Hai să v-o spun pe aia dreaptă: Gaza este un uriaș lagăr de concentrare

de Amira Hass

Introducere de Julie Poucher Harbin: Primăvara trecută, Amira Hass, corespondent pentru ziarul Haaretz, a vorbit în cadrul Forum for Scholars and Publics la Universitatea Duke. Hass, cetățean israelian care a primit numeroase premii pentru reportajele sale, scrie despre regiune de la începutul anilor 90. A trăit în Gaza vreme de trei ani și în prezent locuiește în Ramallah, Cisiordania. Născută în Ierusalim, a studiat la Universitatea Ebraică și a scris cunoscuta carte Drinking the Sea at Gaza: Days and Nights in a Land Under Siege precum și introducerea și epilogul jurnalului mamei sale, supraviețuitoare a lagărului de concentrare Bergen Belsen.

A ținut două prelegeri publice la Universitatea Duke – „Ocupația israeliană și opoziția evreiască-israeliană” și „Relatând din Ramallah: un evreu israelian într-un teritoriu ocupat” – și a avut și ocazia să stea de vorbă cu studenții.

Hass declară că este conștientă de „contradicția dintre a scrie despre ocupație” și în același timp „a profita” de ocupație ca israelian.

„Este o contradicție constantă în viața mea. Este o recunoaștere amară a unui privilegiu și a unei contradicții”, a afirmat ea, în timpul unei prelegeri. „E cu atât mai amar atunci când vorbesc despre Gaza”.

Mai jos sunt câteva fragmente din conferința publică „Relatând din Ramallah” din martie 2015.

Hass despre libertatea de mișcare în Teritoriile Ocupate: un lagăr de concentrare?

Când mă gândesc la toți prietenii mei din Gaza...și nu doar la prietenii mei...care nu au ieșit din Fâșia Gaza în ultimii 20 de ani...sunt privați de atât de multe lucruri fundamentale, deoarece Israelul îi văduvește de pace, de dreptul elementar al libertății de mișcare.

Nu vorbesc despre hrană. Nu vorbesc nici măcar de situația apei din Gaza, care este groaznică și dezastruoasă. Vorbesc despre nevoia esențială a oamenilor de a se deplasa, de a se mișca, de a vedea alte locuri, de a avea posibilitatea de a-și face planuri și posibilitatea de a fi spontani. Palestinienii sunt lipsiți de toate lucrurile astea.

În realitate, Gaza a devenit – am să fiu directă – un uriaș lagăr de concentrare pentru 1.800.000 (n.t. 2.000.000 în 2016) de oameni. Asta nu e o noutate. Și asta nu a început, așa cum cred unii, cu ascensiunea mișcării Hamas, Hamas fiind aleasă în 2006, sau cu preluarea aparatului și agențiilor de securitate din Gaza de către Hamas în 2007, după scurtul război civil. Putem să refacem pașii și să îi identificăm începutul și acesta este 15 ianuarie 1991 – cu mult înainte de Oslo, cu mult înainte de Madrid, și, desigur, cu mult înaintea atacurilor sinucigașe din orașele israeliene și împotriva civililor israelieni.

Această politică de sigilare a Gazei, de ermetizare și izolare, de transformare a gazanilor în prizonieri, prizonieri de facto, a început atunci. Am scris mult despre asta, dar știu că întotdeauna surprinde.

În 1991 Israelul a inițiat o politică pe care o putem compara cu vechiul sistem din Africa de Sud. Israelul a început să-i oblige pe palestinieni să aibă un permis pentru a se deplasa dintr-un loc în altul în interiorul țării. Până în 1991, Israelul recunoscuse, mai mult sau mai puțin, dreptul palestinienilor la libertatea de mișcare. L-a recunoscut pentru motivele proprii, pentru scopurile proprii, dar realitatea era că palestinienii se bucurau de o libertate de mișcare relativ normală în interiorul țării pe care guvernul israelian o controla deja începând cu 1967 – de la râu până la mare.

Sigur că libertatea de mișcare a evreilor era mult mai mare decât a palestinienilor. Dar totuși, palestinienii se puteau deplasa – și oamenii uită asta acum – cu mașinile lor, și puteau merge din Gaza în nordul Israelului și în Cisiordania și se puteau căsători și trăi în Cisiordania. Chiar și mulți oameni pe care îi știu: muncitori care au devenit subfurnizori, care au deschis afaceri comune împreună cu israelieni în interiorul Israelului.

În anii 90 oamenii au început să înțeleagă cât este de importantă libertatea de mișcare pentru dezvoltarea umană și dezvoltarea colectivă.

Până în 1991, Gaza și Cisiordania erau teritorii ocupate, dar Israelul respecta dreptul de mișcare al palestinienilor cu excepția câtorva, de cele mai multe ori din motive politice – oamenii care se aflau în arest la domiciliu, care aveau interdicție de a părăsi orașul, etc. Dar întreaga populație palestiniană a Cisiordaniei și a Gazei avea libertate de mișcare.

Din 1991 până acum, situația s-a schimbat. Dreptul de mișcare al tuturor palestinienilor nu este respectat, mai puțin câteva excepții, mai puțin câteva categorii. În perioade diferite sunt cifre diferite și categorii diferite, dar regula este aceasta. Fără libertate de mișcare pentru palestinieni. Din când în când, Israelul face schimbări – eu o numesc politica caprei. Introduci în viețile oamenilor multe dificultăți și apoi, ca gest de „bunăvoință”, înlături una dintre dificultăți atunci când vrei. Dar este privită ca o favoare acordată, nu ca un drept și nu ca o politică. În acest sens, nu există prea mare diferență între Gaza și Cisiordania. Nu doar că Israelul i-a privat pe palestinieni de libertatea de mișcare și acum, începând cu 1991, îl obligă pe fiecare palestinian să solicite permisiunea de a părăsi Gaza pentru a merge în Cisiordania sau în Israel sau de a părăsi Cisiordania pentru a merge în Israel sau în Gaza. Dar trebuie să ceri permisiunea. Și ea ți se poate oferi sau nu.

A început, de fapt, să izoleze ambele societăți. La început nu era vizibil. Separarea Gazei de Cisiordania nu a fost vizibilă imediat, dar a devenit odată cu inițierea procesului Oslo și cu stabilirea Autorității Palestiniene (PA). O stipulare fundamentală, una dintre cele două cu efect pozitiv pentru palestinieni ca urmare a procesului Oslo este că Fâșia Gaza și Cisiordania sunt considerate de ambele părți o singură unitate teritorială și geografică. Acesta este fundamentul soluției celor două state.

...Așa că, dacă aș vrea să rezum realitatea Gazei, aș face-o în felul următor: este o uriașă închisoare, este un imens lagăr de concentrare, este un plan israelian premeditat, preconceput și proiectat pentru a separa Gaza de Cisiordania. Lucru pe care l-a realizat cu succes de-a lungul anilor, dar poate mai ales din cauza schimbărilor din lumea arabă, și a dezamăgirii, și a faptului că lumea arabă nu s-a deschis Gazei așa cum s-a deschis Hamas primăverii arabe. Și, inclusiv din cauză că Egiptul nu le permite gazanilor să plece. A închis granița gazano-egipteană.

Iar între timp, oamenii sunt prizonieri. Oamenii nu au posibilitatea de a-și exprima capacitățile umane care sunt atât de dependente de libertatea de mișcare. Dacă e să reproduc spusele prietenilor mei din Gaza – aceștia simt că nu au niciun control asupra vieții lor din cauza lipsei libertății de mișcare. Oameni care sunt educați, foarte creativi, care au multe idei despre viața lor și despre copiii lor, se simt complet încătușați și incapabili să-și modeleze viața așa cum doresc. Nu au posibilitatea de a decide ce vor face a doua zi.

Răspuns la o întrebare a unui locuitor din Durham dacă nu cumva a compara Gaza cu un lagăr de concentrare „este cam mult”:

Am folosit în mod intenționat termenul. De obicei nu îl folosesc. Folosesc termenul „cel mai mare centru de detenție”. Dar acum am vrut să folosesc acest termen. Dacă separi termenul de istorie, atunci este, este un lagăr în care oamenii sunt concentrați. Sigur că nu duce la exterminare. Nu duce la Auschwitz. Dar este un uriaș lagăr în care oamenii sunt concentrați și din care nu pot pleca și în care alți oameni nu au voie să intre. Și cred că trebuie să ne disociem, pentru a fi capabili să învățăm, trebuie să ne separăm de asocierile pe care le avem cu holocaustul – așa încât să nu cădem sub dictatura memoriei și a istoriei noastre, sub dictatura holocastului, atunci când folosim termenii. Avem dreptul să modelăm termenii, avem dreptul să modelăm asocierea cu istoria nazismului și să îi adaptăm conținutului pe care îl reflectă. Eu nu spun că este Auschwitz. Dacă aș fi spus că este Auschwitz, dacă aș fi spus gulaguri, aș fi folosit terminologia greșită. Dar este un lagăr, un imens lagăr în care oamenii sunt concentrați. Trebuie, de asemenea, să eliberăm metaforele din sclavia comparațiilor.

Hass în legătură cu separarea Gazei și a Cisiordaniei: un plan israelian?

Gaza și Cisiordania, chiar dacă în realitate sunt separate geografic, în alte sensuri sunt o singură unitate și așa ar trebui să fie tratate de ambele părți. Și de aceea Autoritatea Palestiniană și ministerele sale au început să unifice politicile din Gaza și Cisiordania. Planul ar trebui să fie același, lucru care nu s-a întâmplat înainte deoarece Gaza s-a aflat sub guvernare egipteană și Cisiordania s-a aflat sub guvernare iordaniană înainte de 1967. Așa că palestinienii au avut un scop de a omogeniza pe cât posibil Gaza și Cisiordania. Personalul administrativ lucra și pentru Gaza și pentru Cisiordania, și multe altele. Dar în realitate, practicile israeliene, practicile militare israeliene, au făcut totul pentru a separa Gaza de Cisiordania și pentru a nu permite amestecarea societății gazane în Cisiordania.

Există multe astfel de exemple despre cum au făcut-o, dar voi menționa doar două care arată, care demonstrează că a existat un plan. Nu a fost ceva ad hoc, nu a fost o reacție la ceva, ci a fost un plan israelian.

Din cauza sistemului permiselor ce a început să se dezvolte în 1991, palestinienii care obișnuiau să meargă din Gaza în Cisiordania au început să observe că nu primeau permise pentru a studia în Cisiordania. Înainte de 1991, erau sute dacă nu mii de gazani care studiau cu regularitate în universitățile din Cisiordania, însă, după 1991, cifrele au început să scadă. Și universitățile au început să înțeleagă că se confruntă cu probleme. Au studenți înscriși care obțin permis pentru un semestru, se duc acasă în vacanță și apoi nu mai primesc permisul de a-și continua studiile. S-a creat multă confuzie.

Discuțiile dintre PA și israelieni – în loc să se concentreze pe înaintarea către negocierile statusului final, etc, perioada Oslo, au rămas la stadiul de discuții nesfârșite și implorări către israelieni pentru a le permite studenților să se întoarcă la universitățile din Cisiordania. Și, din când în când, israelienii impuneau ceea ce se numește o blocadă foarte strictă, în care toate permisele existente erau revocate și oamenii erau siliți fie să se întoarcă în Gaza din Cisiordania din cauză că permisele nu mai erau valabile, fie să rămână ilegal în Cisiordania, fie nu mai puteau ieși să muncească în afara Cisiordaniei. Acest lucru a schimbat întreaga demografie a universităților palestiniene din Cisiordania. Nu mai există gazani acolo. Dacă există acum un gazan sau doi, este un miracol. Doar prin wasta (nepotism, influență) se poate afla un gazan acolo. Excluderea studenților și a profesorilor gazani din Cisiordania este un semn că Israelul a avut o viziune.

O altă dovadă în acest sens ne duce către registrul populației. Israelul controlează registrul populației palestiniene. Fiecare palestinian nou-născut trebuie să fie înregistrat în computerele ministerului israelian de interne. Toate detaliile nu sunt importante, dar un palestinian născut în Teritoriile Ocupate care nu este înregistrat în computerul Israelului nu există. Există copii ai căror părinți nu au reușit să-i înregistreze la timp și aceștia nu au documente de identitate. Nu e vorba că ar fi emigrat din altă parte – ei sunt acolo, sunt născuți acolo, dar nu au aprobare israeliană cum că ar exista, așa că nu există. Dacă Israelul spune că nu exiști, nu exiști. Asta înseamnă că nu pot locui departe de casă, că nu își pot nici măcar deschide un cont bancar în cadrul teritoriului guvernat de PA, nu pot avea permise auto. Oslo nu a schimbat asta, dar i-a dat Autorității Palestiniene posibilitatea de a înregistra schimbarea adresei. Deci, oficialii palestinieni au voie să schimbe adresa rezidenților palestinieni – de exemplu, cineva se mută din Nablus în Ramallah, palestinienii îl înregistrează și apoi transmit schimbarea israelienilor și israelienii trebuie doar să o aprobe. Nu au drept de veto, trebuie doar să o înregistreze, să o omologheze cumva, dar trebuie să o facă.

Deci, același lucru ar trebui să fie valabil pentru oamenii care se mută din Gaza în Cisiordania și mulți s-au mutat deja, înainte, sau au vrut să se mute din Gaza în Cisiordania. Deci, pentru a obține un permis, trebuie să-și schimbe adresa. Știu că birocrația asta e foarte obositoare, dar este important de înțeles complexitatea acestei birocrații pentru a înțelege violența acestei birocrații. În primii ani de proces Oslo, palestinienii au descoperit că israelienii refuzau să ratifice orice schimbare de adresă din Gaza în Cisiordania. Din Cisiordania în Gaza e ok, dar invers nu.

Sigur că israelienii s-au gândit că gazanii vor da năvală în Cisiordania. Dar nu este adevărat. Gazanii sunt foarte patrioți și legați de Fâșia lor și dacă ar avea libertate de mișcare nu ar avea nevoie să meargă și să se mute în Cisiordania. E ca și când te-ai fi născut în Brooklyn și cineva nu ți-ar da voie să te muți în Carolina de Nord. Sau să te considere ilegal în Carolina de Nord odată ce te-ai fi mutat acolo. Și asta e situația acum. Dacă Israelul nu ratifică această schimbare de adresă, oamenii pe a căror carte de identitate încă scrie „Gaza” sunt considerați de Israel rezidenți temporari ilegali în Cisiordania. Această tendință a luat amploare odată cu 1993 și s-a petrecut gradual. Nu e o politică implementată într-o zi, nu s-a dat într-o zi un ordin și gata, israelienii nici măcar nu recunosc că este politica lor. O descoperi în practică. Ei nu o recunosc, nu recunosc nici în scris că această practică violează acordurile de la Oslo. Nu, este doar practică. Deci, acesta este încă un fapt care demonstrează intențiile israeliene.

Pentru a dejuca această politică israeliană a sistemului de trecere și necesitatea de a obține permise pentru a merge din Gaza în Cisiordania, oamenii au găsit tot felul de trucuri. Știu studenți care s-au furișat din Gaza în camioane pline cu cartofi.

La un moment dat, unul dintre tinerii mei prieteni ce locuia în tabăra de refugiați Rafaa, m-a rugat să-l transport pe ascuns cu mașina mea. Aveam plăcuțe de înmatriculare false (de Gaza) și conduceam cu ele. M-a rugat să-l scot din Gaza, dar a trebuit să-l refuz pentru că știam că va fi descoperit. Mașina mea a fost verificată.

Erau și alte modalități. Una dintre ele presupunea să ieși din Gaza pe la punctul de control Rafaa, să te duci în Iordania și apoi să intri în Cisiordania pe podul Allenby. Asta au făcut palestinienii timp de ani de zile.

În 1996 sau 97, fără niciun fel de decret, ordin militar, nimic, israelienii le-au interzis gazanilor să mai intre în Cisiordania pe podul Allenby. Se întâmplau deja atacuri sinucigașe, dar asta era ca urmare a politicii graduale a izolării Gazei de Cisiordania. Puteți s-o auziți și în declarațiile israelienilor. Spre deosebire de ceea ce cred oamenii, Gaza nu a făcut parte niciodată dintr-o ecuație mai largă pe care au avut-o în minte israelienii de la început. Imediat după războiul din 1967 și în anii 70 și începutul anilor 80, israelienii încă mai sperau să golească Gaza de refugiații săi palestinieni și să o anexeze Israelului. Era un plan ce li se părea posibil.

Au crezut că îi pot convinge pe refugiați să se mute în Sinai, de exemplu, și pe câțiva refugiați, în anii 70, i-au direcționat să se mute în Cisiordania. La începutul anilor 70 israelienii încă încercau să-i convingă pe palestinienii din Gaza să se mute în Cisiordania. Știu că în mai multe tabere de refugiați au fost oameni care în 1948 s-au aflat în taberele de refugiați din Gaza și au acceptat oferta de a se muta în Cisiordania după 1967, dar aceștia erau puțini. Majoritatea au preferat să rămână și au refuzat să meargă în Sinai sau oriunde altundeva. Și treptat, odată cu anii 80, israelienii au trebuit să renunțe la ideea de a anexa o Gaza golită, care să aibă doar locuitorii săi inițiali, cei din 1948.

Hass despre viziunea israeliană asupra Gazei:

Apoi lucrurile au început să se schimbe odată cu expansiunea coloniilor din Cisiordania. Au început să se inverseze – Gaza să fie separată, de capul ei, și să păstrăm Cisiordania pentru Israel, și-au zis israelienii. La vremea respectivă sigur că nu era posibil. Palestinienii nu au dispărut din Cisiordania, dar politicienii israelieni absolut niciodată nu au vorbit despre o soluție care să cuprindă Gaza și Cisiordania. Dimpotrivă, în 1993, când se anunțase deja procesul Oslo, a avut loc un soi de întâlnire pentru pace în Spania, unde au participat Yasser Arafat și Șimon Peres (ministru de externe la vremea aceea).

Aceste lucruri au apărut în Haaretz și Peres afirma că viziunea sa presupunea ca:

* statul palestinian să fie Gaza și Cisiordania, palestinienii să fie conectați la parlamentul iordanian.

* coloniștii israelieni să fie conectați la Knesset.

* coloniștii și palestinienii să aibă interese similare în protejarea mediului, a apei, etc și poate chiar să aibă un parlament comun pentru afacerile interne.

Aceasta era, mai mult sau mai puțin, viziunea sa...Oricum, în 1995, i-a făcut această ofertă lui Arafat, de a declara un stat în Gaza. Arafat a refuzat.

Într-un mod straniu, ceea ce vedem, ceea ce s-a întâmplat în 2007 este că Hamas și Mahmoud Abbas au implementat de fapt vechiul plan de a transforma Gaza într-un stat separat. Dar nu a fost dintr-un determinism. Deoarece vedem că deși Hamas și Fatah au participat într-un mod ignorant sau intenționat, acest plan era separarea Gazei de Cisiordania.

Populația generală nu vrea să fie separată. Și ceea ce se întâmplă acum este o luptă împotriva determinismului și împotriva planului israelian. Nu știu cum se va sfârși această luptă dar...guvernul de reconciliere este un exemplu al încercării distrugerii determinismului separării Gazei de Cisiordania. Faptul că Autoritatea Palestiniană a continuat să plătească toți angajații PA, în toți acești ani, continuă să plătească pentru serviciile sociale din Gaza în ciuda conflictului dintre aceasta și Hamas. Faptul că Europa continuă să dea bani Cisiordaniei ca parte din banii pe care îi dă Autorității Palestiniene, toate acestea sunt încercări de a distruge calea deterministă dictată de Israel. Dar politic nu vedem asta. Până și Statele Unite conduc tot felul de proiecte (infrastructură) în Fâșia Gaza care se opun intenției israeliene de a o separa.

Răspunsul lui Hass la întrebarea din partea ISLAMiCommentary în legătură cu ce s-a întâmplat în alegerile israeliene din iarna lui 2015 și cu afirmațiile pre-electorale ale lui Netanyahu împotriva soluției celor două state:

Netanyahu nu a fost de acord niciodată cu soluția celor două state. Această noțiune cum că el ar fi sprijinit existența a două state este absurdă. Doar că nu a exprimat-o în atât de multe cuvinte ca acum. Chiar și acum face zigzaguri între a spune „da, sunt” și „nu sunt” (pentru soluția celor două state).

Poate că acum a făcut-o să-i liniștească pe americani...că a pus la colț declarația sa că nu este adeptul soluției celor două state și că această soluție nu va fi pusă în aplicare câtă vreme va trăi el. Sigur că nu va fi pusă în aplicare câtă vreme va trăi el, deoarece și el și întregul sistem israelian sunt împotriva acestei soluții, dar acesta nu e un lucru nou și nu e vorba doar de Netanyahu, deoarece, așa cum am spus, și Peres era împotriva soluției celor două state. Peres a început să vorbească despre o soluție a două state când a părut un fapt împlinit că Gaza ieșea din ecuație, când enclavele palestiniene sau rezervațiile sau cum vreți să le numiți au devenit o realitate.

Realitatea acestor enclave, așa cum probabil majoritatea dintre voi știți, este că 60% din Cisiordania se află sub regim militar și civil israelian absolut și acesta este teritoriul despre care israelienii de dreapta deschiși și onești, așa ca Naftali Bennet, spun că trebuie să-l anexăm, dar în realitate aceasta a fost politica de la bun început.

Când trăiești în Israel – cred că este valabil peste tot – dar mai ales în ceea ce ne privește, nu sunt documentele, documentele istorice și documentele secrete cele care te învață despre politici. Nu trebuie să aștepți 40-50 de ani până se deschid arhivele. Vezi care sunt politicile observând realitatea. Așa că, atunci când israelienii nu le permit palestinienilor să își dezvolte economia și să investească și să se conecteze la rețeaua de apă și la infrastructură și să se deplaseze, este ceea ce este, nu e loc de dat la întors.

Ei nu vor ca palestinienii să fie aici. Este cât se poate de clar. Nu avem de ce să filosofăm în legătură cu asta. Nu e nicio filosofie la mijloc. Așa că, soluția celor două state, cea care concepe Cisiordania și Gaza și Ierusalimul de Est împreună, ca un stat, nu doar că nu face parte din imaginația lui Netanyahu, nu face parte nici din imaginația laburiștilor. Așa că asta este marea minciună. Dacă doar Netanyahu ar fi fost împotriva soluției celor două state, dar laburiștii ar fi fost pentru, soluția celor două state s-ar fi putut deschide și ar fi putut curma impasul în care ne aflam la începutul anilor 90.

Răspunsul lui Hass la întrebarea privind succesul fuzionării partidelor arabe (în timpul alegerilor) într-o alianță politică în timpul alegerilor din iarna 2015:

Probabil acesta a fost singurul lucru bun al acestor alegeri. Ca cineva care a votat mereu pentru unul dintre aceste partide, am simțit că acesta a fost răspunsul la o tentativă cu adevărat rasistă din partea lui Avigdor Lieberman. El a vrut să crească pragul electoral și toate partidele precum cel laburist și cele de centru israeliene au fost în favoarea creșterii pragului electoral și era clar că scopul acestei manevre era ca palestinienii cetățeni ai Israelului să fie expulzați de pe scena politică israeliană. Așa că aceștia au reușit să treacă peste diferențele dintre ei și au decis să formeze o coaliție. Nu este o unitate, așa că diferențele sunt enorme, ceea ce este normal. Dar ideea era să se strângă împreună bazându-se pe câteva idei comune. Iar noi, israelienii anti-rasiști sau de stânga trebuie să fim cu ei pentru a lupta împotriva efortului de a-i face să dispară mai întâi de pe scena politică, apoi din țară, din stat.

Până acum, cred că există discursuri diferite ale diferitelor partide. Unul este islamist, unul este naționalist moderat, un altul este liberal, altul este naționalist radical, unul aspiră să fie mai bi-național, internaționalist și socialist, partidul comunist și Frontul. Până în momentul de față, cred că Frontul Palestinian pentru pace și egalitate reușește să-și facă auzită vocea. Este interesat de bunăstarea ambelor popoare ale țării. Deci nu se adresează doar palestinienilor din Israel care sunt cetățeni israelieni. Are ca scop și va avansa campanii și legislație, inițiative în guvern care au în vedere binele ambelor populații. Așa că să sperăm că va funcționa. Cred că este singurul lucru încurajator din aceste alegeri.

Răspunsul lui Hass la o întrebare despre pericolul coloniilor la adresa soluției celor două state. „Ce forță politică are capacitatea de a face ceva în legătură cu coloniile, în cazul în care există o asemenea forță?”

Israelienii trebuie făcuți să înțeleagă că prețul păstrării coloniilor este prea mare. Prețul nu poate fi unul al sângelui. Cum putem să facem coloniile costisitoare pentru publicul israelian? Cred că pot fi făcute doar din afară. Se poate întâmpla? Sigur că se poate întâmpla, dar trebuie să se vrea, trebuie să se facă niște eforturi în acest sens. Sunt sigură că dacă – lăsați-mă să-mi imaginez – Statele Unite și-ar întrerupe legăturile de securitate cu Israelul, toate finanțările către Israel (da, știu că e foarte greu), lucrurile s-ar mișca în direcția pozitivă. Dacă Europa, de exemplu, ar impune din nou vize israelienilor. Acum când mergem în Europa nu avem nevoie de vize. Palestinienii din Gaza și Cisiordania au nevoie de vize, dar dacă israelienii ar ști că nu pot zbura automat în Europa și dacă țările europene ar spune „nu vrem să avem coloniști în Europa deoarece coloniștii încalcă legea internațională, dar nu putem ști care este colonist și care nu, așa că toți israelienii au nevoie de vize ca să intre în Europa”, poate că lucrurile ar sta altfel.

Ne putem imagina lucruri. Dacă există voință politică cred că este posibil. Dar mai cred că este o problemă urgentă. Cred că există diplomați și miniștri de externe care înțeleg urgența acestei chestiuni dar nu îndrăznesc să o aplice în măsurile politice vizavi de Israel. Dacă ar exista presiune asupra Israelului și Israelul ar spune „ok, trebuie să retragem armata din Cisiordania și ok, coloniștii pot rămâne”, majoritatea coloniștilor nu ar rămâne. Sau dacă Israelul ar decide, dacă ar fi silit să bage la închisoare 2000 de coloniști dintre cei mai violenți și mai periculoși, restul ar pleca. E posibil să ne imaginăm o astfel de situație. E posibil să o transformăm în realitate. Cu cât durează mai mult, cu atât costul este mai mare. Dar trebuie să fie făcută. Nu doar de dragul palestinienilor, ci și de dragul israelienilor și al viitorului israelienilor.

Nu vom avea un viitor în această regiune dacă vom continua să ne bazăm întotdeauna pe superioritate militară. Israelienii vor să trăiască normal. Noi trăim într-o falsă normalitate. Este falsă, dar pare a fi normală. Pentru că vrem să fie normală. În momentul în care normalitatea este zdruncinată...nu orice poate zdruncina normalitatea îi va și face pe israelieni să înțeleagă cât de anormale sunt lucrurile.

Hass despre războiul din 2014 din Gaza și despre eficiența (sau lipsa de eficiență a) luptei armate:

Hamas se mândrește cu asta, Hamas a fost în stare să țină piept armatei israeliene timp de 50 de zile și să surprindă armata israeliană, lucru cu adevărat remarcabil. În sensul că vreme de câțiva ani Hamas a știut cum să se pregătească pentru o confruntare cu una dintre cele mai puternice armate din lume...Este remarcabil, însă în realitate nu a produs niciun rezultat. Nu a oprit blocada din Gaza. Nu a conectat Gaza la Cisiordania. Deci, a fost un eșec.

Dar oamenii sunt atât de închiși în Gaza, se simt atât de prizonieri încât era firesc să viseze la o luptă armată care să-i elibereze, și încă visează la asta. Am văzut un sondaj, nu știu câtă încredere putem avea în sondajele de opinie, dar sondajul acesta spunea că 60% din populația palestiniană crede că ar trebui să recurgă la lupta armată, nu doar în Gaza, ci și în Cisiordania. Există un vechi cult al luptei armate printre palestinieni. Cred că Abbas, în maniera sa stângace, a încercat să înfrâneze asta. Dar nu i-a ieșit. Cred că el este sincer preocupat de brutalizarea pe care o implică folosirea armelor. Și a spus-o de mai multe ori în legătură cu războiul din Gaza și în legătură cu recentele discuții despre lupta armată. Oamenii nu îl ascultă. Oamenii nu îl iau în serios – în primul rând pentru că este un dictator în contextul palestinian. Ia deciziile de unul singur, aproape singur, împreună cu niște consilieri despre care nu știm de unde provin. Face schimbări în cadrul Fatah într-un mod foarte nedemocratic.

L-a transformat pe Mohammed Dahlan (fostul lider al Fatah în Gaza) și pe oricine este apropiat de el, în inamicul poporului într-o asemenea manieră încât devine ridicol. El a vorbit cu destul de mult curaj despre consecințele războiului din Gaza. Spun cu destul de mult curaj deoarece, după cum am mai subliniat, există un cult al luptei armate în rândul palestinienilor. Oamenii se ridică și ascultă de cel care înalță arma spre cer. Dar mesajul lui Abbas nu are capacitatea de a atinge oamenii.

Și, în același timp, da, oamenii văd ce se întâmplă în Siria, ce se întâmplă în Irak, și, mai ales în Cisiordania, oamenii, atunci când sunt suficient de sinceri, spun că mai bine se lipsesc de așa ceva. Este foarte greu, pentru că fiecare persoană ucisă sau fiecare civil ucis în Gaza este unul în plus.