Urmărește Israelul să provoace un război civil palestinian?

Divizarea societății palestiniene a atins niveluri nemaiîntâlnite, devenind un obstacol major în calea oricărei strategii unificate de oprire a ocupației violente a Israelului sau a ralierii palestinienilor în jurul unui singur obiectiv.

Recentul numit ministru al Apărării, ultra-naționalistul Avigdor Lieberman înțelege foarte bine acest lucru. Tactica sa, de la numirea în funcție, este centrată spre a investi și mai mult în aceste divizări ca o metodă de a fragmenta și mai puternic societatea palestiniană.

Lieberman este un extremist, chiar prin comparație cu standardele josnice ale armatei israeliene. Sunt binecunoscute declarațiile sale violente și rasiste. Printre isprăvile sale recente se numără și atacul verbal la adresa răposatului Mahmoud Darwish, cel mai îndrăgit poet palestinian. A mers până într-acolo încât a comparat poezia lui Darwish – care pledează pentru libertatea poporului său – cu autobiografia lui Adolph Hitler, Mein Kampf.

Dar aceasta nu este cea mai revoltătoare afirmație făcută de ministrul israelian. Nu demult, în 2015, acesta a amenințat să decapiteze cu toporul cetățenii palestinieni ai Israelului dacă nu sunt loiali „statului evreiesc” și l-a amenințat cu moartea pe fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh.

Lăsând la o parte declarațiile scandaloase, cea mai recentă manevră a lui Liberman este, de departe, cea mai revoltătoare. Ministrul israelian al Apărării plănuiește să codifice prin culori comunitățile palestiniene din Cisiordania ocupată, marcându-le cu roșu și verde, unde verde înseamnă „bun” și roșu înseamnă „rău”; potrivit acestei codificări, cei „buni” vor fi răsplătiți pentru comportamentul lor, iar cei „răi” vor suferi pedepse colective, chiar dacă un singur membru al comunității respective îndrăznește să se opună ocupației israeliene.

O versiune a acestui plan a fost încercată acum aproape 40 de ani, dar a eșuat. Faptul că un asemenea tip de gândire apare în secolul 21 și comunitatea internațională nu este scandalizată, este consternant.

Cifrarea cu culori va fi însoțită de o campanie menită să resusciteze fostele miliții numite „Village Leagues”, încă un experiment israelian eșuat ce avusese ca scop impunerea unei „alternative” palestiniene de conducere angrenând palestinieni „de seamă”, nu lideri aleși în mod democratic.

Soluția lui Lieberman este de a întemeia o conducere, care, precum acele Village Leagues din anii 70 și 80, în mod cert, va fi privită de către majoritatea palestinienilor ca fiind colaboratoare și trădătoare.

Dar ce sunt aceste „Village Leagues” și vor funcționa oare de data aceasta?

Israelul a încercat dintotdeauna să construiască o conducere alternativă pentru palestinieni. Eforturile sale au culminat în 1978 cu formarea unui soi de miliții pro-guvernamentale numite „Village Leagues”. Erau înarmate și beneficiau de protecție militară israeliană. Spre deosebire de Comitetul Conducerii Naționale și mulți dintre oficialii aleși în 1976, aceste Ligi nu se luptau cu ocupația. În timp ce Israelul încerca suprimarea oricărei mișcări naționale palestiniene autentice și diminuarea influenței pe care o avea PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei), Ligile reprezentau o tentativă de impunere a unei forme israeliene de autonomie limitată.

Datorită disponibilității lor de a colabora, liderii Ligilor primiseră un rol înlesnitor; banii erau dirijați prin intermediul lor și primeau diferite beneficii din partea conducătorilor israelieni. Printr-o serie de ordine militare, Ligile aveau autorizație de la Israel de a aresta și a băga în închisoare activiștii politici și aveau și sarcini administrative și birocratice cum ar fi emiterea de permise de condus.

Israelul sperase că Ligile vor crea și împuternici o conducere palestiniană „moderată” care va fi de acord să negocieze pe subiectul „autonomiei” – un cuvânt cifrat pentru auto-guvernare limitată sub ocupație și colonizare israeliană continuă.

Răspunsul palestinienilor la formarea acestor Village Leagues a constat în greve și demonstrații coordonate de Comitetul Conducerii Naționale.

În octombrie 1978, primari palestinieni însoțiți de delegați ai orașelor și diferite instituții naționaliste, au început o campanie de mobilizare în masă sub umbrela Comitetului Conducerii Naționale, al cărui principal obiectiv era contestarea acordului de la Camp David – semnat de Egipt și Israel – și a consecințelor politice de marginalizare a palestinienilor ale acestuia.

La vremea respectivă, mișcarea aceasta era cea mai elaborată și unitară rețea de palestinieni asamblată pe Teritoriile Ocupate. Israelul a suprimat imediat primarii, liderii unionali și naționaliștii din diversele instituții profesionale.

Răspunsul național a fost insistarea asupra unității palestinienilor din Ierusalim, Cisiordania și Gaza, a musulmanilor și a creștinilor, a palestinienilor de acasă și a celor din „shattat” sau Diaspora.

Replica israeliană a fost la fel de fermă. Începând cu 2 iulie 1980, a debutat o campanie de asasinare a primarilor aleși democratic implicați în această mișcare.

Însă, acordurile de la Camp David, încercările de eliminare a liderilor naționaliști din Teritoriile Ocupate și violența accentuată a extremiștilor evrei în Cisiordania au inspirat proteste în masă, greve generale și confruntări violente între tineretul palestinian și forțele israeliene.

Guvernul israelian a trecut la a demite primarii aleși democratic din Cisiordania imediat după ce a stabilit, în noiembrie 1981, o „Administrație Civilă” pentru a conduce Teritoriile  Ocupate direct prin armata sa. Guvernarea militară avea ca scop marginalizarea oricărui lider palestinian reprezentativ autentic și cimentarea suplimentară a ocupației. Încă o dată, palestinienii au răspuns cu o revoltă generală și mobilizare în masă.

Câțiva ani mai târziu, Israelul avea să recunoască natura artificială a formării sale și faptul că palestinienii nu puteau fi mobilizați pentru a îmbrățișa viziunea sa de ocupație militară permanentă și autonomie superficială.

În martie 1984, guvernul israelian avea să dizolve Ligile.

Nu îl bănuiesc pe Liberman că ar fi un student perspicace al istoriei, dar ce speră totuși să obțină cu această manevră?

Alegerile municipale din 1976 au stimulat energiile palestiniene să obțină unitatea; s-au raliat în jurul ideilor comune și au găsit o platformă unificatoare în Organizația pentru Eliberarea Palestinei.

Acum, dezacordul palestinian este evident. Cearta prelungită dintre Fatah și Hamas a alterat fundamental discursul naționalist al Palestinei, transformându-l într-un soi de tribalism politic. Cisiordania și Gaza sunt separate, nu doar geografic dar și geopolitic. Cei ce o susțin pe Fatah, în cadrul căreia au loc mai multe lupte, sunt împărțiți mai mult ca oricând între tot mai contestatul lider Mahmoud Abbas și intrusul dar omniprezentul Mohammed Dahlan.

Cel mai periculos este faptul că sistemul de pedepsire sau răsplătire al Israelului pur și simplu a transformat palestinienii în clase: extrem de săraci, trăind în Gaza și în Zona C a Cisiordaniei și relativ prosperi, majoritatea dintre ei afiliați Autorității Palestiniene din Ramallah.

Din punctul de vedere al lui Liberman, este un moment prielnic pentru reimpunerea acelor „Village Leagues”. Fie că funcționează sau nu în forma originală, nu are importanță, din moment ce ideea este aceea de a sădi și mai multă separare, haos social, conflict politic în rândul palestinienilor, și, poate, reproducerea scurtului război civil din Gaza din vara lui 2007.

Comunitatea internațională ar trebui să respingă în mod categoric asemenea planuri arhaice și o asemenea gândire distructivă și să forțeze Israelul să respecte legea internațională, drepturile omului și alegerile democratice ale poporului palestinian.

Puterile care și-au asumat rolurile de „comisionari ai păcii” și gardieni ai legii internaționale trebuie să înțeleagă că Israelul este expert în a porni incendii, dar aproape niciodată nu este capabil să le stingă. Și dintre toți oamenii, lui Lieberman, bodyguardul de club originar din Basarabia – transformat în politician – transformat în ministru al Apărării – nu trebuie să i se permită să codifice pe culori comunitățile palestiniene, să recompenseze și să pedepsească după cum i se năzare.

O scurtă privire în trecut ne va spune că tacticile lui Lieberman vor eșua; dar întrebarea este: cu ce cost?

https://electronicintifada.net/content/abbas-village-league/7136

https://www.middleeastmonitor.com/20160906-is-israel-pushing-for-a-palestinian-civil-war/

Toate drumurile duc la Palestina

de Bobana Andjelkovic

De aceea, de dragul omenirii, drumurile nu ar trebui să ducă niciodată la un imperiu colonial precum a fost cel al Romei. Dar realitatea este diferită. Noile imperii coloniale tind să fie ceea ce era Imperiul Roman. La ce folosește istoria dacă nimeni nu învață din ea? Sau la care istorie ar trebui să ne raportăm, dacă istoria este scrisă mereu de către învingători și învingătorii nu sunt întotdeauna aceeași.

Omenirea de astăzi este martoră atât la explozia cât și la implozia contemporanului auto-declarat singurul imperiu rămas, dar care evită să utilizeze cuvântul „colonial”. Poate că nu este ultimul imperiu rămas, dar cu siguranță singurul care pornește războaie coloniale pretinzând că nu dorește decât să aducă democrație și pace. Pentru a aduce pacea, nu este mai ușor să nu pornești războiul, dacă într-adevăr pacea este scopul? Se pare că vechii colonialiști colaborează cu noii colonialiști. Cei vechi au pierdut teritorii pe care le-au ocupat, și, în mod evident, le displace. Cei noi nu au apucat să ocupe teritorii, și, în mod evident, le displace. Vechii colonialiști sunt aliații și mentorii celor noi. Îi ajută cu experiența și priceperea dobândită, cu mecanisme și alte soiuri de activități pentru a face lucrurile mai bine de data aceasta. Noii colonialiști sunt la fel de brutali ca și cei vechi...Împreună alcătuiesc o combinație letală pentru anumite țări și pământurile lor.

Pe măsură ce post-feudalismul acaparează rapid întreg mapamondul și Orientul Mijlociu arde de viu, trebuie să ne întrebăm: Pentru ce? Pentru cine? De ce Orientul Mijlociu este golit în mod constant de locuitorii săi nativi?

Noul și permanentul dezastru a început cu locuitorii Palestinei. Incendierea Orientului Mijlociu a început odată cu dezintegrarea Palestinei. Secolul XX a început cu exodul palestinienilor din Palestina. Secolul XXI a început cu exodul altor națiuni din Orientul Mijlociu. Are vreo logică faptul că așa-zisa lume dezvoltată este suprapopulată, dar șuvoaie nesfârșite de oameni se îndreaptă din Orientul Mijlociu exact în lumea dezvoltată suprapopulată, în Europa; care parțial nu îi prea vrea, parțial trebuie să îi vrea? Până la urmă, țările din Orientul Mijlociu au fost distruse de către armata euroatlantică.

Odată cu expulzarea palestinienilor din Palestina, modus operandi a fost stabilit. Totul a devenit mai ușor. Nu era vorba despre mărfuri, bunuri...Era vorba despre a pune bazele neocolonialismului la nivel social, politic, religios. De data aceasta prezența armatelor nu era un lucru obligatoriu, era mai mult o unealtă a unui război special. Iar toate acele așa numite războaie speciale au devenit războaie obișnuite. De la psihologie cognitivă pentru manipulări în masă și etici comportamentale pentru schimbarea fundamentelor sociale, la comunități și grupuri politice și de alte tipuri, la război împotriva terorismului, bombardamente aeriene neoficiale și așa mai departe. Comerțul și economia au fost puse pe locul al doilea – era importantă exercitarea puterii în favoarea noilor reguli la nivel social și uman. Dar, așa cum lumea este divizată și ierarhizată în epoca post-feudalismului global, așa sunt și puterile și drepturile. Unii sunt mai egali decât alții. Este consecința noilor reguli. Acele noi reguli nu sunt valabile pentru toată lumea. Acele noi reguli înseamnă că unii oameni au un set de drepturi și obligații iar alți oameni au alt set de drepturi și obligații. Dacă interacționează în vreun fel, consecințele acțiunilor lor nu vor fi tratate în același fel. Ceea ce deja creează condiții propice pentru noi conflicte.

Ce ar fi dacă palestinienii ar răspunde în mod violent violenței pe care o trăiesc zi de zi în țara lor deja ocupată? Ce s-ar întâmpla dacă guvernele, atât cel din Cisiordania cât și cel din Gaza, indiferent de neînțelegerile dintre ele, nu ar acționa așa cum o fac și ar inspira contra-violență la o scară mai mare, nu așa cum se întâmplă acum, sporadic, la nivel de decizii individuale? Ce s-ar întâmpla dacă statul Palestinei ar fi un instigator la război în regiune, nu partenerul rezonabil și diplomatic în așa-zisele discuții despre pace și alte procese de acest soi? Ce s-ar întâmpla în Orientul Mijlociu? Ce s-ar întâmpla în toate țările care trăiesc cât de cât în pace zilele astea? Dar, Palestinei i se neagă până și dreptul de a se apăra, chiar fiind sub ocupație.

Yasser Arafat a spus odată că Palestina este fie cimentul care ține laolaltă lumea arabă, fie explozibilul care o spulberă în toate părțile.

Având în minte situația curentă și circumstanțele existente pe glob, precum și geneza Palestinei ocupate și a altor țări din Orientul Mijlociu mai târziu, nu e exagerat să spunem că Palestina este cimentul  care ține lumea laolaltă sau poate fi explozibilul care o spulberă în toate părțile.

Comunitatea internațională sau mai precis așa numita lume dezvoltată – acele țări care susțin că sunt societăți deschise și democratice, nu manifestă niciun fel de tendință sau efort pentru a calma nicio zonă de criză de nicăieri în lumea asta. Acesta este și cazul Orientului Mijlociu, epicentrul tuturor crizelor. Dacă scopul strămutării populației din Orientul Mijlociu este de a-l goli pentru a aduce alți cetățeni sau pentru a crea alte fundamente culturale, religioase, sociale, atunci trebuie să spunem din nou, că totul a început cu exodul palestinienilor. Și continuă cu exodul sirienilor, irakienilor și al altor oameni din Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Odată cu așa-zisul pact nuclear dintre comunitatea internațională și Iran, sunt anumite semne că ar exista o posibilitate ca situația din Orientul Mijlociu să se calmeze. Pare că această chestiune anume a devenit un mod eficient de a evalua diferite țări și comportamentul lor în Orientul Mijlociu. Este mai bun orice fel de acord decât niciun fel de acord, după ani de zile de situații foarte bizare având loc? Este mai bun orice fel de acord decât niciun fel de acord pentru a diminua posibilitatea unor noi acțiuni beligerante nucleare – dacă acesta ar fi cazul? Sau este mai bună instigarea la război și răspândirea fricii de amenințări imaginare dinspre Iran, care nu au fost niciodată demonstrate, și în același timp evitarea inspecțiilor IAEA (International Atomic Energy Agency), a responsabilității pentru crime evidente, terorism de stat, apartheid și masacre? Este acceptabil ca singura țară care a decis vreodată să bombardeze nuclear altă țară să creeze tensiuni chiar și după ce acordul a fost semnat?

Există un proverb bun care spune: cum îți așterni așa dormi. Dacă neocolonialismul a început cu colonizarea Palestinei, este vreo șansă ca un ciclu să trebuiască să se închidă în Palestina, gândindu-ne la o ordine naturală și cosmică inevitabilă, indiferent ce planuri ar avea complexul militar industrial? Sau va exista un oarecare strop de simț practic de a opri distrugerea Orientului Mijlociu, unul dintre leagănele culturale moștenite cu atâta mândrie de Europa? Există suficient simț al realității pentru a detecta problemele arzătoare, cine le cauzează, cine le inspiră, cine săvârșește ticăloșii și în numele cui sau a ce, până nu este prea târziu? Chiar dacă Palestina rămâne calmă, acționând în cadrul diplomației și al legii internaționale, problema nu este rezolvată, experiența ne-a arătat-o, istoria ne-a arătat-o. E cât se poate de clar. Și e cât se poate de clar că legile nu sunt aceleași pentru toată lumea. Acordul nuclear cu Iranul a arătat că există țări care nu trebuie să se supună legilor internaționale dar au dreptul să le judece și să le condamne pe cele care acționează exact în spiritul acestor legi. Atunci care mai e scopul reglementărilor internaționale?

Palestinienii încă țin în mână ramura de măslin a păcii – atât în Cisiordania, cât și în Gaza, chiar dacă există neînțelegeri între oficialii palestinieni și ocazional revolte – opinii diferite trăind împreună – până la urmă, nu asta este moștenirea democrației? Dacă cineva se apără atunci când este atacat, are tot dreptul să o facă. Mai ales dacă o parte a țării este ocupată ilegal de cetățeni ai altor țări și dacă cealaltă parte a țării se află sub asediu și arată ca cea mai mare închisoare neoficială din lume. Palestinienii încă țin în mână ramura de măslin a păcii pe care le-a lăsat-o Yasser Arafat, dar există alte mâini care vor să taie mâinile ce țin ramura de măslin, pentru a avea argumentul că văd numai puști și pistoale.

A luat-o razna așa-zisa lume dezvoltată? Să vorbești despre libertate, democrație, egalitate, fraternitate, pace, dar în același timp să acționezi împotriva acestor noțiuni: să dezvolți și să perfecționezi arme – tradiționale, de distrugere în masă, inteligențe artificiale armate, arme bio/nano-tech? Să folosești știința nu pentru a ajuta omenirea, ci pentru distrugerea vieții pe pământ? Descartes introducea noțiunea de „geniu rău” în Meditațiile sale metafizice.

Dar, există o contra-metodă, o armă opusă tuturor geniilor rele de toate felurile – un zâmbet. Nu zâmbetul acela hollywoodian, de tip zombie, când ochii sunt goi și nu zâmbesc, atât de prezent în mass media dominantă a acestei lumi „dezvoltate”. Nu, nu acel zâmbet. Ci zâmbetul tinerilor palestinieni atunci când IDF îi arestează. Zâmbetul lui Yasser Arafat, a cărui zi de naștere a fost acum câteva zile, pe 24 august. 

A juca pentru Palestina în Santiago de Chile

de Siri Schwabe

Într-un cartier liniștit și plin de praf din periferia sudică a orașului Santiago, se află stadionul La Cisterna. Modest și deloc remarcabil printre celelalte multe stadioane ale orașului – cel puțin în ochiul neinițiatului – un lucru îl distinge totuși. De la vestibul și până la scaunele de plastic și boxele de beton, stadionul este îmbrăcat în culorile drapelului palestinian: negru, alb, roșu și verde.

În interiorul edificiului principal, lângă bufet, acolo unde se strâng oamenii sau pe unde trec înainte și după meci, afișe uriașe sunt lipite pe toți pereții. Unul dintre aceste afișe înfățișează un grup de oameni care pozează în fața Cupolei Stâncii din Ierusalimul de Est. Un altul îl reprezintă pe un tânăr arab, câștigător al unui concurs de muzică, Mohammed Assaf, cântând pe scenă. Pe toate posterele apar cuvintele „orgullo palestino”, „mândrie palestiniană”. În boxele de beton, decorate cu roșu, alb și verde, fanii îmbrăcați în aceleași culori flutură steaguri palestiniene în timp ce scandează insulte la adresa echipei rivale.

De la reconstrucția sa din 1988, La Cisterna a fost căminul echipei de fotbal Club Deportivo Palestino, cunoscută și sub numele simplu de Palestino și adesea alintată ca Tino-Tino, Los Árabes sau Los Baisanos. Cămin al unei echipe al cărei nume înseamnă literalmente „palestinian”, La Cisterna este diferită de celelalte arene sportive din capitala chiliană.

O sută de ani de Palestino

Pe cât de impresionant este angajamentul vizual al stadionului față de Palestina, mai există și altceva în legătură cu Palestino decât simplul spectacol. Documente de arhivă dezvăluite în 2014 arată că instituția, cunoscută atunci sub numele de Club Sportivo Palestina, a fost întemeiată de emigranții palestinieni din Santiago pe 25 martie 1916, acum mai mult de o sută de ani.

Până în anii 1920 echipa își schimbase numele în Club Deportivo Palestina și avea un număr de jucători profesioniști. Abia în 1952 Palestino a promovat în divizia secundă chiliană, urmând să câștige liga trei ani mai târziu.

Suferind numeroase urcușuri și coborâșuri de-a lungul anilor, Palestino și-a consolidat acum poziția printre echipele de top ale primei divizii chiliene, „primera división”. Anul trecut, echipa feminină a clubului a învins echipa cea mai populară a țării, Colo-Colo, devenind campioana primei dizivii de fotbal.

Reprezentând Palestina

Povestea echipei Palestino are mai multe straturi. Reușitele sportive au fost importante, desigur, atât pentru cei implicați în echipă cât și pentru suporterii ei. Pentru mulți dintre acești oameni, importanța acestui succes a fost strâns legată de rolul echipei în a reprezenta palestinienii în Chile. Când a fost întemeiată Palestino, era menită în primul rând a fi un punct de întâlnire pentru emigranții palestinieni și succesorii lor. De atunci, a devenit o modalitate importantă de a promova și a genera atenție pozitivă pentru comunitatea palestiniană existentă în Chile.

De-a lungul existenței sale, Palestino a întruchipat legătura veche și durabilă dintre palestinienii chilieni și pământul natal ancestral. Deși migrația din Palestina în Chile a început încă din 1880, s-a amplificat substanțial în primele decade ale secolului 20. Odată cu începutul Primului Război Mondial și cu iminenta prăbușire a Imperiului Otoman, familiile creștine din Betleem și din satele din împrejurimi, din Beit Sahour și mai ales din Beit Jala, au început să-și trimită fiii peste hotare pentru a nu fi nevoiți să lupte în primele linii. În anii ce au urmat, mai mulți palestinieni au emigrat în Chile, stabilind acolo ceea ce a devenit una dintre cele mai remarcabile comunități palestiniene diasporene din întreaga lume.

Însă, Palestino nu este doar despre legături personale și istorii de familii. Fanclubul include la fel de mulți suporteri non-palestinieni. În mod similar, deși la început Palestino era o echipă unde jucau doar fotbaliști cu rădăcini palestiniene, acum numărul acestora este depășit de cel al jucătorilor chilieni fără origini palestiniene. Însă clubul face eforturi pentru a se asigura că sportivii palestinieni sunt reprezentați în cadrul echipei. În acest sens, clubul l-a recrutat pe fotbalistul din Cisiordania Shadi Shaban, în iulie 2016.

Indiferent de mediul din care provin, toți fanii lui Palestino se pare că au îmbrățișat angajamentul față de Palestina ca parte a dragostei lor pentru club. Credincioși în suportul față de echipă, aceștia sunt dedicați și promisiunii echipei de a reprezenta Palestina și poporul palestinian. Așa cum spune un slogan popular, Palestino este „mai mult decât o echipă” – este „un întreg popor”.

O schimbare controversată

Uneori, legăturile echipei Palestino cu pământul strămoșesc au generat controversă politică. În ianuarie 2014, ca urmare a unei decizii a conducerii clubului, au existat niște schimbări în designul uniformei jucătorilor. Printre alte detalii, o hartă neagră a Palestinei istorice era plasată pe spatele tricourilor – la fel cum urma să fie reprodusă pe zidurile albe ale stadionului La Cisterna.

Schimbarea a înfuriat comunitatea evreiască chiliană. Unele figuri publice mai proeminente din rândul acesteia au început să critice gestul pe toate canalele media, caracterizându-l drept o provocatoare lipsă de recunoaștere și respect pentru Israel. A urmat o dezbatere foarte publică. La puțin timp după, asociația națională de fotbal a statului Chile a declarat că echipamentul nu respectă regulile asociației și Palestino a adoptat o uniformă mai tradițională.

Controversa a avut efecte foarte tangibile. Tot mai mulți oameni au început să vină la meciuri pe La Cisterna,ca urmare a mobilizării făcute pe platformele de socializare de către palestinienii-chilieni pentru manifestarea suportului față de echipă. Fabricantul „infamelor” uniforme a raportat comenzi din întreaga lume de la oameni care își doreau tricoul respectiv. Acel tricou, care devenise un marker vizual al suportului pentru Palestino și Palestina, aducea echipei o audiență mult mai largă și mai globală.

Legături palestiniene

Pentru Palestino, designul uniformelor de joc și recrutarea jucătorilor sunt mai mult decât simple expresii ale solidarității cu Palestina și poporul ei. Pentru mulți dintre jucătorii lui Palestino, pentru conducerea și fanii săi, relația este mult mai profundă.

Fostul fundaș al echipei, Roberto Bishara, întruchipează această realitate. Jucând pentru Palestino timp de 14 ani înainte de a părăsi clubul în 2014, Bishara a devenit o legendă pentru fanii echipei. Născut în Santiago din părinți palestinieni, Bishara s-a alăturat lui Palestino în 2001. În 2002 i s-a oferit și a acceptat un loc în echipa națională a Palestinei, jucând acolo timp de 8 ani – o experiență despre care a spus „parcă aș fi acasă”.

Aceste legături dintre Palestino și Palestina reflectă conexiunea profundă dintre palestinienii din Palestina și diaspora. În același timp, eforturile conducerii de a poziționa clubul ca implicat activ în reprezentarea poporului palestinian în Chile a atras și mai mulți fani – nu doar din Palestina.

După calificarea echipei în 2015 la prestigiosul turneu Copa Libertadores, președintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas a dat o declarație ziarului chilian La Tercera, făcând apel la „toți palestinienii și oamenii care sprijină cauza noastră să susțină echipa Palestino deoarece poartă mesajul nostru de libertate, dreptate și pace oriunde joacă.”

De atunci, legăturile dintre Palestino și Palestina au devenit și mai deschise. Banca Palestinei a devenit sponsorul principal al echipei începând cu 2010 și plănuiește să-și deschidă prima sucursală latino-americană în Chile. O remodelare completă a stadionului La Cisterna, finanțată în principal de bancă, este și ea în plan.

Mai mult decât fotbal

Pentru Shadi Shaban, relația intimă dintre echipa de fotbal chiliană și ținutul său natal este evidentă. Așa cum a mărturisit într-un video postat pe pagina de Facebook a lui Palestino, „promit să dau totul pentru club pentru a face fericiți oamenii din Palestina.” Deși e o achiziție nouă a clubului, Shaban a mai fost în Chile. La începutul acestui an, în ianuarie, a călătorit la Santiago cu echipa sa din Hebron, Ahli Al-Khalil pentru un meci amical cu Palestino. La vremea respectivă, managerul lui Ahli Al-Khalil, Ibrahim Mansour, a explicat presei chiliene că în Palestina fotbalul înseamnă mai mult decât sport. „Noi jucăm fotbal în primul și-n primul rând pentru a spune că suntem în viață”.

Recunoscând precaritatea vieții în Palestina, potențialul politic al sportului și lupta specială a fotbaliștilor palestinieni care adesea întâmpină o varietate de obstacole, Palestino oferă pe teren o prezență palestiniană deslușită, chiar dacă terenul se află la mii de kilometri de conflict și ocupație.

De-a lungul câtorva ani, o echipă cu o istorie fascinantă a devenit o forță recunoscută și schimbă dinamicile sportului și ale politicii. Se pare că este un dat faptul că legătura dintre Palestino și Palestina va deveni și mai puternică. În cuvintele lui Roberto Bishara, „Palestino este Palestina și Palestina este Palestino.”

Articolul poate fi citit în original aici: http://muftah.org/playing-palestine-santiago-de-chile/#.V8Bv6VuLTIU

Singurul care denaturează istoria și legea internațională este Israelul

de Ramona Wadi

În varianta Israelului, orice entitate și individ care nu se supune direcției coloniale îndepărtează procesul de pace. Mai nou, Israelul susține acest lucru în privința coordonatorului special al UN pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, Nickolay Mladenov, după ce acesta a criticat expansiunea israeliană a coloniilor ilegale. Mladenov a făcut declarațiile în timpul unei ședințe recente a Consiliului de Securitate al UN.

Agenția de știri Ma’an a publicat fragmente din comentariile lui Mladenov și declarația ulterioară emisă de purtătorul de cuvânt al prim-ministrului Benjamin Netanyahu. Acesta s-a plâns că Mladenov „a denaturat istoria și legea internațională”.

Deși contextul criticii lui Mladenov nu atingea deloc compromisul celor două state, concept care s-a dovedit a fi extrem de benefic pentru Israel datorită evidentei și tot mai accentuatei imposibilități de materializare (lucru care în același timp permite Israelului să mai câștige ceva timp pentru a-și continua exterminarea lentă a palestinienilor prin expansiunea sa geografică), Israelul a profitat de ocazie pentru a mai răstălmaci puțin retorica așa încât tot el să pară victima.

Potrivit Ma’an News, Mladenov a spus Consiliului de Securitate următoarele: „Vreau să fie clar. Niciun fel de acrobații juridice nu pot schimba faptul că toate avanposturile, fie „legalizate” sau nu sub legea israeliană, fie că sunt localizate pe terenuri publice sau private, la fel ca și toate coloniile din Zona C și din Ierusalimul de Est, rămân ilegale sub legea internațională.”

Sigur că Israelul este perfect conștient de limitările pe care le au declarațiile oficiale din cauza cadrului legislației internaționale, cât și de duplicitatea împământenită la UN, care sunt exact motivele pentru care asemenea aberații precum colonialismul în Palestina încă sunt posibile. Este clar că Mladenov nu cerea expulzarea evreilor, așa cum a insistat purtătorul de cuvânt al lui Netanyahu. Nici măcar nu dezbătea existența Israelului (lucru care de fapt ar trebui să fie prioritar pentru agenda internațională).

De fapt, deși prin comparație cu alte condamnări oficiale cuvintele lui Mladenov sunt ceva mai hotărâte, ele tot sunt încătușate de aceleași instituții care au creat spațiul necesar pentru o dezbatere premeditată în care violările israeliene sunt deghizate într-un „impas” în cadrul inutilelor discuții despre pace. Denaturarea și manipularea cât se poate de clară a cuvintelor lui Mladenov de către Israel este evidentă în declarația oficială din partea biroului lui Netanyahu:  „Solicitarea palestiniană potrivit căreia un viitor stat palestinian să fie epurat etnic de toți evreii este scandaloasă și UN trebuie să o condamne, nu să o adopte.”

Nimic nu indică o solicitare palestiniană pentru epurare etnică, nici istoric și nici diplomatic. Dimpotrivă, nesfârșitele concesii făcute de către conducerea palestiniană demonstrează exact opusul. Acestea fiind spuse, este o fățărnicie ca atât Israelul cât și UN să aibă pretenția ca un stat palestinian să fie constituit din coloniști israelieni. Orice acceptare a coloniștilor în teritoriile palestiniene ocupate este o acceptare a colonizării; poate că celor de la UN și Autorității Palestiniene nu le pasă de acest lucru, dar poporul palestinian se opune acestei noțiuni – și este dreptul său, reglementat de legea internațională – chiar dacă este un lucru față de care comunitatea internațională se declară reticentă sau ostilă.

Pe măsură ce se fac publice tot mai multe aprobări din partea guvernului israelian pentru și mai multe construcții de colonii, comunitatea internațională a căzut din nou în capcana de a privi ocupația israeliană ca datând din 1967 și nu din 1948, când a început epurarea etnică a indigenilor palestinieni. Acest lucru oferă Israelului și mai mult spațiu pentru a manipula și a distorsiona definiția de „colonist” pentru a crea noi niveluri de impunitate. Această veșnică denaturare a faptelor îi oferă Israelului sprijinul internațional necesar pentru a-și continua planurile, perfect conștient de faptul că viitoare scamatorii diplomatice vor construi o altă ipoteză care va încuviința nu doar expansiunea colonială, ci și perpetuarea și supraviețuirea unei narative fabricate.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160901-israels-distortion-of-history-and-international-law/

Un palestinian ucis de trupele israeliene pentru că s-a purtat ciudat

Prietenii și familia îndoliată poartă trupul neînsuflețit al lui Iyad Hamed pentru înmormântarea acestuia în Silwad, după ce a fost ucis de forțele armate israeliene, 26 august, 2016.

de Gideon Levy și Alex Levac

Bărbatul împușcat vinerea trecută de Netzach Yehuda, un soldat al brigăzii ultra-ortodoxe Kfir, avea 38 de ani și era tatăl a doi copii mici, un fiu și o fiică, ce alergau săptămâna aceasta în jurul camerei de zi a casei lor, într-o stare de confuzie, ea într-o fustiță roșie, el în pantaloni scurți. Tatăl lor, Iyad Hamed, avea o dizabilitate mentală congenitală: introvertit și taciturn, avea tendința să se uite în pământ când mergea pe stradă. Îi plăcea să petreacă timpul în natură culegând smochine și alune. Totuși, viața lui era structurată: avea o soție și copii și muncea în construcții, o muncă simplă. „Nu era cel mai ager om”, spun frații lui.

Materialul video filmat de camera de securitate a băcăniei din Silwad, un sat de lângă Ramallah, îi arată ultimele minute din viață. Hamed, într-o cămașă deschisă la culoare, este văzut cumpărând și plătind niște gustări pentru copiii săi. Câteva momente mai târziu, pleacă spre moschee pentru rugăciunile de vineri și nu se mai întoarce niciodată. Nimic din ce a surprins camera nu indică ce avea să se întâmple : un tată cumpără ceva de ronțăit pentru copiii săi în ultimele sale ore de viață.

Mare parte a familiei lui Hamed este în America, așa cum sunt mulți nativi ai acestui sat prosper. Acum zece ani, cei șase frați ai săi s-au mutat în Ohio – în Columbus și în Cleveland – unde lucrează în domeniul imobiliar. Iyad, cel mai în vârstă, a rămas în Silwad, la fel și sora sa. Și-a întemeiat o familie, dar recent a decis să emigreze si el; de asemenea, unul dintre frații săi a spus că Iyad înaintase autorităților o cerere în acest sens.

Trăia la parterul casei din piatră a familiei sale. Clădirea este arătoasă, dar nu este cea mai frumoasă casă din elegantul cartier de pe deal. Al doilea etaj este folosit de frații și familiile lor în timpul vacanțelor pe care le petrec aici. Vara aceasta au venit de două ori: o dată în vacanță și la puțin timp după aceea – să-și jelească fratele mort.

Părinții lor își împărțeau timpul între Silwad și America, o parte din pământurile lor au fost luate pentru a se construi colonia Ofra. Mulți dintre locuitorii acestui cartier s-au mutat în ultimii ani în Statele Unite.

Copiii lui Iyad Hamed; Lian, stânga, și Zakariya. Soldatul care a tras glonțul ce l-a omorât a fost interogat de Poliția Militară săptămâna aceasta sub suspiciunea de a fi cauzat moarte din neglijență și a fost trimis înapoi la unitatea sa.

În decembrie anul trecut, Poliția de Frontieră a împușcat-o și a ucis-o pe Mahdia Hammad, o femeie de 40 de ani, mamă a patru copii, susținând că a încercat să-i calce pe soldați cu mașina. Acum armata l-a ucis pe Iyad Hamed fără niciun motiv vizibil: nu a fost înarmat și nu reprezenta o amenințare pentru nimeni.

Forțele Israeliene de Apărare admit asta.

Crima a avut loc la marginea satului, nu departe de drumul național 60, un fost loc pentru demonstrații și aruncat cu pietre. Demonstrațiile au încetat luna trecută, la presiunile localnicilor obosiți de gazele lacrimogene și de revolte. Cinci locuitori din Silwad au fost uciși anul trecut de trupele israeliene.

Ne aflăm lângă un morman de pietre, în locul în care s-a prăbușit Hamed, sângerând, vinerea trecută. Până aici a ajuns, după ce a lăsat acasă gustările pentru copii, în drum spre o moschee din localitatea vecină Yabrud, unde se ruga vinerea. O prefera pe asta în locul moscheilor din Silwad.

Pe drum, s-a oprit la benzinăria din Silwad să îl salute pe prietenul său Rashad care lucrează acolo. Camera de securitate a benzinăriei l-a surprins și ea. Apoi și-a continuat drumul spre Yabrud, care se află de partea cealaltă a drumului național 60. Ar fi putut folosi pasajul subteran să traverseze, dar a preferat calea mai scurtă, care trece pe lângă o cazemată blindată și un turn de supraveghere al IDF.

Era în jur de 11:40 a.m. Pe partea cealaltă a drumului, Abdel Hamid Yusuf, un tânăr solid de 26 de ani, își conducea autocisterna cu ape menajere la locul în care o golește. Martor la cele întâmplate, stă acum cu noi în locul în care a fost ucis Hamed, dimpreună cu Iyad Hadad, un investigator de teren pentru organizația pentru drepturile omului B’Tselem.

Hamed se purta ciudat, își amintește Yusuf, care îl cunoștea bine și îi știa boala. Hamed păruse să se fi rătăcit și era dezorientat; alerga înainte și înapoi spre turnul de supraveghere. Yusuf spune că nu a văzut soldați cât Hamed alerga între turn și gardurile de sârmă ghimpată. Hamed părea înspăimântat. Vroia să traverseze drumul spre moschee dar nu mai știa pe unde s-o ia. Era ca un animal în cușcă; gardurile de sârmă ghimpată erau imposibil de trecut. „E periculos acolo, pleacă de acolo!” i-a strigat Yusuf de pe partea cealaltă a drumului. Hamed nu a răspuns – poate că nu l-a auzit pe Yusuf.

Este esențial de subliniat că Hamed nu avea nimic în mâini. Lucrul acesta este confirmat de Yusuf și de materialul video filmat de camera de supraveghere a benzinăriei care arată asta: un civil neînarmat îmbrăcat într-o cămașă deschisă la culoare, care pare confuz și rătăcit.

Dintr-odată s-au auzit câteva focuri de armă. Hamed a început să alerge disperat înapoi spre sat. Nu este limpede de unde au venit împușcăturile, dar imediat după aceea Yusuf a văzut câțiva soldați ieșind din vegetația de la baza turnului. Hamed a continuat să fugă. Și mai multe focuri de armă s-au tras asupra lui, pare-se de către soldații care stăteau la pândă. A fost lovit și a căzut. Un glonț i-a intrat prin spate și a ieșit prin piept, a raportat ulterior paramedicul Yahya Mubarak, care a intrat apoi în posesia cadavrului.

A., care locuiește în apartamentul nr. 9  în clădirea Hurriya Tower din apropiere, a ieșit pe balcon când a auzit împușcăturile. Ceea ce a declarat pentru investigatorul de teren confirmă spusele lui Yusuf: Hamed a fugit ca să-și apere viața până când a căzut.

Patru soldați au rostogolit trupul lui Hamed cu picioarele. Acesta probabil a murit pe loc, deși nu se poate spune cu exactitate. O ambulanță israeliană a sosit 15 minute mai târziu, dar Yusuf nu a putut vedea dacă Hamed a primit vreun tratament medical. Au sosit și mai multe trupe într-o mașină gri-argintie, civilă. Corpul a stat întins pe jos ceva vreme până când soldații l-au ridicat. Câteva ore mai târziu, trupul neînsuflețit a fost înapoiat familiei după ce a devenit clar pentru IDF – care foarte rar se grăbește să înapoieze cadavrele – că Hamed nu a greșit cu nimic și că a fost ucis degeaba.

Ambalaje de carton pentru cutiile de muniție ale IDF-ului sunt împrăștiate pe jos acolo unde s-a prăbușit Hamed. Un ofițer IDF se apropie de noi din direcția turnului de supraveghere și patru soldați apar de nicăieri din direcția opusă. Câteva minute mai târziu, vine din vale încă un grup de soldați. Poate unul dintre ei l-a ucis pe Hamed?

Soldatul care a tras glonțul ce l-a omorât a fost interogat de Poliția Militară săptămâna aceasta sub suspiciunea de a fi cauzat moarte din neglijență și a fost trimis înapoi la unitatea sa. Nici măcar nu a fost suspendat de la îndatoririle sale.

În casa decedatului se află tatăl său, Zakariya, un om respectabil de 58 de ani, ce poartă o jellabiya stilizată, cu broderie. Alături de el sunt doi dintre fiii săi, Yahya, 34, din Columbus și Ahmed, 31, din Cleveland. Copiii cei fără de tată ai lui Hamed, Zakariya, de aproape 9 ani și Lian, fetița de 3 ani, sunt cu mama lor, proaspăta văduvă Narmine.

„Ce naiba, suntem ființe umane, cum să fim împușcați așa?” spune Yahya. „Avem copii, pentru Dumnezeu! Soldatul a luat viața unui om. Mi s-a întors stomacul pe dos când am citit rapoartele despre ce s-a întâmplat publicate de Yedioth Ahronoth.”

Când au fost aici în vacanță, acum o lună, frații i-au adus lui Iyad niște haine noi, cadou. Iyad nu a apucat să le poarte; le păstra pentru Id al-Adha, Sărbătoarea Sacrificiului. Acum nu le va mai purta niciodată, „pentru că niște soldați au hotărât să-l ucidă”. Chipurile fraților săi sunt contorsionate de durere.

Yahya: „Hai să spunem că Iyad se purta ciudat. De ce să-l ucizi? Împușcă-l în picior. De ce să-l ucizi? Nu ești Dumnezeu. În prima Intifadă, trăgeau la picioare. Puteai să vorbești cu soldații. Acum dacă duci o mână spre buzunar te omoară. Știți ce tragedie a cauzat soldatul care mi-a ucis fratele? Știți câte familii a distrus?”

Copiii se ghemuiesc lângă cei doi unchi. Lian umflă un balon și-i dă drumul să zboare în cameră. Are un „ochi leneș” și poartă ochelari groși. E programată la operație pentru ambliopie peste câteva săptămâni; tatăl ei nu va putea să o însoțească.

Yahya, care citește pe telefon ediția în limba engleză a ziarului Haaretz în Statele Unite spune „Copiii știu că un soldat evreu le-a ucis tatăl. Când vor crește probabil că vor urî Israelul și pe bună dreptate. Le-ați ucis tatăl. Noi nu suntem o familie politică”, spune acesta în continuare. „Nu am fost niciodată în închisoare, nu am aruncat niciodată cu o piatră. Nici Iyad. Dar ce fel de simpatie vor putea avea copiii aceștia pentru Israel când vor crește? Vreți să locuiți aici? Bine. Dar nu ne ucideți. Lăsați-ne să trăim și noi. Iubiți viața – și noi o iubim. Toată lumea vă va spune ce suflet nevinovat era Iyad. Nu a făcut rău nimănui, niciodată. Aș vrea să știu ce va spune Gadi Eisenkot (Șeful de Stat Major) despre această crimă. Și ce simte soldatul care l-a ucis pe Iyad. Am auzit că este religios.”

„Când am călcat din greșeală cu mașina o pisică, am fost afectat multă vreme după aceea”, spune Yahya. „Ce simte acum soldatul care mi-a ucis fratele?”

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.739750

Alegerile în Palestina sunt inutile

             Președintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas

de Mohammad Ayesh

Alegerile care vor avea loc la începutul lunii octombrie în teritoriile palestiniene ocupate sunt inutile. Nu este nevoie de aceste alegeri deoarece au loc între două părți pentru care aceste alegeri nu au niciun sens, nicio culoare, nicio semnificație. Dimpotrivă, aceste alegeri nu sunt decât o distragere a atenției de la lucrurile esențiale și o tentativă de a cârmui direcția palestiniană.

Există doi factori care fac ca aceste alegeri să fie complet absurde. Primul este ocupația și permanența acesteia. Nu e nicio nevoie de alegeri locale când ocupația militară israeliană este angajată în prezent în distrugerea oamenilor, a copacilor și chiar a pietrelor de pe pământurile palestiniene. Mai mult, puterea guvernantă din spatele ocupației este obligată de legea internațională să asigure poporului palestinian servicii domestice elementare; și deși aceasta îi pune pe palestinieni în fața faptului împlinit și sub un regim militar impus de tancuri și aeronave iar palestinienii mai întâi trebuie să se unească și să lupte pentru a pune capăt acestei ocupații, până atunci, trebuie să solicite guvernului israelian să le furnizeze serviciile necesare garantate de legea internațională.

În plus, chestiunea mai importantă cu privire la organizarea alegerilor sub ocupație militară este aceea că regimul de ocupație folosește forța coercitivă pentru a se amesteca și a întrerupe experimentul democratic. Asta se întâmplă în sensul că Israelul arestează candidatul pe care nu și-l dorește a câștiga alegerile. Exact acest lucru s-a întâmplat acum câteva zile când Israelul a arestat un politician afiliat la Hamas, Hussein Abu Kwaik, ceea ce înseamnă că, într-un final, alegerile sub ocupație militară sunt adesea distorsionate.

Al doilea factor ce face ca aceste alegeri să fie inutile este divizarea națională palestiniană și starea continuă de fragmentare între Cisiordania și Gaza, între Fatah și Hamas și între o jumătate a poporului palestinian și cealaltă. Mai multă atenție ar trebui acordată aplanării acestor dezacorduri și restaurării unității naționale. Mai importantă ar fi organizarea de alegeri legislative și prezidențiale locale într-un efort de a readuce Autoritatea Palestiniană pe calea cea mai bună.

Când vine vorba de situația palestiniană actuală, în primul și-n primul rând prioritatea ar trebui să fie rezolvarea divizării naționale și apoi lupta pentru a pune capăt ocupației israeliene, deoarece stabilirea unui adevărat și normal stat palestinian pentru un popor palestinian nu poate fi realizată fără atingerea acestor două obiective esențiale. Obținerea unității palestiniene și încheierea ocupației israeliene sunt cele două elemente cruciale în acest moment. Orice altceva este mai puțin important. Este inutilă încercarea de a îndrepta deciziile ce izvorăsc din ocupația israeliană și este inutilă încercarea de a ameliora condițiile de trai ale oamenilor ce trăiesc sub ocupația israeliană deoarece viețile lor se vor îmbunătăți numai după ce ocupația va lua sfârșit, altfel nu.

Discutând despre alegerile din Palestina este important de subliniat că aceste facțiuni (Fatah și Hamas) își convertesc energia pe care ar trebui să o folosească în scopul eliberării pentru a se concentra exclusiv pe aceste alegeri. Aceste lucruri sunt valabile în mod egal atât pentru Fatah cât și pentru Hamas: ar trebui să lucreze împreună pentru a pune stop ocupației israeliene și deci ar trebui să amâne atât alegerile prezidențiale cât și cele locale. Ele ar trebui să se concentreze acum să ceară forțelor de ocupație să asigure servicii elementare, să anuleze punctele de control, să elibereze permise de muncă și să deschidă drumurile deoarece aceste lucruri vor duce la încetarea ocupației și la stabilirea unui stat palestinian.

Acest articol poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160826-elections-in-palestine-are-meaningless/

50 de umbre ale dreptei

de Gideon Levy

Nu există nicio extremă stânga în Israel. O asemenea mișcare de stânga este anarhistă și unori chiar teroristă, așa ca în Europa și în America Latină. În Israel, unde până și Isaac Herzog este considerat „de stânga” și Yair Lapid „de centru” – când de fapt amândoi sunt moderați de dreapta – ceea ce trece drept extremă stângă este singura mișcare de stânga existentă aici, și anume stânga moderată. Restul sunt doar 50 de umbre ale dreptei, între care există un consens alarmant, ca într-o turmă de oi, și prea puțină diferență reală de opinie.

Toată lumea are aceeași părere despre toate războaiele, toată lumea se poziționează împotriva oricărei critici internaționale și între timp ocupația merge mai departe fără niciun fel de rezistență activă. Și, minunea minunilor, minoritatea neglijabilă din această harababură amalgamată, vâscoasă, care gândește altfel, specia pe cale de dispariție, reușește să stârnească un asemenea val de ură și furie încât ai crede că e majoritatea. O asemenea furie poate atesta un singur lucru: nesiguranța majorității în legătură cu justețea direcției sale.

Testul suprem nu este dacă te identifici cu stânga sau cu dreapta, ci dacă te identifici sau nu cu Zionismul, această valoare expirată, anacronică, înșelătoare, nedefinită care distinge între israelienii legitimi și restul. Ești de partea noastră sau a dușmanului? Spune „Zionist” și nu ești radical. Bun, ești salvat. Spune „ne-Zionist” și ai zburat. Păcat, ești mort, pa. Când Zionismul este o religie, dezacordul sau abaterea de la acesta este trădare. Oricine îndrăznește să submineze validitatea Zionismului este stângist radical, nelegitim și în ultima vreme, chiar criminal.

Încă o acuzație, mai grotescă decât toate celelalte, a fost adăugată: dreapta este la putere din cauza extremei stângi. Acea fărâmă de diferență din societatea israeliană, acel strop de gândire neînregimentată, acea voce plăpândă împotriva corului torențial, omogen, de urlete – este ceea menține dreapta la putere. Nu ai cum să ții pasul cu logica diformă a acestui raționament, dar Ari Shavit a reușit s-o facă (în articolul „Extrema stângă israeliană s-a sinucis și acum dreapta ne va ucide pe noi”, Haaretz, 29 august). Shavit îi numește pe stângiști „frații și surorile sale” – ce emoționant, eu am un singur frate și nu e Shavit – și spune că „suferă din cauza decăderii acestora”.

Extrema stângă s-a sinucis, s-a rupt de realitate, s-a separat de mândria israeliană, i-a discreditat pe palestinieni și, cel mai grav, și-a luat viața și acum ajută dreapta să ne curme vieților nouă, tuturor, scrie Shavit. Doi indivizi și jumătate sunt de vină pentru aproape orice. Benjamin Netanyahu este la putere – din cauza lui Yitzhak Laor; Miri Regev este aici din cauza Ilanei Hammermann; Herzog – din cauza lui Anat Matar și 800.000 de coloniști sunt aici din cauza lui Zeev Sternhell.

Înapoi la realitate. Suicidul a avut loc și a fost comis de stânga Zionistă care și-a pierdut direcția și a devenit o imitație ieftină a dreptei. De fapt, întotdeauna a fost așa. Moartea era inevitabilă – dreapta a avut dintotdeauna mai mult talent la a fi dreapta, originalul e întotdeauna superior imitației. Ziua în care stânga Zionistă a întemeiat proiectul colonist este ziua în care și-a declarat suicidul. Golda Meier, Yisrael Galili, Moshe Dayan, Yigal Allon și Shimon Peres sunt călăii stângii și mașiniștii dreptei. Succesorii lor au pronunțat decesul stângii.

Extrema stângă nu are niciun rol în asta. Merită apreciere și nu o predică, cu siguranță nu din partea lui Shavit. Este singura facțiune a stângii care spune adevărul și nu susține Zionismul. Și adevărul este că numai din cauza stângii Zioniste (și a dreptei, desigur) șansa soluției celor două state – pe care Israelul nu a intenționat să o aplice nicio secundă – a fost ratată. Și mai mult decât atât, adevărul este că democrația contrazice statul evreiesc și statul evreiesc contrazice democrația. Și, într-un final, adevărul este că numai una din două este posibilă: democrația sau apartheidul.

Kamikaze politic? Posibil. Uneori este singura soluție rămasă. Acesta este adevărul și singura care îl spune este extrema stângă.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.739668

Tactica „morcovului și bățului” nu va funcționa pentru Israel

Ministrul israelian al Apărării, Avigdor Lieberman. Foto:  Petros Karadjias / AP

de Jonathan Cook

Lansat luna aceasta în timp ce lumea era în vacanță, planul lui Avigdor Lieberman pentru palestinieni – acela de a reutila ocupația israeliană – a primit puțină atenție.

Ministru al Apărării începând cu luna mai, domnul Lieberman dorește cu nerăbdare accelerarea procesului de anexare pe furiș a Cisiordaniei.

Tactica sa a „morcovului și a bățului” are trei componente. În primul rând, își propune să submineze Autoritatea Palestiniana (PA) în favoarea unei noi conduceri locale. Aceasta se vrea a fi constituită din „oameni de seamă” aleși cu grijă de către Israel.

Preferând să „elimine intermediarul”, după cum s-a exprimat ministrul, acesta va deschide un dialog cu palestinieni chipurile mai responsabili – oameni de afaceri, academicieni și primari.

Apoi, va stabili un nou birou de comunicații care se va adresa palestinienilor de rând în limba arabă, trecând peste reprezentanții PA în Cisiordania și peste rivalii Hamas în Gaza.

O campanie online – căreia i se va acorda un buget estimat la 2,6 milioane de dolari – va căuta să-i convingă de bunele intenții ale Israelului. Problemele palestinienilor, potrivit ministrului Lieberman, sunt cauzate de o conducere națională coruptă și intrigantă, nu de ocupație.

Și, într-un final, ministerul Apărării va realiza o hartă a Cisiordaniei pe care vor fi marcate cu verde și roșu zone unde trăiesc palestinieni „buni” și, respectiv, „răi”. Pedepse colective vor fi aplicate în orașele și satele marcate cu roșu, zonele din care au fost lansate atacuri palestiniene. Cel mai probabil se vor înmulți raidurile nocturne și demolările de case, în timp ce blocade vor restricționa și mai mult libertatea de mișcare.

Palestinienii din zonele marcate cu verde vor primi recompense economice pentru buna lor purtare. Vor primi permise de muncă în Israel și în colonii și vor beneficia de pe urma proiectelor de dezvoltare, inclusiv a zonelor industriale controlate de Israel.

Sună ca niște contemplări coloniale de secolul 19 ale celor mai eficiente metode de prevenire a revoltelor indigenilor. Ahmed Majdalani, un consilier pe lânga Mahmoud Abbas, le-a spus ziariștilor de la Haarezt că noile aranjamente presupun că palestinienii sunt „proști și fără respect de sine” și că pot fi „cumpărați cu beneficii economice”.

Scopul pe termen lung al domnului Lieberman este convingerea palestinienilor – și a comunității internaționale – că aspirațiile acestora la autodeterminare sunt nerealiste și imposibil de atins.

Israelul a mai încercat această abordare și înainte, așa cum au subliniat oficialii palestinieni. Cu zeci de ani în urmă, Israelul a încercat să administreze ocupația cu ajutorul colaboratorilor ce făceau parte din așa numitele „Village Leagues”. Acestea erau dotate cu armament de către armata israeliană și aveau ca scop distrugerea activismului politic și a suportului față de PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei).

Însă experimentul a fost abandonat la începutul anilor 1980, deorece palestinienii au refuzat să accepte conducerea coruptă și autocrată a ligilor. O revoltă, cea de-a doua Intifadă, a izbucnit la puțin timp după.

Acordul Israelului pentru crearea Autorității Palestiniene sub auspiciile procesului Oslo la mijlocul anilor 1990, a reprezentat, în parte, o acceptare a faptului că teritoriile ocupate aveau nevoie de un furnizor de securitate mai credibil, de data aceasta sub forma unei conduceri naționale palestiniene.

Orice ar susține domnul Lieberman și alții, guvernările palestiniene din Cisiordania și din Gaza sunt ultimele ce dețin vina pentru recentul val de tulburări în rândul palestinienilor. Atacurile au fost comise în mare parte în mod spontan, de către așa-numiții „lone-wolves” (indivizi care acționează pe cont propriu), nu de către grupuri organizate. Multe au loc în Ierusalim, unde este îngrădită orice fel de activitate politică.

Domnul Abbas a descris „colaborarea de securitate” cu Israelul ca fiind „sacră”, conștient de faptul că Autoritatea Palestiniană sub conducerea sa nu va supraviețui prea mult dacă nu-și va dovedi utilitatea pentru Israel. Serviciile de securitate ale PA au îngenuncheat rezistența palestiniană mai eficient decât armata israeliană.

Lipsită de aliați regionali și de o strategie credibilă, până și Hamas a ales tăcerea de când Israelul a lansat Operațiunea Protective Edge, ofensiva distrugătoare din Gaza din 2014. A păstrat micuța enclavă blocată. Aruncarea cu rachete – una dintre metodele, chiar dacă mai mult simbolice, de a confrunta Israelul – a încetat și aceasta acum multă vreme.

Tăcerea din Gaza a fost întreruptă pentru scurt timp cam acum o săptămână, când o rachetă a fost lansată de către o mică facțiune legată de ISIL. În ciuda dezavuării atacului de către Hamas, domnul Lieberman și-a flexat din nou mușchii și a bombardat amplasamentele guvernamentale din Gaza, într-o demonstrație de forță cum nu s-a mai văzut în ultimii doi ani. Inutilitatea acestei abordari – a învinovăți conducerea oficială pentru frustrarea clocotindă și pentru resentimentul celor pe care îi conduc de formă – ar trebui să fie evidentă.

Palestinienii obișnuiți, nu oficialii, îndură expansiunea nesfârșită a coloniilor și furtul constant de pământ. Palestinienii obișnuiți, nu conducătorii lor, se confruntă zilnic cu abuzuri la punctele de control și cu raiduri militare. În weekend-ul trecut soldații israelieni împușcau tineri în genunchi în mod intenționat, pentru a-i schilodi pe viață.

Razii, tortură, tribunale militare care întotdeauna găsesc acuzatul a fi vinovat – acesta este ritualul pentru palestinienii din Cisiordania. Pentru palestinienii din Gaza, este cel al morții prin înfometare, al traiului fără adăpost și al ploii haotice cu proiectile.

O strategie israeliană care a eșuat acum zeci de ani – înainte ca PA să fi existat măcar – nu va avea succes acum. Câteva campanii media și niște pomeni de doi bani nu vor convinge palestinienii că nu sunt mai mult decât o problemă umanitară.

Nu își vor suspenda visele de eliberare doar pentru că domnul Lieberman îi colorează în roșu și verde.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.thenational.ae/opinion/comment/carrot-and-stick-carve-up-will-not-work-for-israel