Organizația extremistă Lehava răspândește anarhia în Ierusalim

Gruparea de extremă-dreapta alimentează ura și își incită adepții la violență împotriva palestinienilor, spun analiștii. Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni.

de Jonathan Cook

Ierusalim – în iulie, patru tineri în tricouri negre cu însemnele galbene distincte l-au abordat pe „A” când acesta a coborât dintr-un taxi în centrul Ierusalimului pentru a se întâlni cu niște prieteni. L-au întrebat cât e ora. Suspicioși în legătură cu accentul său, l-au întrebat direct: „Ești arab?”

„În momentul în care am spus 'da', unul dintre ei mi-a tras un pumn în ochi. Ceilalți au sărit pe mine și au început să mă lovească peste tot. Erau mulți oameni în zonă, dar niciunul nu a fost interesat de ce se întâmpla și nimeni nu a încercat să mă ajute.”

„A” a reușit să scape și să fugă într-un restaurant din apropiere, unde lucra un prieten și să se ascundă înăuntru. „Dacă nu aș fi reușit să scap m-ar fi omorât”, spune el.

Mărturia sa filmată este una dintre cele câteva ale palestinienilor din Ierusalim atacați violent de activiștii evrei de extremă-dreapta. Temându-se de represalii, majoritatea victimelor au acceptat să depună mărturie numai cu condiția ca identitatea lor reală să nu fie dezvăluită.

Atacurile au fost săvârșite de o grupare de extremă-dreapta numită Lehava, sau Flacăra în ebraică, un acronim pentru Organizația pentru Prevenirea Hibridizării în Țara Sfântă. Condusă de un rabin de extremă-dreapta, Ben-Zion Gopstein, Lehava respinge interacțiunile dintre evrei și palestinieni.

Înființată în 2009, Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni. Pe lângă cei 300.000 de palestinieni din Ierusalim, aproximativ 1,7 milioane din cetățenii Israelului sunt palestinieni de origine, reprezentând aproape o cincime din populație.

Se crede că Lehava încearcă să își extindă raza de acțiune în mai multe orașe „mixte” ale Israelului în care un număr mic de cetățeni palestinieni trăiesc în cartiere apropiate de israelienii evrei.

În 2014, aproximativ 200 de suporteri Lehava – mulți dintre ei purtând tricourile grupării inscripționate cu cuvintele „garda evreiască de onoare” – au protestat gălăgios lângă nunta unui bărbat palestinian cu o evreică ce se convertise la islam, în Jaffa, lângă Tel Aviv. Unii aveau pancarte cu sloganul: „Hibridizarea este un Holocaust”.

http://www.jpost.com/Israel-News/Police-to-be-out-in-force-as-extremists-plan-to-protest-Arab-Jewish-wedding-371338

Între timp, străzile Ierusalimului sunt împânzite cu abțibilduri imprimate în arabă cu avertizarea „Nici să nu te gândești la o fată evreică” și în ebraică „Feriți-vă de goimi [un termen peiorativ pentru non-evrei] – vă vor pângări”.

Membrii hardcore ai grupării Lehava sunt de ordinul a câteva sute, potrivit organizației Religious Action Centre, care a filmat mărturiile. Dar crede că Gopstein poate atrage sprijinul a mai multor mii de oameni.

David Sheen, un jurnalist israelian care a scris mulți ani despre grupările de extremă-dreapta, a declarat pentru Al Jazeera: „Scopul organizației Lehava este de a instiga tinerii evrei, de a-i scoate în stradă și de a crea o forță de luptă care să ajute la purificarea etnică a palestinienilor din zonele principale ale Ierusalimului”.

Alții își fac griji în legătură cu efectul mai larg al incitării Lehavei asupra climatului opiniei populare din Israel.

Aviv Tartasky, un anchetator al Ir Amim, un grup israelian ce luptă pentru tratamentul egal al palestinienilor din Ierusalim, ne-a spus: „Ideea salvării femeilor evreice de arabi – readucerea acestora la iudaism – se bucură un mare sprijin în rândul israelienilor, inclusiv printre cei de stânga. Atitudinea majorității evreilor israelieni este: deși nu vă aprobăm metodele, violența, vă susținem scopurile.”

Contactat de Al Jazeera, Gopstein a refuzat să vorbească. Însă, într-un discurs de anul trecut, acesta a solicitat „luarea de măsuri” pentru a pune capăt coexistării, numind-o „un cancer periculos”. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4610561,00.html Liderii Lehava au fost membri activi ai grupării Kach, un grup anti-arab care a fost scos în afara legii în 1994 după ce unul dintre adepții săi a împușcat 29 de palestinieni ce se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron.

Luna trecută, Gopstein a participat la un eveniment în memoria fondatorului mișcării Kach, rabinul Meir Kahane. La raliu, a fluturat o cârpă de șters praful în fața lui Lucy Aharish, singura renumită  prezentatoare TV ce face parte din minoritatea palestiniană a Israelului, spunând că ar spăla pe jos cu ea.

Gopstein, care trăiește în Kiryat Arba, o colonie israeliană din apropierea orașului palestinian Hebron, una dintre cele mai violente colonii din Cisiordania, a fost studentul lui Kahane. A fost arestat în 1990 fiind suspectat că ar fi omorât un cuplu palestinian, în ceea ce a părut a fi o răzbunare pentru asasinarea lui Kahane, dar a fost eliberat.

                                        Gopstein (stânga) la o întrunire Lehava.

Înainte de a fi interzisă, mișcarea Kach sprijinea deschis expulzarea violentă a palestinienilor din regiune sub sloganul „arabii în statele arabe și evreii în Sion”. Ca și Lehava, una dintre principalele sale activități era împiedicarea amestecării evreilor cu palestinienii.

Sheen spune că Lehava a „creat un brand recognoscibil imediat care este despre puritatea rasială. Este o nouă versiune a mișcării Kach. Nu pot folosi aceleași sloganuri fără să încalce legea, dar asemănările sunt evidente.” Ambele organizații folosesc aceleași culori în embleme, negru și galben – a lui Kach era un pumn, Lehava folosește o flacără.

                                                     Emblema Lehava

                                                         Emblema Kach

„Când exista Kach în anii 1980, era considerată atât de rasistă încât era asemănată cu nazismul și era boicotată de celelalte partide din parlament. Era văzută ca întrecând orice limită”, spune Sheen. „Acum face parte din maintream. Are suporteri chiar și în partidul Likud [al prim-ministrului Benjamin Netanyahu], care sunt foarte fericiți să o acopere.”

Yehuda Glick, un activist de extremă-dreapta apropiat de Goldstein, care cere înlocuirea moscheii Al-Aqsa din Ierusalim cu un templu evreiesc, a devenit membru Likud al parlamentului în luna mai. Legăturile Lehavei cu mișcarea Kach au fost evidente în timpul verii când gruparea a găzduit o serie de tabere de antrenament de luptă în sudul Cisiordaniei pentru a învăța tinerii artele marțiale. Printre cei care l-au asistat pe Gopstein au fost Itamar Ben Gvir și Noam Federman, doi foști lideri ai mișcării Kach care i-au învățat pe tineri tehnici de a face față interogatoriilor de tip Shin Bet.

                                          Tabără de antrenament Lehava

Pe măsură ce suporterii Lehavei s-au înmulțit și au căpătat tot mai multă încredere, părți mari ale centrului Ierusalimului au devenit rapid zone interzise palestinienilor după căderea întunericului. Victimele, precum și liderii religioși și organizațiile pentru drepturile omului s-au plâns că poliția israeliană închide ochii în fața valului de intimidări și violențe.

„Au loc linșaje pe străzile Ierusalimului, cauzate de ura față de arabi și poliția nu investighează” a spus Steven Beck, purtător de cuvânt pentru Religious Action Centre. Centrul, care promovează egalitatea și justiția socială în Israel, a înregistrat video mărturiile victimelor Lehavei ca parte dintr-o campanie numită „Lehava arde Ierusalimul”. Această campanie avertizează: „Terorismul evreiesc nu este creat din neant. Este alimentat de incitare ideologică și ură răspândită de rabini extremiști.”

„H”, care a fost atacat de două ori în acest an, a înaintat o plângere poliției după ce a fost înjunghiat în spate și în umăr de o bandă Lehava. „Până acum nu s-a luat nicio măsură. Poliția este cu ei, îi acoperă.”

O altă victimă, Jamal Julani, a fost băgată în comă de un grup Lehava, când avea 17 ani. Investigatorii i-au spus că niciuna dintre camerele de supraveghere din zonă nu funcționa, deși atacul a avut loc în apropierea a două bănci. „Cum este posibil? Nu înțeleg. Sunt poate 10 camere acolo. Cum nu funcționa niciuna dintre ele?”

Ca alții, „H” spune că a rămas marcat fizic și emoțional. Speriat de atacuri, spune:  „Mi-e teamă să ies singur. Chiar dacă încerc să ripostez lumea strigă 'Teroristule, teroristule'. Dacă trece un polițist și vede incidentul...eu o să fiu ăla împușcat.”

Cei 300.000 de palestinieni din Ierusalimul de Est, pe care Israelul l-a anexat ilegal în 1967, au permise de rezidență, permise care le dau voie să trăiască și să muncească în Israel. Mulți merg în centrul Ierusalimului pentru viața de noapte și cumpărăturile care nu sunt disponibile în cartierele lor amărâte, sau să lucreze în restaurantele și magazinele evreiești.

Atunci au loc multe dintre aceste atacuri, Lehava susținând că bărbații palestinieni se folosesc de aceste vizite ca să se vadă cu femei evreice.

Sunt tot mai multe cereri de scoatere în afara legii a mișcării Lehava după ce trei susținători ai acesteia au fost găsiți vinovați de incendierea singurei școli binaționale din Ierusalim, pentru copiii evrei și palestinieni. Trei pereți au fost mânjiți cu sloganuri rasiste, cum ar fi „Stop hibridizării” și „Nu coexistenței cu cancerul”.

Anul trecut, se spunea că Moshe Yaalon, atunci ministrul apărării, se gândește să scoată Lehava în afara legii. În august însă, Shin Bet-ul, serviciul intern de informații al Israelului, a spus că nu există dovezi în baza cărora să recomande interzicerea grupării. Actualul ministru al apărării, Avigdor Lieberman, de la partidul de extremă-dreapta Yisrael Beiteinu, e puțin probabil să pună capăt activităților Lehavei.

Între timp, Lehava a cerut boicotarea firmelor din Ierusalim care angajează palestinieni. Anumite persoane spun că gruparea intimidează și proprietarii de apartamente care închiriază palestinienilor. Dan Biron, proprietarul restaurantului Birman din centrul Ierusalimului a spus că palestinienii din personalul său au fost ținta atacurilor în patru ocazii separate.

O dată, spune el, o gloată a venit la restaurantul său, cerându-i să-i dea palestinienii pe mână. „Trimite-i afară să-i putem omorî”, își amintește acesta. S-a păstrat tare pe poziție până când au plecat. „E anarhie în Ierusalim. Poliția nu aplică legea aici”, a mai spus el. „Sunt criminali care se plimbă nestingheriți, golani care bat oamenii și poliția nu face nimic.”

Și creștinii din oraș sunt luați în vizor tot mai mult.

În decembrie anul trecut, Gopstein, liderul Lehavei, i-a numit pe palestinieni „vampiri care sug sângele” și a cerut să fie expulzați din Israel. Cu câteva luni în urmă a spus la o întâlnire că susține incendierea bisericilor pentru a împiedica „venerarea idolilor”. Liderii religioși îi suspectează pe membrii Lehava că ar fi în spatele unui val recent de vandalizare a locurilor creștine din Ierusalim și a intimidării preoților și călugărițelor.

Zeci de tineri Lehava conduși de Gopstein au făcut scandal în septembrie la concertul unui cor armean palestinian la un festival de muzică dintr-un mall din Ierusalim. Cântăreții au fost forțați să plece după ce tinerii Lehava au strigat la ei „Ucigași de evrei!” și „Plecați în Siria!”.

Vaticanul a înaintat o plângere procurorului general al Israelului din partea episcopilor locali, cerând ca Gopstein să fie condamnat pentru incitare la violență.

http://www.jpost.com/Christian-News/Vatican-calls-on-A-G-to-indict-settler-leader-Gosptein-following-endorsement-of-burning-churches-411606

Wadie Abu Nassar, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Latine a Ierusalimului, a declarat pentru Al Jazeera că autoritățile israeliene nu au răspuns. „Gopstein continuă să spună lucruri rasiste și instigatoare la ură în public, așa că nu se poate să nu ne întrebăm de ce nu s-au luat măsuri împotriva sa. Pare a fi imun.”

A adăugat: „Există în mod clar printre membrii acestui guvern un sprijin pentru grupările de extremă-dreapta ca Lehava”.

În ciuda retoricii instigatoare la ură și a legăturilor cu atacurile, Lehava a primit în trecut finanțări semnificative din partea guvernului israelian – în jur de 180.000 de dolari printr-o fundație de caritate de același tip, Hemla. Aceasta administrează un azil pentru „reabilitarea” femeilor evreice „salvate” din căsătoriile cu palestinienii.

http://www.haaretz.com/israel-news/a-strange-kind-of-mercy-1.364417

Media israeliană a dezvăluit luna aceasta că finanțarea către Hemla aproape s-a dublat, ajungând la 350.000 $. În mod oficial, Gopstein a tăiat legăturile Lehavei cu Hemla acum doi ani. Însa, arhivarul ONG-urilor se pare că a avertizat că legăturile secrete dintre cele două au continuat și a recomandat o anchetă.

Au existat de asemenea suspiciuni privind niște legături strânse între poliția israeliană și Lehava. Aceste suspiciuni au fost amplificate în februarie când s-a aflat, ca urmare a unei investigații a activităților lui Gopstein, că un ofițer al Poliției de Graniță a furnizat grupării detalii despre femei evreice care au relații cu palestinieni.

Tartasky, de la Ir Amim, a spus pentru Al Jazeera: „Cultura predominantă în poliție nu îi privește pe palestinieni ca pe niște locuitori potriviți pentru Ierusalim. Polițiștii consideră că rolul lor este de a-i proteja pe evrei de palestinieni, nu invers.”

El a mai spus că și politicienii din Ierusalim au contribuit la impresia că palestinienii nu au ce căuta în oraș. „Primarul [Nir Barkat] nu a făcut nici măcar o singură declarație împotriva celor de la Lehava, deși incită la violență și atacă oameni în inima orașului său. Acest lucru a transmis un mesaj clar că Lehava are protecție.”

Această impresie a fost subliniată și de declarațiile adjunctului lui Barkat, Meir Turgeman, în septembrie, după arestarea unui locuitor al Ierusalimului, Mesbah Abu Sabih, bănuit că ar fi ucis doi israelieni. Turgeman a spus că va „pedepsi” populația palestiniană a Ierusalimului de Est pentru „comportamentul animalic...Nu au mai rămas morcovi, doar bețe.”

Micky Rosenfeld, un purtător de cuvânt al poliției, a negat că poliția nu ar lua în serios violența grupării Lehava. „A crescut numărul patrulărilor în centrul Ierusalimului pentru a preveni astfel de incidente”, a declarat pentru Al Jazeera. El a adăugat că poliția „dispersează” găștile Lehava imediat ce sunt identificate.

Autoritățile judiciare au fost acuzate și ele că nu au reușit să țină în frâu Lehava. Beck a spus că Religious Action Center a înaintat 25 de plângeri procurorului general împotriva lui Gopstein pentru incitare, dar nu a primit niciun răspuns. În aprilie, un judecător din Ierusalim a emis o hotărâre potrivit căreia Gopstein ar fi făcut o „greșeală nevinovată” bătând doi activiști evrei de stânga când au intrat într-o colonie din Cisiordania.

Gopstein a susținut că a crezut că sunt palestinieni. Materialul video arată cum poliția israeliană le arestează pe cele două victime, nu pe Gopstein. Unul dintre serviciile publice ale organizației Lehava este o linie telefonică unde evreii israelieni pot informa în legătură cu membri ai familiei sau prieteni care au relații cu non-evrei. Beck spune: „Lehava a perpetuat o minciună cum că mii de femei evreice ar fi ținute împotriva voinței lor în căsnicii abuzive cu palestinieni. Pentru a trezi ura și a incita la violență.”

În realitate, cifrele oficiale arată că oricum există puține căsătorii între evrei și palestinieni. În 2011, anul în care au fost făcute publice asemenea cifre, au existat numai 19 astfel de căsătorii. Însă grupul a pus repede împiedicarea hibridizării pe agenda de lucru. În lunile recente, ministrul educației a interzis să mai apară în programa școlară două celebre romane evreiești care au ca subiect iubirea dintre evrei și arabi. Sondajele arată că mulți evrei israelieni rezonează cu poziția grupării Lehava privind relațiile sentimentale și sexuale mixte. Un sondaj din 2007 arăta că mai mult de jumătate cred că mariajele mixte între evrei și palestinieni reprezintă o „trădare”.

În 2013, cifre similare au spus că își doresc palestinienii, inclusiv cei cu cetățenie israeliană, expulzați din regiune. http://www.timesofisrael.com/plurality-of-jewish-israelis-want-to-expel-arabs-study-shows/

Însă, unii evrei israelieni din Ierusalim au început să riposteze față de gruparea Lehava. Din 2014, un grup numit "Talking in the Square" a început să organizeze contra-demonstrații în piața Sion, acolo unde Lehava organizează marșuri săptămânale. Unul dintre activiști, Ossnat Sharon, spune că popularitatea tot mai mare a mișcării ar trebui privită ca o „reacție” la prezența tot mai numeroasă a palestinienilor în centrul Ierusalimului în anii recenți. Tot mai mulți palestinieni vin în centrul orașului, spune Sharon, deoarece cartierele lor au fost tăiate, în apropiere de Ramallah și alte orașe palestiniene ale Cisiordaniei, de zidul de separație.

Liniile de transport public mai bune după ce Israelul și-a deschis rețeaua feroviară au contribuit și ele la faptul că tot mai mulți palestinieni caută locuri de muncă și distracție în centrul Ierusalimului. „Popularitatea tot mai accentuată a grupării Lehava arată cât de puțin își doresc unii israelieni să vadă palestinieni în ceea ce ei consideră că este orașul lor”, a adăugat Ossnat Sharon. „Prezența crescândă a palestinienilor în centrul Ierusalimului a amplificat abuzurile și extremismul în rândul evreilor.”

http://www.aljazeera.com/news/2016/10/israel-lehava-stirs-anarchy-jerusalem-161025100901588.html

Părăsind ghettoul zionist (de Ari Şavit)

Ne-am întâlnit cu 25 de ani în urmă. Exact cu 25 de ani în urmă. Avraham – Avrum – Burg şi cu mine participam atunci la un mic grup de soldaţi şi ofiţeri în rezervă care se pronunţau împotriva Primului Razboi cu Libanul. Ne numeam “Soldaţi Împotriva Tăcerii”. Foarte repede Avrum ne-a părasit. În timpul marii demonstraţii a celor 400.000 [marşul pentru pace de la Tel Aviv, care a urmat masacrului de la taberele de refugiaţi din Beirut Sabra şi Şatila din Septembrie 1982], a devenit un star şi s-a îndreptat imediat spre politică. La început a fost unul dintre aghiotanţii lui Şimon Peres. Apoi a fost marea speranţă a Tinerei Gărzi a Partidului Laburist. După care preşedintele Agenţiei Evreieşti, Preşedinte al Knessetului, candidat pentru preşedinţia laburiştilor.

Apoi, dintr-o dată, în urmă cu trei ani, Burg a lăsat totul baltă şi a plecat. A plecat să-şi umple buzunarele. S-a lăsat ademenit într-o înţelegere de privatizare dubioasă şi în cele din urmă ratată. A fost bârfit în ziare, anchetat de stat, investigat de poliţie. Şi în tot acest timp a scris o carte.

În tot acest timp a formulat puternicile intuiţii din “Înfrângerea lui Hitler”.

Burg nu o va admite, dar din punctul său de vedere cartea pe care o lansează acum, în Hebrew Book Week, este o carte profetică. O carte care intenţionează să acopere regatul cu profeţie. Pentru alţii, cartea nu va fi uşor de definit. Ea conţine gânduri profunde despre Israel şi zionism, o comparaţie puternică între Israel şi Germania, criticism tranşant la adresa spânzurării lui Eichmann, reflecţii despre Iudaism în era globalizării şi amintiri despre casa tatălui său.

Yosif Burg, refugiatul de la Dresda, conferă cărţii o anume căldură care nu poate fi găsită în cuvintele mânioase ale fiului său. Într-adevăr, spre sfârşit optimistul Avrum caută să-şi transforme elogiul într-o cântec de victorie, dar încercare nu este pe deplin convingătoare. Israelul din “Înfrângeerea lui Hitler” este un loc foarte aspru. Brutal şi imperialist, cu chef de harţă şi insular. Un loc al relaţiilor umane superficiale, al banditismelor de tot felul, lipsit de inspiraţie spirituală.

Am fost şocat de această carte. Am văzut în ea renunţarea la israelicitate a unui coleg israelian. Am văzut-o ca pe un atac unidimensional şi lipsit de empatie împotriva experienţei israeliene. Totuşi, dialogul cu Avrum a fost revelator. Ne-am supărat unul pe celălalt şi am ridicat vocile, ne-am cântărit războinic ca doi gladiatori răniţi în arenă. Nu te poţi despărţi de Avrum cel care a fost. Nu te poţi despărţi de educaţia, de logica, sau de abilitatea lui de a pune degetul pe rană. Poate din cauza asta ne înfurie atât de mult pe toţi. Prieten sau predator, frate sau dezertor. Avrum Burg, am citit noua ta carte, “Înfrângerea lui Hitler”, ca pe o despărţire de zionism. Mă înşel? Încă mai eşti un zionist?

“Sunt fiinţă omenească, sunt evreu şi sunt israelian. Zionismul a fost un instrument care m-a ajutat să trec de la starea evreiască a fiinţei la starea israeliană a fiinţei. Cred că Ben-Gurion a fost cel care a spus că mişcarea zionistă a fost eşafodajul cu care am construit o casă, şi care ar trebui să fie abandonat după proclamarea statului.”

Deci confirmi că nu mai eşti zionist?

“Deja la Primul Congres Zionist, zionismul lui Herzl îl înfrângea pe acela al lui Ahad Ha’am. Cred că secolul XXI ar trebui să fie secolul lui Ahad Ha’am. Trebuie să-l lăsăm pe Herzl în spate şi să ne îndreptăm spre Ahad Ha’am.”

Asta înseamnă că nu mai găseşti noţiunea de stat evreiesc acceptabilă?
”Nu mai merge. Definirea statului Israel ca stat evreiesc este cheia sfârşitului lui. Un stat evreiesc e exploziv. E dinamită.”

Şi un stat evreiesc democratic?

“Oamenii găsesc asta foarte confortabil. E drăguţ. E şmalţy. E nostalgic. E retro. Dă un sens de plenitudine. Dar “evreiesc democratic” este nitroglicerină.”

Trebuie să schimbăm imnul naţional?

“Imnul naţional este un simbol. Aş fi gata să-l schimb cu o realitate în care fiecare lucru e la locul lui şi doar simbolul este călcat în picioare.”

Trebuie să schimbăm Legea Reîntoarcerii?

“Trebuie să deschidem discuţia. Legea Reîntoarcerii este o lege apologetică. Este imaginea în oglindă a lui Hitler. Nu vreau ca Hitler să-mi definească identitatea.”

Ar trebui dizolvată Agenţia Evreiască?

"Pe vremea când eram preşedinte al Agenţiei Evreieşti, am sugerat schimbarea numelui ei din Agenţia Evreiască pentru Pământul Israelului în Agenţia Evreiască pentru Societatea israeliană. Este loc pentru instrumente filantropice. Dar în centrul experienţei ei are de lucrat cu toţi cetăţenii Israelului, inclusiv arabii.”

Scrii în cartea ta că zionismul este zionism catastrofic, deci nu eşti doar post-zionist ci anti-zionist. Şi spui că din anii ’40, elementul catastrofal a fost integrat zionismului. Rezultă că eşti anti-zionist.

“Ahad Ha’am l-a acuzat pe Herzl că întreg zionismul lui îşi are sursa în anti-semitism. El s-a gândit la altceva, la Israel ca centru spiritual – linia lui Ahad Ha’am nu a murit, şi acum a venit timpul să câştige forţă. Zionismul nostru agresiv îndreptat împotriva lumii este dezastros.”

Dar nu este vorba doar de problema zionistă. Cartea ta este anti-israeliană, în cel mai adânc sens. Este o carte din care emană scârba pentru israelicitate.

“Când am fost copil eram evreu. În limbajul prevalent aici: un băiat evreu. Am urmat heder-ul [şcoală religioasă]. Am fost educat de foşti studenţi yeşiva. După care, în cea mai mare parte a vieţii mele am fost israelian. Limbaj, semne, mirosuri, gusturi, locuri. Totul. Azi nu mai este suficient pentru mine. În situaţia mea de azi, sunt dincolo de israelism. Din cele trei identităţi care mă definesc – omenească, evreiască şi israeliană – simt că elementul israelian dăunează celorlalte două.

Poziţia ta este conciliatorie şi umanistă din acest punct de vedere. Dar dincolo de această atitudine dezvolţi un punct de vedere foarte brutal la adresa israelicităţii şi a israelienilor. Spui lucruri îngrozitoare despre noi.

“Cred că am scris o carte de dragoste. Dragostea doare. Dacă aş fi scris o carte despre Nicaragua, nu mi-ar fi păsat. Dar vin dintr-un loc de durere sfâşietoare. Îmi văd dragostea paralizată. Îmi văd societatea, locul în care am crescut şi casa mea în curs de distrugere.”

Dragoste? Scrii că israelienii înţeleg numai limbajul forţei. Dacă cineva ar fi scris că arabii înţeleg numai de forţă, ori că turkmenii înţeleg numai de forţă, ar fi imediat etichetat drept rasist, şi pe bună dreptate.

"Nu poţi desprinde din context o propoziţie şi să spui că aceasta este întreaga carte."

Nu e vorba doar de o propoziţie. Se repetă. Spui că avem forţă, enorm de multă forţă şi doar forţă. Spui că Israelul este un ghettou zionist, un loc imperialist şi brutal care crede doar în el însuşi.

“Uită-te la Războiul din Liban. Oamenii s-au întors de pe câmpul de luptă. Au fost anumite izbânzi, anumite eşecuri, lucrurile au ieşit la iveală. Te-ai aştepta ca oamenii din vârful piramidei şi chiar cei de dreapta să înţeleagă că atunci când Armatei de Apărare Israeliene (AAI) i se permite să câştige, nu câştigă. Forţa nu este o soluţie. Apoi vine Gaza, şi care este discursul privind Gaza? O să-i zdrobim, o să-i ştergem de pe faţa pământului. Nimeni nu a priceput nimic. Nimeni. Şi nu e vorba doar de la naţiune la naţiune. Uită-te la relaţiile dintre oameni. Ascultă conversaţiile private. Nivelul violenţei de pe străzi, discursul femeilor în vârstă. Uită-te la oglinda din faţa Israelului.”

Ceea ce spui este că problema nu rezidă doar în ocupaţie. În ochii tăi, Israelul ca întreg este o mutaţie oribilă.

“Ocupaţia este doar o mică parte. Israelul e o societate înfricoşătoare. Dacă vrei să priveşti în faţă sursa obsesiei pentru forţă şi s-o dezrădăcinezi, trebuie să găseşti frica. Şi meta-frica, frica primară sunt cele şase milioane de evrei care au pierit în Holocaust.”

Aceasta este teza cărţii. Nu eşti primul care o propui, dar o formalizezi foarte acut. Susţii că suntem nişte handicapaţi psihic. Suntem cuprinşi de uscăciune şi de teamă, utilizăm forţa pentru că Hitler ne-a cauzat daune psihice de neşters.

“Da.”

Ei bine, sunt în dezacord, şi afirm că descrierea ta este distorsionată. Nu e chiar aşa de rău ca şi cum am trăi în Islanda şi ne-am imagina că suntem împresuraţi de nazişti care de fapt au dispărut în urmă cu 60 de ani. Suntem înconjuraţi de ameninţări reale. Suntem una dintre cele mai ameninţate ţări din lume.

“Adevăratul clivaj israelian de azi este acela dintre cei care cred şi cei cărora le este frică. Marea victorie a dreptei israeliene în luptă pentru sufletul politic israelian constă în modul în care l-a îmbibat aproape în totalitate cu paranoia absolută. Accept că sunt anumite dificultăţi. Dar sunt ele insurmontabile? Este fiecare inamic un Auschwitz? Este Hamas o calamitate?”

Eşti arogant şi dispreţuitor, Avrum. Nu ai nici un fel de empatie pentru israelieni. Îl tratezi pe evreul israelian drept paranoic. Dar în vreme ce stereotipul prinde, anumiţi paranoici chiar sunt persecutaţi. La momentul discuţiei noastre, Ahmadinejad a spus că zilele noastre sunt numărate. A promis eradicarea noastră. Nu, el nu este Hitler. Dar nu este nici un miraj. Este o ameninţare reală. El este lumea reală – o lume pe care tu o ignori.

”Afirm că în acest moment, Israelul este o traumă în aproape toate dimensiunile sale. Şi nu este o problemă doar teoretică. N-ar fi abilitatea noastră de a trata cu Iranul mult mai bună dacă am reînnoi abilitatea Israelului de a avea încredere în celelalte ţări? N-ar fi mai corect dacă n-am aborda problema de capul nostru, ci mai degrabă ca o piesă dintr-o aliniere mondială alături de Bisericile creştine, alături de guverne şi în cele din urmă de armate?

În loc de asta, noi spunem că nu avem încredere în restul lumii, că ei ne vor abandon, şi aici repetăm întoarcerea lui Chamberlain de la München cu umbrela neagră, şi-i vom bombarda de capul nostru.”

În cartea ta nu suntem doar victimele naziştilor. În cartea ta suntem aproape iudeo-nazişti. Eşte precaut. De fapt nu spui că Israelul este Germania nazistă. Dar ajungi foarte aproape. Spui că Israelul este o Germanie pre-nazistă. Israelul este Germania lăsată în voia naziştilor.

“Da. Am pornit cartea din cel mai trist punct. Ca o jelanie, dar spre pierderea Israelului. În perioada în care am scris cartea titlul ei s-a vrut “Hitler a câştigat”. Eram sigur că totul s-a sfârşit. Dar încet am descoperit aspecte care m-au îndreptăţit să consider că nu totul e pierdut. Şi l-am descoperit pe tatăl meu ca reprezentativ pentru evreimea germană, aşa cum a fost pe vremea ei. Aceste două teme domină cartea de la începutul şi până la sfârşitul ei. La sfârşit, sunt o persoană optimistă, şi sfârşitul cărţii este şi el optimist.”

Sfârşitul poate fi optimist, dar de-a lungul tuturor paginilor sale cartea pune în mod repetat semnul egal între Israel şi Germania. Este acest lucru realmente justificat? Există o bază suficient de sigură pentru o analogie Israel-Germania?

“Nu e ştiinţă exactă, dar am să-ţi enumerez câteva dintre elementele care predomină: senzaţia puternică de insultă naţională, sentimentul că lumea ne-a respins, pierderi de război inexplicabile. Şi, ca un rezultat, centralitatea pe care militarismul o ocupă în identitatea noastră. Locul pe care îl ocupă ofiţerii în rezervă în cadrul societăţii noastre. Numărul israelienilor înarmaţi de pe străzi. Spre ce se îndreaptă roiul ăsta de oameni înarmaţi? Ei exprimă public sloganul: “Arabii afară.”

Ce spui tu de fapt este că avem viruşii nazismului în noi.

“Termenul ‘nazism’ este extrem de încărcat.”

Avrum Burg scrie în noua sa carte: “Este uneori foarte dificil pentru mine să fac distincţia dintre naţional-socialismul primitiv şi anumite doctrine naţionaliste culturale [israeliene] ale zilelor noastre.”

”Există o diferenţă între a spune ‘nazism’ şi ‘naţional-socialism’. Nazismul este o imagine foarte gravă, în noi ajunge până la ultimele sale consecinţe.”

Ok, să lăsăm nazismul. Eşti îngrijorat de un dezastru fascist în Israel?

“Cred că îl avem deja.”

Chiar crezi că sloganele rasiste care, în mod curios, chiar apar pe străzile Ierusalimului, sunt înrudite cu sloganele anilor ’30 din Germania?

“Consider că nu plivim extremismele cu toată puterea noastră. Şi aud voci din Sderot... O să distrugem, o să omorâm şi o să expulzăm. Apoi mai este discursul transferist din guvern... Am încălcat atât de multe linii roşii în ultimii câţiva ani. Şi ajungi să te întrebi care va fi următoarea linie roşie pe care o vom călca în picioare.”

În carte te întrebi şi răspunzi: “Am o intuiţie foarte puternică”, scrii tu, “că sunt şanse foarte mari ca viitorul Knesset al Israelului... să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să utilizeze metode administrative pentru a împiedica angajarea arabilor de către evrei ca femei de serviciu şi muncitori... aşa cum au făcut Legile de la Nüremberg... Toate acestea se vor întâmpla, şi se întâmplă deja.” Nu te-ai lăsat cumva dus de val, Avrum?

“Pe vremea când eram preşedinte al Knessetului, am auzit vorbindu-se despre acest subiect. Am mediat conversaţii foarte profunde între membri din tot spectrul Parlamentului. Am auzit pacifişti spunând – vreau pace pentru că-i urăsc pe arabi şi nu suport să mă uit la ei şi nu-i tolerez, - şi am auzit oameni de dreapta utilizând limbajul kahanist. Kahanismul [referitor la doctrina ultranaţionalistă a rabinului Meir Kahane] are locul lui în Knesset. A fost discalificat ca partid, dar constituie 10, sau poate 15 şi chiar 20% din discursul evreiesc din Knesset. Problemele acestea sunt departe de a fi simple. Sunt ape tulburi.”

Am să-ţi spun sincer. Cred că avem probleme morale şi psihologice serioase. Dar cred că paralela cu Germania în zorii ascensiunii nazismului spre putere este lipsită de bază. Un exemplu: există o problemă legată de locul armatei în vieţile noastre şi de locul generalilor în politica noastră, precum şi de relaţiile dintre eşalonul politic şi armată. Dar tu compari militarismul israelian cu militarismul german, ceea ce constituie o comparaţie falsă. Descrii Israelul ca o Sparta prusacă trăind în spatele sabiei, şi nu aşa se vede Israelul din afară. Cu siguranţă nu în 2007.

“Îţi invidiez abilitatea de a citi situaţia aşa cum o faci. Te invidiez foarte mult. Dar eu consider că suntem o societate care simte că trăieşte în spatele sabiei... Nu e o întâmplare că fac comparaţia cu Germania, pentru că senzaţia că suntem obligaţi să trăim în spatele sabiei ne apropie de Germania. Ce ne-au furat ei în cei 12 ani de nazism cere o sabie foarte mare. Uită-te la Zid. Zidul de separare este un zid împotriva paranoii. Şi s-a născut în mediul meu. În şcoala mea de gândire. Cu propriul meu Haim Ramon. Care e ideea? Că o să ridic un zid mare şi că problema va fi rezolvată, pentru că n-o să-i mai văd. Ştii, mişcarea laburistă a văzut întotdeauna contextul istoric şi a reprezentat o cultură a dialogului, dar avem o meschinărie sufletească îngrozitoare. Zidul marchează fizic sfârşitul Europei. El spune că aici ia sfârşit Europa. El spune că eşti avanpostul Europei şi că zidul de separă de barbari. Ca şi Zidul Roman. Ca şi Zidul Chinezesc. Dar e şi vrednic de milă. Este actul de divorţ dintre noi şi viziunea integrării. Este foarte xenofobic. Este o formă de nebunie. Şi vine tocmai într-un moment în care Europa însăşi, şi lumea întreagă cu ea, a făcut un progres impresionant în internalizarea lecţiilor Holocaustului şi a alimentat un mare progres în comportamentul normativ al naţiunilor.”

Adevărul este că tu eşti un europenist notoriu. Trăieşti la Nataf dar aparţii trup şi suflet Bruxelles-ului. Profetul din Bruxelles.

“Absolut. Categoric. Văd Uniunea Europeană ca o utopie biblică. Nu ştiu cât va ţine, dar e superbă. E complet evreiască.”

Şi această admiraţie pe care o arăţi pentru Europa nu este accidentală. Pentru că unul dintre lucrurile de seamă din cartea ta este acela că sabra Avrum Burg nu mai vrea să fie sabra şi se pune în legătură cu un fel de romantism yekke [evrei de origine germană]. Zionistul israelian apare ca un baron vulgar în carte, în vreme ce evreul german este idealul şi modelul.

“Eşti un dihotomist, Ari, în vreme ce eu sunt un holist. Tu tai în bucăţi iar eu încerc să pastrez. Aşadar nu spun că întorc spatele identităţii de sabra ci o îndrept înspre o altă direcţie. Şi acest lucru este adevărat. Foarte adevărat.”

Mai am o obiecţie la acest romantism. Descrii o mie de ani minunaţi de evreicitate germană. Într-o mare măsură vezi evreicitatea germană ca un model. Dar aceasta a luat sfârşit la Auschwitz, Avrum. A condus la Auschwitz. Romantismul tău yekke este de înţeles şi atractiv, dar minte.

“Există vreun romantism cu fundament? Are romantismul tău israelian vreo bază?”

Israelicitatea mea nu este romantică. Dimpotrivă, este crudă. Izvorăşte dintr-o necesitate înţeleasă. Iar tu tulburi această necesitate. Emoţional, tu preferi să te muţi de la Dresda la Manhattan decât să te confrunţi cu soarta evreului israelian.

“Noi nu vrem să acceptăm asta, dar existenţa Diasporei datează de la începuturile istoriei noastre. Abraham l-a descoperit pe Dumnezeu în afara graniţelor Ţării. Jacob a condus triburile în afara fruntariilor. Triburile au devenit popor în afara lor. Tora a fost dată departe de casă. Ca israelieni şi zionişti, noi ignorăm complet aceste aspecte. Noi respingem Diaspora. Dar eu susţin că aşa cum a fost ceva uimitor în evreicitatea germană, în America, de asemenea, ei au creat potenţialul pentru ceva uimitor. Ei au creat o situaţie în care goy-ul poate fi tatăl meu, şi mama mea, şi fiul meu, şi partenerul meu. Acolo goy-ul nu este ostil ci cooperant. Ca rezultat, ia naştere o experienţă evreiască a integrării, nu a separaţiei. Nici o segregaţie. Consider că aceste lucruri lipsesc aici. Aici goy-ul este ceea ce a fost în ghetto: agresiv şi ostil.”

Există realmente un comportament profund anti-zionist în tine. Din punct de vedere emoţional, eşti alături de evreii germani şi de evreii americani. Asta te încântă, te vrăjeşte, şi prin comparaţie vezi opţiunea zionistă ca fiind crudă şi epuizată spiritual. Nu-ţi umple nici inima nici sufletul.

“Da, da. Realitatea israeliană nu este seducătoare. Oamenii nu vor s-o admită, dar Israelul e pus la zid. Întreabă-ţi prietenii dacă sunt siguri că urmaşii lor vor mai trăi aici. Câţi vor spune da? Cel mult 50%. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a desolidarizat de acest loc. Şi fără o elită, nu există naţiune.”

Spui că noi ne sufocăm aici din lipsă de spirit.

“Totalmente. Suntem deja morţi. Încă nu ni s-a adus la cunoştinţă, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge.”

Şi vezi în evreicitatea americană dimensiunea spirituală şi fermentul cultural pe care nu-l găseşti aici.

“Cu certitudine. Nu există nici o scriitură evreiască în Israel. Există o scriitură evreiască importantă în Statele Unite. Nu poţi vorbi cu nimeni aici. Comunitatea religioasă din care am făcut parte – nu mă simt aparţinându-i. Comunitatea seculară – nu sunt nici parte din ea. Nu am cu cine să vorbesc. Stau alături de tine şi nici tu nu mă înţelegi. Eşti împotmolit într-o extremă naţionalist-şovină.”

Este complet corect. Sunt convins de bogăţia evreiască despre care vorbim. Dar sunt de asemenea convins că analiza zionistă de la care s-a pornit a fost corectă. Fără Israel nu este nici un viitor pentru o civilizaţie evreiască non-ortodoxă.

“Ia cea mai pură israelicitate care există. Moşe Dayan, de exemplu. Şi vom obţine toţi Avrumii din el. Israelicitate absolut imaculată. Fără nimic adăugit. Nimic. Eşti sigur că acest trai-pentru-a-trăi va dura? Ia pe de altă parte “ulii”. Martin Buber, George Steiner. Zici că aceşti ulii nu ajung nicăieri. Dar experienţa mea istorică spune că aceşti ulii ajung mai departe decât cirezile.”

Aşadar îţi pregăteşti uneltele pentru exil.

“Am trăit cu ele din ziua în care m-am născut. Ce altceva înseamnă atunci când spunem în rugăciune că din cauza păcatelor noastre am fost exilaţi din ţara noastră? În istoria evreiască existenţa spirituală este enternă şi existenţa politică este temporară.”

În acest sens, eşti esenţialmente non-zionist. Din cauza faptului că energia necesară creării şi menţinerii acestui loc este copleşitoare, tu spui că n-ar trebui să dăruim întreaga noastră plinătate acestui loc.

“Nu există o plenitudine israeliană. Există o plenitudine evreiască. Israelianul este un evreu pe jumătate. Iudaismul a pregătit întotdeauna soluţii alternative. Eroarea strategică a zionismului a fost aceea de a anula alternativele. El construieşte aici o întreprindere ale cărei cele mai importante secţiuni sunt o iluzie. Tu chiar crezi că o entitate seculară post-kibbuţiană de tip Tel Aviv va [continua] să existe aici? Niciodată. Israelicitatea a avut doar corp, nu şi suflet. În cel mai bun caz, aparenţa unui suflet. Eşti deja mort spiritual, Ari. Ai doar un corp israelian. Dacă poţi suporta asta, în curând nu vei mai exista.”

Israelicitatea este de departe mai bogată, Avrum. Are energie şi vibraţie, diversitate şi productivitate. Dar tu ai dezertat israelicitatea. Ai părăsit-o. Tu ai fost israelian. Ai fost mai israelian decât mine. Dar acum s-a sfârşit.

“S-a sfârşit. Cred că ‘non-israelismul’ nu este o alternativă întregii existenţe evreieşti a celor două mii de ani despre care vorbesc. Din cauza asta am scris această carte. Pentru că nu pot părăsi această lume minţindu-mă pe mine. Ţi-am zis: nu existe existenţă evreiască fără o poveste. Nu există aşa ceva. Iar aici cu certitudine nu e nici o poveste. Şi ceea ce este şi mai grav e că lipsesc forţele care ar scoate o poveste din asta.Prin urmare, mă întorc în lume şi la Iudaism. Pentru că Evreul este primul postmodernist, Evreul este primul globalist.”

Realmente eşti un globalist acum. Într-adevăr te duci afară în lume. Ai obţinut un paşaport franţuzesc, şi în calitate de cetăţean francez ai votat la alegerile prezidenţiale franceze.

“Am declarat deja: sunt un cetăţean al lumii. Aceasta este ierarhia identităţilor mele: cetăţean al lumii, după care evreu şi abia la urmă israelian. Simt o responsabilitate grea pentru pacea lumii. Şi în ochii mei Sarkozy este o ameninţare pentru pacea lumii. Din această cauză am fost să votez împotriva lui.”

Eşti francez?

“Din multe puncte de vedere sunt european. Iar din punctul meu de vedere, Israelul este o parte a Europei.”

Dar nu este. Nu încă. Iar tu eşti o persoană publică israeliană care ia parte la alegerile prezidenţiale franceze în calitate de francez. E un gest cu bătaie lungă. Un act pre-zionist evreiesc. Ceva ce nici un englez nici un olandez nu ar face.

“Adevărat. Este absolut evreisc. Mă îndrept spre condiţia evreiască.”

Recomanzi ca fiecare israelian să dobândească un paşaport străin?

“Toţi care pot.”

Dar în acest caz, şi în acesta, distrugi siguranţa mutuală israeliană. Te joci cu multiplele tale paşaporturi şi cu multiplele tale identităţi, ceea ce nu este la îndemâna multor altora. Distrugi ceva extrem de necesar.

“Acestea sunt temerile tale, Ari. Îţi sugerez să nu-ţi fie frică. Asta spun în carte. Propun să încetăm să ne mai fie frică.”

Dar tu nu eşti doar cartea, Avrum. Eşti şi persoana din afara cărţii. Şi există o contradicţie între purismul omului care a scris cartea şi viaţa politică a celui care trăieşte aici.

“O problemă îngrozitoare. Îngrozitoare. Şi e adevărat. În unii ani am trăit o minciună. Timp de mulţi ani nu am fost eu însumi. La începutul drumului meu politic am avut energia luptei pentru religie şi stat, a luptei pentru pace. Aveam suflul lui [Yeşayahu] Leibowiţ în pânze. Aceştia au fost anii mei de onestitate. Acesta am fost eu. Dar mai apoi, timp de mulţi ani am fost un Maipainik [de la Maipai, partidul care m-ai târziu a luat numele de Laburist]. Eram acolo doar ca să fiu acolo. Şi n-am mai fost eu. Am urmat o doctrină falsă.”

Şi acum că eşti eliberat de limitaţiile impuse de politică, reiei din plin tezele lui Leibowiţ. Descrii asasinările [activiştilor palestinieni] drept acte criminale. Eşti fericit că nepotul mamei tale nu este un pilot de luptă care omoară oameni nevinovaţi. Descrii ocupaţia ca pe un Anschluss israelian. Un Anschluss israelian?

“Exact asta facem noi acolo. Ce vrei să spun despre ce facem noi acolo? Ca este umanism? Crucea Roşie?

Iar asasinările [activiştilor palestinieni] sunt crime?

”Unele dintre ele, cu certitudine.”

Suntem forţaţi să comitem crime de război?

“Nu am altă posibilitate să văd aceste lucruri. În special dacă nu există orizontul pentru dialog. Israelienii sunt foarte calmi. Un arab mai mult, un arab mai puţin. Ya’allah, e bine. Dar la final, maldărul e imens. Numărul inocenţilor este atât de mare încât nu mai poate fi estimat. Şi atunci explozia noastră, explozia lor şi lumea va fi infinită. Văd acest lucru întâmplându-se în faţa ochilor mei. Văd muntele de corpuri palestiniene înălţându-se peste zidul pe care l-am ridicat ca să nu-l vedem.”

Iar tu nu eşti doar Leibowiţ. Eşti de asemenea Gandhi. Spui că reacţia corectă la Holocaust nu a fost Anielewici [Mordechai Anielewici, comandant al Răscoalei din Ghettoul Varşoviei] ci Gandhi.

“Cred în doctrina non-violenţei. Nu cred că a crede în non-violenţă este totuna cu a fi un laş. În ochii mei, Gandhi este cât de evreu e cu putinţă. El încarnează o atitudine evreiască foarte veche. Precum Yochanan ben Zakkai, care a căutat pe Yavneh-ul şi pe înţelepţii lui. Nu Ierusalimul, nu Templul, nu suveranitatea, ci Yavneh-ul şi pe înţelepţii lui.”

Iar atitudinea ta gandhistă are o expresie politică: tu consideri că Israelul ar trebui să renunţe la armele nucleare.

“Desigur, desigur. În ziua în care Bomba va fi dezasamblată va fi cea mai importantă zi din istoria Israelului. Va fi ziua în care vom obţine o atât de bună înţelegere cu ceilalţi încât nu va mai fi nevoie de Bombă. Aceasta trebuie să fie ambiţia noastră.”

Avrum, cartea ta este aceea a unui pacifist. Aproape pacifist. Cum s-a făcut că atunci când un om al păcii ca tine a părăsit politica ai încercat să cumperi de la guvern o uzină care produce componente pentru tancuri?

“Sunt un om de afaceri. Lucrez cu companii. Le aduc înapoi pe linia de plutire. Privatizări. Îmi place meseria asta şi sunt bun în ceea ce fac. Unul dintre principalele mele proiecte a fost Aşot Industries din Aşkelon, care fabrică în proporţie de 40% arme. Intenţia mea a fost să închid linia de producţie şi să dezvolt participarea firmei Aşot în ramura aviaţiei civile. Nu voi fi responsabil pentru producerea de arme nici măcar o singură zi. Provocarea pe care am văzut-o a fost să cumpăr un loc care face săbii şi să-l transform într-unul care face pluguri.”

Afacerea a ridicat întrebări serioase. A dus la o anchetă făcută de revizorul statului şi de către poliţie. Dar nu vreau să vorbesc despre aspectul ei contravenţional, deoarece cazul a fost închis şi ai fost exonerat. Vreau să te întreb cum se face că primul lucru pe care un politician care s-a prezentat pe sine ca anti-Tatcherist şi ca inamic neînduplecat al privatizării, după ce a părăsit politica, a încercat să câştige un profit personal enorm din privatizare.

“Am definit cel mai anti-Tatcherist lucru. Statul vinde prost, dar eu am vrut să cumpăr bine. Statul i-a înşelat pe lucrători, iar eu am vrut să le asigur drepturile. Am vrut să ilustrez un model diferit de parteneriat dintre angajaţi şi proprietari. Deci consider că este nedrept faptul că statul Israel a încălcat această înţelegere cu mine. Atunci când am părăsit politica, tentaţiile au fost mari. M-aş fi putut afla în acest consiliu, sau în altul. Oamenii voiau de la mine să deschid şi să închid uşi. Dar am spus nu. M-am îndreptat spre vechiul [tip de ] industrie. Spre periferie. Acum produc porumb în Haţor Haglilit. Arată-mi pe altcineva care, ca şi mine, a ieşit din politică şi face muncă de aceste gen. Nu stau în Kiryat Atidim [o zonă industrială high-tech]. Nu stau în locuri cu ştaif. Îmi transpir din zori şi până-n seară în fiecare lună ca să-i plătesc pe cei 600 de angajaţi pe care îi am. Salariul lor.”

Nu e chiar corect să spui că ai decis să nu deschizi sau să nu închizi uşi. In acel joint venture pe care l-ai avut cu omul de afaceri David Appel se presupune că ai deschis uşi astfel încât el să poată reface proiectul turistic “Insula Grecească” în sudul Italiei.

”N-a ieşit nimic din acel proiect. Nici măcar o oportunitate de afaceri. Dar dacă ar fi ieşit ceva – ce contează? Pentru că la 20 de oameni nu le place David, este el inacceptabil? Din cauză că s-au spus lucruri îngrozitoare despre el în justiţie, dar nimic nu s-a dovedit? Nu tolerez acest tip de violenţă. Aşa se comportă un călău. Israelicitatea are maniere de călău, şi ne place acest lucru – pentru că vinde ziarele.”

Sunt afirmaţiile făcute împotriva ta despre Aşot Industries şi David Appel o parte din manierele israeliene de călău?

”Societate de aici este macabră. Întâi te spânzură şi atunci când îţi dai ultima răsuflare va clarifica de ce răsuflarea asta a fost ultima. În ce mod ţi-a părăsit corpul. Trăim acum în echivalentul anilor ’50 în America. În epoca McCartyistă. Asaltul împotriva corupţiei este McCartyism. E important să stabilim limite. Cândva puteam să mai curăţăm coteţul de găini, azi e imposibil. Cândva le întrebam pe fete: “Când spui nu, ce înseamnă?” – azi hărţuirea sexuală este interzistă. Dar modul în care se face interdicţia – stilul, vulgaritatea, populismul, superficialitatea. Inabilitatea celor atacaţi să riposteze în mod potrivit.”

Tu ştii cum să ripostezi. De exemplu, Salai Meridor [fost preşedinte al Agenţiei Evreieşti] a decis că nu este nici o justificare pentru el şi pentru tine ca să beneficiaţi de privilegiul fără nici o justificare al unei maşini de serviciu cu şofer pe viaţă, iar tu l-ai dat în judecată ca să te lupţi pentru acest privilegiu cu toată puterea ta.

“Ca fost preşedinte al Agenţiei Evreieşti, am drepturi de pensionare exact aşa cum tu ai drepturi de pensionare. Într-o zi dintr-o dată îşi iau zborul. Paf! în nori. Să ne gândim că o parte a pensiei tale este să primeşti Haaretz gratuit şi într-o zi Amos Schocken [editorul] decide să ţi-l ia. N-ai lupta? Nu te-ai duce la comitetul angajaţilor?

Dar fiecărei persoane îi este permis să lupte atunci când ceva îi este luat – doar lui Avrum nu. De ce? Pentru că. Chestia în sine e atât de nesemnificativă la nivel financiar încât nici măcar nu există. Dar principiul m-a trimis pe metereze.”

Vorbim despre 200.000 de şekeli. Şi despre comportamentul tău, pe care judecătorul l-a găsit necorespunzător. Şi despre faptul că deşi vorbeşti sus şi tare despre moralitate, nu vezi nici o contradicţie morală în faptul că la 10 ani de la părăsirea Agenţiei Evreieşti îţi faci voiajele de afaceri de-a lungul ţării cu un şofer al Agenţiei Evreieşti care te însoţeşte pretutindeni. Iar pe deasupra, azi eşti atât de departe de tot ce apără Agenţia Evreiască.

“Am ceva de spus despre ce a zis judecătorul. Dar n-am să contra-atac. Nu voi corecta violenţa cu violenţă. Vorbim despre drepturile de bază ale unei persoane. Despre o pensie corectă.”

Merita? Ce va rămâne înscris în memoria oamenilor este că Salai Meridor a fost corect şi modest, în vreme ce Avrum Burg a fost un hedonist în goană după beneficii.

“Ce rămâne din toate astea este că sunt împăcat cu mine însumi. Tuturor cei care se simt bine cu violenţa secretă, cu înjunghierile pe la spate, sau cu situaţia de Sicarius pe faţă sau pe la spate [nume dat evreilor din perioada celui de-al Doilea Templu care utilizau un pumnal, sicarius, pentru a-i neutraliza pe colaboratorii cu Roma] – le urez succes! Unul mare şi bun. Nu voi începe eu să educ lumea. Pentru mine este important că sunt în armonie cu mine însumi.”

Dar mai există o întrebare aici care te-a însoţit tot timpul. Vorbeşti atât de impresionant. Nu doar argumentativ dar şi moral. Şi acum ai scris o carte care e în întregime despre morală. Dar activitatea ta în lume este diferită. În viaţa politică ai fost sofisticat, precaut şi viclean, iar în lumea afacerilor, de asemenea, eşti departe de a fi un sfânt. Disproporţia dintre limbajul şi faptele tale este surprinzătoare.

“Disproporţia este în ochii celui care priveşte. Eu nu întreb cum mă priveşte pe mine Ari Şavit. Mi-am isprăvit conturile cu lumea în care îmi păsa ce se crede despre mine. Trăiesc într-o lume în care îmi pasă ce cred eu despre mine. Timp de mulţi ani am trăit cu Moloch-ul [idol] a ceea ce ar spune oamenii. Acest Moloch m-a condus în locuri greşite. Locurile unei mari prăpăstii dintre eul interior şi eul exterior. Azi trăiesc cu adevărul meu.”

Poate lucrurile se leagă. Tu chiar eşti un pacifist care respinge forţa brută militaristă, naţionalistă a Israelului. Dar atunci când redevii evreu, tu nu devii doar un evreu spiritual, ci şi un evreu al banului.

“Într-adevăr. Viaţa nu e doar să fii un pionier cu o sapă şi un luptător puternic la Poarta Leului. Viaţa e şi să fii neguţător la Varşovia. Fără echivoc, viaţa mea e foarte complexă.”

Totuşi, nu ai renunţat la politică. Eşti un prieten apropiat al primului-ministru Olmert. Continui să-l sprijini după Al Doilea Război din Liban?

”Povestea lui Ehud Olmert este o îngrozitor de mare tragedie. Dintre toţi din generaţia care e puţin mai în vârstă decât mine, el este cel mai talentat. Cu cea mai mare experienţă. Există o foarte mare apreciere reciprocă între noi. Ţin foarte mult la el. Este unul dintre cei mai călduroşi şi cei mai morali oameni în privinţa relaţiilor dintre popoare, la fel ca şi în propria familie. Dar abilitatea lui de a traduce aceasta în termeni practici s-a dovedit nulă din cauza declaraţiei de război. Aceeaşi prejudecată ca şi la Bush, conform căreia războiul este prima opţiune, este o eroare care adumbreşte toate celelalte calităţi esenţiale ale lui Olmert. Încă mă rog să corecteze toate acestea printr-o mişcare politică serioasă. Iniţiativa Hamasului, sau a Siriei, sau a Saudiţilor. Îi spun să nu se lase împotmolit în eroare. Încă mai este posibil să apară o puternică însănătoşire după toate gafele.”

Pe cine suporţi pentru întrunirile preelectorale ale Partidului Laburist?

“Barak.”

De ce?

“A dovedi deja odată că este gata să treacă Rubiconul Israelului. Şi vor fi Rubiconuri de traversat. Abilitatea lui de a o face este foarte importantă pentru mine.”

Te vezi reîntorcându-te în politică?

“O întrebare deschisă. Doar în 2010 va începe o nouă eră politică pentru Israel. După ce generaţia Olmert-Barak-Bibi [Netanyahu] va ajunge la finiş, o nouă generaţie se va impune din economie, lumea academică, arte. Poate atunci va fi un loc pentru mine.”

Un loc în biroul primului-ministru?

“Cândva am vrut foarte mult să fiu prim-ministru. Ardea ca un foc în mine. Nu ştiu ce voiam să fac acolo, dar voiam teribil să fiu acolo. Azi spun că am multe maratoane de condus înainte să se poată întâmpla.”

Dar eşti într-un maraton?

“Toată viaţa.”

Cf. sursa in limba engleza.

********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.

Adevărata faţă a lui Olmert (de Tom Segev)

A implicat Israelul într-un război inutil şi perdant, iar luna asta a ameninţat că se va alătura celui mai kahanist [ultraortodox] partid pe care l-a avut Israelul de la moartea lui Rahavam Ze’evi încoace. Ce se întâmplă cu noi, cu Ehud Olmert al nostru? Nimic. Olmert îşi dă arama pe faţă.

Cu un an şi jumătate în urmă, părea că sprijină decizia lui Ariel Şaron de dezmembrare a coloniilor din Fâşia Gaza. Olmert a crescut mare, s-a spus atunci. Şi-a dat seama că teritoriile capturate de Israel în urma războiului de Şase Zile n-au adus decât distrugere, şi că ocuparea lor continuă pune în pericul viitorul Israelului ca stat evreiesc şi democratic. Nu era lipsit de raţiune. La urma urmei, oamenii chiar cresc mari. Mulţi l-au îmbrăţişat atunci.

Pe atunci Olmert părea un om care merită să fie prim-ministru. Tocmai pentru că părea un politician profesionist în costum de om de afaceri, şi nu unul dintre giganţii generaţiei fondatoare, părea capabil să soluţioneze conflictul cu palestinienii. A promis că va dezmembra cele mai multe dintre coloniile din Cisiordania. Mulţi oameni au crezut că avea să fie cel mai îndrăzneţ şi cel mai promiţător plan de pace de la războiul de Şase Zile.

La mai puţin de şase luni după ce a devenit prim-ministru, a devenit clar că Olmert nu era nou, ci doar o iluzie politică. În cele din urmă, Olmert este Olmert este Olmert. Cineva va trebui să explice în cele din urmă cum se face că atât de mulţi israelieni s-au lăsat înşelaţi de credinţa că Olmert este o nouă speranţă. Un răspuns intermiar este că mulţi israelieni aparent aveau nevoie de ceea ce omul pretindea să fie, şi întâi de toate de promisiunea pe care a făcut-o: dacă nu o înţelegere, atunci cel puţin o retragere unilaterală în spatele zidului. Atât de multă naivitate, ipocrizie şi autopăcăleală susţin această credinţă, atât de puţină disponibilitate şi abilitate de a recunoaşte adevărul: retragerea unilaterală NU este cu putinţă.

Ce s-a întâmplat de atunci îl plasează pe “noul Olmert” undeva lângă imaginea uitată a lui Yigael Yadin, poate tatăl tuturor dezamăgirilor politice. Yadin a dat publicului o lecţie importantă, dar şi el este uitat acum. “De ce nu v-aţi interesat cine este adevăratul Yadin înainte de a mă vota?” a întrebat el odată într-un interviu în Haaretz.

Adevăratul Olmert a dispărut doar pentru puţin timp, dar se întoarce acum şi ni se revelează ca persoana care a fost dintotdeauna de când a intrat în politică în urmă cu 40 de ani. Preferă pământul în locul păcii, pentru că nu crede nici în pacea cu palestinienii, nici cu sirienii. Este complet indiferent la teribilul dezastru umanitar în desfăşurare în Gaza, iar ororile ocupaţiei din Cisiordania continuă ca şi înainte. Nu există vreo bază să sperăm că Olmert va dezmembra coloniile din Cisiordania – cu cât întoarce mai mult spatele realităţii, cu atât mai greu este de crezut că a vrut să le dezmembreze vreodată. Toate semnele indică faptul că nu are nici o intenţie să distrugă fie măcar şi pe cele clasificate ca ilegale.

Olmert nu este primul prim-ministru care a ratat şansa unei păci cu Siria, în schimbul Înălţimilor Golan, dar Başar al-Assad pare să fie primul preşedinte sirian din 1949 încoace care practic a cerşit pacea. Olmert ar fi putut să intre în istorie ca un Menachem Begin, care a returnat muntele Sinai Egiptului. În loc de asta, el reacţionează la oferta de pace a Siriei cu dispreţ, aversiune şi ameninţări: atât timp cât el este prim-ministru, Israelul nu va renunţa la Înălţimile Golan, a declarat el, şi pentru un moment, a fost posibil să se creadă că rezultatele războiului împotriva Libanului ar asigura o victorie glorioasă împotriva Siriei. Acesta este Olmert al nostru, cel adevărat.

Iar Olmert cel real este şi omul care-i face ochi dulci lui Avigdor Lieberman. Lieberman vorbeşte despre schimbarea guvernului, despre o comisie de anchetă, despre uniune civilă. Acestea sunt probleme serioase. Dar Lieberman sugerează şi că anumite comunităţi populate de arabi ar trebui să fie lăsate în exteriorul graniţelor acestui stat, pentru a lăsa evreilor o “majoritate solidă”. El sugerează că ar trebui să se renunţe la Wadi Ara ca parte a unei înţelegeri de schimb de teritorii cu palestinienii. Un asemenea târg ar însemna retragerea cetăţeniei israeliene câtorva sute de mii de arabi, forţaţi astfel să devină cetăţeni ai Palestinei. Este luat de bun faptul că o asemenea înţelegere nu va avea loc. Această platformă îl plasează pe Lieberman alături de cei mai duri reprezentanţi ai partidelor de extremă-dreapta active în Europa de azi.

S-a spus că propunerea ca Lieberman să se alăture guvernului are ca scop doar intimidarea partidului muncitoresc şi a partidului Şas. Dar acest gest spune mult despre aspectul etic al ideii lui Olmert despre intimidarea oricărei persoane decente. Da, Lieberman a ocupat deja funcţia de ministru al transporturilor iar Rehavam Ze’evi a făcut şi el parte din guvern, şi în general, cine urmăreşte etica în politică până la urmă? Dar chiar şi în politică, există momente care cer societăţii să ia o pauză de la cinismul ei şi să facă apel la principiile de bază ale democraţiei şi ale drepturilor omului. O persoană decentă n-ar trebui nici măcar să se gândească la aducerea în guvern a unui om care doreşte să scoată în afara ţării un om din fiecare cinci, pentru singurul motiv că nu sunt evrei. Adevăratul Olmert vede în acest personaj un partener convenabil.

Cf. versiunea în limba engleză.