de Amira Hass
Introducere de Julie Poucher Harbin: Primăvara trecută,
Amira Hass, corespondent pentru
ziarul Haaretz, a vorbit în cadrul Forum for Scholars and Publics la
Universitatea Duke. Hass, cetățean israelian care a primit numeroase premii
pentru reportajele sale, scrie despre regiune de la începutul anilor 90. A
trăit în Gaza vreme de trei ani și în prezent locuiește în Ramallah,
Cisiordania. Născută în Ierusalim, a studiat la Universitatea Ebraică și a
scris cunoscuta carte Drinking the Sea at
Gaza: Days and Nights in a Land Under Siege precum și introducerea și
epilogul jurnalului mamei sale, supraviețuitoare a lagărului de concentrare
Bergen Belsen.
A ținut două
prelegeri publice la Universitatea Duke – „Ocupația israeliană și opoziția
evreiască-israeliană” și „Relatând din Ramallah: un evreu israelian într-un
teritoriu ocupat” – și a avut și ocazia să stea de vorbă cu studenții.
Hass declară că
este conștientă de „contradicția dintre a scrie despre ocupație” și în același
timp „a profita” de ocupație ca israelian.
„Este o
contradicție constantă în viața mea. Este o recunoaștere amară a unui privilegiu
și a unei contradicții”, a afirmat ea, în timpul unei prelegeri. „E cu atât mai
amar atunci când vorbesc despre Gaza”.
Mai jos sunt câteva
fragmente din conferința publică „Relatând din Ramallah” din martie 2015.
Hass despre libertatea de mișcare în Teritoriile Ocupate:
un lagăr de concentrare?
Când mă gândesc la
toți prietenii mei din Gaza...și nu doar la prietenii mei...care nu au ieșit
din Fâșia Gaza în ultimii 20 de ani...sunt privați de atât de multe lucruri fundamentale,
deoarece Israelul îi văduvește de pace, de dreptul elementar al libertății de
mișcare.
Nu vorbesc despre
hrană. Nu vorbesc nici măcar de situația apei din Gaza, care este groaznică și
dezastruoasă. Vorbesc despre nevoia esențială a oamenilor de a se deplasa, de a
se mișca, de a vedea alte locuri, de a avea posibilitatea de a-și face planuri
și posibilitatea de a fi spontani. Palestinienii sunt lipsiți de toate
lucrurile astea.
În realitate, Gaza
a devenit – am să fiu directă – un uriaș lagăr de concentrare pentru 1.800.000
(n.t. 2.000.000 în 2016) de oameni. Asta nu e o noutate. Și asta nu a început,
așa cum cred unii, cu ascensiunea mișcării Hamas, Hamas fiind aleasă în 2006,
sau cu preluarea aparatului și agențiilor de securitate din Gaza de către Hamas
în 2007, după scurtul război civil. Putem să refacem pașii și să îi identificăm
începutul și acesta este 15 ianuarie 1991 – cu mult înainte de Oslo, cu mult
înainte de Madrid, și, desigur, cu mult înaintea atacurilor sinucigașe din
orașele israeliene și împotriva civililor israelieni.
Această politică de
sigilare a Gazei, de ermetizare și izolare, de transformare a gazanilor în
prizonieri, prizonieri de facto, a început atunci. Am scris mult despre asta,
dar știu că întotdeauna surprinde.
În 1991 Israelul a
inițiat o politică pe care o putem compara cu vechiul sistem din Africa de Sud.
Israelul a început să-i oblige pe palestinieni să aibă un permis pentru a se
deplasa dintr-un loc în altul în interiorul țării. Până în 1991, Israelul recunoscuse,
mai mult sau mai puțin, dreptul palestinienilor la libertatea de mișcare. L-a
recunoscut pentru motivele proprii, pentru scopurile proprii, dar realitatea
era că palestinienii se bucurau de o libertate de mișcare relativ normală în
interiorul țării pe care guvernul israelian o controla deja începând cu 1967 –
de la râu până la mare.
Sigur că libertatea
de mișcare a evreilor era mult mai mare decât a palestinienilor. Dar totuși,
palestinienii se puteau deplasa – și oamenii uită asta acum – cu mașinile lor,
și puteau merge din Gaza în nordul Israelului și în Cisiordania și se puteau
căsători și trăi în Cisiordania. Chiar și mulți oameni pe care îi știu:
muncitori care au devenit subfurnizori, care au deschis afaceri comune împreună
cu israelieni în interiorul Israelului.
În anii 90 oamenii
au început să înțeleagă cât este de importantă libertatea de mișcare pentru
dezvoltarea umană și dezvoltarea colectivă.
Până în 1991, Gaza
și Cisiordania erau teritorii ocupate, dar Israelul respecta dreptul de mișcare
al palestinienilor cu excepția câtorva, de cele mai multe ori din motive
politice – oamenii care se aflau în arest la domiciliu, care aveau interdicție
de a părăsi orașul, etc. Dar întreaga populație palestiniană a Cisiordaniei și
a Gazei avea libertate de mișcare.
Din 1991 până acum,
situația s-a schimbat. Dreptul de mișcare al tuturor palestinienilor nu este
respectat, mai puțin câteva excepții, mai puțin câteva categorii. În perioade
diferite sunt cifre diferite și categorii diferite, dar regula este aceasta. Fără
libertate de mișcare pentru palestinieni. Din când în când, Israelul face
schimbări – eu o numesc politica caprei. Introduci în viețile oamenilor multe
dificultăți și apoi, ca gest de „bunăvoință”, înlături una dintre dificultăți
atunci când vrei. Dar este privită ca o favoare acordată, nu ca un drept și nu
ca o politică. În acest sens, nu există prea mare diferență între Gaza și
Cisiordania. Nu doar că Israelul i-a privat pe palestinieni de libertatea de
mișcare și acum, începând cu 1991, îl obligă pe fiecare palestinian să solicite
permisiunea de a părăsi Gaza pentru a merge în Cisiordania sau în Israel sau de
a părăsi Cisiordania pentru a merge în Israel sau în Gaza. Dar trebuie să ceri
permisiunea. Și ea ți se poate oferi sau nu.
A început, de fapt,
să izoleze ambele societăți. La început nu era vizibil. Separarea Gazei de
Cisiordania nu a fost vizibilă imediat, dar a devenit odată cu inițierea
procesului Oslo și cu stabilirea Autorității Palestiniene (PA). O stipulare
fundamentală, una dintre cele două cu efect pozitiv pentru palestinieni ca urmare
a procesului Oslo este că Fâșia Gaza și Cisiordania sunt considerate de ambele
părți o singură unitate teritorială și geografică. Acesta este fundamentul
soluției celor două state.
...Așa că, dacă aș
vrea să rezum realitatea Gazei, aș face-o în felul următor: este o uriașă închisoare,
este un imens lagăr de concentrare, este un plan israelian premeditat,
preconceput și proiectat pentru a separa Gaza de Cisiordania. Lucru pe care l-a
realizat cu succes de-a lungul anilor, dar poate mai ales din cauza
schimbărilor din lumea arabă, și a dezamăgirii, și a faptului că lumea arabă nu
s-a deschis Gazei așa cum s-a deschis Hamas primăverii arabe. Și, inclusiv din
cauză că Egiptul nu le permite gazanilor să plece. A închis granița
gazano-egipteană.
Iar între timp,
oamenii sunt prizonieri. Oamenii nu au posibilitatea de a-și exprima
capacitățile umane care sunt atât de dependente de libertatea de mișcare. Dacă
e să reproduc spusele prietenilor mei din Gaza – aceștia simt că nu au niciun
control asupra vieții lor din cauza lipsei libertății de mișcare. Oameni care
sunt educați, foarte creativi, care au multe idei despre viața lor și despre
copiii lor, se simt complet încătușați și incapabili să-și modeleze viața așa
cum doresc. Nu au posibilitatea de a decide ce vor face a doua zi.
Răspuns la o întrebare a unui locuitor din Durham dacă nu
cumva a compara Gaza cu un lagăr de concentrare „este cam mult”:
Am folosit în mod
intenționat termenul. De obicei nu îl folosesc. Folosesc termenul „cel mai mare
centru de detenție”. Dar acum am vrut să folosesc acest termen. Dacă separi
termenul de istorie, atunci este, este un lagăr în care oamenii sunt concentrați.
Sigur că nu duce la exterminare. Nu duce la Auschwitz. Dar este un uriaș lagăr în care oamenii
sunt concentrați și din care nu pot pleca și în care alți oameni nu au voie să
intre. Și cred că trebuie să ne disociem, pentru a fi capabili să învățăm,
trebuie să ne separăm de asocierile pe care le avem cu holocaustul – așa încât
să nu cădem sub dictatura memoriei și a istoriei noastre, sub dictatura
holocastului, atunci când folosim termenii. Avem dreptul să modelăm termenii,
avem dreptul să modelăm asocierea cu istoria nazismului și să îi adaptăm
conținutului pe care îl reflectă. Eu nu spun că este Auschwitz. Dacă aș fi spus
că este Auschwitz, dacă aș fi spus gulaguri, aș fi folosit terminologia greșită.
Dar este un lagăr, un imens lagăr în care oamenii sunt concentrați. Trebuie, de
asemenea, să eliberăm metaforele din sclavia comparațiilor.
Hass în legătură cu separarea Gazei și a Cisiordaniei: un
plan israelian?
Gaza și Cisiordania,
chiar dacă în realitate sunt separate geografic, în alte sensuri sunt o singură
unitate și așa ar trebui să fie tratate de ambele părți. Și de aceea
Autoritatea Palestiniană și ministerele sale au început să unifice politicile
din Gaza și Cisiordania. Planul ar trebui să fie același, lucru care nu s-a
întâmplat înainte deoarece Gaza s-a aflat sub guvernare egipteană și
Cisiordania s-a aflat sub guvernare iordaniană înainte de 1967. Așa că
palestinienii au avut un scop de a omogeniza pe cât posibil Gaza și
Cisiordania. Personalul administrativ lucra și pentru Gaza și pentru
Cisiordania, și multe altele. Dar în realitate, practicile israeliene, practicile
militare israeliene, au făcut totul pentru a separa Gaza de Cisiordania și
pentru a nu permite amestecarea societății gazane în Cisiordania.
Există multe astfel
de exemple despre cum au făcut-o, dar voi menționa doar două care arată, care
demonstrează că a existat un plan. Nu a fost ceva ad hoc, nu a fost o reacție
la ceva, ci a fost un plan israelian.
Din cauza
sistemului permiselor ce a început să se dezvolte în 1991, palestinienii care
obișnuiau să meargă din Gaza în Cisiordania au început să observe că nu primeau
permise pentru a studia în Cisiordania. Înainte de 1991, erau sute dacă nu mii
de gazani care studiau cu regularitate în universitățile din Cisiordania, însă,
după 1991, cifrele au început să scadă. Și universitățile au început să
înțeleagă că se confruntă cu probleme. Au studenți înscriși care obțin permis
pentru un semestru, se duc acasă în vacanță și apoi nu mai primesc permisul de
a-și continua studiile. S-a creat multă confuzie.
Discuțiile dintre
PA și israelieni – în loc să se concentreze pe înaintarea către negocierile
statusului final, etc, perioada Oslo, au rămas la stadiul de discuții
nesfârșite și implorări către israelieni pentru a le permite studenților să se
întoarcă la universitățile din Cisiordania. Și, din când în când, israelienii
impuneau ceea ce se numește o blocadă foarte strictă, în care toate permisele existente
erau revocate și oamenii erau siliți fie să se întoarcă în Gaza din Cisiordania
din cauză că permisele nu mai erau valabile, fie să rămână ilegal în Cisiordania,
fie nu mai puteau ieși să muncească în afara Cisiordaniei. Acest lucru a
schimbat întreaga demografie a universităților palestiniene din Cisiordania. Nu
mai există gazani acolo. Dacă există acum un gazan sau doi, este un miracol.
Doar prin wasta (nepotism, influență)
se poate afla un gazan acolo. Excluderea studenților și a profesorilor gazani
din Cisiordania este un semn că Israelul a avut o viziune.
O altă dovadă în
acest sens ne duce către registrul populației. Israelul controlează registrul
populației palestiniene. Fiecare palestinian nou-născut trebuie să fie
înregistrat în computerele ministerului israelian de interne. Toate detaliile
nu sunt importante, dar un palestinian născut în Teritoriile Ocupate care nu
este înregistrat în computerul Israelului nu există. Există copii ai căror
părinți nu au reușit să-i înregistreze la timp și aceștia nu au documente de
identitate. Nu e vorba că ar fi emigrat din altă parte – ei sunt acolo, sunt
născuți acolo, dar nu au aprobare israeliană cum că ar exista, așa că nu
există. Dacă Israelul spune că nu exiști, nu exiști. Asta înseamnă că nu pot
locui departe de casă, că nu își pot nici măcar deschide un cont bancar în
cadrul teritoriului guvernat de PA, nu pot avea permise auto. Oslo nu a schimbat
asta, dar i-a dat Autorității Palestiniene posibilitatea de a înregistra
schimbarea adresei. Deci, oficialii palestinieni au voie să schimbe adresa
rezidenților palestinieni – de exemplu, cineva se mută din Nablus în Ramallah,
palestinienii îl înregistrează și apoi transmit schimbarea israelienilor și
israelienii trebuie doar să o aprobe. Nu au drept de veto, trebuie doar să o
înregistreze, să o omologheze cumva, dar trebuie să o facă.
Deci, același lucru
ar trebui să fie valabil pentru oamenii care se mută din Gaza în Cisiordania și
mulți s-au mutat deja, înainte, sau au vrut să se mute din Gaza în Cisiordania.
Deci, pentru a obține un permis, trebuie să-și schimbe adresa. Știu că birocrația
asta e foarte obositoare, dar este important de înțeles complexitatea acestei
birocrații pentru a înțelege violența acestei birocrații. În primii ani de
proces Oslo, palestinienii au descoperit că israelienii refuzau să ratifice
orice schimbare de adresă din Gaza în Cisiordania. Din Cisiordania în Gaza e
ok, dar invers nu.
Sigur că
israelienii s-au gândit că gazanii vor da năvală în Cisiordania. Dar nu este
adevărat. Gazanii sunt foarte patrioți și legați de Fâșia lor și dacă ar avea
libertate de mișcare nu ar avea nevoie să meargă și să se mute în Cisiordania.
E ca și când te-ai fi născut în Brooklyn și cineva nu ți-ar da voie să te muți
în Carolina de Nord. Sau să te considere ilegal în Carolina de Nord odată ce
te-ai fi mutat acolo. Și asta e situația acum. Dacă Israelul nu ratifică
această schimbare de adresă, oamenii pe a căror carte de identitate încă scrie
„Gaza” sunt considerați de Israel rezidenți temporari ilegali în Cisiordania.
Această tendință a luat amploare odată cu 1993 și s-a petrecut gradual. Nu e o
politică implementată într-o zi, nu s-a dat într-o zi un ordin și gata,
israelienii nici măcar nu recunosc că este politica lor. O descoperi în
practică. Ei nu o recunosc, nu recunosc nici în scris că această practică violează
acordurile de la Oslo. Nu, este doar practică. Deci, acesta este încă un fapt
care demonstrează intențiile israeliene.
Pentru a dejuca
această politică israeliană a sistemului de trecere și necesitatea de a obține
permise pentru a merge din Gaza în Cisiordania, oamenii au găsit tot felul de
trucuri. Știu studenți care s-au furișat din Gaza în camioane pline cu cartofi.
La un moment dat,
unul dintre tinerii mei prieteni ce locuia în tabăra de refugiați Rafaa, m-a
rugat să-l transport pe ascuns cu mașina mea. Aveam plăcuțe de înmatriculare
false (de Gaza) și conduceam cu ele. M-a rugat să-l scot din Gaza, dar a
trebuit să-l refuz pentru că știam că va fi descoperit. Mașina mea a fost
verificată.
Erau și alte
modalități. Una dintre ele presupunea să ieși din Gaza pe la punctul de control
Rafaa, să te duci în Iordania și apoi să intri în Cisiordania pe podul Allenby.
Asta au făcut palestinienii timp de ani de zile.
În 1996 sau 97,
fără niciun fel de decret, ordin militar, nimic, israelienii le-au interzis
gazanilor să mai intre în Cisiordania pe podul Allenby. Se întâmplau deja
atacuri sinucigașe, dar asta era ca urmare a politicii graduale a izolării
Gazei de Cisiordania. Puteți s-o auziți și în declarațiile israelienilor. Spre
deosebire de ceea ce cred oamenii, Gaza nu a făcut parte niciodată dintr-o
ecuație mai largă pe care au avut-o în minte israelienii de la început. Imediat
după războiul din 1967 și în anii 70 și începutul anilor 80, israelienii încă
mai sperau să golească Gaza de refugiații săi palestinieni și să o anexeze
Israelului. Era un plan ce li se părea posibil.
Au crezut că îi pot
convinge pe refugiați să se mute în Sinai, de exemplu, și pe câțiva refugiați,
în anii 70, i-au direcționat să se mute în Cisiordania. La începutul anilor 70
israelienii încă încercau să-i convingă pe palestinienii din Gaza să se mute în
Cisiordania. Știu că în mai multe tabere de refugiați au fost oameni care în
1948 s-au aflat în taberele de refugiați din Gaza și au acceptat oferta de a se
muta în Cisiordania după 1967, dar aceștia erau puțini. Majoritatea au preferat
să rămână și au refuzat să meargă în Sinai sau oriunde altundeva. Și treptat,
odată cu anii 80, israelienii au trebuit să renunțe la ideea de a anexa o Gaza
golită, care să aibă doar locuitorii săi inițiali, cei din 1948.
Hass despre viziunea israeliană asupra Gazei:
Apoi lucrurile au
început să se schimbe odată cu expansiunea coloniilor din Cisiordania. Au
început să se inverseze – Gaza să fie separată, de capul ei, și să păstrăm
Cisiordania pentru Israel, și-au zis israelienii. La vremea respectivă sigur că
nu era posibil. Palestinienii nu au dispărut din Cisiordania, dar politicienii
israelieni absolut niciodată nu au vorbit despre o soluție care să cuprindă
Gaza și Cisiordania. Dimpotrivă, în 1993, când se anunțase deja procesul Oslo,
a avut loc un soi de întâlnire pentru pace în Spania, unde au participat Yasser
Arafat și Șimon Peres (ministru de externe la vremea aceea).
Aceste lucruri au
apărut în Haaretz și Peres afirma că
viziunea sa presupunea ca:
* statul palestinian
să fie Gaza și Cisiordania, palestinienii să fie conectați la parlamentul
iordanian.
* coloniștii
israelieni să fie conectați la Knesset.
* coloniștii și
palestinienii să aibă interese similare în protejarea mediului, a apei, etc și
poate chiar să aibă un parlament comun pentru afacerile interne.
Aceasta era, mai
mult sau mai puțin, viziunea sa...Oricum, în 1995, i-a făcut această ofertă lui
Arafat, de a declara un stat în Gaza. Arafat a refuzat.
Într-un mod straniu,
ceea ce vedem, ceea ce s-a întâmplat în 2007 este că Hamas și Mahmoud Abbas au
implementat de fapt vechiul plan de a transforma Gaza într-un stat separat. Dar
nu a fost dintr-un determinism. Deoarece vedem că deși Hamas și Fatah au
participat într-un mod ignorant sau intenționat, acest plan era separarea Gazei
de Cisiordania.
Populația generală
nu vrea să fie separată. Și ceea ce se întâmplă acum este o luptă împotriva
determinismului și împotriva planului israelian. Nu știu cum se va sfârși
această luptă dar...guvernul de reconciliere este un exemplu al încercării distrugerii
determinismului separării Gazei de Cisiordania. Faptul că Autoritatea
Palestiniană a continuat să plătească toți angajații PA, în toți acești ani,
continuă să plătească pentru serviciile sociale din Gaza în ciuda conflictului
dintre aceasta și Hamas. Faptul că Europa continuă să dea bani Cisiordaniei ca
parte din banii pe care îi dă Autorității Palestiniene, toate acestea sunt
încercări de a distruge calea deterministă dictată de Israel. Dar politic nu
vedem asta. Până și Statele Unite conduc tot felul de proiecte (infrastructură)
în Fâșia Gaza care se opun intenției israeliene de a o separa.
Răspunsul lui Hass la întrebarea din partea ISLAMiCommentary
în legătură cu ce s-a întâmplat în alegerile israeliene din iarna lui 2015 și
cu afirmațiile pre-electorale ale lui Netanyahu împotriva soluției celor două
state:
Netanyahu nu a fost
de acord niciodată cu soluția celor două state. Această noțiune cum că el ar fi
sprijinit existența a două state este absurdă. Doar că nu a exprimat-o în atât
de multe cuvinte ca acum. Chiar și acum face zigzaguri între a spune „da, sunt”
și „nu sunt” (pentru soluția celor două state).
Poate că acum a
făcut-o să-i liniștească pe americani...că a pus la colț declarația sa că nu
este adeptul soluției celor două state și că această soluție nu va fi pusă în
aplicare câtă vreme va trăi el. Sigur că nu va fi pusă în aplicare câtă vreme
va trăi el, deoarece și el și întregul sistem israelian sunt împotriva acestei
soluții, dar acesta nu e un lucru nou și nu e vorba doar de Netanyahu,
deoarece, așa cum am spus, și Peres era împotriva soluției celor două state.
Peres a început să vorbească despre o soluție a două state când a părut un fapt
împlinit că Gaza ieșea din ecuație, când enclavele palestiniene sau
rezervațiile sau cum vreți să le numiți au devenit o realitate.
Realitatea acestor
enclave, așa cum probabil majoritatea dintre voi știți, este că 60% din
Cisiordania se află sub regim militar și civil israelian absolut și acesta este
teritoriul despre care israelienii de dreapta deschiși și onești, așa ca
Naftali Bennet, spun că trebuie să-l anexăm, dar în realitate aceasta a fost
politica de la bun început.
Când trăiești în
Israel – cred că este valabil peste tot – dar mai ales în ceea ce ne privește, nu
sunt documentele, documentele istorice și documentele secrete cele care te
învață despre politici. Nu trebuie să aștepți 40-50 de ani până se deschid
arhivele. Vezi care sunt politicile observând realitatea. Așa că, atunci când
israelienii nu le permit palestinienilor să își dezvolte economia și să
investească și să se conecteze la rețeaua de apă și la infrastructură și să se
deplaseze, este ceea ce este, nu e loc de dat la întors.
Ei nu vor ca
palestinienii să fie aici. Este cât se poate de clar. Nu avem de ce să
filosofăm în legătură cu asta. Nu e nicio filosofie la mijloc. Așa că, soluția
celor două state, cea care concepe Cisiordania și Gaza și Ierusalimul de Est
împreună, ca un stat, nu doar că nu face parte din imaginația lui Netanyahu, nu
face parte nici din imaginația laburiștilor. Așa că asta este marea minciună. Dacă
doar Netanyahu ar fi fost împotriva soluției celor două state, dar laburiștii
ar fi fost pentru, soluția celor două state s-ar fi putut deschide și ar fi
putut curma impasul în care ne aflam la începutul anilor 90.
Răspunsul lui Hass la întrebarea privind succesul
fuzionării partidelor arabe (în timpul alegerilor) într-o alianță politică în
timpul alegerilor din iarna 2015:
Probabil acesta a
fost singurul lucru bun al acestor alegeri. Ca cineva care a votat mereu pentru
unul dintre aceste partide, am simțit că acesta a fost răspunsul la o tentativă
cu adevărat rasistă din partea lui Avigdor Lieberman. El a vrut să crească
pragul electoral și toate partidele precum cel laburist și cele de centru
israeliene au fost în favoarea creșterii pragului electoral și era clar că
scopul acestei manevre era ca palestinienii cetățeni ai Israelului să fie
expulzați de pe scena politică israeliană. Așa că aceștia au reușit să treacă
peste diferențele dintre ei și au decis să formeze o coaliție. Nu este o
unitate, așa că diferențele sunt enorme, ceea ce este normal. Dar ideea era să
se strângă împreună bazându-se pe câteva idei comune. Iar noi, israelienii
anti-rasiști sau de stânga trebuie să fim cu ei pentru a lupta împotriva
efortului de a-i face să dispară mai întâi de pe scena politică, apoi din țară,
din stat.
Până acum, cred că
există discursuri diferite ale diferitelor partide. Unul este islamist, unul
este naționalist moderat, un altul este liberal, altul este naționalist
radical, unul aspiră să fie mai bi-național, internaționalist și socialist,
partidul comunist și Frontul. Până în momentul de față, cred că Frontul
Palestinian pentru pace și egalitate reușește să-și facă auzită vocea. Este
interesat de bunăstarea ambelor popoare ale țării. Deci nu se adresează doar
palestinienilor din Israel care sunt cetățeni israelieni. Are ca scop și va
avansa campanii și legislație, inițiative în guvern care au în vedere binele
ambelor populații. Așa că să sperăm că va funcționa. Cred că este singurul
lucru încurajator din aceste alegeri.
Răspunsul lui Hass la o întrebare despre pericolul
coloniilor la adresa soluției celor două state. „Ce forță politică are
capacitatea de a face ceva în legătură cu coloniile, în cazul în care există o
asemenea forță?”
Israelienii trebuie
făcuți să înțeleagă că prețul păstrării coloniilor este prea mare. Prețul nu
poate fi unul al sângelui. Cum putem să facem coloniile costisitoare pentru
publicul israelian? Cred că pot fi făcute doar din afară. Se poate întâmpla?
Sigur că se poate întâmpla, dar trebuie să se vrea, trebuie să se facă niște
eforturi în acest sens. Sunt sigură că dacă – lăsați-mă să-mi imaginez –
Statele Unite și-ar întrerupe legăturile de securitate cu Israelul, toate finanțările
către Israel (da, știu că e foarte greu), lucrurile s-ar mișca în direcția
pozitivă. Dacă Europa, de exemplu, ar impune din nou vize israelienilor. Acum
când mergem în Europa nu avem nevoie de vize. Palestinienii din Gaza și Cisiordania
au nevoie de vize, dar dacă israelienii ar ști că nu pot zbura automat în
Europa și dacă țările europene ar spune „nu vrem să avem coloniști în Europa
deoarece coloniștii încalcă legea internațională, dar nu putem ști care este
colonist și care nu, așa că toți israelienii au nevoie de vize ca să intre în
Europa”, poate că lucrurile ar sta altfel.
Ne putem imagina
lucruri. Dacă există voință politică cred că este posibil. Dar mai cred că este
o problemă urgentă. Cred că există diplomați și miniștri de externe care
înțeleg urgența acestei chestiuni dar nu îndrăznesc să o aplice în măsurile
politice vizavi de Israel. Dacă ar exista presiune asupra Israelului și Israelul
ar spune „ok, trebuie să retragem armata din Cisiordania și ok, coloniștii pot
rămâne”, majoritatea coloniștilor nu ar rămâne. Sau dacă Israelul ar decide, dacă
ar fi silit să bage la închisoare 2000 de coloniști dintre cei mai violenți și
mai periculoși, restul ar pleca. E posibil să ne imaginăm o astfel de situație.
E posibil să o transformăm în realitate. Cu cât durează mai mult, cu atât costul
este mai mare. Dar trebuie să fie făcută. Nu doar de dragul palestinienilor, ci
și de dragul israelienilor și al viitorului israelienilor.
Nu vom avea un
viitor în această regiune dacă vom continua să ne bazăm întotdeauna pe
superioritate militară. Israelienii vor să trăiască normal. Noi trăim într-o
falsă normalitate. Este falsă, dar pare a fi normală. Pentru că vrem să fie
normală. În momentul în care normalitatea este zdruncinată...nu orice poate
zdruncina normalitatea îi va și face pe israelieni să înțeleagă cât de anormale
sunt lucrurile.
Hass despre războiul din 2014 din Gaza și despre
eficiența (sau lipsa de eficiență a) luptei armate:
Hamas se mândrește
cu asta, Hamas a fost în stare să țină piept armatei israeliene timp de 50 de
zile și să surprindă armata israeliană, lucru cu adevărat remarcabil. În sensul
că vreme de câțiva ani Hamas a știut cum să se pregătească pentru o confruntare
cu una dintre cele mai puternice armate din lume...Este remarcabil, însă în
realitate nu a produs niciun rezultat. Nu a oprit blocada din Gaza. Nu a
conectat Gaza la Cisiordania. Deci, a fost un eșec.
Dar oamenii sunt
atât de închiși în Gaza, se simt atât de prizonieri încât era firesc să viseze
la o luptă armată care să-i elibereze, și încă visează la asta. Am văzut un
sondaj, nu știu câtă încredere putem avea în sondajele de opinie, dar sondajul
acesta spunea că 60% din populația palestiniană crede că ar trebui să recurgă
la lupta armată, nu doar în Gaza, ci și în Cisiordania. Există un vechi cult al
luptei armate printre palestinieni. Cred că Abbas, în maniera sa stângace, a încercat
să înfrâneze asta. Dar nu i-a ieșit. Cred că el este sincer preocupat de
brutalizarea pe care o implică folosirea armelor. Și a spus-o de mai multe ori
în legătură cu războiul din Gaza și în legătură cu recentele discuții despre
lupta armată. Oamenii nu îl ascultă. Oamenii nu îl iau în serios – în primul
rând pentru că este un dictator în contextul palestinian. Ia deciziile de unul
singur, aproape singur, împreună cu niște consilieri despre care nu știm de
unde provin. Face schimbări în cadrul Fatah într-un mod foarte nedemocratic.
L-a transformat pe
Mohammed Dahlan (fostul lider al Fatah în Gaza) și pe oricine este apropiat de
el, în inamicul poporului într-o asemenea manieră încât devine ridicol. El a
vorbit cu destul de mult curaj despre consecințele războiului din Gaza. Spun cu
destul de mult curaj deoarece, după cum am mai subliniat, există un cult al
luptei armate în rândul palestinienilor. Oamenii se ridică și ascultă de cel
care înalță arma spre cer. Dar mesajul lui Abbas nu are capacitatea de a atinge
oamenii.
Și, în același
timp, da, oamenii văd ce se întâmplă în Siria, ce se întâmplă în Irak, și, mai
ales în Cisiordania, oamenii, atunci când sunt suficient de sinceri, spun că
mai bine se lipsesc de așa ceva. Este foarte greu, pentru că fiecare persoană
ucisă sau fiecare civil ucis în Gaza este unul în plus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu