Ştergeţi numele bunicului meu de la Yad Vashem (de Jean-Moise Braitberg)

Domnule preşedinte al statului Israel,

Vă scriu rugându-vă să interveniţi pe lângă cei care sunt în drept astfel încât să retrageţi de pe Memorialul de la Yad Vashem dedicat memoriei victimelor evreieşti ale nazismului, numele bunicului meu, Moshe Brajtberg, gazat la Treblinka în 1943, precum şi cele ale celorlalţi membri ai familiei mele morţi deportaţi în diferite lagăre naziste în timpul celui de-al doilea război mondial.

Vă cer să daţi curs cererii mele, domnule preşedinte, pentru că ceea ce s-a petrecut în Gaza, şi în general, soarta pe care o are poporul arab al Palestinei de şaizeci de ani, discalifică în ochii mei Israelul ca centru al memoriei răului făcut evreilor, şi deci umanităţii întregi.

Vedeţi dumneavoastră, din copilărie am trăit în anturajul supravieţuitorilor lagărelor morţii. Le-am văzut numerele tatuate pe braţ, i-am auzit povestind despre torturi. Am văzut doliul imposibil şi le-am împărtăşit coşmarurile.

Trebuie, m-au învăţat ei, ca aceste crime să nu mai reînceapă niciodată, ca niciodată un om, în virtutea apartenenţei lui la o etnie sau la o religie să nu mai dispreţuiască pe altul, să nu-i calce în picioare drepturile cele mai elementare care sunt cel la o viaţă demnă în siguranţă, absenţa opreliştilor, lumina, oricât de îndepărtată ar fi ea, a unui viitor senin şi al prosperităţii.

Or, domnule preşedinte, observ că în ciuda mai multor zeci de rezoluţii adoptate de către comunitatea internaţională, în ciuda evidenţei strigătoare la cer a injustiţiei făcute poporului palestinian din 1948 încoace, în ciuda speranţelor născute la Oslo şi în ciuda recunoaşterii dreptului evreilor israelieni de a trăi în pace şi în securitate, afirmate de mai multe ori de către Autoritatea Palestiniană, singurele răspunsuri aduse de către guvernele succesive ale ţării voastre au fost violenţa, sângele vărsat, închisorile, controlul neîncetat, colonizarea, jafurile.

Îmi veţi spune, domnule preşedinte, că este legitim, pentru ţara dumneavoastră, să se apere împotriva celor care lansează rachete împotriva Israelului, sau împotriva acelor kamikaze care duc cu ei numeroase vieţi israeliene nevinovate. Vă voi răspunde că sentimentul meu de umanitate nu se schimbă în funcţie de cetăţenia victimelor.

Dimpotrivă, domnule preşedinte, dumneavoastră conduceţi destinele unei ţări care pretinde, nu numai că-i reprezintă pe evrei în ansamblu, ci şi memoria celor care fură victimele nazismului. Acest lucru mă priveşte în mod direct şi este, din punctul meu de vedere, insuportabil. Păstrând în Memorialul de la Yad Vashem, în inima statului evreiesc, numele apropiaţilor mei, statul dumneavoastră ţine prizonieră memoria familiei mele în spatele gardurilor de sârmă ghimpată ale zionismului, făcând-o ostatecă unei aşa-zise autorităţi morale care comite în fiecare zi abominaţia negării justiţiei.

Aşadar, vă rog, retrageţi numele bunicului meu din sanctuarul dedicat cruzimii făcute evreilor, pentru ca el nu mai justifică pe cea făcută palestinienilor.

Vă rog să primiţi, domnule preşedinte, asigurarea respectoasei mele consideraţii.

Scrisoare deschisă apărută în Le Monde, joi, 29 ianuarie 2009. Vezi sursa.

Wanted: Ehud Olmert (pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii)

În 12 iulie 2006, suspectul a ordonat bombardarea oraşelor şi a satelor din Liban. Operaţiunea de bombardare a zonelor rezidenţiale, care a durat 34 de zile, a încălcat legea internaţională. Bombardamentele aeriene şi invaziaa terestră ordonate de către suspect au dus la moartea a aproximativ 1200 de persoane şi au rănit în jur de 4400. În timpul atacului, suspectul a ordonat ca mii de bombe-ciorchine să fie lansate lângă zonele rezidenţiale din Liban, acţiune interzisă prin convenţii internaţional. În total, aproape un milion de bombe mici au fost aruncate, fapt care a condus la moartea după război a 30 de oameni, alte 215 fiind rănite, inclusiv 90 de copii.

În vara lui 2007, suspectul a ordonat blocada a 1,5 milioane de oameni în Gaza, împiedicându-i să primească mâncare adecvată, apă, curent electric şi medicamente – acţiune interzisă în mod explicit prin legea internaţională. În decembrie 2008, suspectul a ordonat atacarea aeriană, terestră şi navală a rezidenţilor Gazei, cauzând rapida distrugere a zonelor rezidenţiale şi moartea a 1300 de oameni – sute dintre ei copii.

În 10 decembrie 2008, avocaţii libanezi au înaintat o plângere formală Curţii Internaţionale de Justiţie, aflată la Haga, Olanda, împotriva suspectului şi a altor suspecţi, acuzându-i de crime de război şi crime împotriva umanităţii pentru participarea la asedierea Gazei. În martie 2009, suspectul îşi va pierde imunitatea diplomatică.

Descrierea suspectului: alb, în vârstă de aproximativ 60 de ani, greutate sub medie, chel, cu ochi albaştri şi pasionat de ţigări.

Oricine are informaţii despre suspect atunci când se află în exteriorul graniţelor Israelului, este rugat să le comunice imediat la:

The Prosecutor
POBox 19519
2500 Hague
Netherlands
Fax +31 70 515 8 555
otp.informationdesk@icc-cpi.int

Nota:

[1] Toate apelurile vor fi tratate în condiţii de deplină confidenţialitate.

Vezi sursa.

Is Peace Out Of Reach? (CBS News)

Watch CBS Videos Online

Ce datorează umanitatea palestinienilor (Gilles Devers)

Mult timp am crezut că Israelul nu este decât un Stat ca oricare altul. Văd astăzi, cu o sfâşiere dureroasă, că pentru liderii Israelului, crima de război este o opţiune politică.

Istoria are rolul ei. După Holocaust, cum ar fi putut comunitatea internaţională să nu facă tot ce trebuia pentru a oferi poporului care scăpase de nazism şansa perenităţii? Decizie incontestabilă, dar injustiţie fundamentală pentru palestinieni. “Care palestinieni?” Mai ales celor cărora li s-a spus: “Tu nu mai eşti acasă la tine. Tu nu mai eşti acasă la tine pentru că ONU a decis că pământul strămoşilor tăi nu-ţi mai aparţine.” Şi ONU a decis astfel pentru că comunitatea internaţională, în timpul conferinţei de la Evian din 1939, închisese uşa în nas comunităţii evreieşti, aruncând-o în infernul nazist. Occidentul voia să-şi compenseze eroarea. O greşeală plătită pe spinarea palestinienilor, cărora nu li se poate face nici cel mai mic reproş. Ba da, unul singur: că se aflau acolo unde nu trebuia.

Ecuaţie imposibilă? Nu se mai pune problema în 2009. Au trecut şaizeci şi trei de ani. În 2009, nimic nu justifică faptul că Israelul, putere economică şi militară, utilizează forţa armată pentru a-şi construi viitorul. Israelul poate continua cu războaiele sale. Israelul poate continua să interzică partidelor arabe să se prezinte la alegeri. Israelul poate face tot ceea ce vrea cu puterea sa, dar Israelul va cădea în faţa legii, care este mai puternică decât el. Căci, în faţa tuturor înţelegerilor şi a tuturor coteriilor lumii, cel care are dreptate este cel mai puternic. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Au mai fost războaie, vor mai fi şi altele, cu ororile lor. Dar agresiunea Israelului asupra Gazei din decembrie 2008 marchează un punct de cotitură în Istorie.

Ce este Gaza? Gaza este o parte a unui teritoriu căruia comunitatea internaţională, din laşitate, nu a ştiut niciodată să-i impună calitatea de Stat. O populaţie izolată pe un teritoriu de 10 km pe 30, slăbită de o blocadă, fără posibilitate să iasă de acolo. De acum înainte, când Israelul vrea să câştige un război, atacă nişte civili... Sfârşitul unui sistem. Nu uitaţi niciodată prima zi: 200 de morţi? Morţi de ce? Pentru că se plimbau pe stradă, pentru că mergeau la cumpărături, pentru că erau copii care se întorceau de la şcoală.

Şi care este guvernul care a pornit războiul în 27 decembrie 2008? Un prim ministru demisionar din septembrie 2008 pentru corupţie şi doi principali miniştri – de externe şi al ăpărării – aflaţi într-o asemenea opoziţie politică încât n-au reuşit să constituie o coaliţie. O putere fără cap s-a angajat în război. Dimineaţa, se decide bombardarea civililor, seara, au întâlnire. Niciodata nu s-a mai văzut aşa ceva! Bilanţurile sunt la îndemâna tuturor. Ban Ki Moon a denunţat disproporţia atacului şi cere astăzi ca o anchetă aprofundată să aibă loc pentru ca Israelul să dea socoteală. Toate marile organizaţii interguvernamentale şi ONG-urile denunţă aceste crime de război.

Mult timp, atunci când auzeam cuvântul “Israel”, vedeam pe fundal taberele de concentrare şi de exterminare. Crima comisă în leagănul culturii. Astăzi, văd în continuare lagăre, dar Israelul nu mai este acolo.

Viitorul aparţine oamenilor care ştiu să construiască pacea. Or, astăzi pacea se numeşte respectul dreptului. Ce fondează astăzi drepturile omului? Analiza din 1945 ca răspuns la crimele naziste, care este în inima actualităţii. Bazele dreptului omenesc îşi au rădăcinile în criminalitatea nazistă. Totul pleacă de acolo. Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trecând prin multiplele sisteme naţionale, dreptul civilizaţiei a statuat că niciun om nu poate fi atins pentru simplul motiv că se află în locul nepotrivit.

Israelul poate tremura. Poate să tremure pentru că, departe de bombe, şi-a pregătit justiţia care-l va judeca. Israelul îşi mai poate umfla muşchii cu elicopterele şi tancurile sale. Dar într-o zi, peste 5 ani, peste 10 ani sau peste 30, i se vor aduce omagii poporului palestinian pentru că a ştiut, din adâncurile a ceea ce face umanitatea, să scoată ideea însăşi de drepturi ale omului. Pentru că exist, fără ca cineva să fie în măsură să formuleze cea mai mică apreciere asupra calităţii vieţii mele, am dreptul la tot ceea ce alcătuieşte dimensiunea umană şi care se numeşte libertate. Pentru că m-am născut aici, între Rafah şi aza, sau m-am născut altundeva şi ţeava tancurilor mi-a desemnat rezidenţa aici, când pământul nu mai este al meu şi apa îmi este furată, rămân. Priveşte-mă în ochi, Israele, o fiinţă omenească este cel care te priveşte. Ascultă ce-ţi spun, Israle, căci fără limbaj pierim. Ieşi din închisoarea violenţei tale, şi vino să guşti din forţa libertăţii. De şaizece de ani, cauţi, cu forţa, să mă închizi într-o puşcărie. Zidurile îmi distrug viaţa, dar tu eşti prizonierul. Prizonierul certitudinilor care îţi interzic să vezi lumea. Adevărata libertate se inventează în Gaza, atunci când tu ai distrus totul. Mama aceasta cu lacrimi secătuite, care şi-a pierdut familia şi casa, aşezată pe ruine şi implorându-l pe Dumnezeu, spune totul despre forţa umană, în vreme ce tancurile tale mizerabile semnează sfârşitul unei epopei nebune.

Înţelepciunea arabă ne spune că nu există nefericire absolută. În Gaza, fiinţe omeneşti au fost omorâte pentru că erau palestinieni. Acuzaţi şi condamnaţi ca palestinieni. Cine-şi poate imagina astăzi că se pot obţine beneficii de pe urma crimei? Cine-şi poate imagina că Israelul îi va conduce în paradis pe copiii ucişi în Gaza? Justiţia oamenilor va restabili ordinea, şi-i va readuce pe palestinieni înapoi în Istorie.

Mesaj distribuit de grupul google Tlaxcala.

Nazism german vs. nazism israelian (II)

Punctele de control

În Palestina, atunci când nu plouă cu bombe trimise generos de ocupaţia israeliană ilegală, viaţa de zi cu zi este una a blocajelor : ţărani care nu pot ajunge la pământurile lor, pentru că între gospodărie şi câmpuri se află un zid construit de Israel ; copii care ajung la şcoală numai dacă soldatii israelienii îi lasă să treacă de punctele de control (adesea după ceasuri de aşteptare) ; muncitori care nu pot ajunge în fabrică decât după cozi interminabile la aceleaşi puncte de control ; femei gravide ale căror ambulanţe sunt oprite la câţiva kilometri de spital, care nasc şi ai căror prunci mor în timp ce soldaţii israelieni le blochează accesul la îngrijiri medicale. O lectură avizată o oferă Amira Hass, ziarista israeliană, prin intermediul articolului Călătorie imposibilă, publicat ziarul israelian Haaretz.

În Gaza, locuitorii povestesc despre înverşunarea armatei israeliene împotriva civililor (de Michel Bôle-Richard)

La sud de Zeitun, zona orientală a oraşului Gaza, cartierul locuit de clanul Samuni nu mai este decât un cimitir în ruine. Numai câteva case mai sunt încă în picioare. Douăzeci şi una de locuinţe şi o moscheie au fost reduse la starea de carcase de beton şi de fier. Ţahal a trecut pe acolo.

Mussa Samuni, în vârstă de 19 ani, povesteşte: “În timpul ofensivei terestre din 4 ianuarie, elicopterele au depus paraşutişti pe acoperişuri. Apoi, au scos toată lumea afară şi ne-au adunat într-o clădire. Eram aproape 120 de persoane. Am rămas acolo toată noaptea. Se auzeau explozii, focuri de arme. Era panică totală. Copiii plângeau. Era frig. Am deschis uşa ca să căutăm ceva lemne. Tatăl meu era în stradă, mort. Soldaţii ne-au ordonat să ne întoarcem. Apoi a avut loc un bombardament, şi apoi un al doilea, după care obuzele au căzut pe acoperiş. Au murit douăzeci şi două de persoane. Mi-am pierdut tatăl, mama, fratele, un unchi şi mai mulţi veri. Erau răniţi peste tot care-şi pierdeau sângele.” Mussa n-a fost atins. A încercat să iasă dar a fost arestat de către soldaţi care l-au legat la mâini şi i-au acoperit ochii. A devenit prizonier împreună cu un unchi. Timp de trei zile.

Trei zile de interogatorii. “Soldaţii ne-au acuzat că suntem din Hamas. Ne-au lovit. Le-am spus: Omorâţi-mă dacă sunteţi convinşi că sunt din Hamas. Au pus grenade în buzunarele unchiului meu şi în spatele meu, ameninţându-le că le vor detona. Unchiul meu ar prefera să moară de gloanţe, spunea el. Au vrut să ne ardă şi au dat foc la nişte pături. O să vă explodăm capul, spuneau ei.” În 7 ianuarie dimineaţa, amândoi au fost în cele din urmă eliberaţi. Soldaţii le-au dat ordin să nu spună niciun cuvânt şi le-au dat steaguri albe.

După plecarea Ţahalului din 20 ianuarie, corpurile celor 22 de victime au fost scoase din ruine şi îngropate. Joi 22 ianuarie, un cort mare de doliu a fost ridicat în mijlocul ruinelor pentru condoleanţe. Pe o pânză albă sunt scrise numele celor 22 de morţi plus cele ale altor 7 victime: “Martirii masacrului din Gaza ai familiei Samuni”. Mulţimea se înghesuie în acest decor de apocalipsă pentru a aduce un omagiu celor 29 de dispăruţi.

Într-una din rarele case rămase în picioare, zidurile sunt acoperite cu inscripţii trasate cu creta: “Locul arabului este sub pământ”, “Dacă eşti un adevărat Givati (soldat de elită), trebuie să-i omori pe arabi”, “Ierusalimul de Est aparţine Israelului”. Stelele lui David sunt aşezate ca nişte semnături sub strigătele de război. Acolo îşi instalaseră soldaţii tabăra şi posturile de tir, după cum mărturisesc cutiile cu cartuşe şi sacii de nisip de pe terasă.


“Era ca un joc pentru soldaţi”

Tot acolo s-a derulat o altă dramă. Fahed povesteşte: “Tatăl meu Atiyeh a lucrat în Israel. Vorbeşte ivrit şi ştie ce trebuie făcut. A lăsat uşa deschisă. Ei au început să tragă de peste tot. Atunci când au intrat, soldaţii ne-au cerut să ridicăm mâinile şi să ieşim. Erau opt sau zece. Au tras. Tatăl meu a fost omorât instantaneu. Avea treizeci de gloanţe în corp! A fost omorât sub ochii mei. Toată lumea a început să ţipe şi să plângă. Au tras din nou. Mai mulţi alţi membri ai familiei mele au fost răniţi, mai ales copii, printre care fratele meu Ahmed, în vârstă de 4 ani. A primit două gloanţe în piept. Apoi au dat foc la o cameră. Nu mai vedeam nimic, ne sufocam. La capătul a zece minute, am fost autorizaţi să ieşim şi să ne îndreptăm spre strada principală. Îl ţineam pe fratele meu în braţe. Israelienii ne-au scuipat. Ambulanţele nu puteau să se apropie. Am găsit refugiu într-o casă. Fratele meu Ahmed a murit.”

Conform mai multor martori, cinci alţi membri ai familiei Samuni au fost omorâţi de gloanţe, printre care un tânăr de 17 ani, care rămăsese ascuns într-o casă. Unii răniţi şi-au pierdut tot sângele. Un bunic de 75 de ani a murit zdrobit de un zid demolat de un buldozer. Zahwa, văduva lui Atiyeh, povesteşte detaliat, cu lacrimi în ochi, drama pe care a trăit-o. “Era ca un joc pentru soldaţi, aceştia râdeau”, afirmă ea. Zenaib, în vârstă de 12 ani, care şi-a pierdut tatăl, mama, fraţii şi verii. Şiffa, de 19 ani, şi-a îngropat şi ea tatăl, mama, mătuşa şi unchiu. Almassa, de 13 ani, îşi aminteşte cum un soldat a tras în Messauda, care avea copilaşul ei de 6 luni în braţe, şi care a murit. Toţi şi-au pierdut mai multe rude.

“De ce, de ce?” repetă Nabayia. “Nu exista rezistenţă, nu erau luptători, nu aveau arme. Care e crima noastră? Ce greşeală am comis? Să răspundă lumea întreagă la întrebarea aceasta. Nu mai poate fi pace cu Israelul. Pe fiul meu, când îl voi naşte, am să-l cresc să fie mudjahid, să-i răzbune pe toţi copiii ăştia, pe toţi morţii.”

Întrebat, purtătorul de cuvânt al armatei, Avital Leibovici, a asigurat joi că “o anchetă este în curs. Dar vreau să ştiţi că brigada Givati n-a fost antrenată pentru a omorâ femei şi copii şi că tiruri de aruncătoare de mine au fost semnalate cu provenienţa din Zeitun.” Biroul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Umanitare recenzase, în 8 iuanuarie, Zeitun printre “cele mai grave incidente” ale ofensivei israeliene.

Membrii familiei Samuni sunt agricultori. Câmpurile din jur au fost răvăşite de tancuri. Cel puţin 300 de persoane sunt azi fără adăpost. “Cum vreţi să-i iubim pe israelieni”, strigă Muna. “Ei omoară de plăcere şi nimeni nu spune nimic. Sângele nostru nu valorează nimic. Este cel mai mare masacru comis în Fâşia Gaza. Cât timp vom mai fi terorizaţi şi masacraţi?”

Vezi sursa în limba franceză.

André Nouschi, un evreu mânios

Profesorul André Nouschi, în vârstă de 86 de ani, născut în Constantine, un etalon în lumea istoricilor, cu reputaţie mondială, Profesor Onorific al Universităţii din Nice, a scris acest mesaj ambasadorului statului Israel de la Paris.

André Nouschi a fost combatant în Franţa liberă şi a fost profesor la Universitatea din Tunis. Specialist în istoria secolului XX şi în istoria Africii de Nord, a publicat numeroase lucrări, printre care Franţa între 1914 şi 1940, Algeria amară (1914-1994), Franţa şi petrolul, Mediterana, Franţa şi lumea arabă.


Domnule ambasador,

Pentru dumneavoastră este shabat, care ar trebui să fie o zi de pace, dar este una de război. Pentru mine, de mai mulţi ani, colonizarea şi furtul israelian de pământuri palestiniene mă exasperează. Vă scriu deci în mai multe calităţi : în calitate de francez, în calitate de evreu prin naştere şi ca artizan al acordurilor dintre Universitatea din Nice şi cea din Haifa.

Este cu neputinţă ca cineva să mai tacă în faţa politicii de asasinate şi de expansiuni imperialiste ale Israelului. Procedaţi exact aşa cum Hitler a procedat în Europa cu Austria şi Cehoslovacia. Dispreţuiţi rezoluţiile ONU aşa cum el a dispreţuit pe cele ale Societăţii Naţiunilor şi asasinaţi fără să fiţi traşi la răspundere femei şi copii. Nu invocaţi atentatele şi Intifada – rădăcinile acestora sunt colonizarea ILEGITIMĂ şi ILEGALĂ, CARE ESTE UN FURT. Vă purtaţi ca nişte hoţi de pământuri şi întoarceţi spatele moralei evreieşti. Ruşine să vă fie, ruşine Israelului ! Vă săpaţi mormântul fără să vă daţi seama ce faceţi. Căci sunteţi condamnaţi să trăiţi cu palestinienii şi cu statele arabe. Dacă vă lipseşte această inteligenţă politică, atunci nu sunteţi demni să faceţi politică şi liderii voştri ar trebui să-şi piardă pensia. O ţară care-l asasinează pe Ytzhak Rabin, care-i glorifică asasinul este o ţară lipsită de morală şi de onoare. Fie ca cerul şi ca Dumnezeul vostru să aducă moartea asasinului Ariel Sharon. Aţi suferit o înfrângere în Liban, în 2006. Veţi suferi altele, sper, şi-i veţi trimite la moarte pe tinerii israelieni pentru că nu aveţi curaj să faceţi pace.

Cum este cu putinţă ca evreii, care au suferit atât de mult, să-i imite pe călăii lor hitlerişti ? Pentru mine, din 1975 încoace, colonizarea îmi aduce în minte vechi amintiri, cele care ţin de hitlerism. Nu văd vreo diferenţă între liderii voştri politici şi cei ai Germaniei naziste.

Personal, vă voi combate cu toate forţele mele, aşa cum am făcut-o între 1938 şi 1945, până când justiţia oamenilor va distruge hitlerismul care este în inima ţării voastre. Ruşine Israelului. Sper că Dumnezeu va arunca asupra liderilor voştri răzbunarea pe care ei o merită. Mi-e ruşine în calitate de evrei, de fost luptător în al doilea război mondial, din cauza voastră. Fie ca Dumnezeu să vă blesteme până la sfârşitul secolelor ! Sper că veţi fi pedepsiţi...

Vezi sursa în limba franceză.

Discursul lui Sir Gerald Kaufman, membru al Parlamentului Marii Britanii, evreu: Israelienii au acţionat ca nişte nazişti în Gaza

CNN confirmă: Israel a rupt armistiţiul

CNN confirme: Israel a rompu la treve
Încărcat de widget77

Mesajul primului ministru Ismail Haniyeh

Scriu acest articol pentru publicul din Vest, din întregul spectru politic şi social, în timp ce maşina război israeliană continuă să masacreze poporul meu în Fâşia Gaza.

Până astăzi, aproape 1000 de persoane au fost omorâte, dintre care aproape jumătate sunt femei şi copii. Săptămâna trecută, bombardarea şcolii patronate de UNRWA (Agenţia pentru Ajutor şi Muncă a Naţiunilor Unite) din tabăra de refugiaţi de la Jabalya a fost una dintre cele mai odioase crime imaginabile, în vreme ce sute de civili îşi abandonaseră căminele şi căutau să se refugieze la adăpostul agenţiei internaţionale înainte de a fi bombardaţi fără milă şi atacaţi de către Israel. Patruzeci şi şase de femei şi copii au fost masacraţi în acest atentat odios, şi numeroase alte persoane au fost rănite.

Toată lumea ştie că retragerea Israelului din Fâşia Gaza nu a pus capăt ocupării sale, nici prin consecinţă obligaţiilor internaţionale ca putere de ocupaţie. Israelul a continuat să domine frontierele noastre terestre, maritime şi aeriene.

ONU a confirmat că între 2005 şi 2008, armata israeliană a omorât aproape de 1250 de palestinieni în Fâşia Gaza, dintre care 222 de copii.

În majoritatea covârşitoare a acestei perioade, punctele de trecere a frontierei au rămas închise în mod nemilos, nefiind autorizate să treacă decât cantităţi limitate de hrană, de combustibil, de alimente pentru animale şi câteva alte articole de primă necesitate.

În ciuda tuturor eforturilor pentru a disimula această realitate, alegerile din ianuarie 2006 care au văzut victoria mişcării Hamas cu o majoritate substanţială sunt la origina războiului criminal al Israelului împotriva Gazei. Ceea ce s-a produs ulterior, se datorează faptului că alături de Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană şi-au unit forţele într-o tentativă de a anula voinţa democratică a poporului palestinian.

Aceste ţări au încercat mai întâi să contracareze rezultatul punând piedici formării unui guvern de unitate naţională, apoi creând în adevărat infern pentru poporul palestinian prin intermediul strangulării economice.

Eşecul lamentabil al tuturor acestor maşinaţii a condus în cele din urmă la acest război odios. Obiectivul Israelului este să reducă la tăcere toate vocile care exprimă voinţa palestinienilor, pentru a-şi impune mai apoi propriile condiţii pentru o reglementare finală care să ne priveze de pământul nostru, de dreptul nostru asupra Ierusalimului ca şi capitală a viitorului stat palestinian şi pentru a-i priva de refugiaţii în drept de întoarcerea la căminurile lor.

În cele din urmă, starea de asediu impusă Fâşiei Gaza, care violează în mod evident a patra Convenţie de la Geneva, a interzis cele mai multe dintre produsele medicale de bază pentru spitalele noastre. A împiedicat livrarea de carburant şi de electricitate populaţiei noastre. Şi în plus pe lângă toată această barbarie, Israelul i-a refuzat hrana şi libertatea de mişcare, chiar şi pentru a primi îngrijiri medicale.

Acestea au condus la moartea evitabilă a sute de pacienţi şi la o creştere fără întrerupere a malnutriţiei la copii.

Palestinienii sunt consternaţi să vadă că ţările membre ale Uniunii Europene nu consideră acest asediu obscen ca o formă de agresiune. În ciuda dovezilor zdrobitoare, acestea afirmă că Hamas este la originea acestei catastrofe împotriva poporului palestinian, căci această mişcare nu ar fi reînnoit armistiţiul.

Totuşi, întrebăm noi, Israelul şi-a onorat cumva termenii de încetare a focului negociaţi prin intermediul Egiptului în iunie? N-a facut-o. Acordul prevedea o ridicare a asediului şi sfârşitul atacurilor în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În vreme ce noi ne-am respectat angajamentele în totalitate, israelienii au persistat în uciderea de palestinieni în Fâşia Gaza precum şi în Cisiordania, în cursul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de anul de pace de după Annapolis.

Niciuna dintre atrocităţile comise împotriva şcolilor, universităţilor, moscheilor, ministerelor şi infrastructurilor noastre civile nu ne vor descuraja voinţa de a ne dobândi drepturile naţionale. Fără nicio îndoială, Israelul ar putea demola orice construcţie în Fâşia Gaza, dar nu ne va putea distruge niciodată determinarea şi tenacitatea de a trăi în demnitate pe pământul nostru.

Desigur, dacă a aduna civili într-o clădire pentru a-i bombarda mai apoi sau a utiliza bombe cu fosfor şi rachete nu sunt crime de război, atunci ce sunt? Câte alte convenţii şi tratate internaţionale trebuie să violeze zioniştii israelieni pentru a fi traşi la răspundere? Nu există capitală în lumea de azi în care oamenii liberi şi oneşti să nu fie indignaţi de această opresiune brutală.

Nici Palestina, nici lumea nu vor mai fi la fel după aceste crime.

Nu mai există decât un singur drum de urmat. Condiţiile noastre pentru o nouă încetare a focului sunt clare şi simple. Israelul trebuie să pună capăt războiului său criminal şi masacrării poporului nostru, trebuie să renunţe complet şi fără condiţii la blocada ilegală îndreptată împotriva Fâşiei Gaza, să deschidă toate punctele noastre de trecere a frontierei şi să se retragă complet din Fâşia Gaza.

După aceasta, vom lua în consideraţie opţiunile viitoare.

Pentru a termina, palestinienii sunt un popor care luptă pentru a se elibera de ocupaţie şi pentru crearea unui stat independent cu capitala la Ierusalim, şi pentru reîntoarcerea refugiaţilor în satele din care au fost expulzaţi.

Oricare ar fi preţul, masacrele perpetrate de către Israel nu ne vor încovoia voinţa, nici dorinţa de libertate şi de independenţă.

Notă: Ismail Haniyeh este primul ministru al guvernului din Gaza. Acest mesaj a fost publicat în ediţia ziarului The Independent din 15 ianuarie 2009.

Nazism german vs. nazism israelian (I)

Ziduri şi garduri pentru a ţine "rasa inferioară" închisă.

Cronica unei sinucideri anunţate: cazul Israelului (de Immanuel Wallerstein)

Statul Israel şi-a proclamat independenţa pe 15 mai 1948, la miezul nopţii. Naţiunile Unite votaseră stabilirea a două state în ceea ce fusese Palestina sub mandat britanic. Oraşul Ierusalim trebuia să fie o zonă internaţională sub jurisdicţia Naţiunilor Unite. Rezoluţia ONU a avut un larg suport, şi în special acela al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Statele arabe au votat cu toate împotriva ei.

În cei şaizeci de ani de existenţă, statul Israel a fost dependent în supravieţuirea şi expansiunea sa de o strategie care combină trei elemente: militarism agresiv, alianţe geopolitice şi propagandă. Militarismul agresiv (ceea ce actualul prim ministru Ehud Olmert numeşte “pumnul de fier”) a fost făcut posibil de către fervoarea naţionalistă a evreilor israeliene, şi în cele din urmă (deşi nu iniţial) de către sprijinul foarte puternic al comunităţilor evreieşti din întreaga lume.

Din punct de vedere geopolitic, Israelul şi-a construit întâi o alianţă cu Uniunea Sovietică (scurtă dar crucială), apoi cu Franţa (care a durat mai mult şi i-a permis Israelului să devină o putere nucleară), iar în cele din urmă (şi cea mai importantă) cu Statele Unite. Aceşti aliaţi, care erau de asemenea protectori, au oferit cel mai important sprijin militar prin aprovizionarea cu arme. Dar au oferit de asemenea sprijin diplomatic/politic, şi în cazul Statelor Unite un considerabil sprijin economic.

Propaganda ţintea spre obţinerea de sprijin de simpatie de la o plajă vastă a opiniei publice mondiale, bazată în primii ani pe portretul unui Israel în calitate de David progresist împotriva unui Goliath retrograd, iar în ultimii patruzeci de ani pe vinovăţia şi pe compasiunea în raport cu masiva exterminare nazistă a evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial.

Toate aceste elemente ale strategiei israeliene au funcţionat impecabil din 1948 până în anii ’80. Într-adevăr, erau din ce în ce mai eficace. Dar undeva în anii ’80, utilizarea fiecăreia dintre aceste tactici a început să fie contra-productivă. Israelul a intrat atunci într-o fază de declin rapid al strategiei sale. Ar putea fi prea târziu pentru Israel să urmeze orice altă strategie alternativă, caz în care a comis un suicid geopolitic. Să trasăm în ce fel cele trei elemente ale strategiei sale au interacţionat, întâi în timpul ascensiunii sale, apoi de-a lungul declinului lent al puterii Israelului.

În timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai existenţei sale, Israelul s-a angajat în patru războaie cu statele arabe. Primul a fost războiul din 1948-1949 pentru stabilirea unui stat evreiesc. Declaraţia israeliană de independenţă nu a fost urmată de o declaraţie palestiniană pentru stabilirea unui stat. Mai mult, un număr de guverne arabe au declarat război Israelului. Israelul a fost iniţial în dificultate militară. Totuşi, militarii israelieni erau mult mai bine antrenaţi decât cei ai ţărilor arabe, cu excepţia celor din Transiordania. Şi, detaliu crucial, au obţinut arme din Cehoslovacia, care acţiona ca agent al Uniunii Sovietice.

În timpul armistiţiului din 1949, disciplina forţelor israeliene combinată cu armele cehoslovace i-a ajutat pe israelieni să câştige un teritoriu considerabil care nu fusese inclus în planul de partajare al Naţiunilor Unite, inclusiv Ierusalimul de Vest. Celelalte teritorii fuseseră anexate de către statele arabe înconjurătoare. Un mare număr de arabi palestinieni au fugit sau au fost forţaţi să părăsească teritoriile aflate sub controlul israelienilor şi au devenit refugiaţi în statele arabe învecinate, unde descendenţii lor încă trăiesc în mare număr. Pământul pe care îl posedaseră fusese luat de către evreii israelieni.

La scurtă vreme, Uniunea Sovietică a abandonat Israelul. Probabil că acest lucru s-a întâmplat pentru că liderii ei au devenit repede înfricoşaţi de impactul creării statului [Israel] asupra atitudinii evreilor sovietici, care părea din cale afară de etuziaşti şi deci potenţial subversivi din punctul de vedere al lui Stalin. În schimb, Israelul a abandonat orice simpatie pentru lagărul socialist în timpul Războiului Rece, şi şi-a exprimat cu claritate dorinţa ferventă de a fi considerat un membru deplin al lumii occidentale, din punct de vedere politic şi cultural.

La vremea aceea Franţa se confrunta cu mişcările de eliberare naţională din cele trei colonii nord-africane ale sale, şi a văzut în Israel un aliat util. Acest lucru a fost adevărat mai ales după ce algerienii au început războiul de independenţă în 1954. Franţa a început să ajute Israelul în direcţia înarmării. Îndeosebi, Franţa, care-şi dezvolta propriul program nuclear (împotriva dorinţelor Statelor Unite), a ajutat Israelul să facă acelaşi lucru. În 1956, Israelul s-a alăturat Franţei şi Marii Britanii într-un război împotriva Egiptului. Din nefericire pentru Israel, războiul fusese pornit în ciuda opoziţiei Statelor Unite, iar acestea au forţat toate cele trei puteri să-l încheie.

După ce Algeria a devenit independentă în 1962, Franţa şi-a pierdut interestul în legătură cu Israelul, care acum interfera cu încercările sale de a-şi reînnoi relaţiile cu cele trei state nord-africane independente. În punctul acesta, Statele Unite şi Israelul încep să-şi construiască legături apropiate. În 1967, războiul izbucneşte din nou între Egipt şi Israel, iar alte state arabe se alătura Egiptului. În aşa-numitul Război de Şase Zile, Statele Unite furnizează pentru prima dată arme Israelului.

Victoria israeliană din 1967 a schimbat situaţia fundamentală din multe puncte de vedere. Israelul a câştigat războiul comod, ocupând toate acele părţi ccare făceau obiectul mandatului britanic asupra Palestinei, plus Peninsula Sinai în Egipt şi Înălţimile Golan în Siria. Din punct de vedere juridic, acum era statul Israel plus teritoriile ocupate ale Israelului. Israelul începea politica de stabilire a coloniilor evreieşti în teritoriile ocupate.

Victoria israeliană a transformat atitudinea evreimii mondiale, care-şi depăşea acum ultimele rezerve pe care le mai avea în legătură cu statul Israel. Au început să fie foarte mândri de aceste realizări şi să organizeze campanii politice majore în Statele Unite şi în Europa occidentală pentru formarea sprijinului politic în favoarea Israelului. Imaginea Israelului progresist cu sublinierea virtuţilor kibbuţurilor a fost abandonată în favoarea promovării Holocaustului ca justificare fundamentală pentru sprijinul lumii acordat Israelului.

În 1973, statele arabe s-au gândit să redreseze situaţia militară în aşa-numitul război de Yom Kippur. Şi de această dată, Israelul a câştigat războiul, cu sprijinul armelor americane. Războiul din 1973 marchează sfârşitul rolului central al statelor arabe. Israelul va continua să încerce obţinerea recunoaşterii de la statele arabe, şi va reuşi în cele din urmă atât cu Egiptul cât şi cu Iordania, dar va fi acum prea târziu pentru ca aceasta să mai fie o formulă de securizare a existenţei proprii.

Pentru că în punctul acesta apare o mişcare politică arabă palestiniană serioasă, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care devine oponentul cheie al Israelului, cel cu care Israelul va trebui să negocieze. Pentru mult timp, Israelul va refuza să ajungă la o înţelegere cu OEP şi cu liderul său Yasser Arafat, preferând pumnul de fier. Şi la început, a fost din punct de vedere militar un succes.

Limitele politicii pumnului de fier au devenit evidente în timpul primei intifada, o revoltă spontană a arabilor palestinieni din interiorul teritoriilor ocupate, care a început în 1987 şi a durat şase ani. Principalul succes al intifadei a fost dublu. I-a forţat pe israelieni şi pe Statele Unite să trateze cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, un proces îndelungat care a condus la aşa-numitele Acorduri de la Oslo din 1993, conducând la crearea Autorităţii Palestiniene în câteva dintre teritoriile ocupate.

Acordurile de la Oslo pe termen lung au fost mai puţin importante decât impactul intifadei în opinia publică internaţională. Pentru prima dată, simbolul lui David-Goliath a început să se inverseze. Pentru prima dată, a început să existe sprijin serios în lumea occidentală pentru aşa-numita soluţie două-state. Pentru prima dată, au apărut critici serioase la adresa pumnului de fier al Israelului şi a practicilor sale faţă de arabii palestinieni. Dacă Israelul ar fi fost serios în privinţa unei soluţii de tip două-state bazată pe aşa-numita Linie Verde – linia de demarcaţie de la sfârşitul războiului din 1948-1949 – probabil că ar fi ajuns la o înţelegere.

Numai că Israelul a fost întotdeauna cu un pas în spate. Atunci când ar fi putut negocia cu Nasser, n-a făcut-o. Atunci când a putut negocia cu Arafat, n-a făcut-o. Atunci când Arafat a murit şi a fost succedat de incapabilul Mahmud Abbas, gruparea mai militantă Hamas a câştigat alegerile parlamentare în 2006. Israelul a refuzat să vorbească cu Hamas.

Acum, Israelul a invadat Gaza, căutând distrugerea mişcării Hamas. Dacă reuşeşte, ce organizaţie va veni după ea? Dacă, aşa cum este şi mai probabil, nu izbuteşte să distrugă Hamas, mai este acum posibilă o soluţie de tip două-state? Atât palestinienii cât şi opinia publică mondială se îndreaptă spre soluţia unui singur stat. Şi acesta este, desigur, sfârşitul proiectului zionist.

Cele trei elemente care compun strategia Israelului sunt în descompunere. Pumnul de fier nu mai dă roade, nu mai mult decât a realizat George Bush în Iraq. Va rămâne la fel de puternică legătura cu Statele Unite? Mă îndoiesc. Iar opinia publică mondială va continua să se mai uite cu simpatie faţă de Israel? Se pare că nu. Poate acum Israelul să facă o schimbare în favoarea unei strategii alternative, negociind cu reprezentanţii militanţi ai arabilor palestinieni, ca parte integrantă a Orientului Mijlociu, şi nu ca avanpost al Europei? Pare târziu pentru asta, poate chiar prea târziu. Aşadar, aceasta este cronica unei sinucideri anunţate.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]