De ce suferința palestiniană a fost uitată de Ziua Comemorării Holocaustului?

de Michael Lesher

Care sunt lucrurile pe care ni le-am amintit cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului?

În niciun caz nu victimele ultimului măcel israelian din Gaza, în care au fost uciși peste 2.200 de civili cu mai puțin de trei ani în urmă. În lumea propagandistică a „memoriei Holocaustului” numai evreii pot fi victime, așa că mass-media mainstream marginalizează sutele de supraviețuitori ai holocaustului evreiesc și urmașii lor care condamnă în public „masacrarea palestinienilor din Gaza” (cuvintele lor).

Eliminarea suferinței palestiniene din memoria publică este un aspect în mod particular ironic al „comemorării Holocaustului.” Între pledoariile pentru păstrarea istoriei Holocaustului, media mainstream încă evită orice referire la comentariile publice ale unui important ofițer israelian care, în timpul celei de-a doua Intifade a solicitat armatei israeliene să analizeze și să asimileze lecțiile armatei germane care a luptat în ghetoul varșovian.

O tăcere selectivă similară înconjoară invazia Irakului din 2003. Mai multe guverne prezente la comemorările Holocaustului și-au trimis trupe în acel masacru, amintind într-un mod straniu de invazia criminală a Poloniei din 1939. „Oamenii uită cum era la Auschwitz”, spunea Halina Birenbaum, care s-a aflat în celebrul lagăr al morții când era copil, „și asta mă înspăimântă, pentru că știu la ce fel de iad duce asta.”

Ar trebui să fim de două ori înspăimântați, mi se pare, când un asemenea eveniment este folosit pentru a se promova exact acel gen de uitare, cel puțin când vine vorba de morțile arabilor.

Scriitorul israelian Boaz Evron avertiza acum mai mulți ani spunând „Conștientizarea Holocaustului” este acum „o îndoctrinare propagandistică oficială...al cărei scop nu este deloc înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului.” Oricine se îndoiește de aceste vorbe trebuie doar să asculte cum „liderii” mondiali accentuează genul de rele a căror memorie vor să o păstreze – și să observe atrocitățile pe care aceștia le ignoră.

Decizia de a lupta împotriva prejudiciilor?

Fostul prim-ministru britanic David Cameron spunea că „noi” toți, „indiferent de credința noastră, indiferent de crezul nostru, indiferent de politicile noastre...trebuie să fim uniți în decizia noastră de a lupta împotriva prejudiciilor și a discriminării sub toate formele ei.”

Dar Cameron nu a luptat cu regimul de apartheid al Israelului în Cisiordania ocupată și în Gaza; de fapt a refuzat să oprească vânzarea de armanent britanic Israelului chiar atunci când Israelul și-a folosit arsenalul în repetate atacuri asupra spitalelor din Gaza (omorând mai mulți membri ai personalului medical) și în bombardarea cartierelor civile, ucigând peste 500 de copii, distrugând 22 de școli și distrugând complet peste 10.000 de locuințe.

Pe lângă separarea victimelor importante de cele neimportante, „comemorările” Holocaustului adoptă prioritățile politicilor puterilor vestice. De aceea președintele țării care practic l-a înfrânt pe Hitler și a eliberat lagărele de concentrare europene, nici măcar nu a participat la cea de-a șaptea aniversare a eliberării Auschwitz-ului. Președintele Vladimir Putin a fost „absent”, cum s-a exprimat delicat Vanessa Gera de la Associated Press, „din cauza răcelii profunde a relațiilor dintre Vest și Rusia în privința Ucrainei.”

Mai clar spus, Putin se afla în dizgrație pentru că s-a opus loviturii susținute de SUA care i-a pus la putere în Kiev pe simpatizanții naziștilor (acolo unde predecesorii lor au asistat la masacrarea unor 30.000 de evrei în 1941), așa că nu avea ce să caute la comemorarea Holocaustului. Pe de altă parte, niciunul dintre organizatorii evenimentului nu a părut să obiecteze la prezența țărilor care au susținut venirea la putere a neo-naziștilor în Ucraina, a cărei capitală (așa cum toată lumea prezentă știa cu siguranță) se afla la mai puțin de 1000 de km de locul ceremoniei.

Exploatarea istoriei

Președintele Congresului Evreiesc Mondial, Ronald Lauder, s-a folosit de ceremonie pentru a defăima plângerile în legătură cu masacrul din Gaza ca „demonizare a Israelului.” Steven Spielberg a imitat mesajul, dând vina pentru „veșnicii demoni ai intoleranței” pe „antisemiți, extremiști radicali și fanatici religioși” și avertizând despre „un efort tot mai mare de alungare a evreilor din Europa.” (Nu a prezentat nicio dovadă a acestui „efort tot mai mare”; în ceea ce mă privește, nu cunosc alt politician proeminent care să fi cerut înlăturarea evreilor din Europa în afara prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu).

Așa-zisa accentuare a antisemitismului european reprezintă încă o exploatare a istoriei evreiești pentru beneficiul propagandei israeliene. „Întrebarea dacă evreii au sau nu un viitor în Europa este, din păcate, una actuală”, scria profesoara Dorothea Wolfson de la universitatea Johns Hopkins, după o conferință la care Benjamin Ginsberg, un alt profesor de la Johns Hopkins, susținea amenințător că a devenit „mai greu pentru evrei să fie evrei în mod deschis în Europa fără să fie hărțuiți.”

Apologeții Israelului au un motiv evident pentru răspândirea unui asemenea mesaj, dar realitatea spune o poveste diferită. În Franța și Germania, țările pomenite cel mai des în afirmațiile panicarde, evreii au primit note copleșitor de favorabile într-un sondaj din 2008 efectuat de Pew Research Center privind părerea față de grupurile religioase – și asta în ciuda furiei publice tot mai pronunțate față de ocupația brutală a pământului palestinian de către Israel și a sprijinului ostentativ față de această ocupație de către majoritatea liderilor evrei de pe întreaga planetă.

Un sondaj realizat în 2015 de Comitetul Consultativ pentru Drepturile Naționale ale Omului din Franța concluzionează că „evreii sunt, de departe, minoritatea cea mai bine acceptată astăzi în Franța” – mult mai bine acceptată decât negrii și emigranții de origine nord-africană și mult, mult mai bine decât musulmanii. Și totuși, propaganda făcută de grupurile evreiești și de apologeții lor vor să ne facă să credem că evreii și numai evreii sunt luați în colimator în Europa.

Pe lângă faptul că nu este adevărată, șarlatania despre „noul antisemitism” este și cinică. Editorialul caracteristic al jurnalistei Deborah Lipstadt din New York Times în vara celei mai recente ofensive israeliene asupra Gazei – sincronizat perfect pentru a distrage atenția de la masacrul israelian – conținea clișee despre pericolul tot mai mare în care se află evreii Europei de vest. „Nu vorbim de un alt Holocaust”, scria aceasta, „dar e suficient de grav.”

Pentru a susține și mai bine cauza israeliană, Lipstadt menționa și carta Hamas ca izvor al reînviatei uri față de evrei. Dar nicăieri în articolul ei, Lipstadt nu menționa Ucraina, singura țară din Europa – probabil din lume – unde a revenit la putere o mișcare politică legată de antisemitismul genocidar.

Dacă antisemitismul ar fi fost subiectul ei real, Lipstadt nu ar fi putut rata o țintă atât de evidentă. Dar neo-naziștii din Ucraina sunt susținuți de Statele Unite și nu au fost condamnați de Israel, așa că... am spus destul.

Un imperativ moral

Toate lucrurile acestea sunt suficient de grave, dar mi se pare că cel mai rău lucru în legătură cu propaganda este faptul că manipulează amintirea Holocaustului pentru a eclipsa ceea ce ar trebui să fie cele mai importante lecții ale sale. Există un val de intoleranță care mătură lumea de astăzi, dar este ațintit în mod predominant față de musulmani, nu de evrei.

Potrivit cifrelor centrului de statistică Pew, atitudinile ostile față de musulmani le depășesc pe cele favorabile într-un număr uluitor de țări: lista include Franța, Germania, Spania, Polonia, India, Coreea de Sud, Japonia, China, Brazilia, Argentina, Mexic și Africa de Sud. Lucru deosebit de tulburător dacă ne aducem aminte că, începând cu 2001, atacurile forțelor vestice au ucis (cel puțin) sute de mii de oameni în țări predominant musulmane, inclusiv dar nu numai în Afganistan, Irak, Pakistan, Siria, Yemen.

În aceste circumstanțe, lucrul de bun simț pe care ar trebui să îl facă evreii ar fi acela de a face cauză comună împreună cu musulmanii opunându-se intoleranței religioase și protestând împotriva războaielor imperialiste care au devastat lumea musulmană – ca să nu mai pomenim de rolul Israelului în multe dintre aceste războaie.

Scriind eu însumi ca evreu, și mai ales în lumina istoriei Holocaustului, consider că un astfel de răspuns ar reprezenta mai mult decât bun simț politic; pentru mine este un imperativ moral. Și din același motiv nu pot rămâne tăcut când elitele evreiești răstoarnă lecțiile genocidului nazist – întâmplător utilizând aceleași metode pe care le-au folosit naziștii pentru a transforma Germania într-o mașină de ucis.

„Oamenii pot fi făcuți întotdeauna să se supună liderilor”, spunea Hermann Goering, un important lider nazist, unui psiholog numit de Aliați în timpul procesului de la Nuremberg. „Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacați și să denunți pacifiștii pentru lipsă de patriotism și pentru a fi expus țara pericolului.”

În timp ce între dărâmăturile Gazei se ridicau munți de cadavre, aglomerând atât de mult morgile încât trupurile moarte ale copiilor au trebuit depozitate în congelatoare de înghețată, mulți lideri evrei urmau afirmația lui Goering, cu un scriitor chiar din cercul meu ortodox meditând la „curajul, motivația și credința” ucigașilor israelieni, bătându-și joc de evreii care vorbeau despre „relele Israelului modern” și condamnându-i pe apărătorii Gazei care cică ar fi „echipat adolescenții cu centuri explozive sinucigașe.” Nicio dovadă, desigur, nu s-a adus în sprijinul acestei afirmații.

Venerarea puterii și a forței militare, uzurparea religiei pentru a camufla cucerirea în retorică fățarnică, demonizarea acelor oameni suficient de ghinioniști încât să se afle în calea poftelor rasei dominante – toate acestea, din păcate, au supraviețuit prăbușirii celui de-al Treilea Reich.

Faptul că au contaminat atât de mult din discursul evreiesc contemporan dovedește doar că aceste comemorări ale genocidului nazist nu servesc niciunui scop decent. Până nu suntem pregătiți să îi asimilăm lecțiile – în interior, acolo unde este locul tuturor lecțiilor morale – ar fi mult mai respectuos față de victime dacă am putea să ne rezumăm pur și simplu, în cuvintele lui Norman Finkelstein, la „a le păstra amintirea, a învăța din suferința lor și a le lăsa, în sfârșit, să se odihnească în pace.”

https://electronicintifada.net/content/why-was-palestinian-suffering-forgotten-holocaust-remembrance-day/14435

Raportul israelian asupra războiului din 2014 împotriva Gazei este o diversiune înșelătoare

de Gideon Levy

Raportul controlorului general al statului, Joseph Shapira, asupra performanței cabinetului de securitate sau comitetul ministerial al afacerilor privind securitatea națională înainte și în timpul operațiunii Protective Edge este o diversiune înșelătoare. Dezbaterea publică ce are loc acum este o simplă perdea de fum ce acoperă crimele reale ale asaltului, care nu sunt criticate de nimeni și nu interesează pe nimeni.

La fel cum Fondul Național Evreiesc a plantat păduri peste ruinele satelor arabe în 1948 pentru a-și acoperi rușinea, așa și raportul acesta camuflează oribilele ucideri în masă și distrugerea Gazei, în timp ce îi permite Israelului să pretindă că se autoexaminează și își cercetează războaiele. Acesta este un raport neimportant și dezbaterea sa este o fugă iluzorie de detaliile precise.

Și grotesca luptă de cocoși ce se dă între generalii și politicienii israelieni estompează esența. Iar esența este că Israelul a comis un atac nejustificat, criminal, asupra populației lipsite de apărare din Gaza și până acum nimeni nu și-a asumat responsabilitatea pentru acest lucru și nimeni nu a fost judecat pentru aceste crime. O societate cu ceva imperative morale s-ar fi ocupat de această problemă, nu de ce a spus nu știu cine nu știu cui în cabinetul de securitate. Un controlor onest s-ar fi adresat și el aspectului esențial, în loc să se refugieze, ca de obicei, în locurile lașe de pe marginea problemei.

Pe bune, ce e de examinat în afară de numărul ședințelor cabinetului de securitate la care s-a folosit în mod explicit cuvântul „tunel”? Forțele de Apărare Israeliene au ucis 366 de copii, 180 de bebeluși, 247 de femei și 117 bătrâni – e ceva aici care merită criticat? Nu. IDF-ul a distrus 18.000 de locuințe și a lăsat 10.000 de oameni fără acoperiș deasupra capului, dintre care jumătate încă se mai târăsc printre ruine, dar important este ca noi să știm cine a fost în favoarea aruncării în aer a tunelurilor subterane și cine nu.

Naftali Bennett a vrut „cai în galop”, nu „boi leneși”; Yoav Gallant, războinicul operațiunii Cast Lead din 2008/9, care știe una-alta despre comiterea crimelor de război și brutalitatea neinhibată și care într-o lume normală ar fi fost condamnat cu mult timp în urmă, se plânge acum despre „ezitarea în folosirea forței.” El ar fi ucis mai mulți oameni. Doar așteptați până își îndeplinește visul de a deveni ministrul apărării. Aceasta este dovada faptului că lucrurile au luat-o razna rău de tot – Moshe Ya’alon este vocea morală în comparație cu Gallant și prim-ministrul Benjamin Netanyahu este un pacifist comparat cu Bennett.

Un controlor curajos ar fi investigat, de exemplu, bombardările îngrozitoare, mai ales cele întreprinse de forțele aeriene israeliene, ale caselor din Gaza. B’tselem, adevăratul controlor de stat în domeniul său, a verificat 70 de cazuri de bombardamente în timpul operațiunii Protective Edge. Familii întregi au fost nimicite în felul acesta, cu un total de 660 de oameni uciși, aproape toți dintre ei nevinovați și lipsiți de apărare.

Unde este controlorul care va cerceta cine este responsabil pentru uciderea familiei Abu Jamea în interiorul casei sale din Bani Suheila pe 20 iulie 2014? Douăzeci și patru de membri ai unei singure familii au fost omorâți. Și cum rămâne cu cele nouă femei ale familiei Al-Kisas din orașul Gaza, din ziua următoare – cine le-a pecetluit soarta și cu ce drept? Și cei 14 membri ai familiei Abu Jabbar din tabăra de refugiați Al-Bureij, o săptămână mai târziu? Și cei 34 de oameni omorâți în bombardarea clădirii A-Dali din Khan Yunis, inclusiv membrii familiei Abu Amar care fugiseră pentru a-și salva viețile în grădinița de la parter, gândindu-se cu inocență că IDF-ul nu va bombarda preșcolari?

Pentru Bennett și Gallant aceste vieți nu au fost de ajuns, dar sângele lor nu strigă suficient de tare încât cineva să le investigheze morțile? Nu este această ucidere în masă suficient de înfricoșătoare încât cineva să fie judecat?

Fără a minimaliza pericolul pe care îl reprezentau, oare tunelurile și puțurile erau singura problemă?

Au trecut doi ani și jumătate. Israelul s-a reîntors la rutina lui confortabilă și relativ sigură, dar în Gaza oamenii încă își ling rănile. Aproximativ 50.000 de oameni au rămas fără case, mii sunt schilodiți pe viață și nu au niciun loc unde să fie îngrijiți și există o suferință în masă acolo. Israelul ar trebui să se întrebe, nu are nici măcar un dram de vină pentru toate astea?

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.767511

Judecătorii Israelului au pavat drumul pentru ceea ce s-a întâmplat în satul beduin

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa.

                                     Umm al-Hiran, 2017.

de Amira Hass

Există judecători în Israel și ei au contribuit la pavarea drumului pentru ceea ce s-a întâmplat la Umm al-Hiran. Centrul Adalah pentru drepturile minorității arabe din Israel, care i-a reprezentat pe candidații la expulzare, a oferit judecătorilor oportunitățile profesionale, democratice și umane pentru a evita ce s-a întâmplat, dar aceștia nu au profitat de ele.

În 2009, judecătorul Gad Gideon de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva a acceptat poziția statului că anumiți locuitori ai satului Umm al-Hiran trebuie evacuați de pe pământurile pe care trăiau. Permisiunea de a trăi acolo pe care aceștia o aveau, a hotărât judecătorul ca răspuns la petiția celor de la Adalah, a fost revocată. Judecătorul a desconsiderat faptul că beduinilor nu li se oferise permisiunea de a se stabili acolo gratis, ci ca schimb pentru evacuarea lor de pe pământurile pe care le dețineau și pe care trăiau înainte de fondarea statului Israel.

Judecătorii Sara Dovrat, Rachel Barkai și Ariel Vago de la tribunalul Be’er Sheva au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorului Gideon. În decizia lor din februarie 2011, aceștia scriau, „Afirmația că pârâtul are o intenție ascunsă sau poate deschisă de a-i evacua de pe pământ pentru stabilirea unui sat evreiesc acolo conține o bază pentru a ataca planurile de zonificare și politica pârâtului – dar în fața unui tribunal diferit și nu în contextul prezent...” Cu alte cuvinte: Da egalității, dar nu în tribunalul nostru.

În decembrie 2011, judecătorul Yisrael Axelrod de la Curtea Magistraților din Kiryat Gat a respins cererea din partea centrului Adalah pentru anularea ordinelor judecătorești de demolare emise în 2003 de judecătorul Jacob Spasser (de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva). Axelrod scria: „Interesele personale nu sunt mai presus de interesul public de împiedicare a construirii pe pământul deținut de stat și de a nu consimți la crearea haosului prin violarea legilor construcției și planificării, pentru ca păcătosul să fie recompensat în ultimă instanță. Autoritățile intenționează să construiască un oraș care face parte din consiliul local Meitar. Dacă planurile intră în acțiune, casele care sunt subiectul petiției din fața mea vor împiedica realizarea planurilor pentru acel loc.” Măcar era sincer: este pentru interesul public ca beduinii să fie evacuați pentru ca evreii să poată trăi acolo.

Judecătorii Elyakim Rubinstein și Neal Hendel de la Curtea Supremă au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorească a Tribunalului Districtului. Rubinstein a scris, „Nu există nimic care să îi împiedice pe beduini să trăiască în comunitatea planificată (care, prin definiție, are un caracter general, nu unul beduin).” Familiile beduine puteau pur și simplu să ceară să se alăture comunității ca minoritate, a remarcat el, de parcă în Israel comunitățile mixte beduino-evreiești ar fi norma.

Rubinstein a mai spus și că cel mai potrivit forum pentru această discuție nu este Curtea Supremă, din moment ce apelul făcut de Adalah includea argumente „direcționate împotriva planificării din Hiran și, într-un sens mai larg...împotriva deciziei guvernului de a construi satul (evreiesc) Hiran și a politicii sale privind legalizarea așezărilor beduine în districtul Neghev.”

De asemenea, solicitanții au acționat cu întârziere, a spus Rubinstein, și de asemenea s-au ascuns în spatele fundamentelor procedurale. Ar fi trebuit să înainteze petiția în 2002 împotriva deciziei autorităților de a construi localitatea Hiran și în 2003 împotriva planului de zonificare. Adică: ați apelat târziu la facerea dreptății? Problema voastră. Judecătoarea Daphne Barak-Erez nu a fost de acord, dar majoritatea a decis.

Și majoritatea onorabililor judecători ne aduce aici: la împușcarea civililor, la moartea lui Erez Levi, la distrugerea unui sat, la minciunile ministrului Gilad Erdan și la Abu al-Kiyan lăsat să sângereze până la moarte. Și toate acestea sunt legate și explicate de un singur lucru: binele evreilor.

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa. Dacă îl facem vinovat de propria-i moarte devine mai ușor să îi furăm mâine pământul și să scuzăm furtul din trecut al pământului său.

Viața și istoria palestinianului este ieftină pentru noi, așa că putem trăi în cartiere frumoase și emite decizii judecătorești în mod voit ignorante – de parcă fiecare caz nu ar avea legătură cu celelalte, de parcă fiecare este rupt de istoria israeliană a deposedării și expulzării palestinienilor. Ceea ce este cunoscut și sub numele de „interes public.”

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.767281?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.767281&utm_campaign=Amira+Hass&utm_term=20170125-03%3A30&writerAlerts=true

America înainte de toate sau IDF-ul înainte de toate?...

de Gilad Atzmon

Haaretz scrie astăzi că „numele lui Jared Kushner a fost șters de pe website-ul unui grup ce strânge bani pentru armata israeliană.”

Acum o săptămână, președintele american a promis poporului american că de acum înainte America va fi pe primul loc, dar se pare că pentru consilierul principal al lui Donald Trump, ginerele său, Jared Kushner, statul evreiesc și armata acestuia sunt o prioritate.

De la Kushner se așteaptă „să joace un rol important în conturarea politicii noii administrații privind Orientul Mijlociu”, dar poate un evreu Zionist care strânge bani pentru IDF să fie un intermediar al păcii în Orientul Mijlociu? Vă las pe voi să cântăriți.

După câte se pare, FIDF (Friends of the IDF) este o organizație non-profit cu sediul la New York care strânge anual zeci de milioane de dolari pentru a sprijini o gamă largă de programe sociale și educaționale de care beneficiază soldații israelieni și familiile lor. Numele lui Kushner apărea pe site-ul FIDF ca membru al consiliului național până acum două zile. La o zi după ce Haaretz a adresat niște întrebări atât consiliului organizației cât și purtătoarei de cuvânt a familiei Kushner despre implicarea ginerelui lui Trump în organizație, numele acestuia a fost șters.

Merită să menționăm că deși numele Kushner a dispărut de pe website-ul FIDF, nu se știe dacă acesta încă mai este legat în vreun fel de această organizație.

La începutul săptămânii, când organizația a fost întrebată dacă Jared Kushner va continua să se afle în consiliul FIDF în timp ce este consilierul principal al președintelui american, un purtător de cuvânt al organizației a declarat: „Politica FIDF este de a nu oferi informații despre donatori, inclusiv despre donatorii care fac sau au făcut parte din consiliul organizației.”

http://www.gilad.co.uk/writings/2017/1/25/america-first-or-idf-first-

Execuția extrajudiciară a cetățeanului israelian Yaqoub Abu Al-Qia’an

de Jonathan Ofir

Detaliile autopsiei lui Yaqoub Mousa Abu Al-Qia’an, care a fost ucis în timpul operațiunii de purificare etnică din Umm Al-Hiran miercurea trecută, au fost făcute publice vineri de postul israelian de televiziune Channel 10. (sursa ebraică a Channel 10 aici).

Profesorul Al-Qia’an a fost împușcat de mai multe ori de polițiști în timp ce conducea încet, apoi mașina a prins viteză și s-a rostogolit la vale lovind câțiva polițiști și provocând moartea unuia dintre ei, sgt. Erez Levi.

În timp ce autoritățile au încadrat imediat intrarea cu mașina în polițiști ca act terorist (chiar au sugerat o legătură cu ISIS din cauză că au găsit în casa profesorului niște articole decupate din ziare evreiești menționând bombardări ISIS), relatările martorilor oculari, clipul video filmat din elicopter făcut public de poliție ulterior precum și alte materiale filmate pun serios la îndoială narativa oficială.

Raportul medico-legal spune că Al-Qia’an a fost lovit de două gloanțe – unul în genunchi, celălalt în piept. Se poate ca primul glonț să fi fost cel tras în genunchi, în genunchiul drept, lucru care se poate să fi cauzat accelerarea, din moment ce era piciorul care se afla pe pedala de accelerație. Glonțul din piept (care totuși nu a lovit vreun organ vital) probabil că a fost cel de-al doilea, împușcătură care ar putea fi determinată ca o „confirmare a uciderii.” Autopsia dezvăluie un fapt necontroversat: Al-Qia’an nu a murit imediat. A murit din cauză că a fost lăsat să sângereze mai bine de 20 de minute, nimeni neacordându-i primul ajutor deși se aflau la fața locului trei unități mobile de terapie intensivă.

Înainte de a reveni la scena evenimentelor și la alte probe video, trebuie să subliniez că această manieră de a trata presupușii „teroriști” este un tipar care a fost surprins de mai multe ori de camerele de luat vederi în timpul valului așa-ziselor atacuri din ultimul an și jumătate. Bărbați, femei și copii sunt lăsați să sângereze până mor. Indiferent de detalii, putem spune cu încredere că Al-Qia’an a fost executat. Fratele său, Ahmed, a declarat ca replică la descoperirile autopsiei: „L-au ucis nu o dată, ci de mai multe ori. L-au ucis atunci când l-au împușcat, l-au ucis când l-au lăsat în mașină, sângerând, și l-au ucis când au spus că a intrat intenționat cu mașina [în ofițerii de poliție].” Într-adevăr, narativa oficială despre Al-Qia’an pare a nu fi doar o asasinare fizică, ci și o asasinare a caracterului.

Încă de joi, John Brown de la Local Call a publicat (în ebraică) un articol conținând un video uimitor de precis făcut de agenția londoneză de investigații Forensic Architecture, care a folosit filmarea făcută din elicopterul poliției (căreia îi lipsea sunetul), sincronizată cu sunetul și cu materialul realizat de operatoarea Active Stills Keren Manor, filmat de undeva din josul dealului. Rezultatul video îl puteți vedea aici. Analiza traiectoriilor arată că versiunea poliției privind primele trei focuri de armă trase în aer drept avertisment, este falsă. Acele trei focuri de armă au fost trase înspre mașină. Câteva secunde mai târziu, Al-Qia’an accelerează pe deal în jos. Din momentul primului foc de armă până în punctul în care mașina lovește pe cineva și se oprește de tot, trec 13 secunde. În aceste 13 secunde, alte patru focuri de armă sunt trase în mașină. După ce se oprește mașina, câteva focuri sporadice sunt trase de la distanță și după o scurtă pauză, cam la 49 de secunde după ce au fost trase primele focuri, mai este tras un singur foc de armă, corespunzând cu imaginea aeriană a unui polițist stând lângă șofer și trăgând de la mică distanță.

Este foarte probabil ca acesta să fie glonțul care a lovit pieptul lui Al-Qia’an (poate s-a crezut că glonțul i-a lovit inima).

Dar, încă o dată, dați-mi voie să reiterez: indiferent dacă poliția a crezut sau nu că omul a murit pe loc, faptul că l-au lăsat să sângereze până a decedat este echivalent cu o execuție.

Poliția s-a înfuriat după publicarea dovezii evidente. Deja împușcase un ministru palestinian al Knessetului, Ayman Odeh, președintele partidului Joint List, în față, cu gloanțe de cauciuc la Umm al-Hiran iar acum incita indirect și împotriva sa și discredita și video-ul.

Vineri, a postat pe Twitter către Odeh (în limba ebraică): „@AyOdeh, editarea strategică nu va schimba realitatea. Filmarea atacului dovedește o intenție de a omorî polițiștii. Are un singur nume: terorism. Niciun videoclip care denaturează detalii nu poate schimba asta.” (Re-tweet-ul lui Ayman Odeh aici).

Acesta este nivelul penibil, infantil al poliției israeliene, asemănându-se cu retorica adjunctului șef al poliției districtului sudic, Peretz Amar, imediat după eveniment, numindu-l „un atac deliberat. Asta este clar. Aceasta este realitatea. Nu există altă explicație și oricine încearcă să ofere o explicație alternativă nu a fost acolo și nu înțelege”. Dar aceștia nu sunt niște copilași inofensivi. Sunt înarmați până în dinți. Și dacă acesta este nivelul conducerii lor, ce ar trebui să credem despre forțele ce acționează la fața locului?

Membra Knessetului Knesia Svetovla (de la Uniunea Zionistă) a cerut o comisie independentă de investigație a acțiunilor guvernului și poliției în povestea de la Umm al-Hiran:

„La începutul acestui incident nefericit a fost destul de evident că poliția și ministerul siguranței publice se grăbesc cu declarațiile și că nu iau în considerare faptul că încă nu știu exact toate circumstanțele. Așa că a fost prea devreme din partea lor să catalogheze acest incident drept un atac terorist. Încă nu știm. Uneori e nevoie de timp pentru a înțelege și a analiza. Se pare că declarațiile șefilor poliției, Roni Alsheich și alții, sunt influențate de politici și este păcat, pentru că cetățenii Israelului trebuie să știe că pot avea încredere în poliție.”

Cuvinte cât se poate de rezonabile. Poate cineva avea încredere într-o astfel de poliție? Svetlova, ingenuă, face o paralelă cu cazul Elor Azarya, care a devenit imediat un „caz de ucidere din culpă.”

„Dacă se va dovedi că Al-Qia’an a murit din cauza hemoragiei în timp ce erau atât de mulți oameni în jurul lui și nimeni nu s-a grăbit să îl ajute, atunci avem un caz Azarya nr.2 – așa pare. Într-un incident un terorist a fost împușcat iar aici avem un cetățean despre care nu s-a dovedit că era terorist sau nu, un cetățean israelian care moare și nimeni nu se grăbește să îi acorde atenție medicală.”

În mod ironic, deși cuvintele lui Svetovla sunt, fără îndoială, sincere din punctul ei de vedere, ea subscrie fără nicio critică la narativa „teroristului” în legătură cu cazul Azarya (la fel ca judecătorii). Așa cum am mai subliniat, o astfel de definiție nu prea pare să se aplice în cazul acesta, după cum bine remarca și Michael Lesher în Times of Israel: „Cât despre insulta pe care judecătoarea Maya Heller a adăugat-o injuriei acuzației neadecvate, referindu-se la victima lui Azaria ca la un „terorist” – chiar dacă în afara mărturiei convenabile a soldaților IDF nu a existat nicio dovadă reală că omul ucis ar fi rănit pe cineva și chiar dacă un atac asupra unui soldat în uniformă într-un teritoriu ocupat NU este terorism, potrivit legii internaționale – nu, mass-media nu va pomeni nimic despre asta.”

Există și alte descrieri care contrazic serios narativa poliției privind „teroristul” (notate atât în Local Call cât și în i24News): Al-Qia’an și-a părăsit casa care urma să fie demolată la puțin după 5:30 dimineața, conducând spre casa mamei sale de lângă Hura. Avea mai multe lucruri personale, inclusiv computerul, banii, documentele, chiar și lucrările de control ale elevilor care trebuiau corectate. După câte se pare, Al-Qia’an voia să părăsească satul ca să nu fie martor la demolarea casei sale și să salveze câteva lucruri importante pentru el. Pare foarte puțin probabil ca el să fi plănuit un atac sinucigaș (intrarea cu mașina în niște oameni, în acest scenariu este, din toate punctele de vedere un atac sinucigaș) și totuși să fi luat cu el niște lucruri personale despre care știa că oricum îi vor fi confiscate după aceea.

Atât de multe îndoieli – atât de multe lucruri care vorbesc împotriva narativei poliției, chiar fără a menționa problema execuției.

Dar poliția se agață de narativa „teroristului” și aplică aceleași măsuri draconice folosite numai în cazul „teroriștilor” non-evrei: rețin cadavrul. „Vor să returneze trupul mort numai noaptea și vor ca un număr limitat de oameni să participe la înmormântare – numai 40-50”, a declarat pentru AFP avocatul centrului Adalah, Nadeem Shehadeh. „Au mai cerut și ca înmormântarea să nu aibă loc în satul beduin Umm al-Hiran, de unde era Al-Qia’an, ci în orașul din apropiere, Hura.”

Pare că narativele guvernului și poliției servesc unor scopuri multiple: incită împotriva populației palestiniene, chiar atunci când vorbim de cetățeni ai Israelului. Incită împotriva celor care contestă narativa oficială, inclusiv evreii israelieni care au fost martori oculari și au contrazis din start narativa oficială. Incită împotriva politicienilor care au criticat întregul comportament al polițiștilor. Distrag atenția de la rasismul instituțional și de la epurarea etnică săvârșită prin actul de a demola un sat beduin pentru a ridica unul evreiesc pe ruinele sale. Și, în cele din urmă, distrag atenția de la încă o execuție extrajudiciară.

                                 
                                                                                    
http://mondoweiss.net/2017/01/israeli-extrajudicial-execution/   
          

Lăsat să sângereze până când a murit și după aceea numit criminal

de Odeh Bisharat

Cel puțin vreme de 20 de minute, Yaqoub Mousa Abu Al-Qia’an a fost lăsat să sângereze până a murit și după aceea a fost etichetat drept criminal. Ce credeai tu, Abu Al-Qia’an, că dacă mori scapi de blestemul celor care au sosit să facă deșertul să înflorească distrugând în același timp 500 de sate arabe? Nici măcar moartea nu te poate elibera de cei nesătui de pământ.

Astăzi este clar că cronologia evenimentelor de miercurea trecută în Umm al-Hiran este exact pe dos față de versiunea prezentată de ministrul siguranței publice, Gilad Erdan. Mai întâi polițiștii au deschis focul și după aceea mașina s-a rostogolit în jos pe deal. Dar nu intrați în panică, experții muncesc din greu chiar și acum pentru a determina dacă nu cumva, chiar după ce a fost împușcat, Abu Al-Qia’an ar fi putut decide să calce cu mașina un grup de polițiști. Un ortoped a fost citat la radio spunând că după ce a fost împușcat în genunchi, nu se poate ca piciorul să-i fi căzut pe pedala de accelerație, așa cum au sugerat alți experți și ochii oamenilor au început să strălucească din nou: poate că totuși a fost un atac terorist.

Justiția israeliană îi permite lui Abu Al-Qia’an să se bucure de prezumția de nevinovăție. Ambele scenarii sunt posibile: poate a intrat intenționat cu mașina în polițiști, poate nu. E cel mai mare cadou pe care Abu Al-Qia’an l-ar putea primi de la justiția israeliană. Scriitorul libanez american Khalil Gibran vorbea de „dreptatea de pe pământ” care „ar face și ginii să plângă” dacă ar auzi-o, iar pe morți i-ar face să râdă dacă ar putea-o vedea. Putem doar presupune că Abu Al-Qia’an zâmbește văzând dreptatea penibilă de aici de jos.

Deci, iată noul profil al partizanului Statului Islamic: absolut din răutate pură, alege să se nască într-o familie strămutată. Se forțează să construiască o casă pentru familia sa. Așteaptă să vină poliția și să-i radă casa de pe suprafața pământului și pleacă din sat de teama buldozerelor. În timp ce iese din sat îi lasă pe polițiști să îl împuște și își permite, fără nici cea mai mică tresărire a conștiinței, să fie ucis și să piardă controlul mașinii așa încât aceasta să îi lovească pe polițiști. De dragul drepturilor de autor, să fie clar că această poveste își are originea în creierul febril al ministrului siguranței publice, Gilad Erdan.

E greu de știut ce s-a întâmplat pe felia de pământ pe care se aflau cei doi bărbați răniți. Unul, sergentul major Erez Levi se presupune că era deja mort; celălalt, Abu Al-Qia’an, sângera. Au nesocotit polițiștii soarta amară a acestor doi bărbați tineri, care aveau întreaga viață înainte? Au vorbit despre visele lor, despre ce au făcut și ce nu au apucat să facă? Au încercat să-și coordoneze poveștile sau versiunea oficială le-a fost înmânată mai târziu de la superiori? Se gândeau ei că va străluci soarele pe cer și că un evreu curajos avea să declare cât se poate de clar: Abu Al-Qia’an a fost împușcat înainte ca mașina lui să lovească polițiștii?

Eu mă gândesc la soarta amară a „soldatului nostru”, Elor Azaria, al cărui sânge fierbinte de evreu sefard l-a făcut să îl execute pe palestinianul grav rănit din Hebron. De ce a fost atât de înfierbântat? Până la urmă, omul rănit oricum ar fi murit din cauza hemoragiei câteva minute mai târziu, fără toată agitația și povestea care a urmat.

Abu Al-Qia’an este numit criminal în timp ce despre polițiști se spune doar că au ucis. În cel mai rău caz, au provocat moartea unui arab. Am întrebat un prieten care înțelege diferența dintre cuvinte. Ce nu înțelegi? m-a repezit el. Termenul „criminal” este rezervat pentru arabi, „ucigaș” pentru evrei.

Corpul „criminalului ostil”, Abu Al-Qia’an, se află la morgă. Cei care i-au cauzat moartea, refuzându-i ajutorul medical care ar fi putut să-i salveze viața, umblă liberi. Dacă va exista o cerere de punere sub acuzare, se va dezlănțui iadul. „De ce, cine a murit?” scria autorul David Grossman, care a fost șocat de polițiștii care l-au abandonat în 2008 pe Omar Abu Jariban, un om din Gaza, lăsându-l să moară pe marginea unui drum din Cisiordania.

Dreptatea israeliană a făcut până și ginii să plângă. Cu altă ocazie vom vorbi despre părintele acestei dreptăți, sistemul judiciar, care a aprobat demolarea unui sat arab pentru a se construi pe ruinele sale un sat evreiesc.

http://www.haaretz.com/.premium-1.766870?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=.premium-1.766870&utm_campaign=Odeh+Bisharat&utm_term=20170123-03%3A48&writerAlerts=true

Marea Britanie vrea să fie mama Israelului. Din nou.

de Jonathan Ofir

Istoricul britanico-israelian Avi Shlaim a publicat un articol remarcabil intitulat „Perfidul Albion și Israel-Palestina – politica britanică față de Palestina dezvăluie o poziție părtinitoare pro-israeliană persistentă, de la lordul Balfour la Theresa May.” Într-o impresionantă și panoramică analiză istorică a unui secol, Shlaim rezumă politica britanică actuală asupra Israelului și a Palestinei și numește Declarația Balfour „un document colonial clasic”: „În 1917, evreii reprezentau 10% și arabii 90% din populația Palestinei. Marea Britanie nu avea niciun drept, moral sau juridic, de a oferi drepturi naționale micuței minorități evreiești și să-i refuze majorității arabe aceleași drepturi. Dar era o eră colonială și Declarația Balfour era un document colonial clasic.” Apoi încheie spunând că „astăzi Israelul controlează 90% din Palestina mandatorie și palestinienii încă sunt fără stat. Există multe motive pentru Nakba, catastrofa care a copleșit poporul palestinian. Trădarea perfidului Albion a fost unul dintre factori, dar a fost unul semnificativ.”

Asta mi-a amintit de un schimb de replici pe care l-am avut cu el anul trecut la Universitatea Lund (Suedia). Shlaim ținea o conferință asupra Israelului și a Palestinei împreună cu suedezul Göran Rosenberg. Shlaim a făcut un comentariu asupra ocupației din 1967 care mi-a stârnit interesul. Era vorba de un singur cuvânt. Colonialism. Când a venit momentul întrebărilor din public, m-am folosit de ocazie și am menționat viziunea mea asupra evenimentelor din 1948 vs 1967, spunând că și în 1948 a avut loc o ocupație în termeni foarte reali și l-am întrebat de ce, dacă privește ocupația din 1967 ca pe o colonizare, nu privește la fel și evenimentele din 1948 care au dus la stabilirea statul Israel. Pentru că trebuie să spunem, Israelul a fost un proiect colonialist încă de la început.

Shlaim a făcut o scurtă pauză, a căutat din priviri o persoană din public (soția sa, după cum aveam să aflu mai târziu), a zâmbit și mi-a spus succint: „Știi ceva? Sunt de acord cu tine.” A făcut din nou o pauză și a adăugat: „Acum 15 ani nu aș fi spus asta.”

A continuat specificând că tot vedea Israelul din 1948 ca legitim pentru că fusese recunoscut de Națiunile Unite; dar în ceea ce mă privea, obținusem răspunsul pe care îl doream. Era interesant nu doar din perspectiva chestiunii colonialismului, ci și a felului în care Shlaim însuși își schimbase părerea asupra subiectului. Cei 15 ani pe care îi menționează ca punct în care nu ar fi spus același lucru, ne duc înapoi în 2001, exact după ce își publicase cartea „The Iron Wall: Israel and the Arab World.”

După conferință, am fost abordat de o doamnă britanică. Nu știam în momentul acela, dar era stră-strănepoata lui David Lyod George, prim-ministrul Marii Britanii în vremea Declarației Balfour și soția lui Avi Shlaim. Am avut o scurtă discuție asupra întrebării mele și la scurt timp ni s-a alăturat și Avi. Mi-a prezentat-o pe doamna, spre surprinderea mea ca soția sa și am avut o conversație. Avi a spus că s-a uitat la ea zâmbind în momentul în care i-am adresat întrebarea, deoarece ea îl întreba în mod frecvent același lucru și îl discutau adesea.

Aceasta nu este o întrebare sau o chestiune trivială. Dacă Israelul era un proiect colonialist încă de la început, atunci vorbim de un secol de colonizare a Palestinei, facilitată și susținută de interesele colonialiste britanice – chiar și în vremuri moderne. Așa cum dezvăluie și schimbarea poziției lui Shlaim asupra subiectului, nu e vorba de problema realității, ci de percepția asupra realității.

Este relativ ușor de înțeles realitatea ocupației din 1967 ca o ocupație. Are toate caracteristicile clare ale unui colonialism rasist, cu epurarea sa etnică, furtul resurselor, coloniile exclusive, bantustanizarea populației locale, drumurile separate, guvernarea apartheidică și tot restul. Zioniștii radicali încearcă poate să mai găsească pretexte pentru exonerare morală, dar sunt puține și slabe.Unii din aripa dreaptă nici măcar nu încearcă să camufleze intenția de a coloniza restul Palestinei istorice, pur și simplu o consideră o „reîntoarcere.” Dar colonizarea Palestinei încă de la început – colonizarea Zionistă – este un concept mult mai dificil de acceptat pentru Zioniști și comunitatea internațională sufocată de vina holocaustului. După cel de-al Doilea Război Mondial, colonialismul se afla în declin și își pierduse din popularitate. Deși Zioniștii timpurii discutau cât se poate de liber despre colonizarea Palestinei, acesta a devenit un termen incorect politic, care nu ar trebui folosit. Israelul nu trebuia portretizat ca un colonizator, ci ca un „stat evreiesc” pentru un presupus „popor evreu” care se lupta pentru supraviețuirea sa, aflat în autoapărare, într-o „vecinătate ostilă” a statelor arabe înconjurătoare, inclusiv arabii locali.

Colonizarea clasică implică, în mod tipic, un stat-mamă. În paradigma ocupației din 1967, este relativ ușor de văzut că Israelul este mama coloniilor. În timp ce acestea nu se află pe teritoriul său și sunt ilegale potrivit articolului 49 al celei de-a 4-a Convenții de la Geneva, Israelul le oferă protecție, infrastructură și legitimitate (dacă nu imediat, retroactiv). Dar în cazul Israelului întemeiat în 1948 – cine este mama? Israelul și lobby-urile sale Zioniste au căutat mereu o mamă-surogat/adoptivă, întrucât evreii nu erau cu adevărat o națiune și nu aveau o țară-mamă de unde să înceapă. Declarația Balfour din 1917 este astfel un „certificat de adopție” pentru această „națiune orfană.” Cu timpul, Israelul a găsit și alte „mame” care să-l adopte și ar trebui să fie evident că mama sa de astăzi, începând cu sfârșitul anilor 60, este SUA. Această „țară-mamă”, care îi oferă Israelului mai mult de jumătate din ajutorul său militar global, este protectoarea Israelului. La fel ca mama unui adolescent narcoman, această mamă îi dă dependentului tot mai mulți bani pentru a-și cumpăra tot mai multe droguri (arme). Mama se plânge că adolescentul nu ascultă, pare-se nerealizând că dându-i mai mulți bani nu îl face pe copil să o respecte mai mult – doar îi dovedește că poate obține ce vrea și poate face ce îl taie capul. Așa că adolescentul cutreieră străzile și împușcă palestinieni, pentru că se pare că nu îl costă nimic. Și ce dacă adolescentul posedă arme nucleare cu care poate arunca în aer Orientul Mijlociu dacă se supără? Hai să nu-l supărăm pe micuțul Israel.

Dar SUA nu este singura țară care caută să îi fie mamă Israelului. Se pare că a fi mama Israelului îți oferă niște avantaje politice. Theresa May nu are nevoie decât să se declare o „prietenă înflăcărată” a Israelului la cina anuală de afaceri a Prietenilor Conservatori ai Israelului, un grup lobbist bine conectat, bine finanțat și cu o puternică influență asupra Parlamentului (aproape toți conservatorii sunt membri ai CFI); 34 dintre cei 74 de membrii conservatori ai Parlamentului aleși în 2015 au fost duși de către CFI să viziteze Israelul, pentru mulți dintre ei această călătorie reprezentând doar începutul unei legături pe viață cu țara (nu există o organizație echivalentă a prietenilor conservatori ai Palestinei); să numească Israelul „o democrație înfloritoare, un far al toleranței, un motor al spiritului întreprinzător și un exemplu pentru restul lumii...o țară în care oamenii de toate religiile și orientările sexuale sunt liberi și egali în fața legii” – și gata, a intrat în joc. S-a stabilit legătura „incasabilă.”

Prim-ministrul britanic își păstrează critica cea mai acerbă pentru mișcarea de boicotare a Israelului, BDS, campania globală fundamentală pentru drepturile palestinienilor. Această mișcare, declară May, „este greșită, este inacceptabilă, iar acest partid și acest guvern nu va avea legături cu cei care aderă la această mișcare.”

May amintește că Marea Britanie intră într-o „perioadă specială” – centenarul Declarației Balfour – și își livrează verdictul complet părtinitor asupra acestui infam document: „Este una dintre cele mai importante scrisori din istorie”, afirmă ea. „Demonstrează rolul vital al Marii Britanii în crearea unui cămin național pentru poporul evreu. Și este o aniversare pe care o vom marca cu mândrie.”

Și asta cam spune totul. Niciun cuvânt despre a-i ajuta pe palestinieni să-și creeze un cămin național pe propriul lor teritoriu care a fost ocupat ilegal de Israel. Acesta a fost un secol de colonizare Zionistă a Palestinei, posibilă prin coluziunea cinică și benevolă a marilor puteri, cu prețul suferinței palestinienilor.

http://mondoweiss.net/2017/01/britain-israels-mother/

Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate ca să se salveze

de Jonathan Cook

Fără ostentație, rivalii istorici Fatah și Hamas au anunțat săptămâna trecută că intenționează să lase la o parte anii de lupte pentru putere pentru a demara procesul de formare a unui guvern unit.

Oficialii palestinieni spun că dezastruoasa arenă internațională le-a făcut pe ambele facțiuni să înțeleagă nevoia urgentă de a pune capăt divizării dintre Cisiordania și Gaza. Declarația a fost făcută în timp ce conferința de pace de la Paris sfârșea printr-un eșec și Donald Trump se pregătea să își facă intrarea la Casa Albă. Unitatea – dacă se va realiza în sfârșit – nu va reflecta o viziune sau o strategie comună, ci recunoașterea, fără tragere de inimă, a condițiilor cumplite pe care le are în față lupta palestiniană în următorii patru ani.

Semnalele de alarmă pentru Hamas s-au intensificat în această lună, pe măsură ce iarna s-a lăsat peste Gaza, cu protestele în masă cauzate de criza electricității. Donațiile făcute de Turcia și Qatar, combinate cu reprimarea protestelor de către serviciile locale de securitate, au câștigat puțină liniște. Dar enclava clocotește și se află în nevoie disperată de despresurare după asediul israelian ce o strangulează de un deceniu.

În Cisiordania, Mahmoud Abbas o duce ceva mai bine. Și-a investit credibilitatea în diplomație. Dar semnele arată că o administrație Trump nu va tolera mișcările palestiniene în forumurile internaționale precum Națiunile Unite.

Ambasadorul domnului Trump în Israel, David Friedman, și-a declarat sprijinul pentru coloniile ilegale israeliene. Iar ginerele președintelui, Jared Kushner, un alt donator pentru cauza coloniilor, va fi trimisul președintelui în Orientul Mijlociu. În timpul ceremoniei de inaugurare de vineri, domnul Trump s-a entuziasmat neverosimil în legătură cu domnul Kushner: „Dacă tu nu poți aduce pacea în Orientul Mijlociu, nimeni nu mai poate.” Toate acestea s-au întâmplat în contextul unor zvonuri privind intenția de a muta ambasada americană în Ierusalimul ocupat, amenințând să inflameze opinia arabă și musulmană.

Singura speranță tangibilă pentru palestinieni, o conferință de pace găzduită de Franța, s-a dovedit a fi o dezamăgire. Miniștrii de externe au fost preocupați în principal ca nu cumva să pășească cu stângul față de noua administrație Trump. Marea Britanie a exemplificat această abordare, blocând eforturile Uniunii Europene de a adopta concluziile călduțe ale summitului. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a respins conferința numind-o „ultima suflare a trecutului înainte ca viitorul să se instaleze.”

Israelul nu a pierdut timp pregătindu-se pentru viitor, un viitor în care discuțiile despre pace și soluția celor două state par depășite. Noua ordine este dictată din Amona, o colonie mică pe care tribunalele au decretat-o ca violând până și legile Israelului deoarece este construită pe pământ palestinian privat. Toate coloniile sunt ilegale potrivit legii internaționale.

În fața acestui impediment, guvernul Israelului concepe furios noi reglementări militare care împuternicesc coloniștii să confiște și mai mult pământ cisiordanian de la palestinieni și pun capăt supravegherii juridice.

Separat, ministerele se raliază în spatele legislației pentru a anexa Ma’ale Adumim, o mare colonie din estul Ierusalimului, aflată într-o locație vitală din punct de vedere strategic în Cisiordania. Dacă primește aprobare, acesta ar fi primul teritoriu anexat în mod oficial de Israel de la anexarea Înălțimilor Golan acum 35 de ani.

Granițele municipale ale Ma’ale Adumim includ o zonă cunoscută drept E1, pe care Israelul încearcă să o colonizeze în tăcere de ani de zile. Până acum, Statele Unite și Europa s-au opus cu vehemență oricărei dezvoltări în acea zonă, avertizând că ar fi o lovitură dublă aplicată oricărei perspective a păcii. Ar completa încercuirea cu colonii a Ierusalimului de Est și efectiv ar împărți Cisiordania în două.

Însă, exploatând schimbarea atmosferei de la Washington, Naftali Bennett, ministrul educației și liderul partidului coloniștilor HaBayit HaYehudi („Căminul evreiesc”), a împins anexarea coloniei Ma’ale Adumim în capul agendei israeliene, ca un preludiu la anexarea altor părți din Cisiordania.

Atât de inutilă pare în Israel pledarea pentru un stat palestinian încât până și liberali proeminenți, cum ar fi scriitorul A.B. Yeshoshua, s-au pronunțat pentru o susținere ezitantă a anexării. Domnul Yeshoshua a pledat pentru anexarea așa numitei zone C – în jur de două treimi din Cisiordania – din motive așa-zis „umanitare.” O schimbare a statusului, spune el, le-ar permite celor 150.000 de locuitori palestinieni din acea zonă să aibă mai multe drepturi decât au acum, fără ca acest lucru să amenințe majoritatea evreiască a Israelului.

Trendul anexării a fost accentuat de o lege puțin observată care a trecut de parlamentul israelian săptămâna trecută. Pentru prima oară, hotărârile judecătorești emise de tribunalele militare ale Israelului împotriva palestinienilor vor fi admisibile în tribunalele civile israeliene. Aparent măsura este concepută pentru a ajuta coloniștii care doresc să dea în judecată palestinienii pentru daune în tribunalele israeliene, permițându-le să se bazeze pe verdictele tribunalelor militare din Cisiordania.

Lăsând la o parte problemele legate de justiție – tribunalele militare operează bazându-se pe puține dovezi, acceptă informații secrete din partea armatei și au o rată mare de condamnări – noua lege estompează separarea existentă dintre sistemele juridice ale Israelului și cele ale Cisiordaniei. Este o dovadă suplimentară a unui proces lent de încorporare a Cisiordaniei în Israel.

Cele câteva „relicve” care protestează sunt înlăturate. Adjunctei procurorului general al Israelului, Dana Zilber, i s-a luat luna aceasta autoritatea pe care o avea asupra aplicării legii în Cisiordania după ce a încercat să țină în frâu coloniștii. Pregătirea infrastructurii anexării doar se va accelera sub ochii închiși ai administrației Trump. Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate pentru a rezista noii ordini.

http://www.thenational.ae/opinion/comment/palestinians-will-need-more-than-unity-to-save-them#full

Nu mai minimalizați blocada din Gaza și spuneți-i pe nume: genocid

de Nada Elia

Oricât aș fi de obișnuită cu felul jignitor în care mass-media mainstream raportează situația din Palestina, din când în când tot trebuie să mă opresc și să trag aer adânc în piept.

Un articol din ziarul Haaretz de weekend-ul trecut, cu titlul său „Fără apă, fără electricitate și cu copii care mor în mod nenecesar”, m-a pus într-o asemenea ipostază.

Când vreodată este necesar să moară copiii? Cât de consumabili, neesențiali pot fi oamenii pentru ca cineva să vină cu un titlu atât de nepăsător despre necesitatea sau lipsa necesității în moartea unor copii?

Dar articolul, un interviu realizat de Ayelet Shani cu Salah Haj Yahya, medic palestinian ce conduce o delegație lunară a Medicilor pentru Drepturile Omului din Israel în Fâșia Gaza, era problematic în multe alte privințe.

Jurnalista insista să întrebe despre Hamas, sugerând că partidul politic ar fi de vină pentru sărăcia Gazei, în loc să numească Israelul și intermediarul său, Egiptul, ca puteri responsabile pentru impunerea unei blocade care penalizează în principal populația refugiată pentru opțiunea sa politică.

Merită analizat ce lipsește din ceea ce este prezentat, de altfel, ca jurnalism „implicat” – ah, copiii mor „în mod nenecesar”.

Nu putem da vina pe Hamas

În mod specific, Shani normalizează cu desăvârșire blocada ilegală a Israelului care nu este prezentată ca fiind cauza principală pentru situația critică din Fâșia Gaza. În schimb, ea se concentrează pe infrastructura care se prăbușește, pe lipsa aparaturii, în timp ce, în permanență indică acuzator spre Hamas.

Haj Yahya îi redirecționează atenția către responsabilitatea Israelului, dar jurnalista e foarte hotărâtă să persiste în a critica violența mișcării Hamas fața de populația din Gaza.

De exemplu, răspunzându-i lui Yahya când acesta precizează că nu colaborează cu Hamas, Shani întreabă: „Nu aveți nicio legătură cu Hamas, nici măcar una neoficială? Nu aveți nevoie de permisiunea lor? Nu vă supervizează munca?”

Haj Yahya: „Nu există nicio legătură. Intrarea noastră în Gaza se face prin colaborarea cu Israelul, nu lucrăm cu Hamas sau cu reprezentanții săi. Lucrăm numai cu directorii spitalelor și cu ministrul palestinian al sănătății, cu ministrul sănătății din Ramallah și cu adjunctul său din Gaza. Ei sunt cei care ne contactează.”

Nu știu, zic, putem să ne reamintim pentru o secundă că Israelul este cel care controlează granițele sau, mai exact, păstrează blocada asupra Gazei?

Și totuși, accentul pus pe Hamas sugerează că mișcarea de rezistență ar avea ultimul cuvânt de spus. Sau, mai grav, că ar putea nega permisiunea ca o delegație medicală palestiniană să trateze pacienții din Gaza.

Mai departe, Haj Yahya spune: „Apa nu este potabilă, nu se poate folosi în niciun scop. Abia dacă există electricitate. Gaza este în pragul unui dezastru umanitar. Ajutorul internațional este aproape inexistent și statele arabe nu reușesc să furnizeze niciun fel de asistență.”

Statele arabe? De ce ar fi responsabilitatea statelor arabe să se asigure că Gaza are electricitate și apă potabilă?

De ce Shani, dacă este un jurnalist responsabil, nu a spus clar că Israelul este cel care controlează infrastructura Gazei, energia sa electrică și aparatura necesară pentru tratarea apei, nu „statele arabe”?

Și poate partea cea mai uluitoare este aceea în care Haj Yahya aduce vorba despre problema gravă pe care el și alții au documentat-o, pacienții care au nevoie de tratamente medicale care să le salveze viețile, șantajați pentru a colabora cu serviciile israeliene de informații pentru a obține un permis de intrare în Israel, tratamentele nefiind disponibile în Fâșia Gaza:

Haj Yahya: Mai e și problema șantajului.

Shani: Adică?

Haj Yahya: Permisul de călătorie le este acordat cu condiția să colaboreze – informații în schimbul permisului de intrare în Israel.

Shani: Vreți să spuneți că Șin Betul șantajează acești pacienți? Puteți dovedi?

Haj Yahya: Avem dovezi filmate cu pacienți care sunt amenințați sau șantajați în schimbul unui permis de călătorie. Am făcut un raport asupra acestei probleme. Interogatoriul adesea degenerează în situații neplăcute și umilitoare. Uneori se recurge și la violență.

Iar Shani continuă, dând vina pe Hamas pentru că le spune palestinienilor să nu colaboreze cu serviciile israeliene de informații, deși Haj Yahya insistă să îi explice că nu Hamas este cel care refuză să le dea pacienților permisele de ieșire din Gaza.

Narativa palestiniană este asediată la fel ca oamenii din Gaza.

Crima crimelor

Dar vreau să revin asupra titlului acestui articol, la copiii care mor „în mod nenecesar.” În 2010, Nadia Hijab, autor și analist politic palestinian care acum conduce organizația non-profit Al-Shabaka, întreba: „Când putem vorbi de genocid?”

„Israelul nu ucide în mod direct zeci de mii de palestinieni”, scria ea, „dar creează condițiile pentru ca zeci de mii de oameni să moară. Orice epidemie ar putea finaliza treaba.”

Patru ani mai târziu, într-un articol publicat după asaltul israelian asupra Gazei din 2014, Richard Falk întreba: „Este vinovat Israelul de genocid?”

Profesor emerit de drept internațional și fost raportor special al U.N. asupra drepturilor umane palestiniene, Falk este extrem de precaut cu terminologia privind ceea ce este considerată „crima crimelor” și scrie, cu prudență, despre un context „genocidar”.

„A existat o atmosferă genocidară în Israel, în care înalți oficiali au făcut declarații ce sprijineau distrugerea sau eliminarea gazanilor ca popor. Mai mult, bombardarea susținută a Gazei, în condițiile în care populația nu avea posibilitatea de a pleca sau de a căuta adăpost în interiorul Fâșiei, aduce o credibilitate suplimentară acuzației.”

„De asemenea, faptul că Operațiunea Protective Edge a fost al treilea atac militar susținut, de mari proporții, asupra acestei populații pauperizate și asediate în mod ilegal, a făcut parte din contextul genocidar mai larg.”

Circumstanțele care au constituit un „context genocidar” în 2014 nu s-au îmbunătățit și deja este un lucru recunoscut că dacă nu este ridicată blocada, Gaza va deveni de nelocuit până în 2020.

Săptămâna trecută, Mondoweiss posta un editorial curajos intitulat „Integrând genocidul.” Relatând despre sentința ușoară emisă în cazul unui soldat israelian care a împușcat un tânăr palestinian ce zăcea grav rănit pe stradă, scriitorul Yoav Litvin, doctor în psihologie și științe comportamentale, scria: „Politicienii israelieni au declarat sezon deschis vânătorii de palestinieni. Precedentul stabilit de acest caz va consolida și mai puternic dezumanizarea palestinienilor și va pava drumul către continuarea epurării etnice și a genocidului în Teritoriile Palestiniene Ocupate.”

Miza e mare. Crima cu sânge rece este tolerată în Cisiordania iar în Fâșia Gaza, situația este, literalmente, una de viață și moarte pentru două milioane de oameni.

Acesta nu este un dezastru natural, ci unul fabricat politic, Israelul și Egiptul impunând un „context genocidar” care va intra în curând în al zecelea său an.

Rasiștii de pretutindeni sunt încurajați, purtând cu mândrie pancarte care proclamă „Omorâți-i pe toți.”

Și noi trebuie să fim curajoși. Am văzut cuvântul – odată tabu – „apartheid” dobândind o accepțiune mai largă, iar modificarea discursivă a schimbat perspectiva a milioane de oameni asupra chestiunii Palestinei.

Putem să denunțăm morțile „nenecesare” ale copiilor drept ceea ce sunt, și anume, intenție genocidară neîncătușată, susținută de stat?

Și nu, oricât ar încerca Zioniștii să ne manipuleze poveștile, nu trebuie și nu putem să dăm vina pe Hamas pentru asta.

http://www.middleeasteye.net/columns/lets-talk-about-genocide-2072680647