de Amira Hass
Ca răspuns la un
articol despre rutina soldaților israelieni din Cisiordania ocupată scris de
mine acum două luni, o mamă care trăiește în chibuțul Lohamei Hageta’ot mi-a
scris o scrisoare.
„Da, Amira, minunea
minunilor, copilul meu este scumpul mamei lui. N-o să-ți vină să crezi ce băiat
minunat și virtuos este. Sunt mândră de el și sunt îngrijorată pentru el, nu în
ultimul rând din cauza serviciului pe care îl are în Cisiordania”, a scris ea.
„Și nu mă îndoiesc
absolut deloc că acest serviciu îl amenință în multe feluri, nu doar fizic. Și de
ce ar trebui să-mi fie rușine pentru asta? Copiii din Cisiordania, cei care
sunt ai mamelor lor sunt scumpii lor copii și ele sunt mândre de ei, adesea,
chiar și atunci când aceștia scot cuțitele la noi. Așa stau lucrurile între
mame și copii.
Și cum sugerați ca
soldații și armata să înfrunte toată nebunia care se întâmplă aici? Și ce vreți
de la copiii care servesc aici în armată – au ales-o ei? Ar putea să o aleagă?
De ce ar trebui, în
opinia ta, să-mi fie rușine cu băiatul meu? El este copilul meu iubit și sunt mândră
de el. Este un băiat cu așa o înaltă ținută morală, că nici nu ți-ar veni să
crezi. A crescut într-o casă din Galileea care există, nu coexistă. Care reprezintă
mai mult decât „pergamentul” ziarului Haaretz. Este un lucru complex, este
pergamentul realității din țara asta. Simplificarea creează distanță, inclusiv
față de oamenii care cred, așa ca tine, că toți merităm o viață bună.”
Urlând spre ceruri
Și aici, uitați un
raport al activistei Daphne Banai de la
Machsom Watch:
„Ali Odeh era
turbat de furie. Stătea lângă casa sa din Ras al-Ahmar (din nordul văii
Iordanului) și urla cât îl țineau plămânii, cu mâinile fluturând în toate
direcțiile, cu fața înroșită, cu ochii ieșindu-i din orbite. Ne-am dat înapoi. Aveam
senzația că dacă ar fi avut niște explozibil la el, ne-ar fi aruncat pe toți în
aer. Întreaga vale îl putea auzi urlând.
Nu am mai văzut
asemenea furie. Am început să înțelegem treptat din țipetele lui care era
povestea. În urmă cu trei săptămâni, către seară, au sosit niște soldați și au
trecut cu buldozere peste întreaga sa proprietate, făcând-o una cu pământul –
casa, țarcul, hambarul, chiar și toaleta, distrugând totul. Timp de mai multe
zile, el și cei 9 copii ai săi au dormit sub stele. În timpul zilei stăteau și
adunau de prin dărâmături resturile lucrurilor.
Organizațiile umanitare
au donat un cort după o săptămână și Ali a investit ce-i mai rămăsese din
economiile sale în niște prelate impermeabile pentru a-și adăposti turma de oi,
mai ales mielul nou-născut. Multe oi au rămas neprotejate de soarele necruțător
al zilei și frigul teribil al nopții.
Apoi, luni, la ora 5
dimineața, în vreme ce el și copiii lui dormeau, a venit din nou armata cu
jeep-urile sale și soldații înarmați. De data aceasta i-au confiscat tractorul.
‘Intrare într-o
zonă de tragere’, citesc de pe o hârtie mototolită pe care o ținea în mâinile
ce-i tremurau incontrolabil. ‘Intrare? Ce intrare?’ striga el. ‘Dormeam cu
toții! Și tractorul dormea! Aici trăiesc eu, aici m-am născut, tatăl meu s-a
născut aici, bunicul meu s-a născut aici! Asta e casa mea! Sunt un piron înfipt
adânc în pământul ăsta!’ a urlat el.
‘De ce tractorul
acum? Ce-au avut cu tractorul? Tractorul înseamnă mâinile și picioarele mele! Nu
am apă. Israelul nu mă lasă să trag apă din pământ. Cum o să fac rost de apă
pentru copiii mei acum? Pentru oile mele? Ar trebui să moară pur și simplu? Cum
le hrănesc? Un fermier fără tractor nu poate supraviețui!’
De parcă situația
nu ar fi fost suficient de gravă, din cauza unui exercițiu militar, marți,
armata l-a alungat pe Ali și pe copiii săi din casa lor reconstruită. L-am
întrebat pe băiatul de 12 ani unde a dormit. ‘În vale, sub stele’, a zis el,
arătându-mi cu mâna.
Acum Ali nu mai are
‘mâini și picioare’. Armata le va păstra pentru 40 de zile, când Ali și cei
patru vecini ai săi care au rămas și ei fără tractoare vor trebui să plătească
o amendă de mii de șecheli și o taxă de depozitare pentru a-și primi utilajul înapoi.
Dar nimeni nu le garantează că armata nu va confisca din nou tractoarele peste
o săptămână.
Din toate locurile
posibile, exact aici, în zona asta dens populată din Ras al-Ahmar, se găsește
armata să se joace de-a războiul, deoarece, așa cum a spus un ofițer al armatei
într-o ședință (a subcomitetului Knessetului afacerilor externe și a comitetului
de apărare), nicio iarbă nu crește acolo unde pun soldații piciorul. Scopul este
să le facă viața atât de grea încât să scape de Ali și de vecinii săi din valea
Iordanului.”
O crimă împotriva umanității
Deci, pe scurt, pe
9 octombrie, Administrația Civilă susținută de soldați, a distrus 10 clădiri de
locuințe și 17 țarcuri de animale și cotețe pentru păsări aparținând a 9
familii. Pe 1 noiembrie, locuitorii din Ras al-Ahmar au fost expulzați din
locurile în care trăiesc pentru ca armata să se poată antrena. Mai spre
începutul acestui an, în mai și ianuarie, au fost mutați de câteva ori pe zi,
din același motiv. Anul trecut armata i-a dat afară din casă de 8 ori pentru
a-și efectua exercițiile militare.
Da, mamă de soldat –
este firesc să îți fie rușine că fiul tău ajută la confiscarea tractorului unei
familii de fermieri și impune taxe pentru returnarea acestuia, taxe care costă
cât mâncarea pentru un an. Și asta doar ca să-i gonească din locurile alea.
Da, ar trebui să le
explici copiilor tăi cu înaltă ținută morală că a expulza un popor de pe pământul
lui pe care l-ai ocupat prin forță militară este o crimă de război și o crimă
împotriva umanității. Și ai obligația să-i înveți să refuze să fie complici la
o crimă și să-i sprijini în refuzul lor de a fi criminali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu