Legile israeliene
ilustrează cât se poate de clar teza că Israelul este un stat al evreilor,
creat de evrei, pentru evrei, proiectat și desemnat a păstra cetățenii săi
separați (în sensul apartheidului african).
Israelul are legi
dar nu are o constituție. Documentele cele mai apropiate de o constituție sunt
Declarația Întemeierii Statului Israel și Legea Reîntoarcerii în Israel. Prima, semnată pe
14 mai 1948, de 37 de coloniști (dintre care niciunul nu era născut în
Palestina) este alcătuită dintr-un document de două pagini care definește Israelul
ca „stat evreiesc”, deși, nici până în ziua de azi Israelul nu a reușit să
determine cine este evreu. Documentul susține că autoritatea suverană a Israelului
aparține poporului evreu. Câteva dintre frazele sale cheie sunt: „Acest drept
este dreptul natural al poporului evreu de a fi stăpânul propriului său destin,
la fel ca toate celelalte națiuni, în propriul lui stat suveran”. Folosește în
mod repetat expresii ca „poporul evreu...în propria lui țară”, „poporul evreu să
își reconstruiască un cămin național”, „stat evreiesc”, „dreptul poporului
evreiesc de a-și întemeia propriul stat”, „poporul evreu suveran”. În mod
interesant, Declarația de Independență americană nu stabilește SUA ca stat
creștin, nici ca o republică pentru albi și nici nu îi desemnează pe creștini
sau pe albi drept creatorii și suveranii republicii, nici nu expropriază
proprietăți pentru folosul și beneficiul exclusiv al creștinilor și al albilor.
Pentru o lungă perioadă de timp, SUA a adoptat și a impus legi și practici
rasiste, dar până la urmă aceste instituții au fost distruse și asemenea practici
au luat sfârșit, în mod oficial. Declarația de Independență a Statelor Unite
afirmă:
„Considerăm ca
evidente prin ele însele adevărurile următoare: toţi oamenii
sunt creaţi egali;
ei sunt înzestraţi
de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt
stabilite printre oameni
pentru a garanta
aceste drepturi, iar justa
lor putere emană
din consimţământul guvernaţilor.
De fiecare dată când o formă de guvernământ devine distrugătoare pentru acest
scop, poporul are dreptul să o schimbe sau
să o abolească
şi să instituie
un nou guvern,
bazându-l pe principiile şi
organizându-l în forma
care îi vor
părea cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranţa şi
fericirea.”
Înainte, în timpul
și după stabilirea statului Israel ca „stat evreiesc” de coloniștii evrei
europeni, o majoritate substanțială a oamenilor indigeni care nu erau evrei
exista deja în Palestina istorică. Declarația israeliană discriminează
împotriva neevreilor și afirmă cu nerușinare că evreii și neevreii nu sunt egali
în fața legii în Israel. Statul care a fost întemeiat nu reprezintă aspirațiile
și consimțământul neevreilor.
Declarația face și
o distincție clară între evrei, care sunt autoritatea suverană în Israel și
cetățenii statului care nu sunt evrei. Statutul cetățenilor neevrei ai
Israelului este consolidat de legi care favorizează evreii și acceptă dominarea
evreiască. Legile nu le neagă neapărat palestinienilor care au rămas pe
pământul lor în 1948 anumite privilegii precum cetățenia sau dreptul de vot și
de a deține funcții câtă vreme nu diluează caracterul statului evreiesc și
favoritismul de care se bucură evreii. Asemenea privilegii sunt acordate cetățenilor
Israelului (aici nu intră teritoriul Cisiordaniei care se află sub ocupație
militară directă și Fâșia Gaza unde este instaurată o blocadă ce durează de 10
ani) cu sensul explicit că Israelul este o țară pentru „poporul evreu pentru ca
acesta să-și reconstruiască un cămin național”. Niciun proces democratic nu
este posibil sub legile actuale ale Israelului.
Al doilea document
este Legea Reîntoarcerii a Israelului care a fost adoptată în 1950. Acest document
susține că „fiecare evreu are dreptul de a emigra în țară”. Încă o dată,
poporul indigen (palestinienii), care are un drept superior și mai recent
asupra țării, este exclus. Nici măcar palestinienilor care au fost expulzați cu
forța, în mod deliberat, nu li se permite reîntoarcerea în casele și pe
pământurile lor și/sau sunt declarați „absenți prezenți” sau „absenteiști” și
proprietățile lor sunt confiscate de Israel, dar evrei care nu s-au născut și/sau
nu au pus vreodată piciorul pe acest pământ, au dreptul necondiționat de a se
stabili în țară. „Absenteiștii” palestinieni rămân absenți și casele și
proprietățile lor rămân în posesia Custodelui Israelian al Proprietăților
Absenteiștilor, care pune proprietățile la dispoziția evreilor și doar a
evreilor.
Înainte și după
formarea Israelului, anumite organizații israeliene private (non-guvernamentale
sau non-profit) cu autoritate cvasi-guvernamentală au fost create și împuternicite
cu autoritatea de a formula politici și de a controla afacerile neevreilor. Agenția
Evreiască este una dintre organizațiile majore din această categorie și împarte
multe jurisdicții și funcții suprapuse cu guvernul israelian. Aceasta se
descrie ca „agenția pentru interesele evreiești în Erezt [pământul lui]
Israel...și rolul ei este definit ca unul de organizație filantropică,
voluntară, răspunzând de emigrare, colonizare și dezvoltare și de coordonarea
unității poporului evreu.” Custodele Israelian al Proprietăților Absenteiștilor
se ocupă de proprietățile arabe pentru Agenția Evreiască. Agenția Evreiască are
dreptul de a întrebuința proprietățile arabe. Cetățenii neevrei ai Israelului
pot, teoretic, să stabilească o Agenție Palestiniană, dar o asemenea agenție nu
ar avea puterea cvasi-guvernamentală de a se folosi de proprietățile evreiești
în folosul neevreilor.
O altă trăsătură a
Israelului este Legea Cetățeniei care are ca scop separarea evreilor de arabi
la nivel personal. De exemplu, un evreu și un arab nu se pot căsători în mod
legal în Israel și asemenea căsătorii, dacă au loc în afara țării, nu sunt
recunoscute de legea israeliană. Legea Cetățeniei împiedică „reunificarea
familială” a cetățenilor israelieni cu anumiți parteneri de viață străini. Legea
interzice intrarea în Israel sau locuirea în Israel a palestinienilor din
Cisiordania și Gaza și a cetățenilor din țările dușmane sau din zonele
implicate în conflicte pe termen lung cu Israelul. Legea afectează în principal
cetățenii israelieni arabi și familiile lor din Cisiordania și Gaza. În ianuarie
2012, Curtea Supremă a Israelului a aprobat această lege care le interzice
palestinienilor care se căsătoresc cu arabi israelieni să obțină cetățenie
israeliană.
Secțiunea 7A a
Legii de Bază a Israelului îi împiedică în mod explicit pe cetățenii israelieni
– atât arabi cât și evrei – de a folosi sistemul „democratic” al alegerilor
israeliene pentru a contesta statutul inferior al arabilor sau caracterul
exclusiv evreiesc al Israelului și îi restricționează pe cei ce candidează la
funcții politice. Această lege afirmă: „Un candidat nu poate participa la
alegerile Knessetului dacă printre scopurile sau acțiunile sale, fie exprimate
sau sugerate, se află una dintre următoarele: negarea existenței statului
Israel ca stat al poporului evreu...”
În 1989, judecătorul
S. Levine al Curții Supreme israeliene, vorbind în numele majorității, a
hotărât că această lege presupune ca un partid politic să nu poată propune
candidați dacă aceștia intenționează să obțină anularea unuia dintre principiile
fundamentale ale statului – și anume „existența unei majorități evreiești,
asigurarea preferinței față de evrei în problemele legate de emigrare și
existența unor relații apropiate și reciproce între stat și evreii din diaspora”.
Potrivit Adallah, centrul juridic pentru
drepturile minorității arabe din Israel, Israelul are peste 50 de legi care
discriminează împotriva cetățenilor săi neevrei. Următoarele sunt șapte dintre
aceste legi israeliene de bază care discriminează împotriva neevreilor cetățeni
ai Israelului:
(i) Legea Reîntoarcerii
5710-1950 – dreptul de aliyah –
termen ce înseamnă „a te înălța” sugerează că emigrarea în Israel este lucrul
corect ce trebuie făcut. Această lege afirmă că:
1. Fiecare evreu are
dreptul de a veni în această țară ca oleh
(M)/olah (F) – termen care în ebraică
înseamnă cineva care emigrează în Israel.
2. (a) Aliya se va face în baza vizei oleh-ului.
(b) Viza de oleh se va acorda oricărui evreu care și-a exprimat dorința de a se
stabili în Israel, mai puțin dacă Ministerul Emigrării
este convins că aplicantul:
* este implicat
într-o activitate direcționată împotriva poporului evreu; sau
* există
posibilitatea de a pune în pericol sănătatea publică sau securitatea statului
3. (a) Un evreu
care a venit în Israel și în urma venirii sale și-a exprimat dorința de a se
stabili aici, poate, încă aflându-se în Israel, să primească certificat de oleh.
(b) Restricțiile
specificate în secțiunea 2 (b) se vor aplica acordării certificatului de oleh, dar o persoană nu va fi
considerată că pune în pericol sănătatea publică în baza unei boli contractate
după sosirea sa în Israel.
4. Fiecare evreu
care a emigrat în această țară înainte de promulgarea acestei legi și fiecare
evreu care s-a născut în acestă țară, fie înainte, fie după promulgarea acestei
legi, va fi considerat oleh sub
această lege.
(ii) Legea din 1949
a „soldaților lăsați la vatră”, modificată în 1970. Această lege oferă alocații
suplimentare pentru copiii „soldaților”. Amendamentul definește „soldatul” ca
„o personă care a servit sau servește în Armata de Apărare a Israelului, în
poliție sau în serviciul închisorilor” sau care a făcut parte dintr-una din
formațiunile militare Zioniste (Hagana, Irgun sau LEHI) înainte de întemeierea
Israelului. Din moment ce cetățenii israelieni care sunt neevrei sau ne-druizi
nu sunt chemați să servească în organizații care se califică în categoria celor
menționate și din moment ce organizațiile din trecut este evident că nu îi
includeau pe neevrei, această lege oferă cetățenilor evrei ai Israelului
drepturi care sunt negate cetățenilor neevrei sau ne-druizi ai Israelului.
(iii) Legea Educației
de Stat, art. 2, 4. Această lege afirmă că scopul educației elementare este de
a învăța „valorile culturii evreiești” și „loialitatea față de statul evreiesc
și față de poporul evreiesc”. Aceste lucruri sunt valabile chiar și în
„instituțiile educaționale neevreiești”, a căror programă școlară este
stabilită de Ministerul Educației. Statul finanțează un sistem al școlilor
evreiești ortodoxe private dar nu finanțează școli pentru alte religii. Această
lege le garantează cetățenilor evrei ai Israelului dreptul de a-și educa copiii
în conformitate cu religia lor și neagă acest drept cetățenilor neevrei ai
Israelului.
(iv) Legea Bugetelor
pentru Serviciile Religioase Evreiești din 1949 art. 1-2 și Legea Serviciilor
Religioase Evreiești din 1971. Aceste legi solicită consiliilor religioase
locale să depună bugetele la Ministerul Afacerilor Religioase. Aceste bugete
sunt finanțate după cum urmează: o treime de guvernul central și două treimi de
guvernul local. Nu există un asemenea statut pentru alte religii. Deși sunt
alocate niște fonduri pentru serviciile religioase musulmane și creștine, ele
sunt incomparabil mai mici decât proporția lor în cadrul populației și fără un
mandat legislativ.
(v) Legea Marelui
Rabinat al Israelului art. 2 (2). Această lege oferă statut legal Marelui Rabinat
și îl împuternicește și obligă să întreprindă „acțiuni menite să aducă publicul
mai aproape de valorile învățăturilor religioase evreiești și de mițvoturi (cele
631 de porunci religioase evreiești). Nicio altă religie nu are un organ cu un
status legal similar, cu împuternicire și obligații.
(vi) Legea Taxelor
pentru mărfurile specifice și pentru produsele de lux, art.26. Această lege a
autorizat Ministerul Finanțelor să desemneze clase de persoane pentru un
tratament favorabil atunci când aduc produse din afară în Israel. Sub această autorizație,
ministerul a emis Ordinul Taxelor de Cumpărare, care solicită un impozit mai
mic pentru un cetățean permanent al Israelului care se întoarce din străinătate,
decât de la un rezident temporar al Israelului.
(vii) Legea
Naționalității și a Intrării în Israel 5763 (cunoscută și sub numele de Legea
Cetățeniei) a fost promulgată în 2003 și împiedică neevreii din Teritoriile
Ocupate să intre în Israel pentru a trăi cu soțul/soția cu cetățenie israeliană.
Așa cum am mai spus, această lege a fost confirmată în 2012 de Curtea Supremă a
Israelului.
Israelul întreține
politici, practici și peste 50 de legi de bază care discriminează între
cetățenii săi bazându-se pe religie și origine națională și nenumărate legi
militare, ordonanțe, ordine, politici și practici împotriva palestinienilor
care se află sub controlul său militar direct în Cisiordania și Gaza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu