Fares Bayed în patul său de spital. Foto: Alex Levac
de Gideon Levy și Alex Levac
Tuburi îi intră în
gură și în alte părți ale trupului, trup care se ridică și coboară după cum
dictează aparatul de ventilație mecanică de care depinde acum viața sa. Fața îi
e cenușie, cadaverică, privirea fixă pironită în tavan. Se află în stare
vegetativă și șansele sale de supraviețuire sunt mici. Leziune cerebrală. Este un
băiat de 15 ani și aceasta este unitatea de terapie intensivă de la etajul al
doilea al Spitalului Guvernamental din Ramallah. E forfotă în salonul aglomerat
din exteriorul UTI și pe holuri: oameni răniți, pacienți bolnavi, membri ai
familiilor și legiuni întregi de polițiști palestinieni înarmați.
Fares Bayed,
băiatul în stare critică, este singur. Nimeni nu stă lângă el nonstop; orele de
vizită încep la 4 după-masa, ora la care am ajuns luni. Sala de așteptare în
afara UTI este plină de rude ale pacienților, printre ele și Ziad, tatăl lui
Fares, un muncitor de 44 de ani. În ultima lună, el și soția sa, Ayman, au stat
acolo zi și noapte, cu rândul, nu departe de camera fiului lor muribund.
Se citește șocul în
fiecare cută a feței lui Ziad; nu știe ce i s-a întâmplat fiului său, ce s-a
întâmplat cu exactitate în urmă cu o lună, pe 15 octombrie, la intrarea în
tabăra de refugiați Jalazun, lângă Ramallah, unde locuiește familia. Nu i-a
întrebat pe ceilalți copii care se aflau în împrejurime în momentul incidentului,
dar este convins că soldații IDF nu ar fi trebuit să-l împuște pe Fares în cap.
„Puteau să-l
împuște în braț, în picior, de ce în cap? Au vrut să-l omoare. Au tras ca să-l
omoare”, spune Ziad.
Cu ochii cețoși,
nebărbierit de zile, încălțat cu niște pantofi rupți și cu două cămăși spălăcite,
puse una peste alta, Ziad Bayed stă și așteaptă ca Dumnezeu să-l salveze pe
fiul său. Doctorii i-au spus că nu a mai rămas nimic de făcut, în afară de rugăciune.
Un glonț de metal îmbrăcat în cauciuc i-a lovit creierul. Copiii din clasa lui
Fares vin ocazional în vizită, dar mai puțini acum și mai rar.
Intrarea în Jalazun
nu este departe de spital. De o parte a drumului sunt adunate grămezi de gunoi
și vizavi de tabăra de refugiați se zărește marea colonie Beit El, care se
întinde până în curtea din spatele taberei. Colonia și tabăra sunt separate de
drumul spre Ramallah și de o mică vale în care cresc măslini.
Pe marginea văii, în
direcție opusă față de turnul de control și gardul coloniei Beit El, se află
două școli sub auspiciile agenției pentru refugiați a Națiunilor Unite, UNRWA,
una pentru băieți și alta pentru fete. Zona dintre școli și mega-colonie este
presărată cu nenumărate pete negre, rămășițele de la cauciucuri arse. Demonstrațiile
și ciocnirile sunt dese aici: copiii din Jalazun versus rezidenții din Beit El
și soldații care îi protejează. Sunt și destul de multe urme de pantofi de
copii – unele dintre ele poate chiar ale copiilor care au fugit din calea
soldaților să-și salveze viețile. Un drapel palestinian este legat de ramura
unuia dintre măslini.
Un grup de soldați
apare din zona de lângă turnul de supraveghere din colonie și se îndreaptă spre
drum. Doi copii încearcă să-i provoace cu strigăte de la distanță. M., în
vârstă de 13 ani și prietenul său A., în vârstă de 9 ani au plecat de la școală
în dimineața asta pentru a-i zeflemisi pe soldați și a arunca înspre ei cu
pietre. Amândoi provin din familii nevoiașe; unul dintre ei și-a pierdut tatăl.
Aspectul lor este neîngrijit; fețele lor sunt acoperite de iritații, hainele
lui M. sunt ude, deși nu e clar de la ce. Ocazional, ne spun ei, câștigă vreo
câțiva șecheli ajutând un zarzavagiu care își întinde taraba pe marginea
drumului principal să-și încarce sau să-și descarce fructele și legumele.
Ei sunt copiii
rezistenței.
15 octombrie a fost
o zi a demonstrațiilor și tulburărilor aici. Într-o sală din tabăra de
refugiați a fost ținută o slujbă de comemorare pentru Ahmed Sharqa, un puști de
15 ani care a fost omorât exact cu un an în urmă, la începutul acestui val al
rezistenței, lângă orașul vecin El Bireh. Observațiile profesorului lui Ahmed
la ceremonie se pare că i-au necăjit pe copii. Câteva duzini au traversat
strada și au mers către zona cu cauciucuri arse, vizavi de colonie. La un an de
la moartea prietenului lor, s-au dus să-și verse mânia pe soldații de peste
drum.
Erau între 40 și 50
de băieți, majoritatea de 14-16 ani și câțiva dintre ei un pic mai mari. Slujba
de comemorare a avut loc la ora 4 P.M. și acum era deja aproape 5. Tinerii protestatari
au început să strige la soldații care păzeau Beit El, încercând să-i provoace
să iasă afară; poarta coloniei era la vreo 300-400 de metri. Pe măsură ce
soldații începeau să iasă, tinerii palestinieni au început să arunce cu pietre
înspre ei, dar erau prea departe ca să-i lovească. Un grup de coloniști stătea
în spatele gardului, privind spectacolul.
După încă un sfert
de oră, vreo 8 sau 10 soldați au tăbărât asupra aruncătorilor de pietre, luându-i
prin surprindere, venind printr-un canal de scurgere. Soldații au aruncat
grenade sonore și au tras cu gloanțe de cauciuc. Unul dintre băieți a azvârlit către
soldați un cocktail Molotov făcut din petrol și nisip. A fost atins și rănit
ușor de un glonț de cauciuc.
Aceste detalii se
găsesc într-un raport întocmit de Iad Hadad, un anchetator pentru organizația
drepturilor omului B’Tselem, bazat pe
mărturiile pe care le-a adunat. Potrivit lui Hadad, doi soldați IDF i-au
flancat pe protestatari dinspre nord. După ce au fost aruncate încă două
cocktailuri Molotov – fără vreun efect – soldații au deschis focul. Un palestinian
de 23 de ani a fost rănit ușor de un șrapnel. Niciun soldat nu a fost rănit.
Trupele au avansat
și copiii s-au retras în direcția taberei de refugiați. Soldații aveau un avantaj
strategic clar, deoarece se poziționaseră deasupra unui morman de balast la
intrarea în Jalazun, de unde puteau trage în demonstranții de pe povârnișul de
mai jos. Băieții s-au retras spre tabără. În această situație și cu mijloacele
pe care le aveau la dispoziție, nu puteau să reprezinte vreun pericol pentru
trupele de soldați.
Un grup de 5 sau 6
adolescenți s-a trezit înconjurat de soldați. Unul dintre ei era Fares Bayed,
care își sărbătorise a cincisprezecea aniversare cu o zi înainte. Potrivit mărturiilor,
avea două cocktailuri Molotov care nu erau aprinse. Hadad spune că este sigur
că Fares nu le-ar fi putut face rău soldaților, care oricum se aflau la o
distanță de 30-40 de metri de tineri. Un soldat – nu este clar unde stătea cu
exactitate – a tras un glonț de cauciuc care l-a lovit pe Fares în cap. De la
acea distanță, asemenea proiectile pot fi fatale.
O mașină privată
l-a luat de acolo pe Fares care era rănit, dar soldații au continuat să tragă și
evacuarea acestuia a avut loc sub foc de arme. De la mașină a fost transferat
într-o ambulanță palestiniană care aștepta în apropiere, așa cum se obișnuiește
când erup astfel de ciocniri. Ambulanța l-a dus la un spital din Ramallah, unde
ne aflăm acum. Raportul medical notează că tânărul a fost internat cu un glonț
în creier. Glonțul a intrat din față, deasupra frunții și s-a oprit în spatele
craniului, nu înainte de a cauza sângerare și a leza suplimentar creierul. A fost
operat, atunci i s-a introdus un tub pe tractul respirator pentru a-i permite
să respire.
„Nu cred că un
băiat de 15 ani ar fi putut să-i rănească pe soldații care stăteau mult
deasupra lui”, spune Hadad, anchetatorul B’Tselem.
„Soldații puteau să se protejeze și să nu tragă cu armele, cu certitudine nu în
cap. Și de ce au alergat după copii înspre tabăra de refugiați? Copiii se retrăseseră
deja.” După ce l-au împușcat pe Fares, soldații s-au întors la baza lor de
lângă colonie.
Purtătorul de
cuvânt al IDF, răspunzând întrebărilor puse de Haaretz, a declarat săptămâna aceasta: „Pe 15 octombrie 2016, a
avut loc o ciocnire violentă, cu participarea a aproximativ 50 de palestinieni
care au aruncat pietre și cocktailuri Molotov la gardul care înconjoară colonia
Beit El, punându-i în pericol pe rezidenții acesteia. Forțele IDF au răspuns folosind
metode de spargere a protestelor.”
„E la mila lui
Dumnezeu acum”, ne spune tatăl lui Fares. La început, adaugă el, i s-a spus că
fiul său a fost ucis. Doar când a ajuns la spital a aflat că Fares este în
viață și se află sub operație.
Fares își deschide
din când în când ochii dar nu reacționează la stimuli. Tatăl său spune că nu
își mai permite să cumpere scutece pentru fiul său – spitalul nu le pune la
dispoziție – și nu știe ce o să facă. În ziua în care a fost rănit critic, Fares
i-a cerut tatălui său niște bani. Voia să meargă la o nuntă în seara aceea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu