Jurnaliștii israelieni au fost în Siria și în Irak, în
Libia și în Afganistan, dar nu în Gaza, la o oră de mers cu mașina de Tel Aviv.
de Gideon Levy
Educatoarea stă
întinsă pe o targă, corpul îi e acoperit cu sânge. Minibuzul este parcat lângă
ea. Tunul trage cu obuze. Copiii sunt întinși pe stradă. Așa arată un desen făcut
de un copil pe un zid din orașul Beit Lahyia din Fâșia Gaza. A fost făcut acum
10 ani, la o zi după ce Forțele Israeliene de Apărare au bombardat minibuzul
grădiniței, omorând-o pe educatoare și pe cei doi copiii care se aflau pe
stradă.
Descrierea aceasta
a fost publicată exact acum 10 ani, în ultimul meu articol despre Gaza. Timp de
10 ani, singurii jurnaliști israelieni care au vizitat Gaza au fost Amira Hass,
care a fost acolo de două ori, o dată pe mare și a doua oară prin Egipt și
reporterii militari care însoțesc IDF-ul și care nu văd altceva în afara
eroismului soldaților. Jurnaliștii israelieni au fost în Siria și în Irak, în
Libia și în Afganistan, dar nu în Gaza, la o oră de mers cu mașina de Tel Aviv.
Israelul interzice
astfel de vizite și nimeni nu protestează. În timpul ultimei mele vizite, am
văzut un bătrân zăcând rănit într-o căruță trasă de un măgar în curtea
părăginită a clinicii Kamal Radwan. Fusese lovit de obuzele IDF-ului. Apoi, am
mers cu copiii la înmormântarea educatoarei care fusese ucisă în fața ochilor
lor. Nu mi-a trecut prin cap că aceea avea să fie ultima mea vizită.
Țâncii aceia au
devenit adolescenți și adolescente, poate unii dintre ei au fost uciși. IDF-ul
a ucis 344 de copii în războiul din Gaza dintre 2008-2009, cunoscut sub numele
de Operațiunea „Cast Lead”; 180 de bebeluși și 366 de copii au fost uciși în
ofensiva Israelului asupra Gazei din 2014, cunoscută sub numele de Operațiunea
„Protective Edge”.
Niciun jurnalist
israelian nu le mai poate spune poveștile. Cititorul israelian nu știe nimic
despre ei, nici nu vrea să știe. Pentru el, toți copiii morți sunt teroriști
sau copii în spatele cărora se ascund teroriști, așa cum are grijă să-i spună
propaganda israeliană. Gaza nu înseamnă decât Hamas, li se spune israelienilor
și toată lumea de acolo nu vrea decât să distrugă Israelul.
Mă uit pe ultimele
mele rapoarte din Gaza. O vizită la supraviețuitorul familiei Abu Udah – Mohammed,
al cărui fiu Ismail și a cărui fiică Hanan au fost împușcați mortal de soldați;
Dam al-Ez Hamad, în vârstă de 14 ani, singura fiică a unei mame paralizate,
care a fost ucisă de un proiectil tras de forțele aeriene israeliene în casa
alăturată. Dam a fost omorâtă în timp ce dormea, ghemuită în brațele mamei
sale. IDF-ul a spus că a fost vorba de un atac asupra unui tunel.
Abdallah al-Zak a
fost capabil să identifice jumătate din trupul fiului său la morgă deoarece i-a
recunoscut cureaua pe care o purta. Asta era în ofensiva militară israeliană
din vara lui 2006. Numai după ce IDF-ul s-a retras, i-a fost găsită și cealaltă
jumătate. Mohammed avea 14 ani și a fost îngropat de două ori.
Dr. Nabil Abu
Salmiya și-a pierdut soția și 7 copii într-un bombardament aerian. Khaled Wahabe,
un bebeluș de 18 luni, este anesteziat și conectat la un aparat de ventilație
artificială. Mama sa însărcinată a fost ucisă, la fel și unchiul său, care
tocmai sosise din Arabia Saudită. Luau prânzul când proiectilele forțelor
aeriene israeliene le-au lovit casa din Khan Younis.
Patru frați ai lui
Miriam Raliya, doi nepoți și strănepoți au fost uciși când straturile lor de
căpșuni au fost bombardate. Câteva luni mai târziu și-a mai pierdut un frate,
cumnata și cinci nepoți în aceleași straturi de căpșuni pe care le-am vizitat
de două ori.
Și, desigur, Hamdi
Aman, Hamdi al meu. În vara lui 2006 și-a pierdut mama, soția și fiul când un
proiectil i-a lovit mașina pe care o cumpărase în dimineața aceea. În Israel
s-a raportat că atacul a fost o asasinare targetată.
Maria, micuța sa
fiică, a fost rănită grav în timpul atacului și dusă la spitalul de urgență
Shifa. Hamdi, furios, a refuzat să vorbească cu noi. Maria a fost transferată
la Centrul Medical Shiba din Israel și apoi la centrul de reabilitare Alyn. Ei trăiesc
în Israel de atunci. Maria este paralizată de la gât în jos. Este o minune care
se plimbă într-un scaun cu rotile pe care îl activează cu gura și care face niște
desene încântătoare, tot cu gura. Acum câteva săptămâni a împlinit 15 ani.
Acestea sunt
ultimele mele amintiri din Gaza. Cum să-i explic unui israelian că munca
aceasta trebuie făcută; că îmi e dor de Gaza în ciuda destinului său cumplit –
de plajele sale, de peisajele sale; de spiritul minunat al locuitorilor săi pe
care îi știam până acum 10 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu