Viitorul este acum

                               Arthur Balfour și John Kerry

de Jonathan Ofir

În recentul său discurs intitulat „Observații asupra păcii din Orientul Mijlociu”, secretarul de stat american John Kerry a oferit o traiectorie istorică simetrică incluzând „pietrele de hotar” despre care dumnealui crede că „ilustrează cele două părți ale conflictului și formează baza pentru rezoluția sa.”

Traiectoria sa în trei puncte este bazată pe trei date: 1897, 1947 și 1967. A început acum 120 de ani, în 1897, cu Primul Congres Zionist din Basel, la care a participat „un grup de evrei vizionari, care a decis că singurul răspuns eficient la valurile ororilor antisemitice care măturau Europa era crearea unui stat în căminul istoric al poporului evreu, acolo unde legăturile lor cu pământul datează de secole – un stat care să își poată apăra granițele, oamenii, și care să poată trăi în pace cu vecinii săi. Aceasta era viziunea. Acesta a fost începutul modern și rămâne și astăzi visul Israelului”, a afirmat Kerry.

A continuat cu un moment de acum aproape 70 de ani, marcând rezoluția 181 a Consiliului General al Națiunilor Unite, care, a spus Kerry, „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.”

S-a sfârșit cu 1967, care, așa cum afirmă Kerry, marchează „50 de ani de la sfârșitul Războiului de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa. Iar palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Aș dori să ofer o traiectorie chiar mai simetrică, una care nu anulează evenimentele menționate de Kerry (însă cu o descriere oarecum diferită a naturii lor), care a început exact cu un secol în urmă, odată cu Declarația Balfour pe care, interesant, Kerry o omite complet din analiza sa istorică; apoi continuă cu ocupația din 1967 pe care o menționează Kerry; și sfârșește cu ziua de astăzi – 2017, pe care aș dori să o marchez ca moment particular în această traiectorie istorică.

Kerry se raportează la prezent ca la ceva ce încă este, într-un anumit fel, pe linia orizontului. Dar, așa cum se întâmplă adesea să fim surprinși cât de repede apune soarele în apa mării exact în ultimul punct al amurgului, viitorul ne ia adesea prin surprindere ca fiind deja aici, în timp ce vorbim despre el ca fiind aproape. Am avut o conversație cu jurnalistul israelian Gideon Levy despre discursul acesta, acum câteva zile, în care a spus:

„În discursul său, John Kerry a descris o realitate a ceea ce s-ar întâmpla într-un scenariu al ‘unui singur stat’, cu palestinienii trăind în enclave, lipsiți de drepturi – dar el de fapt descria realitatea de astăzi! De ce spui când va deveni ‘un singur stat’? Asta se întâmplă astăzi! De ce în viitor? ‘Viitorul’ lui Kerry este astăzi!”

Într-adevăr, astăzi. Haideți să ne întoarcem acum 100 de ani.

1917

Motivul pentru care plasez anul 1917 ca dată semnificativă în această simetrie istorică nu este pentru că aș ignora realitatea și importanța Primului Congres Zionist din 1897. Ci pentru că la data acelui congres, Zionismul era abia la începuturi și în acel stadiu embrionar nu era complet fixat asupra Palestinei într-un mod practic. De exemplu, în 1903, la cel de-al șaselea congres Zionist, Herzl a propus un plan sponsorizat de britanici pentru o colonizare în Africa de Est, bazându-se pe o scrisoare britanică oficială ce avea ca subiect „o schemă pentru ameliorarea poziției rasei evreiești” [sic]. Din acest motiv, congresul a devenit cunoscut drept „Congresul Uganda” și deși Herzl asigura membrii Zioniști că acest plan nu va fi cu prețul sacrificării scopului creării unui cămin evreiesc în Palestina, a existat o nemulțumire puternică în rândul multor membri ce considerau această idee o deviere de la scopul principal și planul a fost anulat prin vot doi ani mai târziu.

Unul dintre principalii oponenți față de acel plan era cel ce avea să devină primul președinte al Israelului, Chaim Weizmann. Este interesant de remarcat că lordul Balfour a lăudat planul respectiv în introducerea sa la cartea „Istoria Zionismului 1600-1919” a proeminentului lider Zionist Nahum Sokolov,  publicată în 1919. Balfour scria:

„Schema [Africa de Est] era bine intenționată fără îndoială și avea, cred, destule calități. Dar avea însă un singur defect serios. Nu era Zionism. Era o tentativă de a găsi un cămin pentru oamenii religiei evreiești și rasei evreiești într-o regiune foarte îndepărtată de țara în care a fost cultivată rasa și în care a luat naștere religia. Conversațiile pe care le-am purtat cu domnul Weizmann în ianuarie 1906 m-au convins că istoria nu poate fi ignorată și că dacă trebuie găsit un cămin pentru poporul evreu, fără de casă de aproape 1900 de ani, este inutil să fie căutat în altă parte decât în Palestina.”

Momentul în care Zionismul a început să pună stăpânire asupra realpolitikului cu privire la Palestina a fost așadar, acela în care secretarul de externe britanic, același lord Balfour, a trimis o scrisoare Zionistului baron britanic Walter Rothschild, pe 2 noiembrie 1917, comunicându-i că „Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil stabilirea unui cămin pentru poporul evreu în Palestina și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv.” Această scrisoare a devenit cunoscută sub numele de Declarația Balfour.

Cu toate că termenul „rasă” a fost înlocuit cu „popor” și cu toate că „declarația” se încheia cu amendamentul că „se înțelege foarte clar că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară”, au fost mulți cei care au considerat că noțiunile fundamentale ale Zionismului erau excesiv de problematice. Unii dintre cei mai vocali oponenți ai săi erau chiar evreii. Secretarul de Stat britanic pentru India, Edwin Montagu, un evreu britanic, a făcut o critică usturătoare la adresa intențiilor guvernului de a sprijini „un cămin național evreiesc” în Palestina spunând:

„Afirm că nu există nicio națiune evreiască. Membrii familiei mele, de exemplu, care se află în țara aceasta de generații, nu se aseamănă în viziuni sau dorințe cu orice altă familie evreiască din altă țară dincolo de faptul că împărtășesc, mai mult sau mai puțin, aceeași religie. Nu e cu nimic mai adevărat a spune că un evreu englez și un evreu maur fac parte din aceeași națiune decât a spune că un creștin englez și un creștin francez fac parte din aceeași națiune: poate din aceeași rasă, depistată de-a lungul secolelor – de-a lungul secolelor istoriei unei rase ciudat de adaptabile.”

Deși unii evrei au considerat Zionismul periculos, liderii Zioniști au reușit să-i convingă pe liderii britanici că acei evrei „nu erau din cei care trebuie”. Așa cum își amintește Weizmann în memoriile sale (Trial and Error, 1949), una dintre conversațiile sale cu Balfour a decurs cam așa:

[Balfour a spus] „Sunt mulți evrei care gândesc ca d-voastră?” Am răspuns: „Cred că vorbesc în numele a milioane de evrei pe care nu îi veți putea vedea și care nu pot vorbi pentru ei.”...La asta mi-a spus: „Dacă este așa, într-o zi veți fi o forță.” Cu puțin înainte să mă retrag, Balfour a spus: „E curios. Evreii pe care îi întâlnesc eu sunt diferiți.” I-am răspuns: „Domnule Balfour, nu ați întâlnit evreii care trebuie.”

În 1915, Balfour deja îi spunea lui Weizmann „știți, mă gândeam la conversația aceea a noastră și cred că după ce armele se vor opri din împușcături vă veți putea căpăta Ierusalimul”, oferind un stat care nici măcar nu se afla sub controlul său, unei alte așa-zise „națiuni” care era puțin prezentă acolo.

Într-adevăr, proiectul Zionist a fost încă de la început proiectul colonialist al unui stat-națiune rasist. Deși scrisoarea lui Balfour face referire la un „cămin național” nu e cazul să fim naivi, știm foarte bine ce presupunea asta. De fapt, într-o însemnare în jurnalul său din 1895, Herzl scria: „Trebuie sa încercăm să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o angajăm în țara noastră”, dezvăluind deja adevăratele scopuri ale Zionismului încă de la începuturile sale.  Motivul pentru care asemenea planuri erau (și încă sunt) în general ascunse de ochii publici este subliniat de Herzl însuși, în continuarea însemnării din jurnalul său: „Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție.” Aceste noțiuni de „discreție” și „precauție” sunt principalele motive pentru care Zionismul a reușit să meargă atât de departe cu eforturile sale diplomatice de a convinge puterile internaționale și imperiale să îi susțină cauza.  

Nu trebuie să ne îndoim nici de calculele lui Balfour. În 1919 îi răspundea lordului Curzon, că „în Palestina nici măcar nu ne propunem să bifăm formalitatea de a consulta dorințele locuitorilor prezenți ai țării...Cele patru mari puteri sunt dedicate Zionismului. Și Zionismul, just sau nu, bun sau rău, este înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile prezentului, în speranțele viitorului și este de o importanță mult mai profundă ca dorințele a 700.000 de arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și prejudiciile suferite de aceștia.” (Geoffrey Lewis, Balfour and Weizmann, 2009).

Comisia britanică Palin trimisă pentru a investiga revoltele din Ierusalim din 1920, privea „declarația Balfour”  în felul următor:

„Este un document redactat cu cea mai mare grijă și cu excepția unei fraze oarecum vagi ‘Un cămin național pentru poporul evreiesc’, poate fi considerat suficient de nealarmant, date fiind amplele asigurări cu privire la drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente. Dar ambiguitatea frazei citate a fost de la început un motiv de neliniște. Diferite persoane situate pe poziții înalte au folosit un limbaj din cel mai degajat, calculat așa încât să comunice o impresie foarte diferită de cea a unei interpretări mai moderate care ar putea fi atribuită cuvintelor. Președintele Wilson a înlăturat toate îndoielile asupra intenției acestei fraze, din punctul său de vedere, în martie 1919 când le-a spus liderilor evrei din America, ‘Sunt mai mult decât convins că națiunile aliate, cu deplinul concurs al guvernului și al poporului nostru au căzut de acord că în Palestina ar trebui construite fundamentele unui Commonwealth evreiesc.’ Răposatul președinte [Teddy] Roosevelt a declarat că una dintre condițiile de pace ale Aliaților ar trebui să fie ca ‘Palestina să devină un stat evreiesc’. Domnul Winston Churchill a vorbit despre ‘un stat evreiesc’ și domnul Bonar Law a luat cuvântul în Parlament vorbind despre  ‘înapoierea Palestinei evreilor’. Despre interpretarea adusă Declarației de către toți cu excepția majorității Zioniștilor moderați, va fi nevoie să discutăm în detaliu mai târziu.”

Astfel că, „declarația Balfour” pe care chiar Zioniștii o consideră un eveniment hotărâtor cu privire la manifestarea unui stat evreiesc, este fără îndoială „punctul în care a început întreaga nenorocire” fără să ignorăm faptul că activitatea Zionistă începuse deja și se întemeiau primele colonii.

Acesta este un eveniment hotărâtor pe care Kerry nu îl menționează, sau îl omite în mod intenționat, deși, nu doar că este lucrul cel mai frapant din simetria sa ca centenar, ci este frapant și ca moment al acțiunii imperiale directe de partea a ceea ce avea să fie statul evreiesc.

Sărind peste 1947

Ne este permis să sărim peste episoade ale istoriei atunci când le considerăm mai puțin importante pentru analiza noastră sau când alegem să le omitem în slujba rezumării succinte. În evaluarea mea, aleg deci să sar peste punctul critic pe care Kerry îl prezintă ca piatră de hotar – 1947. Și nu pentru că rezoluția U.N. 181, cunoscută drept „Planul de partiție pentru Palestina”, nu ar fi un subiect demn de o examinare istorică precum aceasta. E simplu, Kerry o privește ca pe o „piatră de hotar” pentru că „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.” Acesta este un exercițiu de admirație cât se poate de sincer. Mai întâi de toate, rezoluția a avut efect nul asupra scopurilor practice, deoarece Națiunile Unite nu aveau împuternicirea de a crea state, nici nu a fost dusă vreodată în Consiliul de Securitate. Iar mai apoi, acordă „aspirațiilor”, „dorințelor” și „prejudiciilor” palestinienilor evident mult mai puțină importanță decât „nevoilor” și „speranțelor” „mult mai profunde” ale Zionismului, așa cum s-ar fi exprimat Balfour. Planul oferea 53% din Palestina istorică unei populații evreiești care nu constituia nici măcar o treime din întreaga populație (era de aproximativ 10% în momentul declarației Balfour) și care deținea numai în jur de 7% din pământ.

Planul de Partiție din 1947 a fost astfel doar o continuare a tiparului colonialist părtinitor care s-a manifestat în relațiile imperiale internaționale din 1917. Zioniștii sigur că au acceptat partiția și au putut exploata ‘respingerea arabă’ făcând din aceasta încă un atu cu ajutorul căruia prezentau Zionismul ca fiind „diplomatic și binevoitor” spre deosebire de ‘rejecționismul arab’ – o temă centrală a propagandei Zioniste. David Ben-Gurion era foarte conștient de „precauția” necesară pentru a părea „binevoitor” în ochii diplomației internaționale, în același timp exploatând orice oportunitate de a trage spuza pe turta lor. El aplica o anume „discreție”, așa că adesea este necesar să ne uităm în scrierile mai intime pentru a ne face o idee în legătură cu adevăratele sale intenții. O asemenea scriere este o scrisoare din 1937 adresată fiului său Amos (publicată prima oară de Ilan Pappe), unde reflectează asupra unui plan de partiție anterior – planul comisiei Peel:

„Presupunerea mea (și de aceea sunt un apărător înflăcărat al statului chiar dacă acum este legat de o partiție) este că un stat evreiesc numai pe o bucată a pământului nu este sfârșitul, ci începutul. Când intrăm în posesia a 10.000 de dunami, ne simțim îmbărbătați. Nu ne deranjează că prin această achiziție nu intrăm în posesia întregului pământ. Și asta deoarece mărirea suprafeței posedate este o consecință nu doar a sieși, ci pentru că prin ea ne crește puterea și fiecare adaos de putere va duce la intrarea în posesie a întregului pământ. Stabilirea unui stat, fie și numai pe o porțiune de pământ, este fortificarea maximă a forței noastre în momentul acesta și un impuls puternic dat proiectului nostru istoric de a elibera întreaga țară.

Vom primi în statul nostru cât de mulți evrei vom putea. Credem cu tărie că putem găzdui peste 2 milioane de evrei. Vom construi o economie evreiască multifațetată – agricolă, industrială și maritimă. Vom organiza o forță de apărare modernă – o armată superioară care cu siguranță va fi una dintre cele mai puternice armate din lume. În acel moment sunt sigur că vom reuși să ne instalăm și în celelalte părți ale țării, prin acorduri și înțelegeri cu vecinii noștri arabi, sau prin alte mijloace.”

http://mondoweiss.net/2012/03/we-must-expel-arabs-and-take-their-place-institute-for-palestine-studies-publishes-1937-ben-gurion-letter-advocating-the-expulsion-of-palestinians/#sthash.dOLDCVIF.dpuf

1967

„Războiul de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa”, spune Kerry.

Încă un mit, răspândit de conducătorii și generalii Israelului:

Fostul prim-ministru Menachem Begin, membru al cabinetului în iunie 1967, a spus: „în iunie 1967, am avut din nou o șansă. Concentrările armatei egiptene în Sinai nu dovedeau că Nasser intenționa să ne atace. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi am decis să-l atacăm.” Generalul Matti Peled, șef al operațiunilor în 1967: „Sunt convins că șeful Statului Major General nu a spus niciodată guvernului [lui Levi Eshkol] că amenințarea militară egipteană față de Israel era reală sau că nu eram capabili să distrugem armata lui Nasser cu care acesta făcuse paradă, cu o nesăbuință fără precedent, în fața copleșitoarelor noastre forțe...În timp ce noi am purces cu mobilizarea completă a forțelor noastre, nicio persoană întreagă la minte nu ar fi putut crede că toată desfășurarea aceea de forțe era necesară pentru ‘apărarea’ noastră în fața amenințării egiptene...A pretinde că forțele egiptene concentrate la granițele noastre erau capabile să amenințe existența Israelului nu doar că insultă inteligența oricărei persoane capabile să analizeze genul acesta de situație, dar este în primul rând o insultă față de Zahal [armata israeliană].”

Sunt numeroase astfel de relatări. Iată o scurtă colecție:

Rabin: „Nu cred că Nasser a vrut război. Cele două divizii pe care le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu aveau cum să fie suficiente pentru a dezlănțui o ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și noi am știut-o.”

Mordecai Bentov (membru al guvernului național pe timp de război): „Întreaga poveste a pericolului exterminării a fost inventat până în cel mai mic detaliu și exagerat a posteriori pentru a justifica anexarea de nou teritoriu arab.”

Generalul Haim Bar-Lev (predecesorul lui Rabin în funcția de șef de Stat Major): „Nu eram amenințați cu genocidul în ajunul Războiului de Șase Zile și nu ne-am gândit niciodată la o astfel de posibilitate.”

Ezer Weizman, șef al operațiunilor în timpul războiului (apropo, nepotul lui Chaim Weizmann): „Nu a existat niciodată pericolul anihilării. Această ipoteză nu a fost luată niciodată în considerare în nicio întâlnire serioasă.”

Și, în final, să tragem linia cu încă o declarație făcută de Peled: „Teza potrivit căreia pericolul genocidului atârna deasupra capului nostru în iunie 1967 și potrivit căreia Israelul se lupta pentru supraviețuirea fizică nu a fost altceva decât o cacealma născută și amplificată după război.”

http://www.alanhart.net/the-lies-about-the-1967-war-are-still-more-powerful-than-the-truth-2/

Așa că, în concordanță cu vorbele însăși generalilor și liderilor israelieni, descrierea făcută de Kerry poate fi considerată „o insultă la adresa inteligenței.”

Da, Kerry a recunoscut:

„Palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Da, de ochii lumii, aș spune.

Suporterii Israelului au reușit să găsească un mod de a crea faimoasa „ambiguitate” din rezoluția U.N. 242 legată de teritoriile ocupate pe care ar trebui să le evacueze Israelul. Așa cum a notat în cartea sa „As I Saw It” (1990) secretarul de stat Dean Rusk, „a fost multă ceartă în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să spună rezoluția: din teritorii sau din toate teritoriile (n.t. în engleză from ‘the’ territories sau from ‘all’ territories). În versiunea franceză, care este la fel de autentică, se spune ‘Retrait des forces armées israéliennes des territoires occupés.’ Am vrut să o lăsăm puțin ambiguă și disponibilă pentru negocieri viitoare deoarece am crezut că granița israeliană de-a lungul Cisiordaniei ar putea fi „raționalizată”; anumite anomalii ar fi putut fi ușor îndreptate cu niște schimburi de teritorii, rezultând o graniță mai practică pentru toate părțile implicate. Am vrut de asemenea să lăsăm deschisă chestiunea măsurilor de demilitarizare în Sinai și în Înălțimile Golan pentru că am dorit să abordăm dintr-o altă perspectivă orașul vechi al Ierusalimului. Dar nu aveam de gând să oferim Israelului nicio porțiune semnificativă de teritoriu ca urmare a războiului din 1967. Asupra acestuia aspect, noi și israelienii rămânem puternic divizați chiar și în ziua de azi. Această situație ar putea provoca necazuri mari în viitor. Deși fiecare președinte american de la Harry Truman încoace s-a dedicat securității și independenței Israelului, nu am cunoștință de vreun angajament prin care Statele Unite se obligă să ajute Israelul să păstreze teritorii cucerite în Războiul de Șase Zile.”

Deci, a existat „ambiguitatea” care într-adevăr a dus la „necazuri mari.” Așa cum a declarat șeful negociator al Autorității Palestiniene, Nabil Shaath: „Rezoluția 242 a ajuns să fie folosită de Israel ca metodă de tergiversare.”

Și asta ne aduce în 2017.

2017

Iată-ne aici. La mulți ani. Nimic semnificativ nu s-a schimbat în ultimii 100 de ani, cu excepția faptului că proiectul „căminului național evreiesc” s-a transformat într-unul al „mai marelui Israel”, un termen pe care până și Kerry îl folosește. Dar pare că vrea să pună asta pe seama „agendei coloniștilor.”

„Agenda coloniștilor definește viitorul Israelului. Și scopul lor declarat este clar. Ei cred într-un singur stat: mai marele Israel. De fapt, un ministru proeminent, care conduce un partid pro-colonist, a declarat imediat după alegerile din SUA că – citez – ‘epoca soluției celor două state e moartă’, am încheiat citatul. Și mulți alți miniștri ai coaliției resping în mod public ideea unui stat palestinian.”

Dar sunt aceste lucruri altceva decât elemente subversive ale politicilor israeliene? Am scris recent într-un răspuns la discursul lui Kerry, că numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte ca prim-ministrul Benjamin Netanyahu să avertizeze că „vin turmele de arabi să voteze”, prim-ministrul și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru inconfundabil. Și că platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată, „respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar? Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta „valorile” reale ale Israelului?

Kerry uită că aceste colonii nu sunt simplele produse ale dreptei, ci mai degrabă ale tuturor guvernelor, atât de dreapta cât și de stânga. Uitați-vă că până și liderul politic de stânga (Isaac Herzog) bocește din pricina „răului” făcut coloniilor de recenta rezoluție U.N.

Înapoi la conversația mea cu Gideon Levy. Eu am spus:

„Mi-aduc aminte că ai scris într-un articol că nu doar că ești încredințat că soluția celor două state este moartă, dar ești convins că ea nici măcar nu s-a născut.”

Levy a spus:

„Spun că nu s-a născut deoarece cred că nu a existat nici măcar un singur prim-ministru israelian care a avut cu adevărat intenția de a o implementa. Pentru că dacă ar fi fost vreun PM care chiar ar fi avut intenția să o pună în aplicare, atunci, mai întâi de toate, ar fi oprit construirea coloniilor. Și niciun PM nu a oprit vreodată expansiunea coloniilor.”

Aceasta este și părerea lui Ilan Pappe – că aceste colonii sunt „un test cu hârtie de turnesol” pentru onestitatea Israelului în „procesul de pace.” Și trebuie spus că a fost necinstit pe întreg parcursul.

Dar când vom recunoaște că ceea ce vedem este, într-adevăr, realitatea de astăzi și nu a zilei de mâine, a unui „curând” ipotetic? Cercul s-a închis. Acesta a fost un secol al statului evreiesc, din momentul în care abia fusese aprobat în 1917 (de către o putere ce nu controla Palestina la vremea aceea), până la manifestarea sa ca Mai Marele Israel (Eretz Israel) cu o putere militară impenetrabilă ce continuă să fie alimentată de Statele Unite, care îi oferă mai mult de jumătate din întregul ajutor militar extern în timp ce Kerry se plânge că liderii israelieni nu ascultă.

Nu. Noi suntem cei care nu am ascultat cu atenție, nu am dat importanță cuvintelor lui Herzl din acele însemnări „discrete” și „precaute” notate în jurnalele sale din 1895, când el știa deja ce va presupune acest proiect.

Acesta este anul 2017. Acesta este „Der Judenstaat”-ul lui Herzl, statul evreiesc, închizând complet cercul deasupra întregii Palestine istorice. Este un singur stat, astăzi. Așa cum subliniază Kerry, alegerea în acest caz este numai între apartheid sau democrație, dar el crede că mai avem și ziua de mâine la dispoziție. După cum îmi spunea Levy, se întâmplă astăzi și lupta trebuie să se ducă în legătură cu natura guvernării acestui stat. Până acum s-a ales apartheidul și e fie asta, fie democrația. Dacă alegem democrația, ar trebui să începem să lucrăm la ea, astăzi.

http://mondoweiss.net/2017/01/picked-timeline-jewish/

Răspunzându-i lui John Kerry

de Jonathan Ofir

Puteți citi aici în original întregul discurs al Secretarului de Stat John Kerry:

https://www.state.gov/secretary/remarks/2016/12/266119.htm

Kerry:

„Astăzi, doresc să împărtășesc cu dumneavoastră câteva gânduri sincere în legătură cu o problemă care de zeci de ani a animat dialogul politic aici și peste tot în lume – conflictul israeliano-palestinian. De-a lungul mandatului său, președintele Obama a fost profund devotat Israelului și securității sale și acest devotament i-a călăuzit demersurile pentru stabilirea păcii în Orientul Mijlociu. Aceasta este o problemă la care, așa cum știți cu toții, am muncit intens din funcția mea de Secretar de Stat pentru un motiv simplu: deoarece soluția celor două state este singura modalitate de a asigura o pace justă și durabilă între israelieni și palestinieni. Este singura cale prin care se poate asigura viitorul Israelului ca un stat evreiesc și democratic, trăind în pace și siguranță cu vecinii săi. Este singurul mod prin care se poate asigura libertate și demnitate pentru poporul palestinian. Și este o modalitate importantă de a dezvolta interesele Statelor Unite în regiune.”

Comentariul meu:

Aha, e un conflict, asta sugerează două părți mai mult sau mai puțin egale. Deci, în calitate de „agent onest”, m-aș aștepta la un „devotament egal” față de ambele tabere dacă nu un echilibru egal al puterii. Spuneți că „președintele Obama a fost profund devotat Israelului și securității sale și acest devotament i-a călăuzit demersurile pentru stabilirea păcii în Orientul Mijlociu” – dar nu menționați aceeași preocupare pentru Palestina sau palestinieni. Deci, devotamentul este în primul și în primul rând față de Israel. S-ar putea să avem o problemă aici.

Spuneți că „soluția celor două state este singura modalitate de a asigura o pace justă și durabilă între israelieni și palestinieni.” Bun, să spunem că este o opțiune. Dar de ce este singura soluție? De ce un singur stat democratic nu este o soluție? Pentru că dumneavoastră presupuneți că Israelul trebuie să fie un stat evreiesc. După această logică, dacă Israelul nu este un stat evreiesc, nu poate să existe „o pace justă și durabilă.” Aceasta este o abordare Zionistă, cu siguranță există și alte abordări.

Spuneți că „este singura cale prin care se poate asigura viitorul Israelului ca un stat evreiesc și democratic” – evreiesc înțeleg. Dar democratic? Lăsând la o parte discriminarea instituționalizată a non-evreilor în „Israelul propriu-zis” care ar rămâne neschimbată și posibil chiar înrăutățită de o asemenea „soluție”, chestiunea unei democrații condiționate de purificarea etnică pentru a-i asigura o demografie majoritar evreiască – nu prea poate fi considerată „democratică.” Vă referiți mult mai târziu în discursul dumneavoastră la refugiații palestinieni într-un limbaj mai degrabă vag, chiar mai vag decât cel folosit în inițiativa arabă de pace din 2002 la care v-ați referit și păreți să păstrați și opțiunea ca acești refugiați să nu se întoarcă de fapt în Israel – într-adevăr, astfel de condiționări se află în centrul protecționismului manifestat față de statul evreiesc și se bazează, istoric și principial, pe epurarea etnică și pe „controlul demografic” ca parte din rațiunea sa de a fi. Acest aspect este și el o cauză majoră în discriminarea de care vorbim, la fel și repetatele avertismente în legătură cu acest „sector” al societății și cu iminenta sa „amenințare demografică.” Legea Partidelor împiedică facțiunile politice să se pronunțe împotriva principiului statului evreiesc, împământenind la nivel de instituții acest aspect discriminant. Îmi pare rău, văd caracterul evreiesc, dar nu îl văd pe cel democratic. Dacă vorbiți despre o democrație în VIITOR, atunci mă tem că trebuie să renunțați la „evreiesc.” Ori una, ori alta. Istoria a dovedit că ambele sunt imposibile.

Spuneți că „este singurul mod prin care se poate asigura libertate și demnitate pentru poporul palestinian” – dar am menționat deja o altă posibilitate cât și faptul că statul evreiesc pare să asigure diminuarea libertății și demnității poporului palestinian. Așa că nu sunt de acord, nu sunt de acord că aceasta este singura cale sau că este de fapt o cale.

Mai spuneți că „este o modalitate importantă de a dezvolta interesele Statelor Unite în regiune.” Asta vine la finalul pasajului introductiv și este poate cea mai interesantă frază din întreg paragraful. Aceste „interese ale Statelor Unite în regiune” – care sunt, mai exact? Acesta este, în mod evident, un termen general ce conține multe interese politice, militare și nu în ultimul rând, economice. Problema e că pentru aceste interese sunteți dispuși să asasinați. Așa cum remarca Noam Chomsky, conduceți cea mai extremă campanie teroristă globală cu drone ucigașe ce omoară oamenii care ar putea reprezenta un pericol pentru aceste „interese americane” (și martorii ocazionali). Mă tem că trebuie să privesc aceste „interese” cu un anumit scepticism, atunci când teroarea este folosită pentru a le apăra – mai ales când adesea nu primim descrierea exactă a acestor „interese”, care adesea sunt secrete.

Kerry:

„Vreau să subliniez că există un aspect important aici: slujba mea, mai presus de orice, este de a apăra Statele Unite ale Americii – de a susține și a apăra valorile și interesele noastre pe mapamond. Și dacă ar fi să rămânem nepăsători și știind că făcând asta am permite instalarea unei dinamici periculoase care ar crea un conflict și o instabilitate mai mare într-o regiune în care avem interese vitale, ar însemna că tratăm cu superficialitate responsabilitățile noastre. Din păcate, unii par să creadă că prietenia cu noi presupune ca SUA să accepte orice politică, făcând abstracție de interesele noastre, de pozițiile noastre, de cuvintele noastre, de principiile noastre – chiar după ce am cerut iar și iar ca acea politică să se schimbe. Prietenii trebuie să își spună adevărurile dureroase și prietenia presupune respectul reciproc.

Reprezentantul permanent al Israelului la Națiunile Unite, care nu susține soluția celor două state, a declarat după votul de săptămâna trecută că, citez, „ne-am fi așteptat ca cel mai mare aliat al Israelului să acționeze în concordanță cu valorile pe care le împărtășim” și să își exprime dreptul de veto în legătură cu această rezoluție. Mă simt obligat să răspund astăzi că Statele Unite chiar au votat în concordanță cu valorile lor, exact cum au făcut anterioarele Administrații americane în Consiliul de Securitate.”

  

Comentariul meu:

Spuneți că „slujba mea, mai presus de orice, este de a apăra Statele Unite ale Americii – de a susține și a apăra valorile și interesele noastre pe mapamond.” Da, am înțeles asta, dar deja am vorbit despre interese; și mă întreb care sunt „valorile” unui stat care nu se sfiește să aplice metodele terorismului global sub pretextul „războiului împotriva terorismului.” Găsesc oarecum cinice valorile dumneavoastră. „Prietenii trebuie să își spună adevărurile dureroase și prietenia presupune respectul reciproc”, spuneți. Dar nu mai departe de acum câteva săptămâni, vă plângeați că deși Israelul primește mai mult de jumătate din fondurile americane dedicate ajutorului financiar extern, liderii săi nu vă ascultă. Vă scuipă în față și ce primesc? O mărire de 7 miliarde de dolari pentru următorii 10 ani – de la 31 de miliarde (ultima înțelegere) la 38 de miliarde. Deci, ce spune asta despre sfidarea israeliană și cum rămâne cu spusul „adevărurilor dureroase”? Câtă umilință mai sunteți dispuși să înghițiți în cadrul acestei „prietenii speciale” și al „respectului reciproc”? Acum spuneți „adevărurile dureroase”? În ultima lună a administrației dumneavoastră, chiar înainte să părăsiți biroul?

Spuneți că „reprezentantul permanent al Israelului la Națiunile Unite, care nu susține soluția celor două state, a declarat după votul de săptămâna trecută că, citez, „ne-am fi așteptat ca cel mai mare aliat al Israelului să acționeze în concordanță cu valorile pe care le împărtășim” și să își exprime dreptul de veto în legătură cu această rezoluție. Mă simt obligat să răspund astăzi că Statele Unite chiar au votat în concordanță cu valorile lor, exact cum au făcut anterioarele Administrații americane în Consiliul de Securitate.” Dar nu prea e adevărat, domnule Kerry. Nu ați votat, de fapt. V-ați abținut. Administrațiile anterioare au lăsat să treacă multe rezoluții privind Israelul în Consiliul de Securitate (Reagan de exemplu a lăsat să treacă 21), Barack Obama a făcut cel mai puțin dintre toți președinții de după 1967, a fost de departe președintele american cel mai protector față de Israel. Într-adevăr, așa cum vă lăudați mai târziu, „această Administrație a fost cel mai bun prieten și mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea.” Vă mândriți cu asta. Dar vă mândriți și cu „votul”, vot care de fapt nu a avut loc, „în concordanță cu valorile americane” – lucru perfect logic, din moment ce aceste „valori” sunt foarte ambigue, mai ales când vine vorba de Israel. Spuneți că trebuie spuse „adevărurile dureroase”, dar când vine vorba să votați, le lăsați pe celelalte țări (pe restul lumii de fapt) să spună adevărurile dureroase sub forma rezoluției UNSC care afirmă un lucru mai mult decât evident: că toate coloniile israeliene sunt ilegale. Îi lăsați pe alții să spună adevărurile alea în timp ce voi vă lăsați pe spate în „neutralitatea” voastră.

Kerry:

„Nu reușesc să își dea seama că acest prieten, Statele Unite ale Americii, care a făcut mai multe pentru a sprijini Israelul decât orice altă țară, acest prieten care a blocat nenumărate eforturi de a delegitimiza Israelul, nu poate să fie loial față de valorile sale – sau chiar față de valorile democratice pe care Israelul afirmă că le susține – și nu poate să apere și să protejeze Israelul cum se cuvine dacă permite ca o soluție viabilă a celor două state să fie distrusă în fața ochilor săi. Și aceasta este cheia rezoluției: votul Națiunilor Unite s-a făcut pentru a proteja soluția celor două state. Pentru asta ne luptăm: pentru viitorul Israelului ca stat evreiesc și democratic, trăind în pace și siguranță alături de vecinii săi. Asta încercăm să păstrăm, pentru binele nostru și al lor.

De fapt, această Administrație a fost cel mai bun prieten și mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea. În acest moment, vreau să fiu foarte bine înțeles: nicio Administrație americană nu a făcut mai multe pentru securitatea Israelului decât cea a președintelui Barack Obama. Însuși prim-ministrul israelian a remarcat cooperarea noastră militară și la nivel de informații, citez, „fără precedent”. Exercițiile noastre militare sunt mai avansate ca niciodată. Sprijinul nostru pentru scutul antirachetă Iron Dome a salvat nenumărate vieți israeliene. Am sprijinit în mod absolut dreptul Israelului de a se apăra, inclusiv în timpul acțiunilor din Gaza care au stârnit mari controverse.

Încă și încă o dată am demonstrat că protejăm spatele Israelului. Ne-am opus cu putere campaniilor internaționale de boicotare a Israelului, ne-am opus oriunde și oricând i-a fost atacată legitimitatea și am luptat pentru includerea sa în sistemul U.N. În toiul crizei noastre economice și deficitelor de buget, am crescut în mod repetat finanțarea acordată Israelului. De fapt, mai mult de jumătate din întreaga noastră finanțare militară externă merge la Israel. Și în toamna aceasta am încheiat un acord istoric de 38 de miliarde de dolari care depășește orice pachet de asistență militară pe care Statele Unite l-au oferit vreodată vreunei țări, bani care vor fi investiți în sisteme de apărare de ultimă oră și vor susține superioritatea militară a Israelului pentru mulți ani de acum încolo. Atât de mare este sprijinul nostru.”

Comentariul meu:

Spuneți că „nu reușesc să își dea seama că acest prieten, Statele Unite ale Americii, care a făcut mai multe pentru a sprijini Israelul decât orice altă țară, acest prieten care a blocat nenumărate eforturi de a delegitimiza Israelul, nu poate să fie loial față de valorile sale – sau chiar față de valorile democratice pe care Israelul afirmă că le susține – și nu poate să apere și să protejeze Israelul cum se cuvine dacă permite ca o soluție viabilă a celor două state să fie distrusă în fața ochilor săi.”

Dar numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte de a avertiza că „vin turmele de arabi să voteze”, Netanyahu și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru inconfundabil. Și platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată, „respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar? Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta „valorile” reale ale Israelului? Spuneți că „această Administrație a fost cel mai bun prieten și cel mai mare suporter al Israelului, dând dovadă de un devotament neclintit în a-i asigura securitatea și a-i proteja legitimitatea.” Mă întreb adesea în legătură cu această „protejare a legitimității.” De ce are nevoie de atât de multă protecție? Oare pentru că lumea o urăște? Sau pentru că de fapt legiferează o politică ilegală?

Spuneți „am sprijinit în mod absolut dreptul Israelului de a se apăra, inclusiv în timpul acțiunilor din Gaza care au stârnit mari controverse.” A, da. În timpul acelor 51 de zile de moarte și distrugere din 2014, Obama ținea mereu prim-planul accentuând „dreptul Israelului la autoapărare”, drept pentru care a trebuit să masacreze peste 550 de copii și să bombardeze familii întregi. Se aflau în calea autoapărării sale.

Spuneți „ne-am opus cu putere campaniilor internaționale de boicotare a Israelului, ne-am opus oriunde și oricând i-a fost atacată legitimitatea” – așa e, v-ați opus protestelor populare care încearcă să sancționeze Israelul pentru violarea sistematică și instituționalizată a legii internaționale, boicoturile fiind o formă de exprimare protejată prin lege, dar legile anti-BDS ce acționează împotriva Primului Amendament vă mătură țara la fel ca în Franța, Marea Britanie sau Canada. Toate astea în numele „valorilor israeliene”. Nu cred că e ceva cu care să te mândrești dar văd că dumneavoastră domnule Kerry o faceți.

„Și în toamna aceasta am încheiat un acord istoric de 38 de miliarde de dolari care depășește orice pachet de asistență militară pe care Statele Unite l-au oferit vreodată vreunei țări, bani care vor fi investiți în sisteme de apărare de ultimă oră și vor susține superioritatea militară a Israelului pentru mulți ani de acum încolo. Atât de mare este sprijinul nostru.” Da, Kerry, așa este. Mai degrabă, sprijin necondiționat. Admonestați Israelul, dar când ar trebui să luați măsuri nu o faceți, ba îi mai dați și bani ca să vă plângeți apoi că nu vă ascultă.

Păi știi ceva domnule Kerry, mie mi-a cam ajuns cu discursul matale, nu te mai ascult. Am și eu o limită.

https://www.facebook.com/jonathan.ofir/posts/10154531682549342