Hebron, Cisiordania
de Lori Rudolph
M-am întors astăzi la
Tel Rumeida să-mi vizitez o prietenă și pe mama sa. În timp ce așteptam să trec
prin punctul de control de pe strada Shuhada, m-am întâlnit cu un coleg care
lucrează cu organizația Human Rights
Defenders. L-am auzit pe un om care stătea lângă noi spunând wahed, wahed sau „unul câte unul”. Așa cum
mi-a explicat colegul meu, au avut loc niște schimbări la punctul de control.
„Acum este și mai greu să treci”. Omul care a spus wahed, wahed a mai menționat că „soldații lasă astăzi să intre la
punctul de control doar câte o persoană, pe rând.”Așa că am așteptat răbdători
în vreme ce coada se făcea tot mai lungă.
Intrarea în punctul
de control evocă sunetele, mirosurile și imaginile unei închisori, cu
turnichetele, camerele de supraveghere, luminile orbitoare, barele de metal și plasele
metalice de sârmă buclată. Culoarul îngust de trecere prin punctul de control
este păzit de soldați israelieni înarmați. Pentru a ieși din punctul de control
trebuie să treci printr-un dispozitiv cu raze x ce se află într-o mică încăpere
din dreapta culoarului. Soldații stau în spatele unui geam de sticlă pentru a
privi oamenii care trec prin dispozitiv și apoi ies din încăpere (dacă li se
acordă permisiunea). Când am ieșit și am trecut prin ultimul turnichet, am
remarcat imediat cât de înfricoșător de goală și mută era strada Shuhada.
Strada Shuhada, Hebron
După ce a ieșit și
colegul meu, am urcat încet un deal abrupt sperând să-l vizităm pe Imad Abu
Shamsiyeh, prietenul colegului meu. Imad este renumit pentru că l-a filmat pe
un soldat executându-l pe Abid Al Fatah al-Sharif în Tel Rumeida. În timp ce
colegul meu îmi arăta casa lui Imad, un soldat care stătea vizavi de casă a
apărut și ne-a ordonat să plecam de-acolo.
Colegul meu mi-a
spus că Imad suferă din cauza detenției la domiciliu și izolării nefondate și
arbitrare, violenței coloniștilor și amenințărilor cu moartea, ca pedeapsă
pentru că a făcut publică filmarea. Mi-a spus că adesea li se interzice
oamenilor să-l viziteze pe Imad. „Se întâmplă adesea, deși eu l-am vizitat
chiar seara trecută.”
Siguranța lui Imad
se află în mare pericol deoarece a îndrăznit să sfideze autoritatea
ocupatorului dezvăluind adevărul. Proprietatea sa este baricadată de blocuri înalte,
groase, de ciment, cu o mică deschizătură care duce spre casa sa. Casa este acoperită
cu plasă metalică de sârmă pentru a-i împiedica pe coloniști să o vandalizeze.
„Vezi veranda aia?” m-a întrebat colegul meu. „Cu puțin timp în urmă canapeaua
de pe verandă a fost incendiată. Coloniștii i-au dat foc.” După ce ne-a izgonit
soldatul, ne-am continuat urcușul și am trecut printr-un alt punct de control. Rezidenții,
dacă nu sunt înregistrați și nu li s-a alocat un număr, nu au voie să intre sau
să iasă din cartier. Soldații care stau de pază la punctele de control
interioare profită de asta pentru a hărțui și mai mult oamenii, interzicându-le
unora să intre, la întâmplare, chiar dacă sunt înregistrați.
Punct de control din Hebron
După ce am trecut
prin al doilea punct de control, ne-am despărțit. Eu m-am dus către casa
prietenei mele, Arwa Abu Haikal, care m-a dus apoi să o vizitez pe mama ei,
Feryal. Feryal locuiește în vârful dealului, locul cel mai înalt al Tel
Rumeidei și punctul principal al tensiunilor dintre coloniști, soldați și
locuitorii palestinieni din Tel Rumeida. Vecinii săi sunt o bază militară și
Admot Yishai, o colonie în care o moschee a fost transformată în sinagogă, o
ilustrare elocventă a situației din Hebron. Curtea din spatele casei, ale cărei
granițe sunt baza militară și colonia, este plină de măslini. Măslinele sunt
coapte, gata de a fi culese. Arwa mi-a spus că întotdeauna coloniștii încearcă
să se furișeze în curte să distrugă măslinii. Apoi Feryal ne-a povestit ceva
despre istoria Tel Rumeidei, cartier al orașului Hebron.
„Israelienii susțin
că tatăl regelui David, Ieseu sau Ișai, și mama acestuia sunt îngropați sub
ceea ce era odată o moschee”, a început ea. Apoi a vorbit îndelung despre cum politizează
israelienii arheologia pentru a le sprijini pretențiile istorice asupra pământului,
folosind artefacte din perioada regelui David pentru a-și legitimiza și
justifica prezența în Tel Rumeida. Ea crede că aceștia le fabrică atunci când
nu reușesc să găsească unele autentice.
Feryal a descris
apoi mulții ani de hărțuire din partea coloniștilor și a soldaților pe care i-a
îndurat ea și mulți alții. „Coloniștii sunt răi și agresivi. Le fac probleme
tuturor palestinienilor care trăiesc în Tel Rumeida”, spune ea. Copiii sunt
agresați adesea de coloniști când merg și vin de la școală. „Fiii mei, când erau
mici, 10, 12 și 14 ani, au fost reținuți și interogați de soldați și poliția
militară israeliană. Un colonist l-a lovit pe unul din copii cu o piatră în
nas, spărgându-i-l.” Violența coloniștilor este răspândită. „Afectează toți
vecinii...Îi [coloniștii] învață pe copiii lor încă de mici care sunt arabii și
care sunt evreii. Îi învață cum să arunce cu pietre în noi. Un colonist mi-a
spus ‘cu o moarte toți suntem datori’, sugerând că într-o zi ne vor omorî pe
toți.”
Colonist israelian
Tuturor le e frică
de coloniști. „Coloniștii aruncă în noi cu roșii, ouă și uneori cu scutece
murdare. Acum câțiva ani, soldații au stat pe acoperișul nostru vreme de două
săptămâni pentru a supraveghea orașul și după ce au plecat au aruncat gunoaie
în rezervoarele noastre cu apă.” Feryal spune că hărțuirile și atacurile se
întâmplă în permanență și sunt adesea înfricoșătoare. „Pricipalul scop din spatele
acestor agresiuni este să controleze Tel Rumeida și să ne alunge de aici.”
Istorisirile lui
Feryal despre razii și intruziuni din partea soldaților și a coloniștilor m-au
făcut să realizez că aceștia își exercită puterea nelimitată când vine vorba de
tratamentul aplicat palestinienilor. Palestinienii din Tel Rumeida trăiesc
într-un sistem totalitarist în care sunt supuși unei brutale politici a
controlului. Fiecare aspect al vieții lor este supravegheat în permanență de
privirea scrutătoare a ocupației. Povestirile lui Feryal au inclus teme
repetate ale intruziunii și violării spațiului privat. „Soldații obișnuiau să
vină la noi acasă în fiecare noapte, uneori de două-trei ori în cursul
aceleiași nopți. În timpul Ramadanului, soldații apăreau exact când se făcea
vremea de Iftar (momentul în care se
dezleagă postul, seara, după o zi de nemâncat și nebăut nimic, nici măcar apă)
și ne ordonau să ne ridicăm și să ne oprim din mâncat. Chiar ne-au spus să ne
oprim din mâncat câtă vreme ne percheziționau casa. Eram slăbiți din cauză că
nu mâncaserăm nimic toată ziua...Odată, chiar după ce făcusem niște ceai și
pusesem paharele pe tavă, au venit soldații și ne-au spus să ieșim afară din
casă. Am luat ceaiul și tava cu pahare cu noi dar un soldat ne-a oprit și ne-a
zis că nu avem voie să bem ceai.” Absurditatea situației i-a făcut la un moment
dat să izbucnească în râs. „Asta i-a înfuriat pe soldați. Ne-au spus că nu avem
voie să râdem. Am fost reținută la poliție timp de cinci ore pentru că am râs.”
M-a uimit nestrămutarea
și dârzenia lui Feryal în fața amenințărilor constante ale ocupației. Deși soldații
și coloniștii îi pot distruge proprietatea și îi pot invada casa, mi-a spus ea,
nu îi pot strivi spiritul sau voința. „În interiorul meu sunt liberă. Mă poți
omorî, dar nu îmi poți opri râsul.” Întrebând-o în ce fel i-au afectat viața
aceste incursiuni agresive, mai ales sentimentul de siguranță, mi-a răspuns că
nimeni nu se simte în siguranță. „Dacă îți trimiți fiul la magazin, nu ești
sigur că se va întoarce. Când auzi o împușcătură îți cauți copilul, întrebi
peste tot unde este.”
Pe strada Shuhada doar evreii au voie să circule
Acțiunile soldaților
și ale coloniștilor le-au pus viețile în mare pericol și le-au periclitat
drepturile, obstrucționându-le abilitatea de a-și proteja și a-și îngriji
membrii familiei. Feryal, temându-se pentru viața copiilor ei, a vrut ca
familia sa să plece din Tel Rumeida și să meargă să trăiască împreună cu verii
lor în alt oraș. „Am încercat să-mi trimit fiii și fiicele să locuiască
împreună cu verii lor pentru câțiva ani, dar numai o parte dintre ei au fost de
acord.” Și deși câțiva dintre copii au ales să rămână cu ea, s-a consolat cu
gândul că cei care au hotărât să plece i-au oferit garanția că moștenirea
familială se va transmite mai departe. „Dacă ne-ar ucide, ceilalți copii ai mei
s-ar reîntoarce să continue lupta.”
Acțiunile lui
Feryal susțin viziunea psihologului palestinian Nadera Shaloub-Kevorkian care
spune că femeile palestiniene creează strategii extraordinare de supraviețuire
personală pentru a alina durerea continuă a vieții sub ocupație. La sfârșitul
întâlnirii noastre, Feryal a spus: „Vrem să ne exercităm dreptul de a rămâne pe
pământul nostru. Ne vom apăra, vom lupta cu ei cu mâinile goale dacă trebuie. Dar
vrem să trăim în pace. Suntem aici pentru că suntem. Și speranța este cea care
ne face să mergem mai departe.”
Locuitorii din Tel
Rumeida trăiesc sub amenințarea permanentă a răului și a morții. Recentele împușcări
fatale ale palestinienilor din acest cartier al Hebronului, blocadele militare
intensificate și devastatoare și consecventele aruncări în închisoare au nevoie
de atenția și acțiunea noastră imediată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu