Familia lui Atiya Nabahin. Foto: Khalil Hamra, AP
Atiya Nabahin a fost împușcat în gât de soldați în timp
ce se întorcea acasă de la școală. Acum așteaptă decizia judecătorească în
vederea unei compensații.
de Amira Hass
Un palestinian de
17 ani care a devenit tetraplegic după ce a fost rănit de gloanțele IDF-ului se
luptă cu legea pentru a obține despăgubire pentru vătămarea suferită. Dacă tribunalul
Be’er Sheva acceptă poziția statului de a respinge cazul, avocatul său va apela
la Curtea Supremă de Justiție.
Familia lui Atiya Nabahin
trăia în estul taberei de refugiați Al-Bureji, pe un teren cultivat pe care îl avea
și-l muncea de zeci de ani, aproape de Linia Verde de demarcație. Pe 16
noiembrie 2014, de ziua sa, Nabahin a fost împușcat în gât de soldați când se
întorcea de la școală. Niciun fel de ciocnire armată nu avea loc în vremea
respectivă între palestinieni și IDF.
Timp de șase luni,
Nabahin a primit tratament medical în Israel (plătit de Autoritatea
Palestiniană), după ce s-a determinat că fusese paralizat permanent de la gât în
jos. Tatăl său, Fathi, în vârstă de 59 de ani, a stat cu el în toată vremea
aceasta și a fost învățat la spitalul ALYN cum să aibă grijă de fiul său care
este acum complet dependent de ceilalți membri ai familiei. Familia nu își
permite să angajeze ajutor. Întreaga responsabilitate emoțională, fizică și
financiară a îngrijirii lui Atiya se află pe umerii lor.
Când Atiya Nabahin
și tatăl său au fost la spitalul Soroka la începutul anului 2015, organizația
pentru drepturile omului din Gaza, Mizan,
le-a făcut legătura cu avocatul Mohammed Jabarin, care a intentat mai apoi un
proces civil împotriva statului. Ofer Shoval, adjunctul procurorului
tribunalului din Tel Aviv, a încercat să respingă cazul susținând că Nabahin
„este rezident al unei zone în afara Israelului, zonă pe care guvernul a declarat-o
oficial teritoriu inamic” și deoarece „legea afirmă în mod explicit că nu
statul este responsabil pentru prejudiciile suferite sau accidentele întâmplate
în aceste circumstanțe.”
În urmă cu o lună,
Jabarin și avocatul Nadeem Shehadeh de la
Adalah – centrul juridic pentru drepturile minorității arabe din Israel – i-au
scris un răspuns lui Shoval, spunând că legea în baza căreia dorește statul să
respingă cazul contestă în mod direct autoritatea Curții Supreme.
Începând cu
sfârșitul anilor 1990 și mai ales după izbucnirea celei de-a doua Intifade, guvernele
israeliene succesive au încercat să limiteze abilitatea palestinienilor de a da
în judecată statul când sunt vătămați de acțiunile IDF. În 2002, a intrat în
vigoare un amendament la Legea Vătămărilor Civile, care nega dreptul
locuitorilor din teritoriile ocupate, „cetățenilor statelor inamice și membrilor
activi ai organizațiilor teroriste” de a da în judecată statul pentru vătămare
în afara cadrului operațiunilor de război (cu excepții minore). Amendamentul stipula
și că „statul nu este responsabil pentru vătămările cauzate în zonele de
conflict din cauza acțiunilor forțelor de securitate” și autoriza ministerul
apărării să determine, chiar și retroactiv, ceea ce se califica drept „zonă de
conflict”.
Nouă organizații
ale drepturilor omului, israeliene și palestiniene, au înaintat petiții împotriva
amendamentului și în decembrie 2006, un complet al Înaltei Curți format din
nouă judecători a hotărât că respectiva clauză oferea imunitate completă
statului, „cu scopul incorect de a scuti statul de toate responsabilitățile
vătămărilor ce au loc în zonele de conflict...în legătură cu ample categorii de
acțiuni ce nu sunt acțiuni de luptă chiar și în sensul cel mai extins al cuvântului.
Aceasta înseamnă că multe persoane rănite care nu au fost implicate în niciun
fel de activitate ostilă și nu au fost rănite în mod accidental în timpul
acțiunilor forțelor de securitate menite să gestioneze orice tip de activitate
ostilă, sunt lăsate fără niciun fel de despăgubire pentru vătămare produsă
vieții și proprietății lor.”
Judecătorii au
hotărât ca respectiva clauză-cheie a Amendamentului (nr. 7, secțiunea 5c), care
includea definirea zonelor de conflict să fie abrogată deoarece viola Legea de
Bază: Libertate și Demnitate Umană. Însa, tribunalul nu a anulat secțiunea 5b privind
identitatea victimelor, dar a menționat că această secțiune poate fi discutată
în cazurile distincte.
Imediat după
emiterea sentinței, guvernul a început să lucreze să fie restaurat
amendamentul, indirect. Așa încât, în 2012, a fost aprobat Amendamentul 8 și de
data aceasta nu a existat nicio petiție la Înalta Curte, deși Amendamentul 8 oferea
statului imunitate chiar mai completă decât Amendamentul 7. În noul amendament,
definiția activității militare ca „având loc în circumstanțe ale pericolului fizic
sau mortal” a fost extinsă la „acțiuni de natură combatantă, luând în considerare
totalitatea circumstanțelor, inclusiv obiectivul operațiunii, localizarea sa
geografica și pericolul în care se află forțele care o pun în aplicare”. Cu alte
cuvinte, statul nu are nevoie de ipoteza că soldații se aflau în pericol pentru
a justifica solicitarea acestora de a respinge un proces de vătămare.
În plus, pentru a
eluda definiția „zonei de conflict” care a fost abrogată de ordinul Înaltei
Curți, Amendamentul 8 a adăugat următoarele cuvinte secțiunii despre
identitatea părții vătămate care nu este autorizată să dea în judecată
(cetățeanul unei țări inamice, etc): „sau unul care nu este cetățean israelian,
care este locuitor într-o zonă din afara Israelului pe care guvernul israelian
a declarat-o teritoriu inamic.” Cu alte cuvinte: în loc de „zonă de conflict”,
noul amendament spune „teritoriu inamic”.
În octombrie 2014,
guvernul a emis un ordin prin care declara Gaza teritoriu inamic. Ordinul a
fost aplicat retroactiv, începând cu 7 iulie 2014 (chiar înainte de începerea
Operațiunii Protective Edge din Gaza).
Avocații lui Nabahin
cred că rănirea sa gravă se încadrează exact în segmentul acela unde
judecătorii Înaltei Curți, prin hotărârea lor din 2006, au căutat să împiedice
statul să fugă de responsabilitate: vătămările nejustificate cauzate de soldați,
de emisari ai statului, ale unei persoane neimplicate în ostilități într-un
spațiu și un timp în care nu exista niciun fel de activitate ostilă. În scrisoarea
lor, Jabarin și Shehadeh au scris:
„Practic, statului
i se oferă imunitate totală, însemnând că este scutit de responsabilitatea
pentru vătămările legate de multe zone de activitate care nu se califică drept
activități combatante, chiar și în sensul cel mai larg și mai inerent
problematic al noțiunii. Astfel încât, multe victime se află în situația de a
nu avea la dispoziție nicio procedură legală prin care să ceară despăgubiri
pentru vătămările suferite...În acest fel, [statul] nu încearcă să adapteze legile
privind vătămarea la o situație de război, ci mai degrabă încearcă să nege
aplicabilitatea acestor legi în multe situații care nu sunt legate de situația
de război...”
Avocații – și clientul
lor paralizat pe viață – așteaptă răspunsul statului față de obiecția lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu