pe nedrept.

Reham ne povestește din experiența sa. „Depinde de soldat sau de polițist. Uneori te lasă să treci, nu-ți vorbesc. În general, fetele sunt mai rele decât băieții – nu știu de ce.”

ONG-ul israelian Who Profits, care investighează ce companii private fac bani de pe urma ocupației ilegale a Cisiordaniei, a emis un raport anul acesta care clarifică situația. „În anii anteriori”, spune raportul, „multe responsabilități militare au fost înmânate companiilor civile private, transformând industria securității private într-una dintre cele mai înfloritoare din Israel.”

Flexând mușchiul privat în zona ilegală

Când soarele se ridică pe cer în zilele fierbinți de august, razele sale se lovesc de zidul de separație lângă punctul de control Qalandia; pe el, se pot vedea anunțuri publicitare pentru apartamente în Palestina. Vânzătorii de cafea fac bani serioși cu cei care așteaptă la coadă. Pe o porțiune de zid de lângă punctul de control este un tablou mare al unor bărbați din satul Qalandia – martiri pentru localnici – uciși de forțele israeliene de securitate.

E un mister de ce Israelul simte că are nevoie de și mai multe întăriri la aceste puncte de control. Palestinienii care trec prin aceste puncte oricum traversează un labirint al confuziei cu obstrucționări fizice, bariere, drumuri interzise, percheziții prelungite, tratament umilitor și tot soiul de restricții. În aprilie 2015 existau 96 de puncte fixe de control în Cisiordania, inclusiv 57 de puncte de control interne. Din aceste puncte fixe, 39 reprezintă ultimul punct de inspecție înainte de intrarea în Israel, deși majoritatea sunt localizate la câțiva kilometri la est de Linia Verde sau chiar în afara intrării în Ierusalim. Unele dintre ele sunt privatizate complet sau parțial. La anumite puncte de control, Israelul interzice trecerea vehiculelor palestiniene, cu excepția celor cu permise speciale, și în principiu permite trecerea doar a transportului public și a vehiculelor comerciale. În plus, armata a mai plasat sute de bariere de-a lungul drumurilor din Cisiordania. În aprilie 2015, Biroul UN pentru Coordonarea Problemelor Umanitare a numărat 361 de bariere. Există de asemenea două puncte de trecere de graniță între Fâșia Gaza și Israel: punctul de trecere Eretz pentru pietoni și punctul de trecere Kerem Shalom pentru mărfuri și combustibil.

Pe lângă acestea, Israelul a blocat drumurile de acces pe câteva dintre arterele principale din Cisiordania prin sute de obstrucții fizice ca de exemplu diguri de pământ, blocuri de beton, porți de fier și tranșee. Numărul acestora fluctuează în funcție de circumstanțele politice și de securitate. În 2014 OCHA a numărat o medie de 358 de obstrucționări fizice pe lună. Acestea nu permit nici măcar trecerea ambulanțelor. O altă politică este interzicerea accesului palestinienilor pe anumite drumuri. Pe anumite secțiuni palestinienii nu au voie să circule deloc, nici pe jos, nici cu vehicule, pe alte secțiuni accesul le este interzis doar cu vehicule. În aceste cazuri, palestinienii trebuie să se dea jos din vehicule unde începe restricția, să o ia pe jos pe porțiunea unde le este interzis cu vehicule și apoi să găsească o metodă alternativă de transport pentru a-și continua drumul.

http://www.btselem.org/freedom_of_movement/checkpoints_and_forbidden_roads

Iyad Haddad, un anchetator de teren ce lucrează pentru B’Tselem de 15 ani, și-a petrecut întreaga carieră investigând abuzurile israeliene împotriva drepturilor umane ale palestinienilor. „Înainte, era foarte clar care sunt forțele israeliene, aveau o uniformă distinctă. Uneori, înainte de cea de-a doua Intifadă [care a început în toamna lui 2000], utilizau unități sub acoperire folosindu-se de soldați îmbrăcați în civil. Dar în acea perioadă, nu-mi amintesc să fi folosit companii private. După cea de-a doua Intifadă însă, am început să observ că există o schimbare de tactică: se foloseau companii și forțe israeliene private la punctele de control, să păzească barierele și chiar în închisori. Și pentru a păzi coloniile.”

Această mișcare face parte dintr-o tendință globală, din Irak până în Columbia, în care companiile militare și de securitate private încep să-și asume tot mai multe din funcțiile statului. Majoritatea companiilor au început cu operațiuni mai mundane dar au sfârșit prin a se ocupa de cele care implicau violența. În raportul său din 2016, numit „Forța Invizibilă”, care compara securitatea privată din Columbia, Irak și teritoriile palestiniene, Institutul Internațional pentru Acțiune Nonviolentă a descoperit: „Externalizarea a început cu delegarea serviciilor non-militare cum ar fi catering-ul, transportul și alte servicii logistice, apoi a continuat cu construirea sistemelor militare, inclusiv a Zidului de separație și în final a inclus delegarea unora dintre funcțiile de menținere a ordinii publice și a securității în teritoriile palestiniene ocupate.”

A devenit tot mai greu pentru Haddad să-și dea seama cine comite violările, deoarece mulți palestinieni nu sunt conștienți că au de-a face cu forțe de securitate private. „Uneori palestinienii îmi descriu forțe pe care nu pot să le recunosc”, spune acesta. El crede că exact acesta este unul din motivele pentru care Israelul a recurs la aceste companii. „Le folosește pentru a scăpa de responsabilitate, mai ales din cauză că oamenii nu îi pot recunoaște și devine mai ușor pentru ei să folosească forța atunci când vor, fără să fie trași la răspundere. E mai ușor să scapi basma curată în fața legii israeliene sau internaționale folosind forțele private.”

Bănuiala lui Haddad pare să fie corectă. La punctul de control Qalandia, în aprilie, doi palestinieni – Maram Saleh Abu Ismal, de 23 de ani și fratele ei Ibrahim Saleh Taha, de 16 ani – au fost uciși de gărzile Modi’in Ezrachi. Frații, care – potrivit martorilor – nu păreau să înțeleagă instrucțiunile în ebraică, au fost catalogați „teroriști” de către poliția israeliană din cauză că unul dintre ei, Ismail, cică ar fi aruncat cu un cuțit spre ofițeri. La puțin timp după, ministerul de justiție a anunțat că renunță la anchetă fără a acuza pe nimeni. Biroul ministrului apărării, IDF-ul și Modi’in Ezrachi au ignorat toate întrebările noastre în legătură cu incidentul respectiv.

Teoretic, acești gardieni privați ar putea fi dați în judecată în tribunalele israeliene din moment ce nu sunt la fel de protejați de legea israeliană precum polițiștii și soldații. Însă, un tribunal israelian a plasat un ordin de restricție asupra cazului (ridicat parțial în octombrie), făcând imposibil de văzut materialul filmat de camerele de supraveghere și de demonstrat că gardienii erau de vină. Familia victimelor nu a primit drept de recurs. În acest fel, impunerea ocupației privatizate servește intereselor statului israelian.

În raportul său din 2014, „Zona ilegală”, ONG-ul Yesh Din a scris că forțele de securitate private „sunt echipate cu arme IDF, au parte de instructaj militar  și sunt împuternicite să acționeze precum poliția, de exemplu să aresteze, să percheziționeze, să folosească violența.”

La tabăra de refugiați Shuafat din Ierusalimul de Est, care este înconjurată de Zidul de separație al Israelului, am văzut cum gardienii Ezrachi verifică documentele pasagerilor din autobuze și mașini, preluând multe dintre rolurile deținute exclusiv de forțele de securitate sau de poliție. Când ne-am apropiat de ei s-au încruntat la noi și ne-au spus să plecăm.

Când am contactat ministerul israelian al apărării să comenteze în legătură cu matricea sa a controlului asupra Cisiordaniei, ni s-a spus că „unele puncte de trecere primesc asistență specială din partea companiilor specializate în securitate și protecție.” Ministerul ne-a sfătuit să vorbim cu IDF-ul pentru mai multe detalii, deoarece „punctele de control din jurul Ierusalimului” sunt responsabilitatea sa. Dar IDF-ul ne-a spus că „ministerul apărării este organul potrivit să vorbească despre acest subiect”. Era o fundătură kafkiană ce ne-a oferit o mică fereastră pentru a privi la imposibilitatea cu care se confruntă palestinienii care caută dreptatea pentru cei dragi omorâți sau răniți de furnizorii privați de securitate.

Etosul privatizării

De la întemeierea sa din 1948 până la războiul de șase zile din 1967, Israelul a fost susținut de majoritatea stângii globale, care l-a privit ca pe o națiune socialistă dedicată egalității și justiției sociale. E adevărat, acesta a fost întotdeauna un mit convenabil care a ignorat discriminarea endemică și sponsorizată de stat a minorității arabe (de fapt, cetățenii palestinieni ai Israelului au trăit sub regim militar direct de la sfârșitul războiului din 1948 până în 1966). Până la mijlocul anilor 1970, Israelul avea unul dintre cele mai mici decalaje între bogați și săraci din vest (pentru evrei); fiind o țară cu un sistem de ajutor social gratuit, oferea un trai decent populației evreiești. Dar spre mijlocul anilor 1990, decalajul a devenit uriaș. Profesorul israelian Daniel Gutwein, care predă la universitatea din Haifa, scrie că „etosul israelian al solidarității sociale a fost înlocuit de etosul privatizării”.

Desigur, după ce Israelul a cucerit Cisiordania și Gaza în 1967, statul nu a luat niciodată în considerare să ofere același sistem de ajutor social gratuit palestinienilor din noile teritorii cucerite. Palestinienii sub ocupație erau conduși de un regim militar, o politică ce continuă până în ziua de astăzi.

De la sfârșitul anilor 1970, guvernele de dreapta sub conducerea partidului Likud au susținut că destrămarea sistemului de ajutor social gratuit era cea mai bună cale pentru a liberaliza economia. Simha Erlich, ministrul de finanțe al Israelului din 1977 până în 1979 se mândrea că zelotul privatizării Milton Friedman era consilierul său economic.

Shir Hever, autorul „Economiei Politice a Ocupației Israeliene” (2010) și absolvent al universității din Berlin specializat în privatizarea ocupației scrie: „În 1985, când Banca Mondială și FMI-ul au impus ‘planurile de ajustare structurală’ țărilor în dezvoltare care se luptau cu datorii, guvernul israelian a adoptat din proprie inițiativă un asemenea plan. ‘Planul de stabilizare’ al Israelului din 1985 a fost un moment transformant în economia țării, marcând schimbarea de la o piață social-democrată, planificată, la una neoliberală.”

Hever continuă: „Privatizarea propriu-zisă a marilor companii deținute de guvern a început în anii 1990 și a urmat mai târziu și privatizarea sectorului apărării, mai întâi cu vânzarea fabricilor din companiile de armament deținute de guvern apoi cu externalizări masive ale operațiunilor de securitate către companii private în timpul celei de-a doua Intifade.” Israelul a urmat modelul stabilit de America lui Ronald Reagan și de Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Într-adevăr, industria militară americană i-a încurajat pe israelieni să-și privatizeze industria armamentului.

Hever susține că privatizarea în Israel a fost impulsionată de aceiași factori care impuneau trendul pe plan internațional: „Investitorii sectorului privat au folosit ideologia neoliberală pentru a pretinde că guvernul era ineficient în a administra afacerile și au fost capabili să cumpere gigantul telecomunicațiilor din Israel, cea mai mare companie aeriană, cea mai mare companie de transport maritim, rafinăriile de petrol și toate băncile cu excepția uneia, toate la prețuri foarte mici.”

Sănătatea, educația, mâna de lucru au fost luate în vizor și nu a trecut mult până clasa de mijloc a Israelului a început să sufere din cauza disciplinei brutale a forțelor pieței. Până în anii 2000, membrii organizației colective Histadrut scăzuseră cu două treimi, de la 2 milioane cât avea la începutul anilor 1990. (în ultimii zece ani s-a înregistrat o creștere a membrilor uniunii, pe măsură ce populația țării se confruntă cu dificultăți de natură financiară).

Astăzi, consecințele subcontractării sunt clare. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să vândă bunuri ale statului în valoare de miliarde de dolari, o politică pe care a condus-o cu mândrie și pe care a inițiat-o în timpul primului său mandat la sfârșitul anilor 1990. Dar publicul israelian plătește un preț scump. Israelul are acum cea mai mare rată de sărăcie dintre țările ce fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Potrivit UNICEF, în 2016 Israelul a prezentat cel mai mare nivel de inegalitate între copii în rândul celor mai dezvoltate 41 de state din lume, cu o treime trăind sub pragul de sărăcie. În 2015, Institutul Național de Asigurări al Israelului a estimat că sunt 1,7 milioane de oameni săraci, dintr-o populație de 8 milioane. Decalajul între salarii s-a mărit și el, viața a devenit tot mai scumpă, chiriile au crescut, toate acestea ducând la proteste în 2011.

Dar nu toată lumea suferă. Sistemul militar își și privatizează sectorul de armament și își și vinde tehnologia peste hotare. Scriitorul și activistul israelian Jeff Halper susține în cartea sa „War Against the People: Israel, the Palestinians and the Global Pacification” (2015) că pentru Israel ocupația nu este o povară ci o „resursă”, deoarece îi oferă statului evreiesc oportunitatea de a-și testa armele și sistemele de supraveghere concret, pe palestinieni, plus asistența și informațiile pe care le oferă altor state. Tot mai mulți oficiali europeni și americani au vizitat Israelul în ultimii ani pentru a învăța despre sistemele sale de securitate și apărare.

De exemplu, compania israeliană Magal Security Systems, care a înconjurat Gaza cu gard, a ajutat la construirea Zidului precum și a frontierelor egiptene și iordaniene în anii recenți și licitează pentru a construi un zid la granița kenyano-somaleză pentru a proteja kenyenii de atacurile teroriste ale grupării Al-Shabaab. Șeful companiei, Saar Koursh, a declarat recent pentru Bloomberg că „afacerea cu granițele și zidurile se prăbușise, dar apoi a apărut ISIS și conflictul sirian. Lumea se schimbă, iar granițele și zidurile revin la modă.”

Acesta este doar un mod prin care vasta expertiză israeliană în ocupație, de la militarizarea granițelor la supravegherea populației nedorite, a devenit un avantaj financiar imens pentru un sector al economiei israeliene. Nu ajută marea masă a populației – sărăcia este răspândită – și potrivit economistului Hever, nu e suficient pentru a izola Israelul de potențialele lovituri economice din partea tot mai puternicei mișcări de boicotare BDS. „BDS nu este despre mărimea exporturilor, ci despre conștientizarea legii internaționale”, spune el. „Recent, activiștii BDS au făcut niște progrese în ceea ce privește industria armamentului, pornind o dezbatere în UE despre dirijarea fondurilor de cercetări în industria israeliană a armamentului și convingând importanți politicieni brazilieni să reconsidere afacerile cu companiile israeliene de armament.” Într-adevăr, Hever pune sub semnul întrebării viabilitatea industriei israeliene de apărare. „Sectorul armelor în Israel este mai vast, comparat cu mărimea economiei, decât al oricărei alte țări din lume, dar partea sa din piața israeliană de export se află în descreștere”. În 2015, exporturile militare israeliene au fost relativ scăzute, la 5,7 miliarde de dolari.

Occupation Inc.

Companiile private au investit de ani de zile în proiectul coloniilor. Dar această implicare, precum și cantitatea de bani produși, a crescut dramatic în ultimii zece ani. Anul acesta Human Rights Watch (HRW) a dat publicității un raport, „Occupation Inc.” detaliind felul în care „afacerile israeliene și internaționale au ajutat la construirea, finanțarea comunităților coloniilor și le-au oferit servicii și piețe.” A adăugat, „în multe cazuri, afacerile însele sunt niște ‘coloniști’ ”.

Pentru israelieni, Cisiordania a devenit un fel de zonă economică specială, în care coloniile oferă adesea condiții de afaceri mai profitabile – chirii mici, un regim al taxelor favorabil, subvenții de la guvern și acces la forță de muncă palestiniană ieftină – decât în Israelul propriu-zis. Reprezintă o atracție pentru companiile israeliene, dar și pentru piața internațională și se fac o grămadă de bani. Investiția străină directă în Cisiordania și Gaza a crescut de la 9,5 milioane $ în 2002 la 300 milioane $ în 2009, înainte să se stabilizeze undeva la 120 de milioane $ în 2015. Gigantul american al computerelor, Hewlett-Packard de exemplu, a creat cardurile de identitate biometrice folosite de forțele de securitate israeliene la punctele de control din Cisiordania.

HRW raportează că sunt 20 de zone industriale administrate de Israel în Cisiordania, acoperind cam 1.365 de hectare, cu coloniști israelieni care supraveghează cultivarea a 9.300 de hectare de pământ agricol. Anchetatorii au ajuns la concluzia că „făcând afaceri cu sau în colonii, companiile străine contribuie la violarea legilor umanitare internaționale și la abuzurile asupra drepturile omului”. Această conștientizare începe să aibă efect.

Aceasta este una din contradicțiile privatizării. În timp ce încălcările israeliene ale legii internaționale sunt în general ignorate de cel mai mare binefăcător al Israelului, SUA, mișcarea BDS a obținut niște victorii punând presiune asupra sectorului privat privind afilierea cu abuzurile asupra drepturilor omului în Palestina. De exemplu, firma franceză de infrastructură Veolia a anunțat în aprilie 2015 că părăsește Israelul iar compania britanică de telefonie mobilă Orange a anunțat în urmă cu câteva luni că va rezilia contractele cu partenerul său israelian.

Acest lucru pune întrebarea dacă nu cumva privatizarea ocupației face ca Israelul să fie mai susceptibil la oprobriul internațional, inclusiv la boicotări. Compania de securitate G4S, cel mai mare angajator din domeniul securității din lume în sectorul privat a anunțat în 2014 că va părăsi Israelul în 3 ani și că reziliază contractele cu sistemul închisorilor din Israel. (BDS a susținut că este victoria sa, dar când au fost contactați de către The Nation cei de la G4S au spus că da, planifică retragerea de pe piața israeliană în iulie 2017, dar „decizia de a nu reînnoi contractele a fost motivată de considerente financiare”). Sistemul ține acum în detenție 6.295 de palestinieni, inclusiv 116 copii palestinieni cu vârste între 12 și 15 ani (atâția erau la sfârșitul lui 2015). În 2009, Curtea Supremă de Justiție din Israel a hotărât că închisorile complet private sunt neconstituționale. Dar multe dintre sistemele și produsele folosite în închisori – de la camere de supraveghere la uși și sisteme de alarmă – sunt fabricate sau administrate de corporații private.

Cu Orientul Mijlociu în flăcări și cu Israelul promovându-se ca o insulă de stabilitate în mijlocul unei regiuni în plin conflict, există câteva motive convingătoare pentru care statul evreiesc nu va continua să-și facă reclamă ca fiind un model în administrarea populației nedorite, cu companiile private beneficiind de pe urma acestei politici. Anul viitor se vor împlini 50 de ani de la ocuparea israeliană completă a Palestinei (n.t. în 1948 Israelul a început ocupația Palestinei, în 1967 a definitivat-o) și colonizarea este în floare. Fără presiune internațională puternică este imposibil de închipuit cum ocupația externalizată nu va deveni un coșmar permanent.

https://www.thenation.com/article/how-israel-privatized-its-occupation-of-palestine/

Gard, barieră, zid – ce este într-un nume?

de prof. William Cook

„E ceva aici ce nu iubește zidul” – „Reparând zidul”, Robert Frost

Ciudat cum pietrele căzute ale lui Frost, pietrele cât niște pâinici rotunde și cât niște globuri mici, când erau puse înapoi peste celelalte pietre ce formau o linie de separație între pinii și merii fermei din New England, un hotar de nici un metru, deveneau un zid, în timp ce o construcție din ciment, de aproape 8 metri, consolidată cu zăbrele și sârmă ghimpată, electrificată și păzită de niște turnuri de control medievale, așa cum șerpuiește printre 700 de kilometri de dune de nisip și văi înverzite, cum se strecoară prin sate și orașe, cum se târăște prin molozul lăsat în urma caselor dărâmate de buldozere și prin grohotișul lăsat în urma dumbrăvilor de măslini scoși din rădăcini, devine „gard”, „barieră de separare”. Incredibil ce putem face cu vorbele! Brutalitate deghizată în candoare. Ce minciuni ne spunem pentru a ne camufla fricile!

De la Ierihon la Jenin, zidurile au jucat un rol ironic și paradoxal în viețile evreilor. Iosua și-a condus poporul, la porunca Domnului, să împrejmuiască zidurile Ierihonului și le-a spus: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” Și ei au strigat și zidurile s-au prăbușit. „Poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate; şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul sabiei tot ce era în cetate, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi, oi şi măgari.” (Ios 6:20-21). Dar victoria, oricât a fost de completă și devastatoare, s-a transformat în înfrângere deoarece israeliții au pus preț mai mare pe prăzile de război decât pe voia lui Dumnezeu care le spusese să nu urmărească proslăvirea și îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova. Ce lecție se poate învăța din acest pasaj? Mai întâi de toate, zidurile nu apără oamenii! Determinarea, voința unui popor dărâmă zidurile. În al doilea rând, poftele corupte ce zac ascunse în intestine, mai ales lăcomia și setea de putere, distrug realizările oamenilor și pervertesc voința. După 2500 de ani, lecțiile acestea încă nu s-au învățat.

Frost își tachinează vecinul spunându-i că înainte de a ridica un gard, trebuie să știe ce apără și ce lasă în afară, cui se adresează gardul, pe cine ofensează. Eu aș sugera că Zidul Fricii al lui Sharon îi lasă pe dinafară și pe palestinieni și pe evrei, că jignește ambele părți și lezează sensibilitatea morală a oricărei persoane civilizate din lume. Sharon s-a pregătit pentru construirea zidului clădindu-i fundația în vintrele oamenilor săi, zidind odată cu el teama de patru milioane de teroriști și teama că viitorul nu oferă perspectiva păcii. Marginalizând Autoritatea Palestiniană, făcând-o irelevantă, nivelând-o așa cum a nivelat case și sate palestiniene întregi, a înlăturat posibilitatea negocierilor și astfel, i-a lăsat pe evrei fără speranța vreunei păci, dându-i mână liberă să forțeze construirea „Zidului”. Dar există evrei care găsesc Zidul odios, evrei care obiectează față de rezoluția 371 a congresului SUA care susține izolarea printr-un zid a unor ființe umane pentru că rezoluția cu pricina nu ține cont de violarea drepturilor omului, consecință a acestui zid. Zidul acesta trezește o furie atât de mare încât, în mod ironic, slăbește barierele menite să protejeze siguranța. De ce Zidul acesta nu îi jignește pe reprezentanții noștri e inexplicabil din moment ce face vizibilă discriminarea împotriva palestinienilor, e un simbol urât al unei mentalități rasiste. Răspunsul simplu la întrebarea lui Frost șerpuiește printre formele de relief palestiniene jignind cu depravarea sa morală orice ființă umană care are un suflet.

Gândiți-vă ce impact are Zidul în mintea israelienilor: zi de zi le reamintește că au eșuat în realizarea scopului principal, o asimilare pașnică a evreilor din întreaga lume într-un refugiu oferit lor de o Europă și o Americă măcinată de vină, unde să poată trăi cu toții în demnitate și respect, fără ranchiună sau teamă de rasism, ură și oprimare; le reamintește zilnic că au zăvorât între ziduri și bariere un popor sărac și văduvit de toate cele, ziduri și bariere care îi izolează de celelalte națiuni, de câmpurile și prăvăliile lor, de rudele și familiile lor, nu altfel decât pogromurile suferite de evreii din Polonia, din Austria, din Rusia, din Ungaria, din Cehoslovacia; le reamintește zilnic că într-o zi, cineva, cumva, va escalada zidul ăla sau îl va înconjura așa cum au făcut oamenii din timpuri imemoriale – cum au făcut hunii cu Marele Zid chinezesc, sau cum au făcut germanii ocolind Linia Maginot – pentru a face absurde eforturile unui popor de a îngenunchea voința altui popor; le reamintește zilnic că atât de trâmbițata lor democrație se face singură de râs când închide și izolează o întreagă populație în văzul lumii în ciuda protestelor acelei lumi uluite că dintre toți oamenii de pe planeta asta tocmai evreii ar fi în stare să facă așa ceva; le reamintește în fiecare zi că au creat un monstruos monument gri închinat suferinței pricinuite unui alt popor, un monument care în timp va avea același efect precum căderea Ierihonului, „Toţi locuitorii oraşului şi fiecare fiinţă vie care era în el‚ bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, boi şi oi şi măgari au fost trecuţi prin sabie...”; le reamintește în fiecare zi că, vizibil sau nu, fiecare nume al vreunui palestinian încarcerat este săpat în ciment așa cum sunt săpate numele evreilor uciși de naziști în lespezile de marmură ale Muzeului Holocaustului din Florida; și, într-un final, le reamintește zilnic că acest Zid este doar începutul unui Zid care trebuie să se întindă în nord și în sud de-a lungul graniței cu Iordania, de-a lungul graniței cu Siria, de-a lungul coastei sudice a Libanului, și mai în nord de-a lungul graniței siriene și în sud de-a lungul Sinaiului, completând astfel, încă o dată, încarcerarea evreilor.

Acum gândiți-vă cum îi îngroapă pe palestinieni acest Zid: în fiecare zi îi reamintește poporului indigen că nu mai poate spera să se întoarcă pe pământul său; într-adevăr, palestinienii nici nu-și mai pot vedea pământul și dorul lor se curbează spre înăuntru pentru a se lupta cu disperarea absolută; în fiecare zi le roade măruntaiele reamintindu-le concret de satele lor pierdute în luptele din 1948, le reamintește de expulzarea rudelor și prietenilor în tabere de refugiați, de furtul de și mai mult pământ în 1967 și de completa sfidare de către Israel a rezoluțiilor UN care le garantează dreptul de reîntoarcere pe pământurile lor și de indiferența lumii față de suferința lor; se conturează ca un memento constant al faptului că ai lor copii vor trebui să crească în umbra Zidului și să privească apusul cum alunecă sub sârma ghimpată care devine pentru ei un orizont sterp și nefiresc, lipsit de speranță și de frumusețea fără seamăn a soarelui care dispare; se înalță, un spin în ochi între spinii unui peisaj arid, un simbol potrivit al opresiunii și al ocupației care împiedică oameni să-și găsească de muncă, forțându-i să-și lase casele, un act atât de mult dorit de constructorii Zidului; se holbează în jos la oameni implorându-i pe palestinieni să-și sculpteze numele în zid pentru a le reaminti că sunt victimele unui guvern ocupator care le-a refuzat drepturile legitime exprimate în nenumărate rezoluții UN, care a recurs la metode barbare pentru a asigura protecția poporului său chiar dacă creează condiții ce vor duce la deprivarea și moartea celor oprimați.

Ce este acest Zid decât un monument potrivit pentru Ariel Sharon, o piatră funerară gravată cu numele tuturor palestinienilor pe care i-a ucis începând cu vârsta de 23 de ani. Ca Zidul Memorial al Vietnamului. Și slavă Domnului că are peste 700 de kilometri pentru că Sharon are mai mult de 58.000 de nume de gravat pe suprafața sa hidoasă; nu e nevoie aici de marmură neagră strălucitoare, ci e numai potrivit cimentul gri, mohorât, e perfect pentru scopul său ca memorial închinat sclavilor care trebuie să trăiască în umbra sa și să contemple cum o lume civilizată a putut să construiască un asemenea monument funerar. Cât de sadic a putut să fie acest om care, făcând condițiile pentru pace imposibil de realizat, a recurs la crearea chiar a simbolului ce a dat credibilitate suferinței evreilor în Europa, zidurile de la Auschwitz-Birkenau, și a întors acel simbol pe dos!

„E ceva aici ce nu iubește zidul”; ce detestă ceea ce nu este natural și un zid nu este ceva natural, este o structură făcută de om cu scopul de a-i exclude pe unii spre așa-zisul beneficiu al altora. Dar când acel scop neagă libertatea de mișcare a unor oameni, libertatea de a participa la viața socială și politică, libertatea de a vorbi cu alți oameni, libertatea întemeierii unei familii, libertatea exprimării opiniilor opuse celor ale elitelor puterii, libertatea auto-exprimării și libertatea de a crede conform propriei conștiințe, atunci zidul este distructiv și un blestem al societății umane. Zidul fricii ridicat de Ariel Sharon strangulează atât libertatea palestinienilor cât și cea a israelienilor. Nu încurajează pacea, este o barieră în calea păcii. Proslăvește teama, nu naște speranța. Este un monument al eșecului, al răzbunării, al represaliilor. Nu ar putea fi altceva.

http://www.counterpunch.org/2004/03/20/fence-barrier-wall/

De ce Zionismul refuză pacea

de prof. William Cook

În 2010 am editat volumul The Plight of the Palestinians: a Long History of Destruction, o colecție de articole scrise de unii dintre cei mai renumiți autori care dezvăluie genocidul din Palestina, tortura constantă a umilinței permanente, distrugerea și moartea, toate acestea petrecându-se în vreme ce lumea privește și nu face nimic. Într-unul din aceste articole, dr. Jeff Harper detaliază problema „păcii” care a fost paralizată de statul Israel, răspunsul intenționat, calculat și indiferent la situația cu care se confruntă palestinienii zi de zi. El ne oferă următoarea realitate:

„Strategia Israelului până în ziua de astăzi a fost să îi înconjoare, să îi încercuiască pe palestinieni, să întocmească acorduri cu guvernele care să îi izoleze și să îi neutralizeze. Acest lucru a fost poate cel mai evident în timpul conferinței de pace de la Madrid, când Israelul a permis participarea palestiniană doar ca parte din delegația iordaniană. Dar putem include aici și „procesul de pace” de la Oslo. În timp ce Israelul a insistat asupra unei scrisori din partea lui Arafat care să recunoască în mod explicit Israelul ca o „construcție legitimă” în Orientul Mijlociu și ulterior a cerut recunoașterea specială a Israelului ca stat evreiesc (obținându-le pe ambele), niciun guvern israelian nu a recunoscut vreodată dreptul colectiv al poporului palestinian la autodeterminare. Rabin a fost direct în legătură cu motivul: dacă Israelul recunoaște dreptul palestinienilor la autodeterminare, înseamnă că, prin definiție, trebuie să apară un stat palestinian – și Israelul nu a vrut să promită asta. Așa că, în afara unor pronunțări vagi despre cum nu dorește să stăpânească alt popor și cum dorește „să întindă mâna către pace”, Israelul nu a permis niciodată existența unui cadru pentru niște negocieri autentice. Cu alte cuvinte, palestinienii trebuie luați în considerare, trebuie să li se ceară să reacționeze la propunerile noastre, dar, cu siguranță, nu sunt parteneri egali cu pretenții asupra țării care să rivalizeze cu ale noastre.” (“The Problem with Israel,” Jeff Halper, 2007)

Suntem în 2016 și încă nu este pace – dar întotdeauna există „o inițiativă pentru pace”, o conferință, un plan, fiecare președinte american pare obligat să facă niște promisiuni deșarte știind foarte bine, încă de la început, că nu se va face nicio pace. De ce? De ce să trecem printr-un astfel de proces știind că nu va duce la pace? De ce să creăm o iluzie? Pentru beneficiul cui? Cu ce rezultat? Poate pentru a pretinde că nu se află în buzunarul Israelului sau poate pentru a se apăra față de percepția că au abandonat orice gând al unei soluții pașnice a două state în Palestina sau poate pentru ca între timp, Israelul să poată fura și mai mult pământ, construi și mai multe colonii, permițând ca genocidul lent să continue.

Dar guvernul israelian? De ce ar lua parte la farsa aceasta? E uimitor deoarece știu din vorbele și din acțiunilor lor că nu au niciun gând de a recunoaște dreptul palestinienilor la un stat la lor, cu atât mai puțin să creeze unul. De 67 de ani neagă până și ideea unui stat palestinian și Halper spune foarte clar că de mai mult de 19 ori au sabotat orice încercare de creare a unui asemenea stat. Într-adevăr, nu există logică, explicație rațională pentru felul în care insistă Israelul că el dorește de fapt soluția a două state, că pacea este dorința sa, că SUA trebuie să dețină rolul de intermediar între cele două părți, fără niciun fel de precondiții, doar pentru ca după aceea să pună niște condiții imposibil de îndeplinit. Și toată tărășenia asta durează de 67 de ani în timp ce Israelul își menține stăpânirea peste tot teritoriul Palestinei, mai puțin 11% (Israelul s-a folosit de un mecanism juridic și birocratic complex pentru a controla mai mult de 50% din Cisiordania; acest pământ a fost folosit în principal pentru construirea coloniilor și crearea de rezerve de pământ pentru viitoarea expansiune a coloniilor). Trebuie să existe o explicație mai profundă care motivează guvernele israeliene să amăgească lumea an după an.

Poate încă o dată e nevoie să căutăm înțelepciunea în ficțiune, să explorăm necunoscutul în narative ce sapă adânc în subconștient, să scobim în măruntaiele umane, să căutăm dincolo de intestine și mușchi și tendoane și oase, acolo unde se află ființa adevărată, acolo unde se găsesc dorințele cele mai sincere, unde izvorul emoțiilor își varsă reacțiile latente către sine, unde sinele răspunde imboldurilor ce transformă impulsurile în acte disperate pe care sinele nu le înțelege, unde eul interior este încrustat cu fricile generațiilor ce bombardează copilul încă de la conceperea sa și identitatea este o acumulare a urii acceptate care se strecoară în ființă sub forma unui răspuns colectiv ce determină toate actele ca pe unele de supraviețuire împotriva oricui din afara clanului tribal care a marcat pentru veșnicie fiecare membru cu o nouă sursă de sânge pulsant, încetând să fie o inimă ce palpită în același ritm cu al omenirii, ci emană dintr-o teamă somatică ce își caută numai propria-i siguranță, propriul scop, propria-i deosebire ca marcă particulară cu prețul suferinței tuturor celor care îi amenință existența.

Franz Kafka, în „Un fragment”, spune o poveste știută de la tatăl lui care a auzit-o de la un pescar ciudat. „Un mare zid va fi construit pentru a-l proteja pe Împărat. După cum știți, națiunile infidele, cu demoni aflați printre ele, se adună adesea în fața palatului imperial și trag cu săgețile lor negre înspre Împărat.” Un fragment criptic cu siguranță, despre un împărat, un palat imperial și un zid menit să-l protejeze pe împărat și pe oamenii săi; din nefericire există națiuni infidele care se strâng în jurul palatului și trag înspre împărat. În cele din urmă nu există niciun fel de protecție, există numai frica permanentă că orice acțiune menită să protejeze va eșua și, dacă așa cum observa Kafka „vina nu trebuie pusă niciodată la îndoială”, teama se află în interiorul zidului, întotdeauna este și în afară și înăuntru, de tine și de ceilalți. Curios, Zioniștii au găsit un motiv pentru a înălța un zid gândindu-se că îi va proteja de dușmani, neținând cont de avertismentul lui Kafka. În 2004 am scris un articol despre zidul fricii lui Sharon.

„Aș sugera că zidul fricii lui Sharon se înalță atât în palestinieni cât și în evrei, că ofensează ambele părți și lezează sensibilitatea morală a oricărei persoane civilizate din lume. Sharon s-a pregătit pentru construirea zidului clădindu-i fundația în vintrele oamenilor săi, zidind odată cu el teama de patru milioane de teroriști și teama că viitorul nu oferă perspectiva păcii. Marginalizând Autoritatea Palestiniană, făcând-o irelevantă, nivelând-o așa cum a nivelat case și sate palestiniene întregi, a înlăturat posibilitatea negocierilor și astfel, i-a lăsat pe evrei fără speranța vreunei păci, dându-i mână liberă să forțeze construirea „Zidului”.

Gândiți-vă ce impact are Zidul în mintea israelienilor: zi de zi le reamintește că au eșuat în realizarea scopului principal, o asimilare pașnică a evreilor din întreaga lume într-un refugiu oferit lor de o Europă și o Americă măcinată de vină, unde să poată trăi cu toții în demnitate și respect, fără ranchiună sau teamă de rasism, ură și oprimare; le reamintește zilnic că au zăvorât între ziduri și bariere un popor sărac și văduvit de toate cele, ziduri și bariere care îi izolează de celelalte națiuni, de câmpurile și prăvăliile lor, de rudele și familiile lor, nu altfel decât pogromurile suferite de evreii din Polonia, din Austria, din Rusia, din Ungaria, din Cehoslovacia; le reamintește zilnic că într-o zi, cineva, cumva, va escalada zidul ăla sau îl va înconjura așa cum au făcut oamenii din timpuri imemoriale – cum au făcut hunii cu Marele Zid chinezesc, sau cum au făcut germanii ocolind Linia Maginot – pentru a face absurde eforturile unui popor de a îngenunchea voința altui popor; le reamintește zilnic că atât de trâmbițata lor democrație se face singură de râs când închide și izolează o întreagă populație în văzul lumii în ciuda protestelor acelei lumi uluite că dintre toți oamenii de pe planeta asta tocmai evreii ar fi în stare să facă așa ceva; le reamintește în fiecare zi că au creat un monstruos monument gri închinat suferinței pricinuite unui alt popor, un monument care în timp va avea același efect precum căderea Ierihonului, „Toți locuitorii orașului și fiecare ființă vie care era în el‚ bărbați, femei, tineri şi bătrâni, boi și oi și măgari au fost trecuți prin sabie...”; le reamintește în fiecare zi că, vizibil sau nu, fiecare nume al vreunui palestinian încarcerat este săpat în ciment așa cum sunt săpate numele evreilor uciși de naziști în lespezile de marmură ale Muzeului Holocaustului din Florida; și, într-un final, le reamintește zilnic că acest Zid este doar începutul unui Zid care trebuie să se întindă în nord și în sud de-a lungul graniței cu Iordania, de-a lungul graniței cu Siria, de-a lungul coastei sudice a Libanului, și mai în nord de-a lungul graniței siriene și în sud de-a lungul Sinaiului, completând astfel, încă o dată, încarcerarea evreilor. (Cook, „Fence, Barrier, Wall: What’s in a Name?, 2004)

De ce? Ce se află în spatele minții care distruge ceea ce susține că trebuie să protejeze? De ce să construiești ziduri? Doar dacă nu cumva vrei să-i ții la distanță pe cei care nu fac parte din trib și doar dacă nu cumva, pe cei din cadrul tribului vrei să-i păstrezi necontaminați, ca nu cumva sinele interior să-și piardă caracterul special, „ales”, marca proprie și să se elibereze de teama ce pulsează înăuntru amenințându-i existența. Zioniștii au forțat crearea statului Israel fructificând teama evreilor. Lumea vrea să distrugă evreii. Nu există protecție pentru evrei în toată lumea asta decât în Palestina, unde va triumfa dreptul lor istoric asupra pământului și unde evreii se vor proteja împreună de toți dușmanii lor; ei trebuie doar să își asigure protecția stabilind relații cu acele națiuni care au puterea și dorința să le asigure protecția. Acest lucru necesită controlul acestor „prieteni” legați de un cordon ombilical, cum ar fi SUA, Anglia, Franța, Germania, Canada, Australia, care vor deveni „protectorii” lor. De asemenea, trebuie ca această protecție să fie parafată de lege, așa cum demonstrează restricțiile asupra celor care critică statul Zionist.

Există o mentalitate determinată de forțe dincolo de gândirea rațională. Tot Kafka oferă o descriere a acestui fenomen în „Metamorfoza”, o poveste suprarealistă în care protagonistul se trezește într-o dimineață transformat într-o insectă uriașă. Dar facultățile sale mentale par a fi nealterate și preocupările sale sunt cele ale unui om împiedicat să ajungă la timp la tren, ale unui om care se gândește cum să facă față celor care se află dincolo de ușa dormitorului său și care ar fi scârbiți de înfățișarea sa; apar apoi temerile legate de confruntări, teama de tatăl său despotic, de a nu-și pierde slujba, banii pe care îi oferă familiei, teama de potențiala transformare a vieții sale odată cu transformarea vizibilă în această gânganie dezgustătoare, teama de expulzare și moarte, că lumea nu îi va înțelege cuvintele, realizarea faptului că este diferit, că realitatea sa este una diferită, că nu se adaptează comunității și teama că în cele din urmă va fi alungat sau distrus.

Kafka spunea odată „sunt făcut din literatură și sunt incapabil să fiu altceva”. Casa în care el (Gregor Samsa aka Franz Kafka) trăia, orașul care împrejmuia casa, zidul care împrejmuia orașul, oglindeau metaforic identitatea lăuntrică a naratorului, conținută între niște pereți, trezindu-se acum în interiorul unei camere unde, în acea noapte, așa ca în fiecare noapte, descrie lumea reală în care trăiește, o lume a ficțiunii unde explicațiile evocă simboluri și tablouri care convertesc adevărul în imagini și dezlănțuie prin intermediul viselor fricile latente care îi energizează pe cei forțați să existe în izolare față de toți ceilalți deoarece identitatea lor este închisă într-o mentalitate tribală dependentă pentru sensul său și pentru înțelegerea sinelui de cei care le controlează modul de raționare și determină nu doar cine sunt dar și ce sunt și cum se vor comporta. În acest fel, lumea îngustă a lui Kafka, lumea acelor Judengassen, aleile pentru evrei, reprezintă întreaga sa viață, unul dintre cele mai vechi ghettouri ale Europei, ceea el numea „celula mea de închisoare – fortăreața mea”. Dar în visul lui Samsa tranformat într-o insectă hidoasă, are loc o eliberare de acel control, el putând acum să se urce pe pereții camerei sale și chiar pe tavanul de deasupra, o libertate făcută posibilă de evadarea din „Colonia penitenciară”, de fuga de „Verdict”, de evitarea „Procesului” si de găsirea unei vieți noi, poate în „Amerika”.

„Metamorfoza” surprinde condiția membrului tribului în interiorul societății în care trebuie să se adapteze în ciuda imposibilității acelei probabilități, nu din cauză că societatea refuză în mod conștient asimilarea ci pentru că individul se teme de cei care nu fac parte din trib și deoarece se teme că îl vor considera dezgustător ca hidoasa insectă pe care o întruchipează. Strivit între aceste două temeri gemene, tribul nu are altă scăpare decât distrugerea celor ce sunt percepuți ca dușmani, chiar dacă aceștia sunt pasivi și nu acționează conform temerilor tribului.

Dar penetranta analiză kafkiană a mentalității tribale și a controlului său asupra membrilor tribului nu se sfârșește cu „Metamorfoza”, este extinsă și dezvoltată în „Colonia penitenciară”. Această narativă surprinde incapacitatea minții individuale de a-și controla destinul. Există un ofițer care este și călău și judecător, ghidat de o regulă simplă „vina nu se înșală niciodată”, regulă care se aplică nu doar celor ce nu fac parte din trib ci și membrilor tribului; toți sunt vinovați, toți amenință securitatea și controlul entității Zioniste, de-aici vine și epitetul de „self-hating jew”. Pe măsură ce ofițerul descrie procedurile coloniei penitenciare de a determina vina, condamnații sunt supuși cu totul autorităților, ei nu se așteaptă la un proces onest, ei înțeleg că cei ce dețin controlul dețin autoritatea supremă de a face arestări, închide sau condamna la moarte pe cine doresc, făcând astfel arestări fără niciun fel de proces, întemnițări pe termen nedefinit și execuții, precum și asasinări extrajudiciare.

Când ofițerul e chestionat de un vizitator din afară, întrebările evidente cer răspunsuri evidente, dar ofițerul le găsește incomprehensibile, cum poate cineva să pună la îndoială autoritățile și metodele acestora de a asigura protecția oamenilor? Pentru a-și justifica poziția, ofițerul eliberează prizonierul care era programat pentru execuție și se urcă în mașinăria de tortură pe care a proiectat-o pentru a demonstra că judecata autorităților este justificată în cazul tuturor deoarece stipulează că sentința trebuie să fie „fii just”. În mod ironic, Kafka povestește că mașinăria o ia razna și cel care a proiectat această hidoșenie este ultima sa victimă, mașinăria dezintegrându-se și devenind un monstru incontrolabil.

Ceea ce și-a închipuit Kafka e profetic; când un stat își impune voința în fața altor state devine un monstru, un Golem metalic ce distruge după bunul plac dar care își creează propriul mormânt în timpul acestui proces, așa cum ofițerul lui Kafka este străpuns de dinții grapei care inscripționa sentința emisă de autorități pe spatele osânditului, lăsându-i corpul zdrențuit, sângerând, atârnând deasupra mormântului în care trebuie să fie aruncat. Acolo trebuie să rămână izolat, condamnat și detestat pentru veșnicie ca o atrocitate a nebuniei și aroganței.

Dacă ne gândim la acțiunile statului Zionist, de la conceperea sa, sub controlul Agenției Evreiești, cu cei 11 membri ai miliției clandestine Hagana articulând în „Casa Roșie”(un sediu al constructorilor și meșteșugarilor evrei din Palestina în anii 1920) un document intitulat Planul Dalet sau planul D, așa cum povestește Ilan Pappe în The Ethnic Cleansing of Palestine, care hotăra sosirea tuturor evreilor în Palestina, folosirea terorii împotriva guvernului Mandatului Britanic din Palestina, forțarea mâinii membrilor parlamentului din Londra de a trece cu vederea crimele împotriva poporului britanic, masacrarea locuitorilor Deir Yassinului și alte încă peste 30 de masacre în zone aparținând populației indigene a Palestinei, controlarea prin amenințare și intimidare a noilor imigranți sosiți în Palestina din Europa așa cum arată documentele confiscate de poliția mandatară și disponibile acum în dosarele lui Sir Richard C. Caitling din arhivele din Rhodes House – putem să ne facem o imagine clară a puterii pe care o aveau Zioniștii asupra evreilor care fugeau din Germania și din alte părți, putere prin care și-au impus dorința oamenilor neajutorați, evrei și palestinieni, de la sfârșitul anilor 1930 și până în 1948.

Când complicitatea la crimă este impusă oamenilor nevinovați prin coerciție și teamă, ajungem la sensul adevărului impregnat în poveștile lui Kafka și așa putem înțelege de ce acest stat poate ataca Irakul pentru a-i distruge reactorul nuclear, la fel și pe cel sirian și de ce poate încerca să forțeze lumea vestică să atace Iranul; așa putem înțelege că invadarea Libanului fără motiv, invadarea și ocuparea Înălțimilor Golan, invadarea și distrugerea Gazei se întâmplă în ciuda legilor internaționale care ar trebui să decidă comportamentul națiunilor membre și ar trebui să înțelegem că acest stat va face orice pentru a controla Națiunile Unite controlând guvernul american, controlându-i pe oficialii aleși indiferent de dorințele cetățenilor Statelor Unite.

Trebuie doar să reflectăm asupra invaziei din Gaza de Crăciunul lui 2008 pentru a înțelege iraționalitatea atacării unui popor lipsit de apărare, înconjurat de puterea militară a IDF-ului cu forțele sale terestre, maritime și aeriene, cu folosirea nenecesară și ilegală a fosforului alb. De ce atâta brutalitate împotriva unui popor încolțit din toate părțile, fără capacitatea militară de a se apăra, neavând nici măcar posibilitatea de a fugi din cauza terorii răspândite de invazia evreiască? De ce să folosești o așa forță sălbatică știind bine că cei asediați nu au mijloacele de a distruge statul Zionist? Ce comportament absurd poate cuprinde un stat așa-zis civilizat dacă nu o teamă irațională de autodistrugere dacă dușmanii închipuiți ai poporului lui Israel nu sunt eradicați? Ascultați vocile celor aflați la putere încercând să justifice distrugerea oamenilor din Gaza:

Fiul lui Sharon: „Radeți Gaza de pe suprafața pământului, trimiteți-i înapoi în Evul Mediu, trebuie să moară!”

Ministrul de interne Eli Yishad spunea că Operațiunea Pillar of Defence va continua și se va extinde, că războiul din Gaza „trebuie să fie atât de dureros și de greu încât teroriștii să nu se gândească de două ori ci de o sută de ori înainte să mai trimită rachete în Israel...Scopul operațiunii este să trimită Gaza în Evul Mediu, numai așa Israelul va avea parte de liniște în următorii 40 de ani.”

Michael Ben-Ari, de la partidul National Unity, le-a cerut soldaților israelieni să ucidă gazanii fără milă, fără să stea pe gânduri. „Nu există oameni nevinovați în Gaza, nu lăsați niște diplomați care vor să dea bine în ochii lumii să vă pună în pericol viețile – secerați-i!”

Un proeminent rabin israelian, Yaakov Yosef, fiul fostului rabin-șef al armatei, Ovadia Yosef, într-o slujbă ținută la Mormântul Patriarhilor din Hebron i-a binecuvântat pe soldații IDF și i-a îndemnat „să învețe de la sirieni cum să-și măcelărească dușmanul”.

Cum pot fi explicate aceste urlete ale urii inumane împotriva unui loc și unui popor care nu a atacat niciodată statul Zionist în afara momentelor de disperare absolută, de teribilă deznădejde, ca ultim act care le mai rămâne celor care au tot dreptul de a-i ataca pe ocupatorii ilegali pe pământul lor și în casele lor?

Aceasta este vocea nebuniei care nu poate exista într-o lume normală în care compasiunea și dragostea ar trebui să ghideze acțiunile oamenilor și să încurajeze pacea, nu o „pace” (shalom) care își justifică drepturile pretinzând controlul absolut asupra tot ce îi amenință securitatea în timp ce refuză exact ceea ce pretinde că este dreptul său.

În zilele noastre lumea nu mai este una tribală; este dirijată de legi internaționale pe care toți oamenii de pe pământul acesta le-au creat și le-au acceptat.

Ar trebui să fie adevărat și în cazul statului Israel din moment ce a semnat acceptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și Convenția de la Geneva care definește genocidul, o definiție rezultată în urma încarcerării catastrofice și a morții evreilor din Germania nazistă.

Și totuși, definiția aceasta este sfidată și batjocorită de statul Zionist care comite genocid în Palestina și lumea întreagă privește fără să facă nimic.

Poate acum putem înțelege că ficțiunea ne poate lumina mai mult decât vocile tăcute ale intimidaților și ale damnaților; Kafka a privit dincolo de platoșă, de carapacea umană și a dezvăluit adevărata forță ce dă viață ororilor pricinuite poporului din Palestina și poporului din Liban și din Siria și din Iordania și din Gaza. Puterea Zionistă se folosește de învățăturile iudaismului pentru a-i controla pe cei ce caută siguranță și confort în ceea ce ar fi putut fi un cămin pentru poporul evreu dar a devenit în schimb o putere ocupatoare nemiloasă, nelegiuită și distrugătorul adevăraților deținători ai pământului din momentul în care li s-a oferit consolarea de a trăi împreună cu poporul Palestinei.

Și asta ne duce la mașinăria Zionistă care nu face nimic în sensul păcii dar pe care Zioniștii o folosesc pentru a păcăli lumea că își doresc pace și o soluție acceptată de ambele părți, când, în realitate, ei nu își doresc decât anihilarea arabilor din Israel și a tuturor arabilor ce trăiesc pe pământul Iudeei și Samariei; acesta a fost scopul lor de când au pășit prima oară în Palestina și „mașinăria păcii” pe care o folosesc ei se va asigura că pacea nu va fi realizată niciodată și că statul palestinian nu va exista niciodată. Să încheiem cu nefericit de profeticele vorbe ale celui mai înflăcărat exponent al Israelului și cel mai vocal al adevăratei sale fețe, un terorist cu o vizibilitate extraordinară și cel acceptat de poporul israelian ca prim-ministrul său, Menachem Begin, liderul unuia din grupurile teroriste evreiești, Irgun, cel care a descris masacrul de la Deir Yassin ca pe un „splendid atac” și a declarat: „La fel ca la Deir Yassin, peste tot vom ataca și vom distruge dușmanul. Dumnezeule, Dumnezeule, Tu ne-ai ales pentru cucerire.”

Astfel rămâne doar această posibilitate terifiantă: pentru a-și umple noul stat, statul evreiesc, Zioniștii se folosesc de serviciile „coloniștilor”, oameni care gândesc precum strămoșii lor acum 3500 de ani, tribal, care reacționează la viața de zi cu zi instinctual, cu teamă, întotdeauna cu spectrul tigrului pândind printre stânci, întotdeauna cu tribul inamic nerăbdător să-i distrugă, întotdeauna cu mentalitatea că mereu ei trebuie să omoare și să ia locul altora ca să nu fie omorâți și să nu le ia alții locul și întotdeauna argumentând că toți din jur sunt potențiali dușmani și asta le dă dreptul de a ucide după bunul plac; însă, pentru a aduce această mentalitate străveche în mijlocul lor, Zioniștii au creat un coșmar fioros și dezgustător, nu foarte deosebit de „Vizuina” lui Kafka unde „dușmani nevăzuți se târăsc prin tuneluri întunecate” și naratorul, singurul personaj al poveștii de groază a lui Kafka, se simte „amenințat nu doar de dușmanii din afară, ci și de cei dinăuntru, din măruntaiele pământului”.

http://www.veteransnewsnow.com/2014/02/17/william-cook-the-do-nothing-peace-machine-why-zionism-negates-peace/