de Abdul-Wahab
Kayyali
Zionismul ca
principiu politic modern a apărut ca reacție la trei provocări și probleme cu
care se confrunta Europa în secolul al IX-lea, perioadă de înflorire a
imperialismului vestic. Prima dintre ele era dezvoltarea și expansiunea
imperialismului european care reclama căutarea unor noi surse de materii prime
și piețe de desfacere a mărfurilor, pe lângă asigurarea liniilor de comunicare
comercială și militară. Importanța pământurilor arabe ca deschidere spre Africa
și pod spre Asia a fost evidențiată de campania lui Napoleon (1797-1799). Însă,
„pericolul” unui stat independent cuprinzând Egiptul și alte părți ale lumii
arabe începuse să devină tot mai clar. Așa încât se născuse nevoia înăbușirii
oricărui stat independent în formare care amenința imperialismul, răspândirea
sentimentului naționalist arab devenind cu atât mai persistentă cu cât Imperiul
Otoman se îndrepta spre dezintegrare.
În al doilea rând:
eșecul liberalismului european și al ideilor de egalitate și democrație care să-i
încorporeze și să-i asimileze pe evrei se combinase cu criza capitalistă din
Europa de est care urmase după adoptarea industrializării și dusese la dispariția
profesiilor multor evrei care nu reușiseră să se adapteze la transformarea
sistemului economic feudal. Este important de notat că această separare a
evreilor de mediile lor a încurajat o „neasemănare” evreiască, un excepționalism
care, în trecut, a fost un factor ce a contribuit la fenomenul anti-evreismului.
În al treilea rând:
răspândirea naționalismului agresiv și șovin în Europa a accentuat calitățile
rasiale și fundamentul rasial al națiunii și al statului-națiune precum și
superioritatea rasială și nevoia de expansiune, Lebensraum, direcționată către
coloniile și posesiunile de peste hotare. Superioritatea, exploatarea și
dominarea erau încurajate ca făcând parte din misiunea civilizatoare, sub
noțiunea de „povara omului alb” (de a-i civiliza pe ceilalți). Aceste idei și
principii au avut un rol crucial în formularea ideologică a Zionismului și i-au
ghidat pe fondatorii acestuia.
Aceste provocări
erau cunoscute sub titulatura de „problema estică” sau „problema siriană” sau
„problema evreiască”. Vom vedea că prima problemă a fost cea care le-a
impulsionat pe figurile imperialiste majore să propună ideea creării unui stat
satelit evreiesc colonialist în Palestina, în primul rând pentru a bloca
dezvoltarea unității și independenței în acea regiune importantă a lumii și
pentru a servi interesele sponsorilor imperialiști și ale protectorilor acelui
stat satelit.
Ascensiunea intereselor imperialiste în Palestina
Spre sfârșitul
secolului al XVIII-lea, interesul puterilor vestice în zona arabă s-a intensificat pe măsură ce îmbătrânitul Imperiu Otoman depindea tot mai mult de
puterile europene, care obțineau privilegii, își stabileau poziții și sfere de
influență chiar acolo în Imperiu. Aceste puteri au căutat să stabilească legături
directe cu diferitele populații și secte religioase din zonă. Prin urmare,
Franța urma să devină protectoarea comunităților catolice din Siria, Liban și
Palestina, în vreme ce creștinii ortodocși urmau să se afle sub protecție rusă.
În timpul campaniei
sale din Palestina (1799), Napoleon, motivat de nevoile sale războinice și apoi
de ambițiile de a atrage loialitatea evreilor din întreaga lume, a venit cu
ideea reconstruirii templului din Ierusalim și cu „reîntoarcerea” evreilor în
Palestina în scopuri politice. Campania avea să stârnească interesul britanic
în Palestina deoarece punea în pericol ruta britanică cea mai scurtă spre
India. Când Muhammad Ali al Egiptului a demarat ambițiosul său plan de a
moderniza Egiptul și de a întemeia un puternic stat independent care să
cuprindă Egiptul, Marea Sirie și Peninsula Arabă în primele decenii ale secolului
al IX-lea, guvernul britanic a adoptat calea unei intervenții militare directe
pentru a împinge armatele Pașei Ibrahim (fiul lui Muhammad Ali) înapoi în
Egipt.
Înaintarea lui
Muhammad Ali în Siria a deschis problema siriană. Noi politici britanice au
fost formulate în consecință. Una din cheile noii abordări era Palestina,
evreii reprezentând o parte importantă a vârfului de lance. În 1838, britanicii
au decis să instaleze un agent consular britanic în Ierusalim și în anul următor
au deschis primul consulat european în acel oraș. În anii 1840 și 1850, guvernul
britanic, ce nu avea niște protejați ai săi, a stabilit o legătură cu evreii
din Palestina (care erau vreo 9700 cu totul), cu druizii din Liban și cu noile
biserici protestante.
De la bun început,
prezența britanică în Palestina a fost asociată cu promovarea intereselor
evreiești. „Această chestiune a protecției britanice a evreilor a devenit și
s-a păstrat, vreme de mulți ani, preocuparea principală a consulatului britanic
din Ierusalim.” (Albert Hyamson, The
British Consulate in Jerusalem in Relation to the Jews of Palestine, 1838-
1914 (London, 1939-1941), Part I, p. Xxxiv)
Formularea și încadrarea
politicii imperiale britanice în zonă a fost trasată secretarul de externe,
Viscount Palmerston. Într-o scrisoare adresată ambasadorului britanic din
Constantinopol în care explica de ce sultanul otoman ar trebui să încurajeze
imigrația evreiască în Palestina, scria: „...dacă poporul evreu s-ar întoarce în
Palestina cu aprobarea, protecția și invitația sultanului, ar reprezenta o
piedică în calea oricăror planuri diabolice ale lui Muhammad Ali sau ale
succesorului său.”
Este uimitor că
Palmerston a folosit termenul „popor evreu” referindu-se la unitatea
rasial-religioasă, neexistând alte legături între evrei într-o vreme în care
mișcarea evreiască Haskalah, adesea
numită și iluminismul evreiesc, ce promova integrarea evreilor în societate și
adoptarea valorilor moderne, câștiga tot mai mult teren. De asemenea, este de
remarcat că Palmerston folosește cuvântul „întoarcere” de parcă istoria ar fi
încremenit vreme de 2000 de ani și adoptă reminiscențele religioase pe post de
act doveditor al unui drept, cu o totală desconsiderare a dorinței locuitorilor
pământului.
Toate acestea au
precedat convertirea părintelui Zionismului la Zionism și nașterea oficială a
mișcării, cu mai bine de jumătate de secol. Nici ideea lui Palmerston nu a
reprezentat vreo noutate pe scena politicii imperialiste britanice. Această
idee a ridicării unei bariere umane, a unui stat colonist evreiesc de tip settler în Palestina pentru a sluji
interesele imperiale sub pretextul unei varietăți de pretenții morale, a fost
împărtășită de un număr de prim miniștri, oameni de stat, lideri militari
imperialiști britanici proeminenți. Printre aceștia se numărau Shaftesbury, colonelul
Gawler, Disraeli, Rhodes, colonelul C. H. Churchill, Lawrence Oliphant, Joseph
Chamberlain, generalul Smuts, A. J. Balfour și Winston Churchill.
Mulți dintre acești
patroni ai Zionismului nu erau filosemiți, cum se presupune uneori. Poziția
pro-Zionistă a lui Balfour a fost determinată de argumentul susținut de Herzl
în fața unei comisii regale britanice asupra emigrării evreilor în Marea
Britanie (1902), care spunea că direcționarea evreilor în Palestina ar
reprezenta soluția la problema britanică.
Planul imperialist
britanic nu a încolțit imediat și a trebuit să aștepte ploile intereselor
imperialiste mai ample în regiune; acestea au însoțit vânturile deschiderii
Canalului de Suez în 1869 și ale ocupației britanice a Ciprului și a Egiptului
în 1870 și 1880, plus furtunile a două trenduri ce se dezvoltau simultan în
Europa. Primul a fost răspândirea antisemitismului în Europa de est și apoi în
cea de vest.
Comunitățile
evreiești vestice au început să joace un rol din ce în ce mai important în Țara
Sfântă. Primele organizații care promovau programul de colonizare au fost
britanice: ”The British and Foreign Society for promoting the Restoration of
the Jewish Nation to Palestine”, ”The Association for Promoting Jewish
Settlements in Palestine” și ”The Society for the Promotion of Jewish Agricultural
Labour in the Holy Land.” Ziarul Jewish
Chronicle a fost întemeiat în vremea aceea și a devenit „un important vehicul
de popularizare a colonizării Palestinei în cercurile evreiești”.
Diverși scriitori
britanici au scris pamflete sau alte lucrări promovând ideea coloniilor
evreiești în Palestina. „Melodiile ebraice” ale lui Byron, „Daniel Deronda” a
lui George Eliot sau „Tancred” a lui Benjamin Disraeli aduceau o notă romantică
și stimulau acceptarea publică a unei „întoarceri” evreiești în Palestina.
Aceste atitudini și eforturi vestice au furnizat contextul necesar pentru
apariția Zionismului.
Al doilea trend
european care a împins în față ideea Zionistă a fost reprezentat de pogromurile
antisemitice din Rusia anilor 1881-1882. Acestea au produs un exod în masă al
evreilor în Europa de est și vest și au pus capăt mișcării asimilaționiste Haskalah. În locul acesteia a apărut o
mișcare nouă, „Hibbath Zion” (dragostea de Zion), care a fost inspirată de pamfletul
lui Leo Pinsker „Autoemanciparea”, un eseu în care îi critica aspru pe evrei
pentru că au așteptat, pasivi, „epoca armoniei universale”. El le cerea să
adopte o metodă nouă, „mai exhaustivă decât paliativele la care a apelat
nefericitul nostru popor în ultimii 2000 de ani”. Pinsker propunea un nou exod,
într-un timp și un spațiu ce făcea parte din identitatea lor.
„Poporul evreu nu
are o patrie a sa, deși are multe patrii-mamă; nu are un punct central, nu are
un guvern al său, nici reprezentare oficială. Evreii sunt peste tot, dar
niciunde acasă. Națiunile nu au avut niciodată de a face cu o națiune evreiască
ci doar cu simpli evrei...Evreii par să fi uitat cu totul de fostul lor cămin.
Adesea, pentru a-și mulțumi protectorii, ei renunță în întregime la individualitatea
lor tradițională...Trebuie să demonstrăm că nenorocirile de care au parte
evreii se datorează, mai presus de orice, lipsei lor de dorință pentru
independență națională; iar această dorință trebuie deșteptată și menținută în
timp dacă nu doresc să aibă mereu parte de o existență condamnabilă – într-un
cuvânt, trebuie să demonstrăm că evreii trebuie să devină o națiune...”
Primii coloniști
evrei au aparținut unei organizații a studenților ruso-evrei, formată cu scopul
precis al colonizării, numită Bilu. Însă, în ciuda înmulțirii organizațiilor
evreiești orientate spre colonizare, nu își făcuse apariția niciun lider
central. Fluxul emigranților evrei în Europa de vest a adus cu el
antisemitismul dar și interesul evreilor proeminenți din vest față de soarta
evreilor din estul Europei. Celebra, ultra-bogata familie Rostchild, a asigurat
baza financiară pentru a minimaliza emigrarea evreiască în Europa de vest,
direcționând-o către Palestina, pentru a evita consecințele antisemitismului dar
și pentru a alinia evreimea la interesele imperialiste expansive în Orientul
Mijlociu în era post-Suez. Un tânăr jurnalist vienez, Theodor Herzl, avea să
devină conducătorul politic și organizațional al noii mișcări.
Ce l-a scos pe
Herzl din indiferența față de evreicitatea sa și l-a condus spre Zionismul
activ a fost afacerea Dreyfus (1894). În 1896 a publicat cartea sa Der Judenstaat (Statul evreiesc) care a
stârnit interesul activiștilor evrei din diverse părți ale lumii vestice.
Cartea se concentra asupra situației evreilor și susținea că numai prin
obținerea statalității pe un pământ al evreilor, „problema evreiască putea fi
rezolvată”. În anul următor, Herzl reușea să convoace prima Conferință Zionistă
la Basel (august 1897) și să aducă la viață Organizația Zionistă Mondială.
Herzl a fost ales președintele noii mișcări și a articulat cu grijă programul
acesteia declarând că scopul Zionismului era „un cămin în Palestina, recunoscut
public și asigurat din punct de vedere legal”, ce urma să fie atins prin
organizare, colonizare și negociere sub umbrela puterilor imperialiste.
Relația dintre
puterile europene și statul Zionist colonialist propus a fost concepută pe
fundamentul imperialist-colonialist. Cu toate acestea, colonialismul Zionist a
avut „nuanțele” proprii, care l-au făcut și mai aberant. Prima dintre aceste
nuanțe a fost aceea că în timp ce coloniștii europeni erau o extensie a unui
stat și a unei identități naționale deja stabilite, coloniștii evrei au căutat
să născocească, să falsifice o națiune sau o identitate națională, prin însăși
actul de colonizare.
Spre deosebire de
alte mișcări naționaliste, aceasta era bazată pe religie, din moment ce evreii
nu vorbeau o singură limbă comună și nici nu aveau norme sociale și experiențe
istorice continue comune. Ca să pară mai viabil pentru mintea europeană, Zionismul
a pretins unitatea rasială a evreilor, adăugând astfel pseudo-știința
conceptului anacronic de construire a unui stat-națiune religios. O altă
caracteristică a fost că Zionismul, străduindu-se să-și asigure patronajul entuziast
al celor mai potente și mai interesate puteri vestice, s-a bazat până în cele
mai mici detalii pe consensul puterilor vestice și imperialiste. A căutat și
și-a asigurat ajutorul competiției inter-imperialiste, în contrast cu alte
state colonialiste de tip settler.
Ultima dintre aceste nuanțe este de natură ideologică, mai precis, Zionismul a
căutat să expulzeze nativii ca strategie de bază și a propus un stat național
evreiesc „pur” și nu un stat de tip settler
în care minoritatea exploatează majoritatea.
Orice examinare
profundă a scrierilor și liniilor directive ale teoriei și acțiunii Zioniste
dezvăluie impactul predominant și dinamic al concepției imperialiste și al
modului de operare colonialist, precum și puternica influență rasistă a Europei
secolului al XIX-lea.
Strategie de bază: umbrela imperialistă
Programul Basel,
formulat în cadrul primului Congres Zionist, determina că „scopul Zionismului
este crearea unui cămin național pentru poporul evreiesc în Palestina, garantat
de legea publică.” Citind jurnalele lui Herzl și examinând acțiunile Zioniste
subsecvente, înțelegem că termenul lege publică se referă la patronajul
puterilor imperialiste. Acest patronaj era necesar din mai multe motive. Herzl
a încercat să obțină o concesiune colonială cu sprijin imperial public și
explicit care să-i ofere credibilitate în rândul evreilor și pentru a se
asigura că protecția proiectului său îl va face viabil. Herzl preconiza că
puterile europene vor susține Zionismul pentru unul din trei motive principale:
interes imperialist propriu, pentru a se debarasa de evrei și astfel de
antisemitism (în cazul Europei de vest evitarea influxului de emigranți evrei
din Europa de est) și folosirea influenței evreiești pentru combaterea mișcărilor
revoluționare.
Herzl a apelat mai
întâi la Kaiserul german, spunând că acesta este „un om care mi-ar înțelege
planul.” Asta era nu doar din cauza influenței germane din rândul Zioniștilor,
ci pentru că Germania era hotărâtă să-i croiască drum politicii sale de colonizare
„Drang nach osten” (Pătrunderea spre est).
Într-o scrisoare
adresată Kaiserului, Herzl explica țelurile Zioniste și felul în care acestea
ar putea fi de folos politicii orientale a Germaniei, că evreii erau singurii
coloniști europeni dispuși și doritori să se stabilească în Palestina întrucât
pământul era sărac și că Palestina trebuie să fie colonizată deoarece ocupă o
poziție strategică. Europa, adăuga el, „mai degrabă ar permite stabilirea
evreilor acolo, poate nu atât datorită dreptului istoric garantat de cea mai
sfântă carte a omenirii, cât din cauza înclinației majorității țărilor de a se debarasa
de evrei.”
Ultimul argument a
ajuns la urechile domnului de Plehwe, antisemitul ministru rus al internelor (1903),
care a susținut ideea Zionistă. Însă, era inevitabil ca Londra și nu altă
capitală să devină centrul gravitațional. Marea Britanie era principala putere
imperialistă interesată de viitorul Palestinei deoarece deținea proprietăți în
țările vecine și era ruta cea mai scurtă către India. La Londra, Herzl l-a
abordat pe secretarul colonial Joseph Chamberlain, prin intermediul lordului
Rothschild. Acestuia i-a explicat că patronând inițiativa Zionistă, Imperiul
Britanic nu doar că „s-ar mări cu o colonie bogată”, dar 10 milioane de evrei
„ar purta Anglia în inimile lor. Ar obține 10 milioane de agenți loiali care ar
contribui la măreția și influența sa. La un singur semn, toți se vor pune în
serviciul mărinimoasei națiuni...”
Tactici de bază
Zionismul a
încercat să se autorealizeze prin mobilizarea evreilor, negocieri cu puterile
imperialiste și colonizare. Principala forță mobilizatoare care a acționat în
favoarea Zionismului a fost antisemitismul, care, așa cum am văzut, a atras
politicieni ne-evrei de partea Zioniștilor. Herzl se referea la acest aspect în
următorii termeni: „Nu va fi nevoie de niciun mare efort pentru a stimula mișcarea
de emigrare. Antisemiții au deja grijă de asta pentru noi.”
O altă cale de mobilizare
a opiniei evreiești a fost apelarea la complexele evreiești prin anumite
noțiuni evreiești, mai ales prin cea de „popor ales”. În climatul rasist al Europei
secolului al XIX-lea, această noțiune a fost transformată așa încât să sune
precum cea a „poverii omului alb” și a fost legată de conceptul „pământului
promis” și de promisiunea „reîntoarcerii”, în ciuda faptului că liderii
Zioniști erau fie nereligioși, fie agnostici. Moses Hess afirma că „fiecare
evreu are constituția unui Mesia, fiecare evreică are construcția unei Mater
Dolorosa.” Ahad Ha'am declara că „simțim că suntem aristocrația istoriei”.
Herzl declara că „rasa noastră este mai eficientă în orice decât majoritatea
oamenilor de pe pământ”. În 1957, Ben Gurion exprima aceeași noțiune: „Cred în
superioritatea noastră morală și intelectuală care servește ca model pentru
renașterea rasei umane.”
A doua metodă, cea
a negocierii cu imperialiștii, implica accentuarea intereselor comune împotriva
concurenței ca bază a parteneriatului și folosirea înșelătoriei și a corupției.
În timpul negocierilor cu Chamberlain asupra colonizării evreiești a Ciprului,
Herzl spunea: „Odată stabilită Compania Estică Evreiască, beneficiind de un
capital de 5 milioane de lire sterline, pentru a coloniza Sinaiul și El-Arish,
ciprioții vor începe să vrea și ei acea ploaie de aur deasupra insulei lor. Musulmanii
vor pleca, grecii își vor vinde cu bucurie terenurile la un preț bun și vor
migra spre Atena sau Creta.”
Procesul de
colonizare a dezvăluit o caracteristică și mai elocventă a naturii Zionismului.
Denumirile și scopurile instrumentelor timpurii de colonizare sunau în felul
următor: „Trustul Colonial Evreiesc”, „Comisia de colonizare”, „Compania de
dezvoltare a terenurilor din Palestina”. Din start, Zioniștii au căutat să
cumpere pământuri în locații strategice, să evacueze țăranii arabi și să
boicoteze forța de muncă arabă, toate acestea fiind cerințe legate de esența Zionismului,
de crearea unei națiuni evreiești pe pământ evreiesc „pur”, la fel de evreiesc
pe cât de englezească era Anglia, pentru a folosi celebra expresie Zionistă.
Cum rămânea cu
soarta nativilor? „Vom încerca să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor
furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o
angajăm în țara noastră. Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare
a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție”, scria Herzl în
jurnalele sale.
Dar, înainte de a-i
încuraja să plece, Herzl avea în plan niște joburi pentru populația locală:
„Dacă ne mutăm într-o regiune în care există animale sălbatice cu care evreii
nu sunt obișnuiți – șerpi mari, etc...vom folosi nativii, înainte de a le oferi
locuri de muncă în țările de tranzit, pentru exterminarea animalelor”.
Când a descoperit
mai târziu că era nevoie de operațiuni ample de desecare în coloniile Zioniste
a decis să folosească arabii, întrucât muncitorii fuseseră loviți de o febră și
nu dorea să-i expună pe Zioniști la asemenea pericole.
E edificator să
cităm aici câteva paragrafe din instructivul studiu al lui Jay Gonen (profesor
israelian) în legătură cu „problema arabă” din noua sa carte: „Încă de la începutul
proiectului lor, zioniștii au demonstrat că nu îi înțeleg pe arabi, nu aveau
niciun fel de viziune și mai târziu au adoptat o viziune distorsionată.” Aceștia
se refereau la arabi în termeni rasiști, peiorativi și erau convinși că „arabii
nu înțeleg decât limbajul forței, o prejudecată care a persistat vreme de mulți
ani și a devenit în mod special mai pronunțată după holocaust.” Mai mult,
israelienii sunt convinși că „forța fizică este singura realitate politică
tangibilă care are efect și importanță în afacerile națiunilor...viziunea
politică actuală a Israelului este conceptualizată în mare parte în termeni de
tancuri, avioane.” (Jay Gonen, Psychohistory
of Zionism (New York: Mason Charter, 1975)
Retorica absurdă a
Goldei Meier din 15 iunie 1969 când întreba emfatic „cine sunt palestinieni? Nu
există așa ceva” nu este un lucru ciudat în contextul Zionismului. Însă, ar fi
greșit și periculos să credem că aceste atitudini Zioniste față de arabii palestinieni
sunt separate de contextul mai larg al atitudinilor imperialiste și Zioniste
vizavi de unitatea arabă și de viitorul arab ca întreg. Cu mai multe ocazii,
Herzl a încercat să prezinte Zionismul ca punctul de întâlnire politică între
creștinism și iudaism în poziția lor comună față de islam și de „barbarismul”
Orientului. Citindu-i scrierile ne dăm seama că și pentru el și pentru ceilalți
imperialiști, termenul islam era o referință la arabi, nu și la alte popoare
islamice. Acest lucru a devenit mai evident când Zioniștii s-au aliat cu
revoluția otomană din 1908 „în lupta lor comună împotriva mișcării naționale
arabe incipiente și a independenței arabe”. În 1919, într-o întâlnire secretă între
Weizmann și un număr de înalți oficiali britanici, problema s-a discutat foarte
deschis. Ormsby-Gore, cel care a devenit secretarul colonial și astfel conducătorul
efectiv al Palestinei, a acceptat argumentele lui Weizmann. Era în favoarea
încurajării non-musulmanilor, a europenilor și a evreilor de a dezvolta și
stabiliza Orientul Apropiat în vederea faptului că pentru ei islamul reprezenta
principalul pericol. Din moment ce Organizația Zionistă furniza elementul uman
necesar pentru a echipa avanpostul palestinian în lupta Europei împotriva
islamului, „este în interesul Angliei de a sprijini Organizația Zionistă și
orice altă organizație care ar putea coopera cu ei în vederea dezvoltării
practice a colonizării evreiești a Palestinei.”
Ideea balcanizării a
fost extinsă în acordul Sykes-Picot (1916) și implementată în divizarea
postbelică a pământurilor arabe. Zionismul, însă, a continuat să lucreze pentru
a crea state sectare mai mici, în colaborare de data aceasta cu imperialiștii
francezi. În anii 30, a avut loc o apropiere între Zioniști și liderii maroniți
pro-francezi din Liban. În 1941, pe măsură ce Zioniștii forțau declararea
statului evreiesc, un asociat de-al lui Ben Gurion declara: „Ar trebui să le
spunem popoarelor arabe: în noi, evreii, voi vedeți un obstacol în calea voastră
spre independență și unificare. Nu o negăm.” Atacul asupra Egiptului în 1956
după naționalizarea intereselor vestice în Canalul de Suez și asaltul asupra
naționalismului arab în 1967 au reprezentat împlinirea relației dintre interesele
locale Zioniste și puterile vestice, împlinire care a fost preconizată în momentul nașterii
Zionismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu