Despre a fi ales

Această națiune are trei caracteristici definitorii: oamenii ei sunt miloși, smeriți și buni” spune Talmudul (Gemara, Yevamot 79a). Mai clar de atât nu cred că se poate. Gemara formulează într-un mod ce nu lasă loc de prea multe interpretări -- poporul evreu este identificabil prin trei trăsături reprezentative ale tendințelor sale morale specifice. În altă parte (Beitza 32b), Gemara spune „Oricine are milă de creațiile lui Dumnezeu, se știe că este un urmaș al lui Avraam.” Referiri la g'milut chasadim -- actele de binefacere -- se fac și în Mișna (Peah 1:1) și Talmud (Shabbos 127a) și sunt incluse în binecuvântarea asupra studiului Torei. G'milut chasadim fac parte din derekh Hashem, din calea Domnului -- omul trebuie să caute să imite atributele divine, după cum se spune în Sota 14a: „«Urmează-L pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronomul 13:5) -- Este posibil ca omul să urmeze prezența divină...Mai bine spus, să Îi imite acțiunile...” Când Geneza se referă la faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, la asta se referă. Dumnezeu a creat omul să oglindească atributele Sale. Să fie bun, drept, milos, iubitor de oameni. Dumnezeu are milă și iubire pentru fiecare suflet, deoarece toate sunt creația Lui. De aceea este aberantă presupunerea că textele sacre ale iudaismului fac referire numai la a-l iubi și a avea milă de vecinul evreu. Dumnezeu iubește și are milă de toți oamenii, evrei și ne-evrei. Atunci când textul Talmudului de exemplu, face referire strictă la cum trebuie să se comporte evreul față de aproapele său evreu nu înseamnă că acel cod comportamental se referă numai la evreu. Este firesc să fii solidar mai întâi cu cine ți-e cel mai aproape, dar ceea ce Domnul cere de la tine este să extinzi modul în care îl tratezi pe cel mai apropiat ție și la apropiatul mai îndepărtat.

Dumnezeu poruncește (Deuteronomul 10:19) „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” --„Va'ahav'tem et-hager ki-gerim heyitem b'eretz Mitz'raim. Mi se pare incredibil și indecent cum încearcă unii să răstălmăcească sensul acestor cuvinte. Există o întreagă dezbatere pe tema cuvântului „ger”, străinul. Astăzi a ajuns să desemneze convertitul, străinul care trăiește în mijlocul poporului lui Israel și care a adoptat religia și legea evreiască, dar Dumnezeu nu la convertiți se referea când a rostit vorbele acelea. Relația dintre poporul lui Israel și Egipt când acesta a fost înrobit nu era relația dintre un potențial convertit sau convertit și poporul lui Israel, ci aceea de străin în Egipt. De străin care a avut de suferit în Egipt. Repet, este firesc ca solidaritatea să se manifeste față de cei ce îți sunt cei mai apropiați (relația pe care o am cu familia nu este aceeași ca relația pe care o am cu vecinul de bloc sau omul de pe stradă, dar dacă vecinul de bloc sau omul de pe stradă are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să îl ajut sau să încerc să îl ajut, Dumnezeu îmi poruncește să o fac), dar nu este firesc să nu se extindă și la apropiatul mai îndepărtat.

Când Dumnezeu l-a ales pe Avraam, i-a promis că purtarea și caracterul său vor servi drept binecuvântare pentru întreaga omenire. „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Geneza 18:18-19) Însă a fi ales, este o cale cu sens dublu. După cum ne învață Midrash (Bereishit Rabba 38-39), mai înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pe Avraam, Avraam L-a ales pe Dumnezeu.

În Biblie, Avraam este numit primul evreu (ivri), ceea ce înseamnă „cel ce a trecut peste.” El a trecut peste imaginile populare despre Dumnezeu ale vremilor sale, făcute din lut, la un Dumnezeu fără de imagine ce pătrunde întreaga realitatea și dincolo de ea. Ca preludiu la povestea biblică a lui Avraam care își începe călătoria departe de lumea plină de idolatrie a tatălui său, tradiția orală spune că Avraam avea grijă de prăvălia cu idoli a tatălui său când a luat o bâtă și a spart toată marfa. A lăsat un singur idol neatins și i-a pus bâta în mână. Când tatăl său s-a întors, a rămas șocat văzându-și toată marfa distrusă și i-a cerut socoteală fiului său. Acesta a explicat că cel mai mare dintre idoli i-a distrus pe ceilalți idoli.

„Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi, azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău, cum ţi-a spus.” (Deuteronomul 26:17-19) Prin faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam și pe urmașii săi să Îi fie popor vine la pachet cu o responsabilitate: și Avraam și poporul său trebuie să aleagă calea Domnului (derekh Hashem) și a poruncilor Sale. Trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor Domnului.

În plus, copiii lui Avraam aveau să se bucure de niște beneficii speciale, deși acestea sunt limitate la unii dintre urmașii săi. Când Avraam trebuie să-l alunge pe Ișmael, cel mai mare fiu biologic al său, Dumnezeu îl liniștește, „"Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc... pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi.” (Geneza, 21:12) Gemara (Nedarim 31a) explică, „În Isaac -- dar nu tot al lui Isaac.” În esență, numai printr-unul din copiii lui Avraam și numai printr-unul din nepoții săi, Iaacov, va fi realizată binecuvântarea specială a urmașilor lui Avraam.

Tot ceea ce s-a întâmplat strămoșilor este gravat în istoria copiilor acestora și are un rol în formarea structurii noastre interioare. Putem spune că Avraam nu este numai „tatăl” nostru; la un anumit nivel, el există în fiecare din noi. S'fat Emet (Toledot 5632) spune că fiecare evreu are o esență interioară (nekkudah) specială, cea a lui Avraam, pe care o poartă în sine, și că această esență este inclusă în rugăciunile noastre atunci când ne referim la Dumnezeu ca la Magen Avraham (Scutul lui Avraam), protectorul acestei nekkudah a lui Avraam din iecare evreu.

Rav Moshe Chayim Luzzato a scris o lucrare intitulată Derekh Hashem (Calea Domnului). Acolo, el vorbește cum Dumnezeu a creat lumea cu diferite stadii ale omenirii. După ce aparent perfectul Adam, primul om, scade statutul omenirii prin păcatul său, Dumnezeu hotărăște că va exista o perioadă inițială a omenirii, menită a servi drept rădăcini ale progeniturii sale, fondând diferitele națiuni ale lumii. Aceste prime 20 de generații ale omenirii hrănesc viitoarele generații și împart acestora nivelele perfecțiunii pe care ele însele au fost în stare să le atingă. În cea de-a douăzecea generație, a lui Avraam, Dumnezeu a creat națiunile. Rav Moshe Chayim Luzzato scrie „În acea vreme, Dumnezeu s-a uitat în jur pentru a vedea nivelul atins de diferiți indivizi. Potrivit înaltei Sale judecăți, a reieșit că niciunul nu s-a ridicat peste nivelul degradat setat de Adam și copiii săi prin păcat. Cu o singură excepție, Avraam. El a reușit să se ridice pe sine și ca rezultat al faptelor sale, a fost ales de Dumnezeu. Astfel că Avraam a fost stabilit drept un arbore excelent, superior, conform celui mai înalt nivel al omului. El avea să fie capabil să producă ramuri și să zămislească o națiune care să îi posede caracteristicile.”

Acesta a fost nu doar începutul procesului prin care Avraam a fost ales, ci al moștenirii anumitor aspecte ale personalității sale de către copiii săi, ramurile. Ce aspecte ale personalității sale am moștenit? Păstrarea căii Domnului, pe care Tora o definește folosind termenii tzedaka și mishpat, virtute și dreptate. Dumnezeu a ales poporul evreu prin virtutea faptului că este urmașul lui Avraam, independent de acțiunile poporului evreu. Poporul evreu va avea întotdeauna o relație unică cu Dumnezeu, deoarece există un legământ ce nu poate fi rupt. Însă, pentru a se bucura de beneficiile iluștrilor săi strămoși, trebuie să calce pe calea pe care aceștia au pășit, derekh Hashem, calea Domnului.

Totuși, predispoziția unică a poporului evreu poartă în sânul ei și o provocare. După cum scrie renumitul talmudist Maharsha, numai două dintre cele trei trăsături definitorii pentru caracterul unui evreu de care vorbeam la început (mila, smerenia, bunătatea) sunt moștenite de la Avraam. Smerenia este o stare ce poate fi obținută numai prin studiul Torei. După cum subliniază Maharsha, poporul evreu nu este cunoscut pentru smerenia sa, dimpotrivă, prin însăși opusul, azzim -- mândru, încăpățânat, obraznic. De fapt, Gemara spune în Beitza 25b, „De ce i s-a dat Tora poporului lui Israel? Deoarece este azzim.” Tora trebuie să contracareze această puternică predilecție și să smerească inima, spune Rashi. Tot Gemara (Nedarim 20a) menționează că smerenia este o trăsătură pe care am dobîndit-o în momentul primirii Torei: „Dacă cuiva îi lipsește smerenia, este clar că acela nu a stat pe muntele Sinai.”

„Căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat tu, Doamne, Dumnezeul nostru Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.” Dincolo de imaginea divină comună întregii omeniri, poporul evreu se bucură de această lumină specială. Parte din ea se manifestă în legătura dintre evreu și Tora, dar primele sale raze sunt dreptul nativ ca urmași, copii ai lui Avraam, marele iubitor de bunătate. Vedem și că Dumnezeu a orchestrat istoria poporului evreu așa încât acesta să beneficieze de o educație care să-l deprindă cu nevoia colectivă de a face bine. Pentru ca poporul evreu să devină națiunea ce va învăța omenirea despre importanța binefacerii, el a trebuit să treacă printr-o etapă, care, deși dificilă, se va dovedi esențială pentru misiunea sa.

„Dar pe voi, Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi.” (Deut 4:20) Rashi spune că acest „cuptor de fier” este aici un vas folosit pentru rafinarea aurului. Suferința din Egipt a fost menită a rafina și epura caracterul evreiesc, înlăturând zgura impurităților morale și mărind sensibilitatea etică a poporului. Experiența egipteană a fost necesară pentru a învăța poporul evreu ce este mila, pentru ca la rândul lui să-i învețe pe ceilalți. Rabbi Nehemiah scrie în Midraș „Sclavia din Egipt a avut mare valoare pentru noi, deoarece a servit să implanteze în noi bunătatea și mila.” Compasiunea este o caracteristică distinctă a poporului evreu (cu siguranță e menită a fi), dar este în primul rând o expresie naturală a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un atribut posedat de întreaga omenire.

O lacrimă pentru Ierusalim

de Olimpia Olari

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.

Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.

Tevet 10. Evreii sunt în doliu și post astăzi. Ierusalimul e asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În netărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să se năruie, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.

Sunt multe pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Nu doar azi. Nu le mai reiau. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Tare mi-e teamă că idolatria e la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.

Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.

Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.

Teze despre Zionism

de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.

http://www.counterpunch.org/2014/01/17/theses-on-zionism/