Viață și moarte în Palestina

 

 Oamenii din Hebron, cel mai mare oraș din Cisiordania, trăiesc înconjurați de armele și punctele de control israeliene. Pentru unii, acestea s-au dovedit a fi fatale.

de Ben Ehrenreich

Planeta Hebron este departe, departe de tot. Faptul că poți ajunge acolo cu mașina sau cu autobuzul face ca lucrurile să fie și mai confuze. Dacă Hebron ar fi ascuns undeva pe un vârf de munte sau într-un canion adânc de pe fundul mării, dacă pentru a ajunge acolo ar trebui să cobori prin niște canale întunecate și mucegăite până în miezul pământului, nu ar părea atât de ciudat. Dar e fix acolo, pe scoarța aceleiași planete, la fel ca Tel Aviv sau Amman sau oricare altă metropolă. Poate ar fi mai util să gândim în termeni interdimensionali și să ne imaginăm Hebronul ca pe un pliu ciudat în țesătura lucrurilor care prin distorsiunile și contorsiunile sale și printr-un înfricoșător ecou reușește cumva să ne spună exact cine suntem.

În total am petrecut acolo cam o lună. Nu înseamnă prea mult. Dar suficient. Hebron este cel mai mare oraș al Cisiordaniei și singurul în care coloniștii israelieni au stabilit o prezență permanentă – de acolo punctele de control și sutele de soldați, precum și împărțirea orașului în două zone, H1 și H2, prima controlată în aparență de către Autoritatea Palestiniană, iar cea din urmă, în mod categoric de către armata israeliană. Asta a dus la fragmentarea aproape caleidoscopică, la orașele în oraș și la orașele din orașele din oraș, și, mai presus, dincolo de și între toate acestea, în crăpăturile care le separă unele de celelalte, la orașele imaginare ale locuitorilor Hebronului. Hebronul nu reprezintă altceva decât alte laturi, ca o pagină unică pe care o tot frunzărești iar și iar fără a găsi vreodată același text. Dacă întreaga Palestină este marcată de șanțuri și pliuri, de realități care se întrepătrund dar aproape niciodată nu se amestecă, Hebron este un colaps topografic, coșmarul oricărui cartograf.

Am studiat dezvoltările politice care au modelat orașul: istoria sa religioasă, masacrul din 1929 al evreilor orașului, ascensiunea extremei drepte Zioniste mesianice, masacrul din 1994 al credincioșilor ce se rugau în moscheea Ibrahimi, închiderea străzii Shuhada, împărțirea orașului în 1997 în zone controlate de israelieni și palestinieni, multiplicarea punctelor de control, blocadele permanente de după cea de-a doua Intifadă. Cumva toate aveau sens, dar nu prea aveau nici cap nici coadă. Nici analogiile pământene contemporane nu se potriveau. Hebron nu era nici Belfast sau Soweto, nici Sarajevo sau Beirut. Se întrezăreau pe ici colo asemănări cu toate acele locuri și cu orașele americane în care am locuit, adesea segregate violent.

Nu vreau să exotizez locul. Hebron este diferit de alte orașe pământene, dar adevărul dureros este că Planeta Hebron nu este deloc departe. Și nu vreau să spun că nu e departe de Beersheva sau Nablus, dar nu e departe de Londra sau de New York. Este planeta noastră. Noi am făcut-o ceea ce este. Și prin noi mă refer la noi toți – aceia dintre noi care acționează și aceia care nu acționează. Realitățile din Hebron sunt aceleași ca în restul Palestinei, însă concentrate sub o presiune uriașă până când au fost reduse la o pastă groasă și otrăvitoare. Și realitățile Palestinei nu sunt diferite de ale noastre. Dar sunt mai dezolante, mai dense, mai definite. Oamenii pe care i-am întâlnit în Hebron – palestinienii, coloniștii, soldații – nu erau diferiți față de oamenii de pretutindeni, însă locul și intimitatea înnebunitoare a violenței sale  i-a înăsprit și uneori i-a frânt.

În dimineața zilei de 8 noiembrie 2013, o zi de vineri, Zidan Sharabati, gazda mea în Hebron, mi-a bătut la ușă cu cafeaua. „Ai auzit?” m-a întrebat așezându-se și aprinzându-și o țigară. „Era un martir din Hebron.” Noaptea trecută, un tânăr pe nume Anas Fouad al-Atrash fusese ucis la punctul de control Container, în nord-estul Betleemului. Avea 23 de ani și trăise în Abu Sneineh, puțin în afara sectorului ce se afla sub autoritatea armatei israeliene. Povestea oficială era că acesta s-a dat jos din mașina sa și a atacat un soldat cu un cuțit iar soldatul a tras o dată cu scopul de a se autoapăra.

Ciocnirile de vinerea nu încep de obicei decât după rugăciunea din mijlocul zilei, dar în acea zi au început mai devreme. Din casa lui Zidan, am auzit primele focuri de armă cu puțin înainte de 11 am. Câteva minute mai târziu, după ce am ieșit din casă, soldatul staționat în afara apartamentelor coloniștilor de vizavi a dat un telefon. Am început să observ astfel de lucruri. Am traversat prin punctul de control în Bab al-Zawiya, cartierul învecinat cu vechea piață care, cel puțin teoretic, era controlată de Autoritatea Palestiniană. Câțiva copii au fugit din spatele unei clădiri, au azvârlit cu pietre înspre soldați și s-au grăbit să se ascundă din nou. Am luat un taxi până la moscheea de lângă Universitatea Politehnică Palestiniană, unde urmau să aibă loc funeraliile lui Anas al-Atrash.

Strada din fața moscheei cu boltă albastră era deja întețită de oameni ce jeleau. Câteva duzini de polițiști ai Autorității Palestiniene stăteau de pază, unii îmbrăcați în kaki, alții în uniforme de camuflaj albastre, toți blindați și înarmați cu AK-47. Mă întrebam, pe cine protejează? Am dat peste Imad, un tânăr activist pe care îl cunoșteam. Numele său de familie, nu realizasem asta, era al-Atrash. Anas fusese vărul său. Unchiul lui Imad, mi-a spus el, avea o afacere cu încălțăminte, confecționa și vindea pantofi, iar cei doi fii ai săi, Anas și Ismail, se ocupau de magazinul familiei, în Ierihon. Dormeau acolo în timpul săptămânii și în fiecare joi seara se întorceau cu mașina în Hebron după ce închideau. Erau în drum spre casă când Anas a fost împușcat. Imad era un puști rezistent, un sudor cu mâinile ca niște mănuși de bucătărie, care se mândrea cu sfidarea legilor israeliene, dar în ziua aceea era aproape în lacrimi. Versiunea israeliană nu avea nicio logică, spunea el. Anas nu fusese activist politic și nu își dorise altceva decât să se însoare și să-și vadă de viață. „Avea un vis așa cum au toți tinerii de pe lumea asta”, mi-a spus Imad, căznindu-se să-și găsească vorbele. „Dar acum totul s-a terminat.”

Cu puțin înainte de amiază, s-a auzit chemarea muezinului prin difuzorul din vârful minaretului. Toată lumea a amuțit. „Dumnezeu e mare” a cântat muezinul și toți cei îndoliați au atins cu frunțile asfaltul. De partea cealaltă a străzii, un panou uriaș cu USAid se înalță din mijlocul unui câmp presărat cu gunoaie și molozuri. „Zona Industrială Hebron” spunea semnul în engleză. „Acest proiect este un dar din partea poporului american pentru poporul palestinian.” Ca și arma care l-a ucis pe Anas, mi-a venit în gând, ca și glonțul, probabil. Rugăciunea se terminase. În jurul meu, câteva sute de oameni îngenunchiaseră în tăcere, cu ochii închiși și cu mâinile pe genunchi.

Mai târziu i-au scos trupul afară. Era înfășurat într-un drapel, garoafe roz îi încadrau obrazul palid, nebărbierit. Picioarele sale, în șosete negre, ieșeau din capătul tărgii. Jeluitorii i-au urmat pe cei ce purtau trupul neînsuflețit pe străzile prăfuite spre cimitir, trecând pe lângă clădiri albe de piatră, aflate în variate grade de construcție și distrugere. Femei stăteau la ferestrele etajelor doi și trei, privind convoiul din spatele grilajelor de metal. Drapelul ce învelea trupul începuse să alunece, dezvelind mâinile lui Anas al-Atrash împreunate pe piept. Doi bărbați cu cagule stăteau într-un crâng de măslini, despicând asurzitor aerul, împușcătură după împușcătură, cu automatele M 16 poziționate puțin cam prea jos pentru sprijin. Erau Brigăzile de Martiri Al-Aqsa, aripa militarizată a mișcării Fatah, aducându-și omagiul, anunțându-și supraviețuirea cu fiecare foc de armă, oferind promisiunea unei răzbunări pe care nimeni nu o aștepta îndeplinită. Între focurile automate, puteam auzi femeile bocind lângă groapă, deplângând trupul mort, strigând din nou că Dumnezeu e mare. Frații lui Anas rămăseseră la porțile cimitirului, plângând îmbrățișați.

 Soldații israelieni trag în palestinieni cu gloanțe de cauciuc și cu gaze lacrimogene după înmormântarea lui Anas al-Atrash, noiembrie 2013. Foto: Issam Rimawi/Anadolu Agency/Getty Images

Pentru următoarele două săptămâni, în fiecare zi au fost ciocniri, tinerii strângându-se în Bab al-Zawiya în fiecare după-amiază și noapte, copiii mai mici la punctele de control în fiecare zi după școală, mulțimi de copii cu ghiozdane colorate. Zeflemiseau soldații de fiecare dată când aceștia ieșeau la atac și trăgeau câte o rafală de gloanțe sau aruncau câte o grenadă acustică, ironizându-i și scandând cu o voioșie necontenită.

„Container!” Strigau numele punctului de control încă o dată și încă o dată. „Container! Container! Container!”

Ismail al-Atrash stătea înghesuit lângă părinții săi în camera de zi a casei lor cu trei etaje din Abu Sneineh. Părul lui Ismail era netezit cu gel, dar avea obrajii nebărbieriți și pleoapele grele. Un unchi ședea întins pe o canapea numărând niște mărgele islamice de rugăciune în timp ce  Ismail povestea ce se întâmplase în seara de joi, 7 noiembrie. În acea noapte, el și fratele său Anas închiseseră magazinul de încălțăminte din Ierihon și pregăteau mașina pentru a se întoarce în Hebron. Înainte de a pleca își sunaseră mama. „M-a rugat să cumpăr roșii și lămâi și portocale și castraveți și cartofi”, își amintea Ismail. „Ne-am urcat în mașină și am pornit spre Hebron.” În mod normal ajungeai acolo într-o oră de mers cu mașina. O făceau în fiecare joi. După un week-end de odihnă cu familia, se întorceau înapoi la Ierihon, în nord, să deschidă magazinul pentru încă o săptămână de muncă. În noaptea aceea a condus Ismail. Anas era epuizat. Și-a lăsat spătarul în jos, și-a întins picioarele și a adormit”, spune Ismail.

La 11:05 pm, Volkswagenul albastru al băieților a dat de primul prag limitator de viteză în afara punctului de control Container. Când nu este blocat de traficul din week-end, Container – cuvântul englezesc este folosit în limba arabă – este un loc pustiu: o bucată izolată de asfalt, patru structuri prăfuite ce seamănă cu niște cuști de metal vopsite în alb și verde, câțiva soldați israelieni plictisiți cu puști automate. Nu e un loc plăcut pentru a muri. În acea noapte, spune Ismail, soldații păreau agitați. Opriseră mașina din față și cercetau pasagerii în detaliu. Unul dintre ei stătea cu mâinile în aer, așteptând să fie percheziționat. Un punct roșu de lumină dansa în jurul scaunelor din față ale mașinii fraților al-Atrash - un soldat îndreptase țeava armei și cătarea laser către cei doi. Anas a dormit în tot acest răstimp, cu fața sprijinită în palmă. „Trebuie că s-a trezit nedumerit” zice Ismail, „neînțelegând ce se întâmplă”.

Tatăl lui Ismail, nebărbierit ca și fiul său, se uita într-un punct fix, poate la jumătate de metru deasupra măsuței de cafea. A închis ochii.

Fără a scoate un cuvânt, spune Ismail, Anas a deschis portiera și a ieșit din mașină. Ismail și-a strigat fratele pe nume. Anas nu a avut posibilitatea să se îndepărteze de mașină, zice el: „Până să îl strig a doua oară, soldatul îl și împușcase deja.”

L-am întrebat pe Ismail dacă soldatul spusese ceva mai întâi. „Nu”, a răspuns.

L-am întrebat dacă Anas avea ceva în mâini. „Nu”, a răspuns el. „Nimic.” Mama lui Ismail, cu fața umflată de plâns, se întinde după un șervețel.

„Am ieșit din mașină”, a continuat Ismail. Trei soldați, spune acesta, au alergat la el. „Unul și-a pus țeava armei aici, unul aici, altul aici.” A arătat capul său, spatele, șoldul. „M-au trântit la pământ”, spune el, și i-au prins mâinile în cătușe la spate. S-a întors să-și caute fratele din priviri pe partea cealaltă a mașinii. „Îi tot strigam numele, Anas, Anas, și i-am văzut târându-i corpul.” A țipat, întrebând dacă fratele său e ok. Nu i-a răspuns nimeni.

A sosit o ambulanță. „L-au pus în ambulanță. M-am gândit că poate e rănit la picior. L-am tot strigat. Un soldat a venit la mine și m-a apăsat cu bocancul pe umăr spunându-mi că nu aveam voie să deschid gura.”

Tatăl oftează. Camera s-a scufundat în tăcere, nu se mai auzea decât zgomotul făcut de mărgelele de rugăciune ale unchiului. Un băiat de 12 ani a deschis ușa – fratele cel mai mic al lui Anas și al lui Ismail, Muhammad. S-a așezat lângă unchiul său și și-a îndoit un picior sub coapsă. Ismail a continuat: un bărbat îmbrăcat în haine obișnuite despre care crede că era un agent al serviciului israelian de securitate internă, Shabak, cunoscut și ca Șin Bet, a apărut lângă el. „Și cel rănit?” a întrebat agentul. „Fratele tău?” Ismail a spus că da. Agentul a plecat. Ismail a încercat să se târască pe pământ pentru a vedea mai bine, dar ușa din spate a ambulanței era închisă. Agentul Shabak s-a întors. I-a pus o întrebare ciudată: „De ce e Anas atât de supărat?”

„Nu e supărat”, își amintește Anas că a răspuns. „E într-o dispoziție bună.” Glumiseră toată seara până când Anas adormise. Agentul Shabak l-a întrebat pe Ismail dacă e sigur, dacă Anas nu se certase cu cineva, poate cu un prieten sau o iubită, dacă nu era cumva îndrăgostit de cineva care nu îl iubea. Ismail i-a spus că nu, nu s-a întâmplat nimic de genul acela.

A urmat încă o întrebare ciudată: „E genul care ar purta un cuțit asupra sa?” „Am spus nu, nu este. Nu avem probleme cu nimeni.”

Apoi o a treia: agentul a întrebat dacă Anas făcea parte din vreo facțiune politică palestiniană, din Hamas sau Fatah. Din nou Ismail a răspuns că nu. Familia nu se băgase în politică, a spus el. Anas nu fusese niciodată arestat, nu fusese chemat pentru interogatoriu – o raritate pentru un tânăr din Abu Sneineh. Studia contabilitatea și spera să se însoare în primăvară. „Suntem ocupați doar cu munca noastră”, i-a spus Ismail.

Agentul Shabak a plecat. Doi polițiști ajunseseră împreună cu doi bărbați despre care Ismail credea că sunt ofițeri Shabak cu grad superior. S-au adunat împreună cu restul în spatele ambulanței. Până la urmă unul dintre ei s-a apropiat de Ismail. „Ce s-a întâmplat?” l-a întrebat. „Avea un cuțit la el?”

Ismail i-a răspuns nu: Anas doar se dăduse jos din mașină și dintr-odată un soldat l-a împușcat. Ofițerul, spune el, i-a dat apă și o țigară. „Apoi a făcut așa” a spus Ismail lovindu-se cu palma peste frunte. L-a întrebat pe ofițer ce face Anas. Ofițerul nu a răspuns și s-a îndepărtat de el.

Când s-a întors, i-a scos cătușele lui Ismail și i-a încătușat mâinile în fața corpului. S-a așezat vizavi de el. „Vă rog”, a spus Ismail, „puteți doar să-mi spuneți cum se simte?” „E bine, slavă Cerului”, a spus ofițerul.

„Mulțumesc lui Dumnezeu” a spus Ismail.

„Dacă ți-aș spune că Anas avea un cuțit” l-a întrebat ofițerul, „ce ai spune?”

„Aș spune că mințiți” a răspuns Ismail. Nu există niciun cuțit în mașină, i-a spus el. „Puteți verifica – n-o să găsiți decât roșii, lămâi, portocale, castraveți și cartofi, câteva haine, nimic altceva.”

„Ești sigur că nu avea un cuțit?” l-a întrebat din nou.

„Da, sunt sigur” a răspuns Ismail.

Ofițerul l-a condus către un loc pe asfalt, câțiva metri mai încolo. Un cuțit zăcea pe jos. „Nici măcar nu era locul în care Anas a fost împușcat” ne-a spus Ismail. „Cuțitul ăsta, l-ai văzut vreodată? m-a întrebat ofițerul. Nu, am răspuns. Ești sigur? Da, sunt sigur, nu l-am văzut niciodată.”

Lângă el, mama lui Ismail plângea între palme.

Din nou, spune Ismail, l-a întrebat pe ofițer „Vă rog, spuneți-mi ce se întâmplă.”

„Cu voia lui Dumnezeu, va fi bine” a răspuns ofițerul și l-a lăsat din nou singur pe Ismail. Și-a întins gâtul să se uite la ambulanță. „Dintr-odată i-am văzut scoțându-i corpul afară. L-au întins pe jos și l-au acoperit cu un cearșaf. Am luat-o razna, am început să urlu și să-mi izbesc capul de asfalt. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi.”

Până dimineață, ziarele israeliene publicaseră varianta oficială a morții lui Anas al-Atrash: Un palestinian de 23 de ani a țâșnit dintr-o mașină și s-a repezit cu un cuțit la un soldat de la punctul de control. Soldatul, temându-se pentru viața sa, a tras un foc, omorându-l. Nu era nu știu ce poveste, doar încă un incident anonim, unul dintr-o serie de atacuri aparent nelegate între ele, asupra personalului de securitate israelian.

L-am sunat pe Mickey Rosenfeld, purtătorul de cuvânt al poliției israeliene și am cerut să văd orice material video surprins de camera de supraveghere care ar putea clarifica incidentul. Materialul, mi-a spus el, nu poate fi făcut public sub nicio formă. Puțin mai târziu mi-a trimis un email: „Nu are loc nicio anchetă.”

Majoritatea interacțiunilor mele cu soldații din Hebron nu fuseseră deloc cordiale. Aceștia se limitaseră la grohăituri și comenzi, și niciuna dintre astea nu scoate la iveală ce e mai bun în mine, dar cu vreo câteva ocazii am reușit să trecem dincolo de neîncrederea reciprocă, fie și pentru o clipă. Odată, întorcându-mă pe la punctul de control Qeitun, l-am întrebat pe un soldat cum se simte și spre surprinderea mea am primit un răspuns sincer. „Oribil”, a spus. Colegii săi trăgeau cu gaze lacrimogene în niște puști de vreo 9 ani în momentul acela. „Locul ăsta e oribil”, a răspuns. „E cel mai cumplit loc.” Și-a scuturat capul și s-a îndepărtat. Asta e tot ce-am obținut.

Într-o altă zi, sătul de ciocnirile de după orele de școală, m-am plimbat pe strada Shuhada și am urcat înspre treptele de piatră ce duc la Mormintele Patriarhilor. Un ofițer al poliției de frontieră, tânăr, înalt, cu pușca în brațe, m-a oprit. M-a întrebat de unde sunt.

„America”, i-am spus.

„Ești creștin?” m-a întrebat.

Am spus că nu și l-am întrebat ce importanță are.

Nu mi-a răspuns. M-a întrebat ce religie am.

„Nu am niciuna”, am spus.

„Trebuie să ai una – creștină, iudaică, ceva?”

Știam ce vrea, dar nu am avut chef să-i fac jocul. „Nu sunt religios” am spus. ”Tu ești?”

A ridicat din umeri și s-a gândit o clipă. „Nici eu nu sunt”, a recunoscut, „dar mama e evreică”. A încercat din nou: „Dar părinții tăi? Ei trebuie să aibă o religie.”

„Nici ei nu sunt religioși”, i-am spus. „Nici bunicii mei nu au fost”. Nu mințeam. Mă trag dintr-o familie de oameni pricepuți la arta respingerii. Dar în acel punct amândurora ne făcea plăcere absurditatea schimbului de replici. Până la urma a cedat el.

„Musulmanii nu au voie aici”, a spus. „Trebuie să întreb”, a adăugat el, parcă scuzându-se.

I-am spus că nu sunt nici musulman. A dat din cap cu un zâmbet ușor vinovat.

Nouă luni mai târziu am stat de vorbă în Ierusalim cu un activist israelian, fost soldat, pe nume Eran Efrati. Acesta își petrecuse mare parte din 2006 și 2007 staționat în Hebron. La primul său instructaj, și-a amintit că un ofițer întrebase trupele ce vor face dacă vor vedea un palestinian alergând cu un cuțit spre un colonist.

„Bineînțeles că răspunsul era îl împuști în centrul corpului” a spus Efrati. Ofițerul a pus întrebarea și invers: dar dacă era un colonist cu un cuțit? „Și răspunsul era că nu puteai face nimic. Cel mult puteai anunța poliția, dar nu aveai voie să te atingi de el. Din prima zi ordinul a fost: Nu aveți voie să vă atingeți de coloniști.” I se părea logic, a spus Efrati. Palestinienii erau dușmanul. Coloniștii păreau un pic țăcăniți dar erau evrei.

Câteva zile mai târziu, mii de coloniști sosiseră de peste tot din Cisiordania pentru a celebra o sărbătoare religioasă. Armata impusese un ordin de restricție pentru a interzice palestinienilor accesul pe străzi. Prima sarcina a lui Efrati ca soldat în Hebron a fost să arunce cu grenade acustice într-o școală generală pentru a anunța începerea interdicției de a ieși pe străzi. „Pur și simplu am făcut-o, ca toți ceilalți” a spus el, „și în câteva secunde, sute de copii au țâșnit afară. Stăteam la intrare și mulți dintre ei m-au privit în ochi – a fost prima oară când m-a izbit. Dintr-o dată am înțeles ce făceam. Am înțeles a ce arătam.”

Efrati a fost plasat la un punct de control. A spus că era o muncă istovitoare, să stai în frig și câte 16 ore, de obicei flămând și mai tot timpul privat de somn. Să umilești oamenii făcea parte din sarcină. Profesorii treceau pe la punctul de control îmbrăcați la costum și cravată. Soldații îi puneau să se dezbrace în fața elevilor lor. „Uneori îi făceam să aștepte cu orele doar în lenjerie”, a spus Efrati.

Pretextul era să-i caute de arme. „Niciun soldat nu credea că i s-ar întâmpla ceva”, a spus el, dar trupelor li se repeta mereu de către ofițeri că toți palestinienii reprezentau potențiale pericole, că oricine i-ar putea înjunghia dacă ar lăsa garda jos pentru o clipă. „Ideea asta”, spunea Efrati, „ne făcea să fim foarte, foarte agresivi. Așa că îi împingeam de câteva ori la perete, îi dezbrăcam, îi loveam de câteva ori cu arma. Dacă scoteau vreun cuvânt îi loveam. Dacă se întorceau îi loveam. Orice, numai să simțim că deținem controlul total.”

Conștiința începuse să-l sâcâie. A început să aducă la punctul de control pungi de Bamba – niște celebri pufuleți cu aromă de alune – și să-i ofere copiilor. După câteva zile, „primul copil curajos a venit, a luat o pungă de Bamba și a fugit.” Efrati era încântat. Nu la mult timp după, un băiat palestinian de vreo 8 ani i-a cerut ceva de ronțăit. Băiatul ăsta nu a fugit. A desfăcut punga și i-a oferit și lui Efrati. Au stat și au mâncat pufuleții împreună. Când băiatul a plecat, Efrati s-a simțit extaziat. În sfârșit putea să fie omul care își dorea să fie, un soldat îndrăgit pentru bunătatea sa și care în același timp, așa cum a formulat el, „își proteja țara de un al doilea Holocaust.”

Când s-a întors la bază în noaptea aceea, i s-a ordonat să mănânce repede și să se pregătească pentru încă o tură, nu la punctul de control ci într-o expediție de „cartografiere” în H1. Era încă amețit de bucuria succesului cu pungile de Bamba, așa că nu îl deranja munca suplimentară. Procedura era simplă: „Intri în case în mijlocul nopții, scoți toată lumea afară, fotografiezi familia și începi să întorci casa cu fundul în sus, să distrugi lucruri. Ideea era să căutăm arme, dar trebuia și să transmitem un mesaj” a spus Efrati, „pentru a ne asigura că rezidenții nu ies din starea de a se simți vânați”. (în engleză sună ciudat, dar în ebraică este un singur cuvânt pentru a descrie asta; ofițerii îl foloseau adesea, a spus Efrati). Sarcina sa era de a cartografia fiecare casă, de a schița camerele, ușile și ferestrele. „Dacă la un anumit moment s-ar fi petrecut un atac terorist din acea casă anume”, armata ar fi fost pregătită.

În noaptea aceea, au percheziționat, vandalizat și cartografiat două case din Abu Sneineh. Afară fulguia și era frig. Când terminaseră, soarele încă nu răsărise, așa că ofițerul a mai ales încă o casă, aparent la întâmplare. Au forțat familia să iasă afară în zăpadă și au început să răscolească înăuntru. Efrati a deschis ușa unei camere de copil –își amintea că a văzut un desen cu ursulețul Winnie pe un perete – și a început să își facă schița când a realizat că era cineva în pat. Un băiețel a sărit dintre așternuturi. Era dezbrăcat. Luat prin surprindere, Efrati și-a ridicat arma ațintind-o spre băiat. Era puștiul de la punctul de control, de după-masă, cu pufuleții. „A început să facă pipi pe el” a spus Efrati, „și nu făceam altceva decât să tremurăm amândoi, stăteam acolo față în față tremurând, fără să scoatem un cuvânt.” Tatăl băiatului, coborând pe scări cu un ofițer, l-a văzut pe Efrati cu pușca îndreptată spre fiul său și s-a năpustit în cameră. „Dar în loc să mă împingă”, spune Efrati, „a început să-l pălmuiască pe copil. Îl pălmuia în fața mea și se uita la mine spunând te rog, te rog nu-mi lua copilul. Orice a făcut, o să-l pedepsim.”

Într-un final, ofițerul a hotărât că purtarea bărbatului era dubioasă. I-a ordonat lui Efrati să-l aresteze. „Așa că l-am luat pe bărbat, l-am legat la ochi, i-am pus cătușe și l-am băgat într-un Jeep militar”. L-au aruncat așa cum era la intrarea în baza militară. „A stat acolo timp de trei zile într-un tricou sfârtecat și în boxeri. Pur și simplu a stat acolo în zăpadă.” Până la urmă Efrati și-a făcut curaj și l-a întrebat pe ofițer ce se va întâmpla cu tatăl băiatului. „Nici măcar nu știa despre ce vorbesc”, a spus Efrati. „Era nedumerit...Care tată?” Efrati i-a amintit. „Poți să-i dai drumul”, i-a spus ofițerul. „Și-a învățat lecția.”

După ce i-a tăiat legăturile de la încheieturi, i-a scos legătura de la ochi și l-a privit luând-o la fugă pe străzi, desculț și în lenjerie de corp, Efrati și-a dat seama că nu îi mai dăduse comandantului său harta pe care o desenase. „Am dat-o-n bară” i-a spus, cerându-și iertare pentru neglijență.

Ofițerul nu era supărat. „E ok”, i-a spus acesta. „Poți să le arunci”. Efrati nu înțelegea. A ripostat: nu era cartografierea o sarcină vitală care ar fi putut salva viețile altor soldați? Ofițerul s-a enervat. I-a spus ”Hai, măi Efrati, nu mă mai sâcâi. Du-te de-aici.” Dar Efrati a continuat să protesteze. Nu înțelegea.

Când a devenit evident că nu avea de gând să plece, ofițerul i-a spus: „Facem hărți în fiecare noapte, câte trei sau patru case pe noapte, de 40 de ani.” El personal percheziționase și cartografiase casa respectivă de două ori până atunci. „Dacă intrăm tot timpul în case peste ei, dacă îi arestăm tot timpul, dacă se simt terorizați în permanență, nu ne vor ataca niciodată. Dar se vor simți vânați în permanență.”

Atunci, mi-a spus Efrati, „a fost prima oară când am înțeles că tot ce mi se spune e un mare rahat.” De atunci înainte, „nu am încetat să fac lucrurile pe care le făceam; doar am încetat să mă mai gândesc.”

Primul martor a acceptat să ne întâlnim într-una dintre principalele piețe cu sens giratoriu din Hebron. Era noapte. Irene Nasser, un jurnalist ce locuia în Ierusalim, e cel care l-a găsit. Ne-am urcat în mașina martorului și acesta a condus preț de câteva blocuri până când a găsit un loc suficient de pustiu. A tras pe dreapta, fumând pe fereastra deschisă.

Fuseseră trei bărbați în mașină cu el în acea noapte când s-a oprit la punctul de control Container, dar toți aveau familii, niciunul nu era dispus să vorbească. Mi-a cerut să nu-i dezvălui numele sau orice alte detalii care l-ar putea identifica. Tocmai fusese eliberat din închisoare cu puțin timp înainte și nu dorea să se întoarcă acolo. Dar Hebronul părea mic uneori – era convins că fusesem văzuți deja și că un informator avea să dea de știre Șin Bet-ului că a vorbit cu mine și îl vor chema pentru interogatoriu. Însă merita riscul, a spus. „E o țară sălbatică. Nu au pic de rușine.”

Povestea bărbatului se asemăna mult cu cea a lui Ismail al-Atrash. El venea din cealaltă direcție, a spus, și a fost oprit la vreo 10 metri de mașina fraților al-Atrash. „De aici până la jalonul ăla” a spus arătând cu mâna. I-a văzut pe soldați percheziționând mașina albă din fața mașinii fraților al-Atrash. Soldații erau foarte agresivi, dar așa erau de obicei. „Suntem obișnuiți cu asta”. Apoi Anas al-Atrash a deschis portiera. „Poate că dormea sau ceva, că s-a dat jos și și-a întins brațele și în momentul ăla l-au împușcat. Nu s-a mișcat brusc, nu nimic. ” Nu era nimic în mâinile sale, niciun cuțit. „Am auzit placa asta de multe ori” a spus. Soldatul se afla la cel mult 2 metri de Anas. Nu credea că l-ar putea recunoaște pe soldat dacă l-ar vedea din nou, „dar totul s-a întâmplat sub ochii mei. L-au împușcat sub ochii mei.”

Și al doilea martor a cerut să nu-i fie dezvăluită identitatea. Grijile sale erau identice. „Adevărul trebuie să iasă la lumină”, a spus acesta „dar nu vreau să mă trezesc mâine dimineață că trebuie să stau de vorbă cu serviciile secrete israeliene.” Ne-am întâlnit cu el pe marginea drumului ce duce spre Betleem. A tras lângă noi și s-a urcat pe bancheta din spate a mașinii lui Irene. Ne-a arătat un video pe care l-a filmat cu telefonul mobil la puțin timp după omor, dar nu se putea vedea sau auzi mare lucru, doar urlete și flashuri de lumină străpungând întunericul. Și povestea lui se asemăna cu cea a lui Ismail. (două detalii erau diferite. A spus că „patru sau cinci” soldați l-au pus pe Ismail la pământ, în timp ce Ismail își amintea că erau doar trei și nu era sigur de culoarea Volkswagenului fraților al-Atrash. S-a gândit că era maro, dar albastrul închis poate părea cu ușurință maro sub lumina galbenă a becurilor).

Se îndrepta spre Ramallah și aștepta să treacă de punctul de control. A văzut soldații cercetând mașina albă din fața fraților. Era un Ford, a spus. A văzut un soldat îndreptând cătarea laser a puștii spre Volkswagenul al-Atrashilor „ca și când s-ar fi pregătit să tragă.” Și a văzut un bărbat deschizând portiera Volkswagenului de pe partea pasagerului și ridicându-și mâinile în aer. Bărbatul era încă „pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară din mașină” a spus martorul, când „a fost împușcat și s-a prăbușit la pământ”. Nu era nimic, a confirmat el, în niciuna din mâinile lui Anas al-Atrash.

După focul de armă, spune acesta, l-a văzut pe șoferul mașinii – pe Ismail – ieșind. Soldații au alergat spre el și l-au pus jos. I-au legat mâinile la spate. În curând locul s-a umplut de soldați. Au apărut și polițiști în uniforme albastre. Martorul nostru a încercat să se dea jos din mașină dar un ofițer de poliție i-a trântit portiera închizând-o. „Stai înăuntru” i-a spus. L-a întrebat pe ofițer când va putea să plece. „Nu până te ducem la Ierusalim și îți luăm declarația despre ce ai văzut aici” a răspuns ofițerul.

„Nu am văzut nimic”, a spus el. Ofițerul l-a corectat: „Ai văzut un individ atacând un soldat cu cuțitul.”

Până la urmă n-au mai mers la Ierusalim. Soldații i-au ținut pe toți la punctul de control până când prietenii și rudele fraților al-Atrash au sosit din Hebron pentru a identifica trupul lui Anas. Erau mulți și erau furioși. În curând soldații au început să tragă cu gaze lacrimogene, a spus martorul nostru „și am plecat.”

 Orașul Hebron, văzut din colonia evreiască Tel Rumeida din centrul orașului vechi al Hebronului. Foto: Menahem Kahana/AFP/Getty Images

La zece zile după moartea fiului său, Fouad al-Atrash a plecat din Hebron la Tel Aviv. Avea întâlnire cu un avocat pe care dorea să îl consulte în legătură cu intentarea unui proces. Nu spera la nimic ce s-ar putea asemăna cu dreptatea, doar ca guvernul să fie silit să dezvăluie circumstanțele uciderii fiului său, ca adevărul să iasă la lumină. Avea permis de a intra în Israel, lucru pe care îl făcea de 20 de ani. Între 80% și 90% din venitul familiei sale, estima el, provenea din afacerea de aici, din distribuția pantofilor pe care îi producea, pe piața și în magazinele israeliene.

Când a ajuns la punctul de control în dimineața aceea, și-a plasat mâna în dreptul scannerului biometric. Soldatul s-a uitat în computer și i-a cerut permisul. „Nu poți trece” i-a spus doamna sau domnișoara.

A întrebat-o de ce. „Nu ai permis.”

Până la urmă i s-a spus că Șin Bet-ul dorește să-l vadă, așa că s-a dus la Gush Etzion, între Hebron și Ierusalim, și a așteptat cu orele pe un hol până când cineva i-a strigat numele. Ofițerul responsabil cu interogatoriul său i-a pus aceleași întrebări pe care i le-au pus lui Ismail în noaptea în care a fost împușcat Anas. „De ce era supărat Anas?” l-a întrebat.

Nu era supărat, a insistat Fouad. Vroia să trăiască.

A continuat așa o vreme. Ofițerul care îl interoga l-a informat că nu există dubiu că fiul său a avut un cuțit. Asta nu era în dezbatere, era un lucru stabilit, dar „suntem un stat democratic” l-a asigurat ofițerul „și chiar ne dorim să aflăm ce s-a întâmplat”. La sfârșit, i s-a spus că nu poate fi făcut nimic în legătură cu permisul său. „E o chestiune de rutină” a spus. Tuturor le-au făcut-o. Tuturor celor care au fost suficient de ghinioniști încât să le fie ucisă o rudă de către trupele israeliene.

Am întrebat la Administrația Civilă, organul israelian ce se ocupă cu eliberarea permiselor de muncă, de ce a fost revocat permisul lui al-Atrash. A durat două zile, dar până la urmă am primit un răspuns din partea lui Guy Inbar, purtătorul de cuvânt al Administrației Civile. A fost scurt: „Permisul a fost revocat”, scria într-un email, „din motive de securitate.”

Acest articol a fost adaptat după volumul The Way to the Spring: Life and Death in Palestine, al lui Ben Ehrenreich, publicat de editura Granta.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.theguardian.com/news/2016/aug/09/life-and-death-in-palestine?utm_content=bufferec33b&utm_medium=social&utm_source=twitter.com&utm_campaign=buffer

De ce este periculos să amestecăm Hamas cu Daesh

de Belal Shobaki

           Khaled Mashal, președintele biroul politic al Hamas

Deși eforturile Israelului de a lega rezistența palestiniană față de ocupația sa militară de terorismul global nu sunt noi, propaganda acestuia s-a extins pentru a se adresa atât unui public arab cât și vestic. Făcând asta, este cât se poate de clar că încearcă să exploateze aversiunea mondială față de mișcări ce au derapat către extremism și terorism în timp ce susțin că reprezintă Islamul. „Hamas este ISIS și ISIS este Hamas” declara prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu în 2014 în fața Națiunilor Unite. Însă mai bine decât oricine, Netanyahu și guvernul israelian știu că Hamas și Daesh nu sunt legate, așa cum știu și acele regimuri arabe care pictează toate mișcările islamiste cu aceeași pensulă pentru a-și atinge diferitele scopuri.

Nu doar că nu există nicio legătură între Hamas și Daesh, dar sunt și dușmani înverșunați, iar Daesh a denunțat Hamas ca fiind un apostat.

Urmărind avantajele politice pe termen scurt

Amalgamarea mișcării Hamas cu Daesh ignoră realitatea concretă. Mediul politic din Palestina este definit de ocupație, în timp ce mediul politic din țările arabe unde a apărut Daesh este caracterizat de autoritarism și represiune, precum și de conflicte religioase și sectare, o ambianță ideală pentru apariția unei ideologii radicaliste motivate de violență nediscriminată.

Însă pentru Israel, încercarea de a le lega pe cele două se poate dovedi profitabilă atât pe plan regional cât și internațional. Multe surse media arabe nu au vreo jenă în a se referi la această organizație teroristă ca la un stat „Islamic” deși este orice altceva numai asta nu, și multe surse media vestice îmbrățișează amalgamarea israeliană a Hamas-ului cu Daesh fără o cercetare atentă. Regimurile arabe nu au niciun interes să apere imaginea mișcării Hamas. Nici măcar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) nu pare preocupată cu apărarea imaginii internaționale a mișcării Hamas, dată fiind separarea politică dintre Fatah și Hamas.

Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, care este văzută ca o amenințare la adresa regimurilor arabe autoritariste mai ales din Mashrekul arab. Așa încât una din modalitățile prin care regimurile arabe pot lupta împotriva Frăției Musulmane este să pretindă că are lucruri în comun sau chiar că este sinonimă cu Daesh, așa cum a pretins regimul egiptean, și apoi să folosească acest lucru pentru a justifica excluderea sa de la participarea la viața politică.

Transformările rapide din Egipt în ultimii cinci ani, țara care furniza singura piață de desfacere pentru Fâșia Gaza, a forțat mișcarea Hamas să recurgă la economia neoficială a tunelurilor subterane. Poziția oficială a Egiptului după lovitura militară care l-a dat jos pe președintele ales Mohammad Morsi pentru a-l instaura pe Abdel Fattah Sisi, a devenit mai dură față de Fâșia Gaza, pretinzând că Hamas cooperează cu grupările jihadiste din Peninsula Sinai, aceeași narativă promovată de Israel și propaganda acestuia. Însă povestea lor scârțâie. Ar fi prea periculos pentru Hamas să păstreze o relație apropiată cu jihadiștii din Sinai pe de o parte, în timp ce se răfuiește cu indivizii ce adoptă aceeași ideologie în Gaza, pe de altă parte. Orice legături ar fi stabilit Hamas cu acele grupări sunt limitate la asigurarea celor necesare pentru supraviețuirea enclavei asediate de Israel și Egipt. Această interacțiune nu este motivată de o identitate ideologică împărtășită sau de o animozitate comună față de regimul egiptean. Într-adevăr, Hamas a fost doritoare să păstreze deschise liniile de comunicare cu regimul egiptean chiar și atunci când au apărut în presă acuzațiile care o legau de grupările jihadiste salafiste din Sinai. Hamas a afirmat în repetate rânduri că dorește să reconstruiască relația cu Egiptul pentru a asigura circulația legală a mărfurilor, serviciilor și indivizilor în Gaza.

Este importantă combaterea acestei narative privind una dintre cele mai mari mișcări politice palestiniene: excluderea islamiștilor moderați din viața politică poartă pericolul împingerii societății palestiniene înspre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas s-ar trezi luptându-se cu grupări takfiri (hotărârea că cineva este necredincios (kafir) și nu mai este musulman). Discuția următoare va demonstra diferențele reale dintre Hamas și Daesh precum și autentica dușmănie dintre cele două.

Diferențe la nivel de doctrine

Hamas s-a autopoziționat ca o mișcare islamistă centristă și o extensie a Frăției Musulmane, cu o autoritate jurisprudențială rațională, în timp ce Daesh adoptă o abordare textuală ce tratează scrierile islamice izolându-le de contextul lor istoric și refuză să le interpreteze în conformitate cu dezvoltările actuale. Astfel încât, pentru Daesh și alte grupări takfiri, mișcări ca Hamas sunt seculare și ne-islamice, din moment ce Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență împotriva ocupației israeliene și crede într-o autoritate moderată islamică. Mai mult, Hamas nu ia textele islamice literalmente; oferă loc pentru ijtihad – (literalmente înseamnă efort, fizic sau mental) termen juridic islamic ce se referă la interpretarea independentă sau originală a problemelor care nu sunt acoperite cu exactitate de Coran. Unii cărturari au încadrat în partea dreaptă a spectrului politic mișcările ce pledează pentru text și în stânga pe cele ce susțin puterea de judecată. Folosind această clasificare, Frăția Musulmană se află bine de tot în stânga spectrului politic, în timp ce Daesh se află la extrema dreaptă.

Daesh caracterizează Hamas și discursul său ca fiind deviante. În ceea ce o privește pe Hamas, aceasta a condamnat amenințările lui Daesh și le-a considerat ca parte dintr-o campanie de defăimare ce se extinde dincolo de Palestina. Când amenințările din partea Daesh și a altor grupuri takfiri s-au concretizat în acțiuni, Hamas nu s-a rezumat la condamnări. Mahmoud al-Zahar, un proeminent lider Hamas, a declarat că „Amenințările din partea Daesh se simt în mod concret și facem față situației din punct de vedere al securității. Oricine atentează la securitatea noastră va fi tratat în concordanță cu legea și cine dorește o dezbatere intelectuală va avea parte de o dezbatere intelectuală; tratăm această problemă foarte serios.”

Hamas a avut de-a face în mod decisiv cu o grupare de tip Daesh. În august 2009, Abdul Latif Musa, liderul grupării armate „Jund Ansar Allah” (Soldații Susținătorilor lui Dumnezeu), a anunțat crearea unui emirat islamic în Gaza cu sediul în moscheea Ibn Taymiyyah. Gruparea a mai fost acuzată de distrugerea diferitelor locuri din Fâșia Gaza, împingând guvernarea Hamas la o confruntare. Forțele de securitate, întărite de Brigăzile al-Qassam (aripa militarizată a Hamas), au înconjurat moscheea și când gruparea lui Musa a refuzat să se predea, Hamas a înăbușit în fașă proiectul emiratului omorând membrii grupării. A fost criticată pentru violență dar și-a justificat acțiunile susținând că violența care ar fi fost comisă de o asemenea grupare ar fi fost mult mai mare decât aceea folosită pentru a eradica extremismul în Fâșia Gaza.

În Gaza susținătorii grupării Daesh sunt mult mai puțini decât cei ai mișcării Hamas, în principal pentru ca grupările de tipul acesta nu au contribuit de-a lungul istoriei la opunerea față de ocupație. Unele sondaje sugerează că 24% dintre palestinieni au o părere pozitivă despre mișcările jihadiste, dar procentul acesta e exagerat. Când unii palestinieni aplaudă ostilitatea grupărilor jihadiste față de Statele Unite nu e deoarece cred în aceste grupări, ci pentru că ei privesc SUA, cu infinitul său sprijin față de Israel, ca jucând un rol distructiv.

Diferitele poziții față de suveranitatea statală

Hamas și Daesh au viziuni diferite cu privire la statul modern, atât în teorie cât și în practică. Așa cum am menționat mai sus, Hamas a lăsat întotdeauna loc pentru ijtihad sau puterea de a hotărî, dezvoltându-și opiniile și percepțiile. Este nedrept să evaluăm poziția mișcării Hamas asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă, Frăția Musulmană. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Într-adevăr, Frăția Musulmană a evoluat. Șeicul Yusuf al-Qaradawi, teologul islamic egiptean stabilit în Qatar, autoritatea jurisprudențială a Frăției Musulmane în general, a declarat cu mai multe ocazii, inclusiv în cartea sa „Statul în Islam”, că noțiunea de stat religios nu există în islam. Potrivit lui al-Qaradawi, islamul pledează pentru un stat de drept fondat pe respectul față de opiniile islamice ale oamenilor și de asemenea, pe principiul responsabilității și al pluralismului politic. Deși discuția despre relația dintre islam și democrație precedă Frăția Musulmană, a dobândit claritate după anii 1950, când numeroși gânditori islamici, inclusiv al-Qaradawi, Rached Ghannouchi, liderul tunisian și co-fondatorul partidului Ennahda și filosoful algerian Malek Bennabi, au afirmat că islamul și democrația nu sunt în contradicție.

La capătul opus, mișcarea pe care o reprezintă Daesh respinge întru totul democrația și o consideră un sistem apostat de guvernare. Deși unele grupări jihadiste nu denunță islamiștii care iau parte la procesul democratic drept apostați, consideră greșită judecata acestora. Daesh privește orice expresie a democrației cum ar fi alegerile, ca o manifestare a apostaziei și orice mișcare sau individ care ia parte la alegeri apostați. Prin contrast, Frăția Musulmană a participat la alegeri încă de la începuturile sale, când fondatorul său, Hassan al-Banna a decis să participe la alegerile parlamentare egiptene pe care le-a organizat guvernul condus de partidul El-Wafd în 1942. Deși al-Banna nu a putut candida deoarece guvernul i-a respins candidatura, Frăția Musulmană a făcut parte din parlamentele arabe și uneori din ramura executivă.

Când Hamas a decis să nu participe la alegerile organizate de Autoritatea Palestiniană în 1996, a fost din cauză că s-a opus politic și ideologic Acordurilor Oslo. Totuși, Hamas le-a permis membrilor săi să candideze ca independenți. Când circumstanțele s-au schimbat și Acordul de la Cairo din 2005 a devenit cadrul guvernant al alegerilor PA în locul Acordurilor Oslo, Hamas a decis să participe. A nominalizat mulți membri ai mișcării și câțiva independenți pentru a participa la alegerile pentru Consiliul Legislativ, obținând majoritatea voturilor.

Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său precum și lista pentru parlament a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Daesh, pe de altă parte, s-a împotrivit tuturor instituțiilor moderne din zonele aflate sub controlul său, refuzând să recunoască granițe sau identitate națională. Guvernează în baza deciziilor haotice și individuale. Deși Daesh a fost nerăbdătoare să folosească termeni administrativi preluați din tradiția islamică, precum califat și shura (consultație), esența guvernării sale contrazice majoritatea textelor incontestabile ale surselor de legislație islamică în multe moduri. De exemplu, nu acceptă condițiile stabilite de Coran și de sunna (învățăturile Profetului Mohammad) de a oferi protecție civililor și tratament prizonierilor în timp de război. Un alt exemplu este impunerea de jizya (o taxă impusă non-musulmanilor), care nu ar trebui aplicată locuitorilor indigeni chiar dacă sunt non-musulmani. Mai mult, a atacat locașurile de cult și a asaltat credincioșii în casele lor, o violare clară a Coranului și a sunna.

Daesh, la un anumit nivel, se aseamănă cu regimurile hibride ale Lumii a Treia care folosesc un vocabular modern și democratic pentru a-și descrie procesul politic, deși rămân autoritariste în esență.

Poli opuși în tratarea altora

Cea mai semnificativă diferență dintre Hamas și Daesh este poziția lor față de adepții altor religii. În timpul formării sale, Hamas a publicat o Cartă ce a folosit un vocabular religios pentru a descrie contradicțiile. În urma criticii aspre, Hamas a lăsat la o parte acea Cartă și nu o mai consideră referință competentă, după cum au confirmat liderii săi.

În interviul său pentru The Jewish Daily Forward, Moussa Abu Marzouk, adjunctul-șef al poliburo-ului Hamas  a confirmat că acea Cartă este marginală și nu reprezintă o sursă a politicilor mișcării. A adăugat că mulți membri vorbesc despre o modificare a acesteia deoarece politicile actuale ale Hamas o contrazic. Liderii politburo-ului Hamas din străinătate nu au fost singurii care au repudiat Carta. Liderul Hamas din Gaza, Ghazi Hamad, a mers mai departe într-un interviu pentru ziarul saudit Okaz declarând că acea Cartă este subiectul discuțiilor și a evaluării în vederea deschiderii spre lume. Sami Abu Zuhri, un tânăr lider Hamas care a fost purtătorul de cuvânt al mișcării în timpul celei de-a Doua Intifade, a solicitat, într-un interviu cu The Financial Times ca atenția să nu se concentreze asupra cartei din 1988 și ca Hamas să fie judecată potrivit declarațiilor liderilor săi.

Astăzi, Hamas adoptă versetul coranic ce spune „Allah nu vă interzice să vă purtați corect și să-i tratați cinstit pe cei ce nu se luptă cu voi din cauza religiei și nu vă dau afară din casă. Într-adevăr, Allah îi iubește pe cei ce se poartă corect.” Acest verset face apel la blândețe și justiție când vine vorba de interacțiunea cu oamenii de alte religii. Spre deosebire de Daesh, Hamas a pus în practică acest lucru. Pe lângă numirea de miniștri creștini în cabinetul său, a sărbătorit Crăciunul împreună cu palestinienii creștini trimițând delegații oficiale să-i viziteze în timpul sărbătorii. Între timp, Daesh a amenințat viețile celor ce sărbătoresc Crăciunul pe tot cuprinsul globului.

Unii susțin că aceste lucruri sunt modalități prin care Hamas încearcă să-și înfrumusețeze guvernarea autoritaristă. Dar încălcările drepturilor omului de către guvernul din Gaza nu pot fi considerate indicii ale asemănării cu Daesh, ci ale unei guvernări defectuoase. Conducerea politică a mișcării Hamas a vorbit împotriva unor astfel de practici, de exemplu împotriva celor comise de către ministerul de Interne sub Fathi Hammad.

Când unii indivizi au fost atacați de către grupări extremiste în Gaza, Hamas și guvernul au acționat să le asigure siguranța și să-i pedepsească pe agresori, cum a fost cazul jurnalistului britanic Alan Johnston care a fost eliberat de Hamas din mâinile temnicerilor săi radicali și uciderea activistului italian pro-palestinian Vittorio Arrigoni de către o grupare extremistă.

Poziția mișcării față de șiiți este similară cu cea față de creștini. Într-o vreme în care Orientul Mijlociu experimentează un război media între șiiți și sunniți, Hamas refuză să-i denunțe pe șiiți ca apostați și a interacționat politic cu ei. Când relația cu Iranul a devenit încordată în timpul crizei siriene, neînțelegerea a fost de natură politică nu doctrinală. Daesh, pe de altă parte, nu îi consideră doar pe șiiți apostați, ci și pe alte grupări sunnite care sunt adeptele unei ideologii diferite și consideră că trebuie să lupte împotriva lor.

Cele două organizații își tratează diferit chiar și dușmanii. Hamas identifică ocupația israeliană ca inamicul său, în timp ce Daesh îi consideră pe toți ceilalți dușmani. Daesh se mândrește cu numeroasele sale crime împotriva umanității, cu felul în care îi tratează pe cei pe care îi răpește și pe civilii de sub guvernarea sa, așa cum a fost cazul pilotului iordanian Muath al-Kasasbeth pe care l-a ars de viu. Își justifică purtarea inumană distorsionând sau interpretând greșit texte religioase. Hamas și-a exprimat condoleanțele familiei lui al-Kasasbeth și a condamnat acțiunile lui Daesh. Comparați brutalitatea lui Daesh cu felul în care s-a comportat Hamas cu soldatul israelian Gilad Shalit cât timp a fost prizonier, așa cum raportează până și Jerusalem Post. http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/Gilad-Schalits-capture-in-his-own-words-Part-II-308198

Înaintând în relațiile cu Hamas

Atât Hamas cât și Daesh sunt pe lista organizațiilor teroriste din multe țări, inclusiv a statelor membre ale UE și a SUA. Însă trecerea pe listă a mișcării Hamas este în mod clar motivată politic: spre deosebire de Daesh, Hamas nu a luat la țintă și nici nu și-a declarat ostilitatea față de altcineva în afara ocupației israeliene. Hamas a fost adăugată pe lista organizațiilor teroriste după evenimentele din 11 septembrie 2001, deși nu a avut nimic de-a face cu ele. Natura politică a poziției împotriva Hamas este subliniată de faptul că pe 17 decembrie 2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre care solicita înlăturarea mișcării Hamas de pe lista organizațiilor teroriste. Curtea a argumentat că ordinul de a o trece pe listă în 2003 a fost bazat mai degrabă pe rapoarte media decât pe dovezi serioase.

În plus, mulți demnitari europeni și americani cunoscuți pentru poziția lor împotriva organizațiilor teroriste din întreaga lume s-au întâlnit cu liderii Hamas cu mai multe ocazii. Aici includem mai mulți europarlamentari precum și pe fostul președinte american Jimmy Carter care s-a întâlnit cu Ismail Haniyeh în Gaza în 2009 și cu Khalid Meshaal la Cairo în 2012.

Ideea este că tentativa Israelului de a exploata un Orient Mijlociu haotic sugerând că Hamas este o grupare teroristă ce are legături cu Daesh este nefondată. Hamas este ideologic, intelectual, jurisprudențial și politic diferită de Daesh. Sursele media care adoptă narativa israeliană își sabotează profesionalismul și credibilitatea.

Mișcările palestiniene nu trebuie să permită ca neînțelegerile cu Hamas să justifice acuzațiile ce dăunează pe plan internațional cauzei palestiniene și creează tensiuni locale. Iar Hamas trebuie să realizeze că diferențele dintre ei și Daesh nu exclud abuzurile și încălcările drepturile omului comise de guvernarea sa și deci, trebuie să își reexamineze conduita și să fie mai atentă în discursul său politic. Ar trebui să depășească abordarea de tipul: un discurs pentru consumul local și un altul pentru consumul global, din moment ce fiecare cuvânt rostit de orice lider Hamas este ambalat peste hotare ca un mesaj de la Hamas pentru lumea întreagă.

Când Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) condusă de Fatah și regimurile arabe, în special cele din Egipt, nu se opun eforturilor de a o lega pe Hamas de Daesh – sau, într-adevăr, uneori contribuie la aceste eforturi – pot „beneficia” pe termen scurt de slăbirea mișcării Hamas ca adversar politic. Însă acest lucru este  periculos deoarece poate destabiliza societatea palestiniană pe termen mediu și lung. Excluderea islamiștilor moderați ar putea împinge societatea palestiniană spre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas se vor trezi luptându-se cu grupările takfiri.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/why-its-dangerous-to-conflate-hamas-and-daesh/

Nu există terorism internațional

                          Abu Bakr al-Baghdadi, liderul ISIS

de Uri Avnery

Nu există „terorism internațional”.

Să declari război „terorismului internațional” este un nonsens. Politicienii care fac asta sunt fie tâmpiți, fie cinici, probabil amândouă.

Terorismul este o armă. La fel ca un pistol. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „artileriei internaționale”. Un pistol aparține unei armate și servește intereselor acelei armate. Un pistol al unei tabere trage împotriva pistolului celeilalte tabere.

Terorismul este o metodă de operare. Este folosit adesea de către oamenii asupriți, l-a folosit inclusiv Rezistența Franceză împotriva naziștilor în WW II. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „rezistenței internaționale”.

Carl von Clausewitz, strategul militar prusac, a spus faimoasele cuvinte „războiul este continuarea politicii, doar sub o altă formă.” Dacă ar fi trăit astăzi ar fi putut să spună : „terorismul este continuarea politicii, doar sub o altă formă.”

Terorismul înseamnă, literalmente, a speria victimele pentru a se supune dorințelor teroristului.

Terorismul este o armă. În general, este arma celor slabi. A celor care nu au bombe atomice, precum cele aruncate la Hiroshima și Nagasaki, care au speriat japonezii și i-au făcut să se predea. Sau ca aviația care a distrus Dresda în încercarea (zadarnică) de a-i speria pe germani ca să se predea.

Din moment ce majoritatea grupurilor și țărilor ce folosesc terorismul au scopuri diferite, adesea contrazicându-se unele pe altele, nu există nimic „internațional” în legătură cu el. Fiecare campanie teroristă are propriul său caracter. Să nu mai spunem că nimeni nu se consideră terorist (sau teroristă), ci un luptător pentru Dumnezeu, pentru Libertate sau pentru Orice.

(Nu pot să mă abțin să nu mă laud că acum mult timp am inventat formula: „Cel care pentru cineva este terorist pentru altcineva este un luptător pentru libertate”.)

Mulți israelieni obișnuiți au simțit o mare satisfacție după evenimentele de la Paris. „Să simtă și europenii ăia măcar o dată ceea ce noi simțim în permanență!”

Benjamin Netanyahu, un gânditor nu prea strălucit dar un excelent vânzător, a venit cu ideea inventării unei legături directe între terorismul jihadist din Europa și terorismul palestinian din Israel și teritoriile ocupate.

Este o lovitură de geniu: dacă ei sunt unul și același lucru, adolescenții palestinieni mânuitori de cuțite și belgienii devotați lui ISIS, atunci nu există nicio problemă israeliano-palestiniană, nu există ocupație, nu există colonii. Doar fanatism musulman. (Ignorându-i, apropo, pe deloc puținii arabi creștini din organizațiile seculare palestiniene „teroriste”)

Asta nu are legătură cu realitatea. Palestinienii care vor să lupte și să moară pentru Allah se duc în Siria. Palestinienii – atât cei religioși cât și cei seculari – care împușcă, înjunghie sau dau cu mașina peste soldați și civili israelieni doresc eliberare de sub regimul de ocupație și un stat al lor.

Lucrul ăsta e atât de evident că până și o persoană cu IQ-ul limitat al actualilor noștri miniștri l-ar înțelege. Dar dacă ar face-o, ar trebui să aibă de-a face cu niște alegeri foarte neplăcute în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian.

Așa că hai să rămânem la concluzia confortabilă: ne ucid pentru că s-au născut teroriști, pentru cele 72 de virgine promise, pentru că sunt antisemiți. Deci, așa cum anticipează fericit Netanyahu, vom „trăi veșnic pe barba noastră”.

Cât ar fi de tragic rezultatul oricărui act terorist, este ceva absurd în reacția europeană la recentele evenimente.

Culmea absurdității a fost atinsă la Bruxelles, când un terorist solitar, în fugă, a paralizat o capitală timp de zile întregi fără ca un singur glonț să fie tras. A fost succesul suprem al terorismului în sensul cel mai propriu: folosirea fricii ca armă.

Dar nici reacția din Paris nu a fost mai brează. Numărul victimelor atrocității a fost mare, dar apropiat de numărul celor uciși în accidente rutiere în Franța o dată la câteva săptămâni. Cu siguranță a fost mult mai mic decât numărul victimelor unei singure ore din cel de-al Doilea Război Mondial. Dar gândirea lucidă nu contează. Terorismul lucrează asupra percepției victimelor.

Pare incredibil ca zece indivizi mediocri, cu câteva arme primitive, să cauzeze panică mondială. Dar este realitatea. Instigate de către mass-media, care se hrănește din asemenea evenimente, actele teroriste locale se transformă în zilele noastre în amenințări pe scară globală. Media modernă, prin însăși natura sa, este cea mai bună prietenă a teroristului. Teroarea nu ar putea înflori fără ajutorul ei.

Următorul cel mai bun prieten al teroristului este politicianul. Este aproape imposibil pentru un politician să reziste tentației de a profita de valul de panică. Panica naște „unitate națională”, visul oricărui conducător. Panica naște setea de un „conducător puternic”. Este un instinct uman primar.

François Hollande este un exemplu tipic. Un politician mediocru dar viclean, a sesizat oportunitatea de a poza ca un lider. “C’est la guerre!” Este război! a declarat el alimentând isteria națională. 

Bineînțeles că nu e niciun „guerre”. Niciun al Treilea Război Mondial. Doar un atac terorist al unui inamic ascuns. Într-adevăr, un lucru pe care aceste evenimente l-au dezvăluit este incredibila prostie a liderilor politici din întreaga lume. Ei pur și simplu nu înțeleg provocarea. Reacționează la amenințări imaginare și le ignoră pe cele reale. Nu știu ce să facă. Așa că fac ce le stă în fire: țin discursuri, convoacă ședințe și bombardează pe cineva (nu contează pe cine și de ce).

Neînțelegând boala, remediul lor este mai rău decât maladia în sine. Bombardarea cauzează distrugere, distrugerea creează noi dușmani însetați de răzbunare. Este o colaborare directă cu teroriștii.

Este un spectacol trist să-i vezi pe toți acești politicieni, conducătorii națiunilor puternice, alergând ca niște șoareci într-un labirint, întâlnindu-se, ținând discursuri, rostind declarații lipsite de sens, absolut incapabili să facă față crizei.

Problema este într-adevăr, mult mai complicată decât ar crede mințile simple, din cauza unui fapt neobișnuit: de data aceasta inamicul nu este o națiune, nu este un stat, nu este nici măcar un teritoriu real, ci o entitate nedefinită: o idee, o stare de spirit, o mișcare ce are un soi de bază teritorială dar nu e un stat propriu-zis.

Nu este un fenomen complet lipsit de precedent: cu mai mult de o sută de ani în urmă, mișcarea anarhistă comitea acte teroriste peste tot în lume fără a avea o bază teritorială. Și acum 900 de ani, o sectă religioasă fără de țară, Asasinii (o denaturare a cuvântului arabic ce desemnează „consumatorii de hașiș”), teroriza lumea musulmană.

Nu știu cum ar trebui luptat eficient împotriva Statului Islamic (sau mai degrabă Non-Statului). Cred cu tărie că nimeni nu știe. Cu siguranță nu imbecilii ce conduc diversele guverne.

Nu sunt sigur nici că o invazie teritorială ar distruge acest fenomen. Dar și o asemenea invazie pare improbabilă. Coaliția Nedoritorilor întocmită de Statele Unite pare nehotărâtă să acționeze. Singurele forțe care ar putea încerca – iranienii și armata guvernului sirian – sunt urâte de către SUA și aliații săi locali.

Într-adevăr, dacă cineva caută un exemplu de dezorientare totală și bezmeticie, nu trebuie decât să se uite la incapacitatea SUA și a puterilor europene de a alege între axa Assad-Iran-Rusia și tabăra IS-Saudiți-Sunniți. Adăugați problema turco-kurdă, animozitatea ruso-turcă și conflictul israeliano-palestinian și tabloul este departe de a fi complet.

E o vorbă care spune că războiul e mult prea important ca să fie lăsat pe mâna generalilor. Situația actuală e mult prea complicată ca să fie lăsată pe mâna politicienilor. Dar cine altcineva mai există?

Israelienii cred (ca de obicei) că pot să învețe lumea. Noi cunoaștem terorismul. Știm ce e de făcut.

Dar oare chiar știm?

De săptămâni bune israelienii trăiesc în panică. Din lipsa unui nume mai bun este numit „val de teroare”. Aproape în fiecare zi doi, trei, patru tineri, inclusiv copii de 13 ani atacă israelieni cu cuțite sau dau peste ei cu mașina și în general sfârșesc prin a fi uciși pe loc. Armata noastră renumită încearcă totul, inclusiv represalii draconice împotriva familiilor și pedepsele colective ale satelor, fără efect.

Acestea sunt acte individuale, adesea spontane și de aceea imposibil de prevenit. Nu este o problemă militară. Problema este politică, psihologică.

Netanyahu încearcă să profite de pe urma acestui val la fel ca Hollande și compania. Amintește de Holocaust (asemănând un băiat de 16 ani din Hebron cu un ofițer SS călit de la Auschwitz) și vorbește într-una despre antisemitism.

Toate pentru a șterge urmele unui fapt orbitor: ocupația cu șicanele sale zilnice, oră de oră, minut de minut, a populației palestiniene. Unii miniștri ai guvernului nici măcar nu mai ascund că scopul este de a anexa și Cisiordania și până la urmă de a evacua total populația palestiniană de pe pământul ei natal.

Nu există nicio legătură directă între terorismul IS din jurul lumii și lupta națională palestiniană pentru suveranitate statală. Dar dacă nu sunt rezolvate, până la urmă problemele se vor contopi – și un mult mai puternic IS va uni lumea musulmană, așa cum a făcut-o Saladin odată, pentru a ne confrunta pe noi, noii Cruciați.

Dacă aș fi credincios, aș șopti: Ferească Dumnezeu.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.eurasiareview.com/30112015-there-is-no-such-thing-as-international-terrorism-oped/