Gaza (de Ben Heine)

Gaza, infernul de lângă noi (de Yigal Sarna)

Cum încercăm noi să domolim infernul? Făcându-l şi mai cald. În fiecare an, ucidem sute de locuitori, distrugem case şi vehicule, şi ne aşteptăm ca lucrurile să se calmeze. Aşa merg lucrurile în Gaza. În fine, aşa NU merg. Ucidem nouăsprezece persoane în decursul unei zile, dintre care fiul unei personalităţi [fiul lui Mahmud Zahar, unul dintre liderii Hamasului – nota traducătorului francez], şi ne aşteptăm să domnească liniştea. Urmează o ploaie [de rachete palestiniene – n.t.f.] Qassam. Rutina e simplă: armata israeliană, puţin doritoare să intre în Fâşia Gaza de teamă să nu sufere pierdere grele, recurge la lovituri dure, nechirurgicale.

Ideea genială a unei invazii la sol reapare. Este exact ceea ce s-a făcut la sfârşitul celui de-al doilea război din Liban, în 2006 – cu cei treizeci şi trei de morţi din ultimele ore, sacrificiu inutil. O invadare a Gazei e ca un tratament împotriva calviţiei: toată lumea are încredere în ea, dar nimeni nu-i dă sorţi de izbândă. Să presupunem că am intra în Gaza, că am scotoci casă cu casă toate taberele ei mizerabile şi că am recurge la arestări. Am putea doar cu atât curăţa imensa închisoare care este Gaza, cu cei un milion şi jumătate de deţinuţi ai săi? Să-i arestăm pe toţi bărbaţii cu arme? Să găsim toate ascunzătoarele pentru armament? Să rămânem acolo un an pentru ca mai apoi să visăm că vom pleca? Să vedem ploaia de Qassamuri peste capetele noastre în timpul operaţiunii? Gândiţi-vă la războiul din Liban, şi aveţi toate răspunsurile.

Nu există nicio metodă de a zdrobi rezistenţa unei populaţii în faţa unei armate străine: am auzit acest mesaj de o sută de ori din gura responsabililor din Şin Bet [serviciile secrete israeliene – n.t.f.]. Nu există o soluţie militară şi, totuşi, Olmert însuşi, avocatul experimentat – care şi-a pierdut încrederea în armată şi care chiar a încercat să denunţe puterea pe care o are aceasta de a ne antrena pe toţi cu ea -, încearcă în continuare această metodă. Este împins în această direcţie de către Ehud Barak, ministrul său de la apărare, care-i este de altfel un rival politic ce-i doreşte plecarea.

Acelaşi stabiliment al apărării n-a putut împiedica o mână de bărbaţi înarmaţi să-l răpească pe soldatul Gilad Şalit [iunie 2006 – n.t.f.] din tancul său aflat în Gaza. Acelaşi stabiliment al Apărării nu s-a putut dezmetici imediat după ambuscadă şi să recupereze soldatul. Acelaşi stabiliment nu a putut conduce negocieri rapide şi eficace pentru a-i obţine eliberarea.

S-o spunem pentru a mia oară: Gaza este infernul. În timpul celor patruzeci de ani cât Fâşia a fost în mâinile noastre – şi e în continuare în mâinile noastre în ciuda plecării noastre, graţie avioanelor noastre de spionaj, incursiunilor, colaboratorilor şi zidurilor noastre -, nu s-a putut construi acolo nicio cameră de spital şi niciun puţ de apă potabilă. Este un infern supus bombardamentelor şi incursiunilor nocturne neîncetate. Gaza este un infern vecin cu noi. Şi atâta vreme cât nu va fi decât un teren de joacă pentru soldaţii noştri, atât cât nu există nici ajutor, nici adevărate tratative diplomatice, Gaza ne va otrăva ca un abces.

Nicio incursiune terestră nu va salva [oraşul israelian – n.t.f.] Sderot, pentru că Sderot şi [oraşele palestiniene – n.t.f.] Khan Yunis şi Beit Hanun sunt legate ca nişte siameze. Cu cât se duce Gaza mai jos, cu cât îi este mai mult foame, cu cât alunecă mai departe în întuneric, arsă, pulverizată şi bătută, cu atât mai mult creşte raza rachetelor ei. Raza rachetelor este direct proporţională cu adâncimea disperării. Gaza nu va reveni la calm decât atunci când va începe să spere.

Cunosc acest infern trist, bolnav, prăfuit, însetat, înfometat, fără locuri de muncă şi fără speranţă. Va fi întotdeauna acolo, alături de noi, şi ca toate locurile în flăcări, va continua să scuipe scântei aprise atâta timp cât va arde.

Cei care doresc să stingă incendiul printr-o incursiune terestră sau omorând fiii personalităţilor locale, ar trebui să citească raportul Winograd [asupra eşecurilor războiului din Liban în 2006 - n.t.f.]. Acolo sunt de toate: nebunia stabilimentului militar, brutalitatea armatei şi abandonul necondiţionat al autorităţilor politice în faţa problemei.

Publicat in Yediot Arahonot, editia din 9 februarie 2008.

Cf. versiunile in limba franceza, cea de aici si de aici.

Urmarile tsunami-ului din Gaza (de George Hishmeh)

A fost foarte inaltator sa vezi sute de mii de barbati, femei si copii palestienieni urcand zidul cutat care separa de Egipt Fasia lor Gaza asediata de israelieni si sa ii privesti la Al Jazeera cum erau liberi sa-si cumpere proviziile esentiale, sa viziteze rude si prieteni pe care nu i-au vazut de ani intregi si sa se joace plini de voie buna.

Scena cu vacile, camilele si bicicletele purtate peste granita de macarale nu va fi stearsa usor din amintirile cele mai placute ale nimanui.

Daca nu altceva, a fost un testament al puterii oamenilor si o palma peste fata Israelului, care ca alte puteri mondiale, crede ca forta sa militara poate singura sa subjuge adversarul.

A fost o coincidenta memorabila si faptul ca Dr. George Habash, admiratul fondator a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei care s-a luptat timp indelungat impotriva deposedarii palestiniene si pentru unitate araba, a trecut dintre cei vii in Iordania in timp ce cativa palestinieni isi sarbatoreau nou-gasita libertate.

A fost o scena ce amintea de caderea Zidului Berlinului, cu exceptia unei diferente majore.

In Germania, lumea intreaga si in mod particular lumea vestica ii sustinea pe germanii de est, pe cand in cazul locuitorilor din Gaza putini au ridicat macar un deget pentru a condamna tratamentul ilegal si rusinos al Israelului fata de palestinienii saraciti, dintre care un milion jumatate au indurat ocupatia militara israeliana timp de mai mult de 40 de ani.

Daca nu ar fi existat expunerea media facuta de diferite grupuri umanitare, printre care Amnesty International si Human Rights Watch, precum si unele agentii ONU si chiar cateva grupuri de pace israeliene, situatia de mizerie pe care asediul nemilos Israelian l-a adus in Gaza ar fi scapat atentiei internationale.

Un caz este esecul Consiliul de Securitate ONU, format din 15 membrii, in a emite o declaratia unanima critica, fapt atribuit refuzului SUA de a fi de acord cu celalalte 14 state membre.

"Cetrala electrica din Gaza depinde de combustibil importat, sursa caruia a fost intrerupta de blocada israeliana", a scris un purtator de cuvant al Amnesty International intr-o scrisoare publicata in Washington Post protestand fata de editorialul detestabil din ianuarie 24. "Lipsurile au dus la resurse insuficiente de apa curata, precum si prelucrarea neadecvata a deseurilor menajere, afectand astfel sanatatea si bunastarea populatiei."

Zahir Janmohamed de la Amnesty International SUA a adaugat: "Agentiile ONU s-au plans in mod repetat ca blocada impiedica trecerea asistentei umanitare de care depinde mai mult de 80 la suta din populatia din Gaza. Accentuarea crizei vine din faptul ca cei care au nevoie de tratament medical urgent, absent in Gaza, sunt opriti de catre autoritatile israeliene din a parasi teritoriul."

Blocada

Israelul si-a justifiat blocada ca pe o consecinta a atacurilor cu racheta facute de grupurile palestieniene din Gaza, dar oficialul Amnesty Inernational a accentuat ca "taierea proviziilor esentiale" ale gazanilor "ca raspuns la actiunile catorva este de asemenea o violare a legislatiei internationale si ar trebui condamnata cu o forta egala".

Dar vor accepta locuitorii din Gaza, acum ca au simtit gustul libertatii, sa se intoarca la conditiile dure a anilor din urma? Desigur ca nu, dar ce pot face cele doua mari puteri din regiuni - Egiptul si Israelul - si cele doua factiuni palestiniene principale - Fatah si Hamas - in privinta asta?

O jumatate de pas este in lucru, o intelegere intre Egipt, Israel si Uniunea Europeana care sa permita Autoritatii Palestiniene si lui Mahmoud Abbas sa plaseze oameni la punctele de control ale frontierei cu Egiptul.

Este improbabil ca acest lucru sa fie acceptat de Hamas, care probabil ca se simte triumfator dupa ce a deschis portile spre Egipt, o actiune care a fost indubitabil apreciata de locuitorii Gazei.

Tarile arabe ar trebui sa isi inteteasca eforturile pentru a gasi o solutie fezabila contra luptelor intestine dintre palestinieni.

Pasul imediat urmator ar trebui sa includa o intelegere in privinta posturilor de garda de la frontiera cu Egiptul, intelegere care ar fi diferita de aranjamentul anterior care avea inspectori UE monitorizand personalul palestinian care, la randul sau, era legat video cu ofiteri israelieni plasati in spatele unui geam mascat.

Si chiar daca asta ar functiona, nu exista vreo garantie ca partea israeliana si-ar recunoaste greselile din moment ce coalitia de guvernare s-ar putea fragmenta daca raportul comisiei Winograd, programat pentru miercuri seara, l-ar putea discredita pe primul ministru Ehud Olmert pentru neinspiratul razboi din 2006 impotriva Libanului.

Daca este asa, ministrul apararii, Ehud Barak, care a nascocit blocada Gazei, ar putea vedea in dezvaluirile raportului Winograd o oportunitate pentru a-si retrage Partidul Muncii de la guvernare si sa-l inlocuiasca pe Olmert ca prim ministru.

Nu e de mirare ca Uri Avnery, activistul pentru pace israelian, il considera pe Barak "probabil cel mai periculos om in Israelul de azi... periculos chiar pentru existenta Israelului pe termen lung". Si nu e de mirare ca tsunami-ul din Gaza a intors unele carti cu capul in jos!

Tradus si adaptat dupa sursa originala. George Hishmeh este un jurnalist de opinie din Washington. Poate fi contactat la ghishmeh@gulfnews.com.

Avraham Burg: Apostat sau avatar? (de John F. Mahoney)

Avraham Burg este autorul noii cărţi, Invingându-l pe Hitler, şi subiectul unui recent şi provocator articol din revista The New Yorker.

In publicaţiile sale Burg anunţă sfârşitul acţiunilor sioniste.Vreţi să ştiţi, intreabă el pe câţiva prieteni israelieni, de ce se aruncă palestinienii in aer prin restaurante ? Uitaţi-vă la cum ii tratăm. Credeţi că dependenţa noastră de dolarii americani şi de armele lor este bună ? Mai gândiţi-vă. Vreţi să păstrati o majoritate evreiască in ţara noastră ? Nici o problemă. Expulzaţi-i pe arabi sau trimiteţi-i in bantustane.

Aceste declaraţii i-au atras condamnarea din partea intregului spectru politic israelian şi au provocat controverse in media americano- evreiască. Cu siguranţă, critica sa reprezintă ceva nou. Dar noutatea nu constă in ceea ce spune. Cum o să vedem, şi alţi evrei, israelieni sau americani şi-au exprimat puncte de vedere asemănătoare.


Viitorul statului naţional sionist

“Suntem deja morţi. Incă n-am primit vestea, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge”- Avraham Burg, revista Ha’aretz de week-end, 6 iunie 2007

Naţiunea israeliană de astăzi este construită pe un schelet de corupţie şi pe fundaţii de oprimare şi nedreptate. Ca urmare, sfârşitul acţiunilor sioniste ne bate la uşă. Există o reală şansă ca cea de astăzi să fie ultima generaţie sionistă. Poate totusi să mai existe un stat evreiesc aici, dar el va fi de un alt fel, mai ciudat si mai hidos.- Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003.

Realitatea israeliana nu mai este atrăgătoare. Oamenii nu vor să accepte asta dar Israelul a ajuns la marginea prăpastiei. Intrebaţi-i pe prietenii voştri dacă cred că copiii lor vor trăi aici. Câţi vor spune “da” ? Cel mult jumătate. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a rupt de acest loc. Şi fără elită nu mai există naţiune. —Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007

Mama lui Sami Esmail a fost una din supravieţuitoarele masacrului de la Deir Yassin din 1948. Ea şi soţul ei au venit in Brooklyn unde şi-au inceput o afacere cu fructe uscate. Când s-au pensionat, ei s-au retras la Ramallah, pe malul vestic.

In decembrie 1977, Esmail , cetăţean american, a fost chemat la căpătâiul tatălui său aflat pe moarte. De indată ce a coborât din avion, pe aeroportul Ben Gurion, a fost arestat si interogat timp de mai multe ore de către poliţia secretă israeliană care i-a cerut să marturisească că a fost instruit militar in Libia. Le-a spus că nu este adevărat.Israelul ar trebui să fie o democraţie, spunea el. Dacă aveau vreo dovadă, să o prezinte in faţa tribunalului. Ei au râs. Nu este democraţie aici, spuneau ei dispreţuitor, e doar pentru ochii străinilor.

Atunci, ziceau ei, o s-o dovedească. L-au dezbrăcat şi au facut glume cu tentă sexuală pe seama lui. L-au lovit. L-au incătuşat şi l-au dus la secţia de poliţie Baedaktic unde l-au inchis intr-o celulă de 2 mp. Timp de mai multe zile, şapte oameni l-au interogat zi si noapte. La un moment dat a leşinat pe podea din cauza lipsei de somn. A fost imbrăcat si dezbrăcat de mai multe ori. A fost lovit cu pumnii şi tras de păr. Apoi i-au adus aminte că tatăl său era pe moarte.

La un moment dat a innebunit, a izbucnit in plâns şi a strigat “In regulă. Lăsaţi-mă in pace. Ce vreţi să scriu ?” I-au dictat o mărturie in care spunea ca a fost recrutat de cutare şi cutare, că numele său de cod era cutare, şi că a invăţat să mânuiască explozibile şi arme de foc in Libia.
In 12 iunie 1978, Esmail a fost condamnat la 15 luni de inchisoare; a fost eliberat in 18 octombrie 1978. Intr-un interviu acordat publicaţiei noastre “The Link”, in ediţia din noiembrie-decembrie 1978, l-am intrebat: Cum apreciaţi rolul avocatei dvs. israeliene Felicia Langer ? Răspunsul său a fost: O consider pe Felicia Langer ca pe o mamă. Am văzut pe faţa ei că mă ţinea ca pe un copil timp de zece luni. A suferit mult pentru mine. De multe ori i-au curs lacrimile când ii povesteam despre ceea ce mi se intamplă. Când a venit a doua oara mi-a adus un prosop, o pastă de dinţi şi o bucată de săpun, iar mai târziu mi-a adus o camaşă si când am plecat i-a dat consulului 20 de dolari să am bani de cheltuială. A fost mai mult decât o mamă pentru mine. Faptul că Felicia a iesit in public si a spus că “il consider pe Sami ca un al doilea fiu al meu” şi faptul că avem sentimente comune, este un semn că evreii si palestinienii pot ajunge la o inţelegere. Speranţa mea este că acesta e un semn bun pentru viitor, că poate exista inţelegere, o adevarată inţelegere intre oameni.

Felicia Langer cunoaste trauma pe care a trait-o mama lui Sami. Familia ei a trebuit să plece din Polonia in Rusia ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, şi soţul ei este supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. A venit in Israel in 1950 şi a absolvit facultatea de drept in 1964. După războiul din 1967 şi-a petrecut 23 de ani incercând să apere palestinieni, cel mai adesea fără succes. Epuizată complet, şi realizând că sistemul justiţiar militar a devenit o farsă, ea a părăsit Israelul in 1990 auto-exilându-se in Tuningen-Germania, unde continuă şi astăzi sa denunţe ocupaţia. Aici, ca şi in Israel, este atacată de către alţi evrei care o acuză de trădare şi o ameninţă cu moartea.

In 1990, Felicia Langer călătoreşte la Stockholm unde primeste Premiul Nobel pentru pace, pentru “ curajul exemplar in lupta sa pentru drepturile fundamentale ale poporului palestinian”. In 1991 a fost distinsă cu Premiul Bruno Kreisky pentru realizări deosebite in domeniul drepturilor omului; in 2005 primeşte premiul Erich-Mühsem pentru slujirea continuă a poporului palestinian.

Ca şi Burg, Langer a spus lumii occidentale că imaginea Israelului ca ţară “democrată” şi că ocupaţia israeliană asupra teritoriilor arabe ca fiind “una dintre cele mai binevoitoare” sunt idei false. Mesajul său pentru israelieni este conţinut in titlul uneia dintre cărţile sale Israelul işi pierde sufletul.

După ce Junta militarilor a preluat puterea, l-au închis. Pe pereţii din camera de interogare atârnau svastici şi o imagine a lui Hitler. “Eşti evreu ?” i-au strigat. “Da”, a răspuns el. “Eşti sionist ?”, “Da” a răspuns. Era legat la ochi, cu mâinile la spate, iar corpul îi era scuturat de şocuri electrice în timp ce torţionarii săi strigau “Evreu !… Evreu !… Evreu ! …Evreu !”. Evreul era Jacobo Timerman, anul 1977, locaţia- Argentina. Şi cu siguranţă că ar fi fost şi el printre cei aproximativ 30.000 “dispăruţi” dacă nu ar fi fost fondatorul şi editorul celui mai influent cotidian din Buenos Aires, La Opinion. Preşedintele Carter a făcut presiuni asupra Juntei să îl elibereze şi după chinuri ce au durat 30 luni, a fost eliberat şi deportat în Israel în 1979. Pentru Timerman, un sionist înflăcărat, acesta era unul dintre motivele pentru care a fost fondat Israelul, de a oferi refugiu tuturor evreilor din statele care încurajau antisemitismul. Dar există şi un al doilea motiv, pentru el, statul evreu trebuia sa fie de asemenea un model de dreptate. Şi acest aspect l-a vazut încălcat când Israelul a invadat brusc Libanul în 1982, pentru a distruge adăposturile grupărilor palestiniene. Şi-a expus criticile, ce coincidenţă, în paginile ziarului The New Yorker. Primul ministru Begin este, scria el, un “terorist”, “instabil” şi “o ruşine pentru rasa umană” şi totodată l-a acuzat pe Ministrul Apărării Ariel Sharon că ajută la transformarea Israelului în “Prusia Orientului Mijlociu”. Ca şi Avraham Burg, a făcut un apel către evreii americani să ajute Israelul să se salveze de el însuşi. “E posibil ca doar evreii din afara graniţelor Israelului să mai poata face ceva pentru noi. Evreii din diaspora sunt cei care au păstrat valorile tradiţiei noastre culturale şi morale, care sunt acum călcate în picioare de intoleranţă şi naţionalism. Ei ne-ar putea ajuta pe noi, cei ce suntem aici, să eliminam putregaiul care distruge Israelul”. În Israel, Timerman a fost defăimat de către alţi evrei care i-au pus la îndoială etica. Fiul său, Danny, a fost primul soldat israelian care şi-a exprimat obiecţiile faţă de operaţiunile din Liban şi, după cum spunea tatăl său, “a stat în temniţe de două ori pentru că nu a vrut să fie temnicer în Liban”. Jacobo Timerman se simţea tot mai mult ca persoana non-grata nu doar în Israel, dar şi pe parcursul ciclului de conferinţe susţinute în Statele Unite. “Oameni ca mine” , i-a spus el lui Richard Curtiss, ziarist la Washington Report pe problema Afacerilor Orientului Mijlociu, “nu au nici o şansă în Israel pentru că voi [S.U.A.] îi sprijiniţi pe ceilalţi”.

În 1984, Timerman s-a întors în Argentina, unde mărturia sa impotriva foştilor lideri militari a fost utilizată în judecarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului. El a murit în ţara sa natală în 1999. Avraham Burg, Felicia Langer şi Jacobo Timerman au văzut cu toţii că Israelul zilelor noastre a decăzut din starea de inocenţă şi har divin care exista în 1974, când întemeietorii statului evreu, cu o puritate a armelor rar întalnită în confruntările militare, au luptat eroic pentru independenţă. Nu se poate spune la fel despre Ilan Pappe. Născut din părinţi evrei germani care au fugit din Reich-ul lui Hitler, Pappe frecventând cursurile Universităţii Evreieşti în anii ’70. Acolo în cadrul catedrei de Istorie a Orientului Mijlociu, a luat la cunoştinţă despre starea proastă a palestinienilor. Şi-a luat doctoratul în 1984 la Oxford. În această perioadă a avut acces la materialele arhivelor israeliene recent declasificate, care au zguduit credinţele fundamentale pe care israelienii le aveau despre Războiul de Independenţă din 1948. A ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în război a contribuit la purificarea etnică. Ulterior, Pappe a predat la Universitatea Haifa, unde a început să îşi publice descoperirile, inclusiv un articol foarte bine primit şi solicitat frecvent care a fost publicat în numărul din ianuarie-martie 1988 al The Link. Dar în ultima sa carte Purificarea etnică a Palestinei descrie amănunţit crimele premeditate comise de către fondatorii Israelului.

Povestea începe în 10 martie 1948, într-o reşedinţă din Tel Aviv numită « Casa Roşie ». Aici era cartierul general al Haganei, principala miliţie neoficială zionistă din Palestina. Aici într-o miercuri după-amiaza rece, 11 lideri zionişti veterani, împreună cu tineri ofiţeri militari evrei, au pus la punct ultimele detalii la ceea ce ei numeau Planul D, planul pentru purificare etnică. Pappet scrie: “În aceeaşi seară au fost trimise ordine către unităţile din teatrul de operaţiuni pentru a se pregăti în vederea expulzării sistematice a palestinienilor din zone întinse ale ţării. Ordinele au sosit însoţite de o descriere detaliată a metodelor ce urmau să fie folosite pentru a evacua cu forţa oamenii: intimidare la scara largă; asediu şi bombardarea satelor şi a aglomeraţiilor de populaţie; incendierea caselor, proprietăţilor şi a bunurilor; expulzarea; demolarea şi în final minarea ruinelor pentru a împiedica întoarcerea locuitorilor expulzaţi. Fiecare unitate a primit o listă proprie cu satele şi aşezările repartizate ca ţinte în cadrul acestui plan de mare amploare.” O dată decizia luată, implementarea planului D a durat 6 luni. În final, aproape 800.000 de bărbaţi, femei şi copii(mai mult de jumătate din populaţia nativă palestiniană) au fost dezrădăcinaţi şi 531 de oraşe şi sate au fost distruse.

Israelul şi-a fondat statul. La fel ca Burg, Langer şi Timmerman, Pappe a condamnat cu vehemenţă ocupaţia. Totuşi, spre deosebire de ei, el a ajuns la concluzia că în acest moment, aşezările evreieşti sunt atât de stabile încât orice stat palestinian pare o alternativă non-viabila. Singura soluţie pozitivă, susţine el, este un sistem bazat pe un singur stat, o singură persoană, un singur vot, cum s-a întâmplat şi în cazul Apartheid-ului în Africa de Sud. El recunoaşte însă că această soluţie ar însemna sfârşitul Israelului ca stat al evreilor. În acest scop, Pappe solicită impunerea de sancţiuni economice asupra Israelului în spiritul boicotului împotriva Africii de Sud. Mai mult, el extinde boicotul şi asupra profesorilor universităţilor Bar-Ilan şi Haifa din Israel, care nu au condamnat poltica de ocupaţie a Israelului. El adoptă această poziţie războinică din două motive: unu- ca şi intelectualii germani care, înaintea lor, au tăcut în perioada nazistă, cei israelieni, prin tăcerea lor, au permis ca atrocităţile împotriva palestinienilor să continue timp de peste 50 de ani. Doi- Mediul academic din Israel asigurând infrastructura morală a ocupaţiei iar membrii importanţi ai acesteia ajută la punerea ei în aplicare în fiecare zi.

A fost picatura care a umplut paharul. Rectorul universitar Ahaeon Ben-Ze’ev l-a somat pe Pappe să demisioneze, spunând “Este pozitiv ca cineva care solicită boicotarea universităţii sale să şi aplice boicotul asupra lui însuşi”.

În 2007 doctor Ilan Pappe a părăsit Universitatea Haifa pretinzând că “era tot mai greu să trăiască în Israel”. El este în prezent şeful catedrei de Istorie a Universităţii Exter din Anglia. Violenţa palestiniană – având în vedere că Israelului nu îi mai pasă de copii palestinienilor, nu ar trebui să fie surprins când aceştia, plini de ură, se aruncă în aer în locurile de relaxare israeliene. Ei se încredinţează lui Allah în locurile noastre de recreere pentru că viaţa lor este o tortură. Îşi varsă propriul lor sânge în restaurantele noastre pentru a ne strica pofta de mâncare întrucât au copii şi familii care sunt flămânzi şi umiliţi (Avraham Burg, International Herald Tribune, 6 septembrie 2002).

Pentru a putea aprecia spusele lui Burg, trebuie luată în considerare atitudinea lui Rudy Giuliani faţă de prinţul Al Waleed din Talal. Prinţul saudit îi dăduse primarului un cec în valoare de 10 milioane USD pentru a ajuta la eforturile de recuperare de după 9/11 septembrie. Apoi, la puţin timp după vizita la locul faptei, el a sugerat că Statele Unite ar trebui să îşi schimbe politica faţă de palestinieni. Primarul a caracterizat comentariul ca « total nepotrivit şi foarte periculos » şi i-a returnat cei 10 milioane de USD. Dar există israelieni care i-ar fi spus primarului acelaşi lucru, chiar mai explicit. De exemplu : iniţiatorii atacului de la 11 septembrie au decis să îşi pună în aplicare planul după ce America a promovat un imens val de ură în întreaga lume. Nu din cauza puterii sale, ci din cauza modului în care îşi foloseşte această putere. Este urâta de milioane de arabi din cauza sprijinului acordat ocupaţiei israeliene şi a suferinţelor poporului palestinian. Este urâtă de mii de musulmani pentru ceea ce pare a fi sprijin acordat dominatiei evreieşti asupra locurilor sfinte islamice din Ierusalim. Acelaşi scriitor este la fel de direct şi când vine vorba despre motivele pentru care sinucigaşii palestinieni se aruncă în aer în pizzeriile şi restaurantele israeliene: când tancurile invadează cu bestialitate oraşele zdrobind maşini, dărâmând ziduri, distrugând drumuri, trăgănd fără discriminare şi creând panică în rândul întregii populaţii, toate acestea generează furie şi creează sinucigaşi cu bomba. Când soldaţii năvălesc printr-un perete în camera de zi a unei familii, îngrozindu-i, răvăşindu-le lucrurile, distrugându-le munca de o viaţă şi continuând în acelaşi mod în apartamentul următor, provocând haos, acestea generează furie şi crează sinucigaşi cu bomba.

Scriitorul Uri Avnery. Născut în Germania, a ajuns în Palestina în 1933. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, s-a alăturat unui grup terorist evreu- Irgun. Peste 4 ani a părăsit Irgun-ul pentru că nu îi plăcea să plaseze bombe în pieţele palestiniene. A luptat în comando-ul lui Samson în războiul din 1948, iar în anii ’50-’60 a editat cea mai importantă publicaţie alternativă din Israel. În 1965 a fost ales în Knesset, unde a activat, cu întreruperi, pând în 1981. În anul următor a devenit primul israelian care s-a întâlnit public cu Yasser Arafat. În 1993 a fondat Gush Shalom – “Blocul Păcii”, care militează pentru desfiinţarea aşezărilor evreieşti şi formarea unui stat palestinian viabil. În 2006, Baruch Marzel, un colonist din teritoriile de vest, a făcut apel armatei israeliene pentru a-l omorî pe Avnery.

Celor care îi pun la îndoială competenţele asupra subiectului, Uri Avnery - acum în vârstă de 84 de ani, le răspunde simplu: “Nu puteţi să îmi vorbiţi mie despre terorism. Eu am fost terorist”. O altă scriitoare care tratează violenţa palestiniană este Tanya Reinhart, un lingvist israelian care a predat la Universitatea Tel Aviv. În 2003, după izbucnirea celei de-a doua intifade, ea a scris : “Dezbaterea despre operaţiunile Forţelor de Apărare Israeliene (IDF) în aceste teritorii se învârte în jurul întrebării dacă teroarea poate fi înlaturată prin asemenea mijloace. Există o soluţie simplă pentru terorismul sinucigaş - a părăsi imediat teritoriile şi a le oferi palestinienilor un motiv să trăiască”.

Un an mai târziu, în martie 2003, ea a continuat : “în timpul celor 30 de ani de ocupaţie, Israelul a încălcat fiecare articol al convenţiei de la Geneva. Armata israeliană eliminând toate opţiunile pentru rezistenţa non-violentă a palestinienilor. E greu să nu ai impresia că teroarea îi convine lui Sharon şi armatei. Le oferă posibilitatea de a convinge restul lumii că acordurile de protecţie de la Geneva nu se aplică şi în cazul palestinienilor pentru că în rândurile lor există terorişti şi, de aceea, li se poate face orice. Sub conducere militară Israelul a devenit o forţă în distrugerea oricăror acorduri de protecţie universal stabilite de la cel de-al Doilea Război Mondial. După cum istoria ne-a demonstrat-o deja, s-ar putea ca şi noi să avem nevoie de protecţie într-o bună zi”.

În decembrie 2006, Tanya Reinhart s-a mutat la New York, explicând că nu mai poate trăi în Israel din cauza tratamentului aplicat de israelieni în Teritoriile Ocupate. Ea a murit acolo, trei luni mai târziu, la vârsta de 63 de ani. Nu imi place relaţia Statele Unite-Israel [ajutorul financiar acordat de Statele Unite]. Un stat ca al meu ar trebui să trăiască din propriile resurse (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Vă puteţi imagina Uniunea Europeana făcând lobby sau PAC pentru Knesset ? poate că era ok la începutul anilor ’50, dar azi nu am nevoie de asta (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Spre deosebire de israelieni descrişi anterior, Matti Golan face politică de centru-dreapta. Cu toate acestea, ca Avraham Burg, face comentarii acide la adresa ajutorului american pentru Israel, fie la Congres, fie la fundaţiile private evreieşti. În primul rând, argumentează el, acest ajutor nu este atât de substanţial, în al doilea rând, îi transformă pe evrei în clovni care ar sta şi în cap ca să mulgă maşina de făcut bani americand, şi în al treilea rând, - fie face ca evreii americani să fie un pericol mai mare pentru Israel chiar decat O.E.P. Iata ce spune Golan despre evreii americani care dau bani Israelului : “Mi se pare că principalul motiv pentru care trimiteţi bani este că nu vă simţiţi în siguranţă în ţara în care trăiţi. Suntem un fel de companie de asigurări- ne daţi bani la fel cum plătiţi pentru asigurarea la maşină, la casă, sau pentru cea de viaţă”. Şi iată ce spune Golan despre evreii americani care nu sunt sionişti şi nu au nici o intenţie de a emigra în Israel: “Îi prefer pe cei care se declară non-sionişti, cel puţin îmi spun adevărul- ceea ce nu se poate spune despre cei care se bat în piept şi se plâng cât le este de greu să stea în America”. Cel mai mare dispreţ îl are însă pentru acei patrioţi de profesie care fac o afacere din susţinerea Israelului. Dintre aceştia îl individualizează pe Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, şi câştigător al Premiului Nobel: “Eşti un intelectual de marcă, un oaspete bine venit în casele preşedinţilor şi magnaţilor, primeşti onorarii grase pentru prelegerile tale. Dar hai să presupunem, Doamne fereşte !, că noi [un comitet care se doreşte a fi înfiinţat pentru emigrarea evreiască] chiar am lansa un apel pentru stabilirea în Israel. Ce ai face atunci ? Lumea s-ar aştepta ca tu să fii primul care pleacă, ceea ce este ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci”. Golan este fostul redactor şef al Globes, cel mai important ziar de afaceri israelian şi al Ha’aretz, unul dintre marile cotidiene israeliene. El este de acord cu opinia lui Burg, potrivit cdreia, sute de mii de israelieni au părăsit statul evreu de la întemeierea acestuia, între 10 şi 15% dintre aceştia sunt oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, experţi în calculatoare şi înaltă tehnologie. Şi mulţi au plecat în America. De ce ? Pentru că în America nu sunt chemaţi să facă de serviciu, copii lor nu trebuie să se înroleze în armată, nu trebuie să dea jumatate din venit ca taxe şi nu trebuie să se confrunte cu “problemele existenţiale” ale colonizării. Ceea ce are nevoie Israelul din partea Statelor Unite, spune Golan, este ca 2 milioane de evrei, barbaţi, femei şi copii, să emigreze în statul evreu. Ca aceştia să nu submineze însăşi securitatea statului. Cu siguranţă, argumentează el, israelienii ar renunţa bucuroşi la banii americani în schimbul forţei umane americane. Tony Judt s-a născut în Londra în 1948. Membrii ai familiei tatălui său au fost ucişi în Holocaust şi ambii părinţi erau sionişti de stânga. La 15 ani, într-o acţiune care i-ar fi plăcut lui Matti Golan, Judt a ajutat la promovarea emigrării evreilor englezi în Israel. Trei ani mai tarziu a plecat el însuşi acolo şi a muncit într-un kibbutz. Apoi, în 1967, când Israelul s-a mobilizat pentru război, a lucrat ca translator pentru Forţele de Apărare Israeliene şi a condus camioanele siriene capturate. Această experienţă l-a schimbat. Până la acel moment, crezuse în socialism şi în egalitatea pentru toţi în Israel, evrei şi arabi. Dar acolo sus pe înălţimile Golan, el a auzit ofiţeri promovând cu tărie “sentimente anti-arabe autentice”. Era o faţă a Israelului pe care o să o mai vadă la evreii de dreapta extremişti şi de multe ori religioşi care pretindeau că au un pact imobiliar cu Dumnezeu. Toate acestea i s-au părut foarte meschine lui Judt. În prezent Tony Judt este directorul Institutului Erich Maria Remarque din cadrul Universităţii New York. Până la sfârşitul lui 2003 am fost de asemenea colaborator al revistei Pro Israel, The New Republic, dar şi-a pierdut această poziţie când a militat public pentru transformarea Israelului dintr-un stat evreu într-unul binaţional, cu drepturi egale pentru toţi evreii şi arabii care locuiesc în Israel şi în teritoriile palestiniene. Apoi, în 2006, în numărul din 23 martie al London Review of Books, John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago şi Stephen Walt de la Harvard au scris un articol de 22 pagini intitulat: Lobby-ul pentru Israel şi politica externă americană. În acest articol, ei susţin că politica americană în Orientul Mijlociu este influenţată de un grup proisraelian al cărei centru este format din evrei americani care fac eforturi importante în viaţa de zi cu zi pentru a orienta politica externă americană astfel încât să susţină interesele Israelului. Conform lui David Remnick, care i-a luat un interviu pentru the New Yorker, Avraham Burg susţine opinia lui Mearsheimer şi Walt. Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), atacă Burg, subordonează politica americană intereselor israeliene şi prin aceasta contribuie la radicalizarea opiniei publice în lumea arabă. Tony Judt a fost rugat de The New York Times să comenteze articolul scris de Mearsheimer şi Walt. Astfel, în ediţia din 19 aprilie 2006, el a concluzionat că “Eseul scris de doi politologi ‘realişti’ fără nici un interes pentru palestinieni, este o frunză în vânt”. El a prezis că “viitoarelor generaţii de americani nu le va fi clar de ce puterea imperială şi reputaţia internaţională a Statelor Unite sunt atât de apropriate de un stat clientelar mediteraneean mic şi controversat”.

Tony Judt a plătit pentru ceea ce a scris despre Israel, inclusiv prin ameninţări cu moartea împotriva lui, a soţiei sale şi a celor doi băieţi. “Aceşti americani”, i-a spus el lui Graham Bowley, de la Financial Times, « sunau la birou şi spuneau : ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că ar face bine să nu îşi lase copii afară din casă sau ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că la telefon este Hitler şi îi transmite Felicitări’ » “Aparent”, concluzionează Judt, “atitudinea pe care o ai faţă de Israel surclasează orice altceva în viaţă”.


Negocierile de Pace

Vreţi o majoritate evreiască ? Nici o problemă. Ori îi punem pe arabi în vagoane, maşini, autobuze, pe cămile sau măgari şi îi expulzăm în masă ori ne separăm complet de ei fără trucuri şi scamatorii. Nu există cale de mijloc. Trebuie să desfiinţăm toate coloniile evreieşti. Chemaţi-i înapoi şi stabiliţi o graniţă recunoscută internaţională între teritoriul naţional evreu şi cel palestinian (Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003)

Cu cât Israelul amână mai mult acceptarea unui stat palestinian suveran cu atât va creşte radicalismul în societatea palestiniană, iar aceasta va adopta ideologiile extremiste ale Jihad-ului şi cu atât mai repede îşi va pierde societatea israeliană simţul moralităţii (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Gershon Baskin este un negociator şi pacificator de profesie. Născut în Long Island, New York, în 1952, el s-a mutat în Israel când avea 25 de ani. Timp de mai mulţi ani a încercat să amelioreze relaţiile dintre israelienii şi palestinienii care trăiau în Israel. Apoi, după intifada din 1987, a depus eforturi pentru a întări cooperarea dintre israelienii şi palestinienii din Teritoriile de Vest şi Gaza. În prezent, Baskin este co-fondator al Centrului pentru Cercetare şi Informare Israel-Palestina (IPCRI), un grup de lucru israeliano-palestinian localizat în Tantur, lângă Ierusalim, aproape de principalul punct de control din Beethleem.

Baskin se auto-intitulează neo-sionist. Prin aceasta, el vrea să se înţeleagă că susţine un stat evreu dar considera că supravieţuirea acestuia ar fi posibilă doar dacă Israelul renunţă la teritoriile de vest. În lucrări la fel sumbre ca şi cele ale lui Avraham Burg, el evidenţiază că supravieţuirea statului evreu va depinde de cine va câştiga lupta : coloniştii, în proiectele americane, care nu sunt altceva decât un act de sinucidere naţională sau cei 80% dintre israelieni care susţin desfiinţarea coloniilor şi acordarea palestinienilor a dreptului de a avea propriu stat. Posibilitatea reluării procesului de pace israeliano-palestinian îi dă speranţe lui Baskin. Între timp, creşterea reală a numărului de colonii şi grotescul ocupaţiei sunt o prezenţă constantă. La începutul acestui an, fiica lui care a împlinit recent 18 ani, l-a informat că s-a hotărât să refuze înrolarea în armată pentru că nu doreşte să sprijine ocupaţia. El i-a răspuns că o va vizita la închisoare.

După asasinarea Primului Ministru Yitzhak Rabin in 1995 de către un evreu de dreapta, Ami Ayalon, fost comandor în Marina Israeliana, a fost numit şeful Shin Bet-ului, poliţia secretă de stat evreiască. Din proprie iniţiativă a omorât şi a torturat palestinieni şi se pare că tehnica folosită consta în a prinde maxilarul cu o mână, mandibula cu cealaltă şi a trage până la ruperea feţei. Când a plecat din Shin Bet în 2000 Ayalon era unul dintre cei mai urâţi oameni din teritoriile de vest şi Gaza, deşi nivelul violenţei palestiniene scăzuse foarte mult. Îsi punea întrebarea de ce scăzuse. Răspunsul pe care l-a găsit îl va duce într-o noua direcţie. A ajuns la concluzia că violenţele nu scăzuseră din cauza celor făcute de el ori a vreunor informaţii descoperite de Shin Bet. Reducerea violenţei a apărut imediat ce palestinienii au descoperit că se fac progrese în procesul de pace, adică, o dată ce au văzut că există o speranţă să-şi câştige libertatea, să fie mai puţin umiliţi, să aibă o economie mai bună, nu au mai aprobat terorismul ca mijloc de acţiune legitimă.

Aceasta a dus la formarea, în iunie 2003, a « Vocii Poporului », o iniţiativă comună a fostului torţionar şi a partenerului său palestinian, doctor Sari Nusseibeh - Rectorul Universităţii Al-Quds. Scopul lor este să adune cât mai multe semnături posibile ale israelienilor şi palestinienilor care sprijină soluţia cu două state - unul evreu şi unul palestinian, cu graniţe permanente care să refacă aproximativ liniile de demarcaţie din 1967 (prin schimburi reciproce de teritorii, astfel încât Israelul să poată anexa coloniile majore), cu retragerea coloniştilor evrei din Palestina, Ierusalimul - oraş deschis pentru ambele naţionalităţi şi capitala celor două state şi cu refugiati palestinieni întorcându-se numai în Palestina, iar cei evrei numai în Israel.

Ayalon este conştient că solutia cu două state nu va mai fi viabilă mult timp. “Majoritatea israelienilor”, admite el, “semnează pentru acest plan deoarece îi urăsc pe palestinieni şi nu îi vor în ţara lor”. El recunoaşte că “desfiinţarea coloniilor va fi cel mai dureros act de la crearea Sionismului. Stânga nu o poate face. Iar dreptei îi lipseşte curajul”. Totuşi, a nu face asta, argumentează el, ar însemna sfârşitul statului evreu şi a duce la mai multe violenţă pentru ambele popoare.

Acum în vârstă de 62 de ani, Ayalon s-a născut în 1945 într-un kibbutz înfiinţat de tatăl sau, emigrant ilegal din Ungaria. Ami Ayalon poate sa spună lucrurilor pe nume la fel de direct ca Avraham Burg. Iată ce spune el despre fracţiunea palestiniană Hamas : “Ar trebui să vorbim cu Hamas ? Mâinile lor sunt pătate cu sânge. Ale mele sunt mult mai pătate… Am omorât mai mulţi terorişti decât evrei ucişi de ei şi eu spun că am dreptul să conduc orice proces de pace”. Şi despre felul cum israelienii îi văd pe palestinieni: “până când vor înţelege ce desenează un copil palestinian când se uită la un israelian, ce înseamnă un soldat sau un punct de control israelian, ce semnifică umilinţa, până atunci nu vom înţelege cu adevarat prin ce trec ei”.

Şi despre refugiaţii palestinieni : “nu dorim întoarcerea refugiaţilor. Dar vom avea dreptul să refuzăm asta doar dacă Israelul îşi recunoaşte rolul în suferinţa palestinienilor şi obligaţia de a ajuta la rezolvarea problemei ”.

Şi, în final despre aspiraţia pentru pace şi dreptate: “Până când problema palestiniană nu va fi rezolvată, nu va fi stabilitate în regiune”.

În 2006, Ami Ayalon, a fost ales în Knesset, pe listele laburiştilor dar nu a primit vreun post în cabinet când laburiştii au format o coaliţie cu partidul Kadima a lui Ariel Sharon. Se poate observa că mult din ceea ce spune Avraham Burg are ecouri în afirmaţiile altor critici evrei ai Israelului. Consternarea pe care o provoacă Burg vine însă nu atat din ceea ce spune cât din ceea ce este el. După cum spune şi cotidianul americano-evreu, The Forward : « Faptul că aceste vorbe vin din gura unui om născut, crescut şi educat în elita formaţiunii sioniste a creat frământări în ţară. Unii erau indignaţi, alţii înspăimântaţi dar observatorii din cadrul spectrului politic au căzut de acord că afirmaţiile lui Avraham Burg au constituit un moment de cotitură în istoria sionismului”. Iată ce spune Yoram Hazony, fondatorul Centrului Shalom, un institut de cercetare din Ierusalim, pentru care Burg este “unul dintre marii lideri ai sionismului - el echivalează denunţarea sionismului de către Burg cu anunţarea de către papă a convertirii lui la iudaims”. Zeev Bielski, preşedintele Agenţiei Evreieşti pentru Israel, îl acuză pe Burg de ruperea de la Israel şi israelism prin “desfiinţarea vieţii în Israel şi negarea faptului că Israelul este centrul poporului evreu şi obiectul aspiraţiilor acestea încă de la începuturile sale”. Pentru a putea aprecia asemenea reacţii este util să ne reamintim că tatăl lui Avraham, Yosef Burg, a fost cel mai longeviv membru activ al Knesset-ului, activând sub conducerea tuturor prim-miniştrilor de la David Ben Gurion la Shimon Peres. De asemenea, Avraham însusi a avut o carieră de 10 ani în Knesset, inclusiv 4 ani în calitate de purtător de cuvânt. Înainte de asta, el a condus Organizaţia Mondiala Sionista şi Agenţia Evreiască pentru Israel. În calitate de preşedinte al agenţiei a supervizat emigrarea în Israel a peste o jumatate de million de evrei. De aici, titlul articolului din The New Yorker: Avraham Burg, “The Apostate”.

Totuşi noi ne-am intitulat articolul Avraham Burg - Apostat sau avatar. Avatar – provine din doua cuvinte sanscrite însemnând “jos” şi “ el trece peste”. In religia hindus, se referă la încarnarea unei zeiţe, de unde au extras sensul de întrupare a unui concept, filosofie sau tradiţie, de obicei sub forma unui învăţături. După cum am văzut, Burg crede că Israelul de azi se bazează pe “fundaţii de opresiune şi nedreptate” şi că “sfârşitul acţiunii sioniste bate deja la uşă”. Noul stat, cel care în viziunea sa îl va înlocui pe cel clasic sionist, a făcut ca cel puţin un membru al Knesset-ului să încerce să îl împiedice, pe cale legală chiar, să fie înmormântat în partea din cimitirul de pe muntele Herzl rezervat eroilor naţionali. Acest stat nou, spune Burg, s-ar putea să fie evreu, dar va fi diferit, va fi « ciudat şi urât ». Va semăna mult cu Germania pro-nazistă şi iată că ajunge la evenimentul care a ocazionat recentele interviuri ale lui Burg inclusiv cel din The New Yorker: publicarea anului acesta a cărţii sale Învingându-l pe Hitler. În această carte Burg susţine că Germania anilor ’30 era pregătită pentru fascism din cauza paranoii şi filosofiei sociale. Şi ambele condiţii el le vede ca fiind prezente în Israelul zilelor noastre.


Paranoia socială

După înfrângerea din Primul Război Mondial şi modul umilitor în care au fost trataţi de aliaţi, germanii au avut o senzaţie de insultă naţională, un sentiment că toată lumea era împotriva lor. Când o figură puternică de lider a apărut, promiţând să le redea mândria naţională şi să lupte cu duşmanii, au fost gata să renunţe la drepturile individuale. Astfel, militarismul centralizat s-a insinuat în identitatea lor naţională. La fel se întâmplă azi cu sentimentul naţional israelian, susţine Burg. Oroarea Holocaustului a generat o paranoia care vede orice non-evreu ca antisemit şi cei 40 de ani de menţinere a unei ocupaţii militare au generat un spirit milităros şi un dispreţ larg răspândit pentru normele universale. Pe măsură ce coloniştii evrei iau tot mai mult pământ palestinian (un raport din 2007 al grupului israelian “Pace Acum” arată că există o tendinţă în ocuparea ilegală a proprietăţii private pe care guvernul israelian ezită să o recunoască, nicidecum să o pedepsească), violenţa palestiniană creşte, după cum susţine Ami Ayalon, fostul şef al Shin Bet-ului. Pe măsură ce creşte violenţa, creşte şi frica până la punctul în care israelienii îl aleg ca prim ministru pe Ariel Sharon, persoana condamnată în trecut pentru complicitate la masacrele palestinienilor şi de bunăvoie îl lasă să înalţe ziduri în jurul statului lor fortăreaţă. În acelaşi timp, un tot mai mare număr de intelectuali tineri se gândesc să părăsească ţara pentru totdeauna. Ei sunt tot mai neliniştiţi în legatură cu siguranţa copiilor lor, tot mai obosiţi să plătească taxe exorbitante pentru a-i întreţine pe “paraziţii religioşi” şi tot mai pesimişti în legatură cu viitorul.

Nimeni nu ştie câţi israelieni trăiesc în afara Israelului, dar acum 7 ani numărul lor era estimat la 5.000.000 dintre care 300.000 trăiesc in New York , în acelasi timp, evreii mai religioşi şi militanţi se mută în “Iudeea şi Samaria” - domeniile biblice pentru teritoriile de vest. Şi aceasta alimentează cercul vicios al exproprieriilor ilegale, al violenţei palestiniene, al temerilor israeliene şi al militarismului naţional. Matti Golan le-a spus evreilor americani, după cum am vazut, că nu le vrea dolarii, ci vrea ca fiii şi fiicele lor să se mute în Israel, să se înroleze în armată şi să lupte pentru existenţa lui. În cartea sa, Avraham Burg sugerează însă întreruperea acestui cerc vicios prin punerea la îndoială a Legii Întoarcerii israeliene, un act care echivalează cu stoparea fluxului de forţe umane în statul evreu. Aceasta este o lege pe care Israelul a dat-o în 1950 şi care le dă evreilor din toată lumea, prin faptul că sunt născuţi dintr-o mamă evreică, “dreptul” de a emigra în Israel pe motivul că se reîntorc în propriul stat, chiar dacă nu au fost niciodată acolo inainte. Faptul că omul care a facilitat emigrarea a peste o jumatate de million de evrei în Israel face acum apel pentru reconsiderarea legii care le permite israelienilor să se întoarcă nu-l va ajuta să obţină un cavou pe Muntele Herzl.


Filosofia socială

Nici nu îl vor ajuta observaţiile sale despre Theodor Herzl, creatorul sionismului politic şi fondatorul Organizaţiei Mondiale Sioniste, Burg scrie că germani şi israelienii au ceva în comun: “de la inceput, Max Nordau şi Theodor Herzl au fost adânc influenţaţi de apariţia naţionalismului german”. Naţionalismul este de obicei împărţit în două ramuri- liberal şi etic. Naţionalismul liberal cu rădăcini în Revoluţia Franceză, vede statul ca fiind format din cetăţenii săi, toţi egali în faţa legii. Naţionalismul etic, cu rădăcini în Romantismul German vede statul ca aparţinând unei anume naţiuni etnice, ai cărei membrii se bucură de privilegii ce le sunt refuzate non-membrilor ce locuiesc în acelaşi stat. Herzl, care s-a născut la Budapesta în 1860, şi a devenit corespondentul la Paris al unui ziar austriac, a aderat iniţial la doctrina naţionalismului liberal. Dar dupa izbucnirea curentului antisemit în timpul Afacerii Dreyfus el a ajuns la concluzia că adevaratele comunităţi nu erau formate prin legături de natură legală, ci pe natură organică, mistică, care precede şi transcende politicul. Problema evreilor, spunea Herzl, era că şi-au pierdut complet sentimentul de solidaritate ca rasă. Soluţia era, concluzionează el, să-şi formeze un stat propriu care să treacă cu vederea interesele populaţiei non-evreiesti. Este una din ironiile istoriei că acum, peste 100 de ani, Avraham Burg, fost preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste a lui Herzl, anunţă că are paşaport francez şi locuieşte la Paris. La fel ca Ilan Pappe, care în prezent locuieşte în Anglia, Felicia Langer care locuieşte în Germania şi Tanya Reinhart care s-a mutat la New York. Şi la fel ca familiile foştilor premieri israelieni David Ben-Gurion, Menachem Begin şi Yitzhak Rabin dintre care toate au copii sau nepoţi care locuiesc în afara statului evreu. Ei lasă în urmă o ţară care rămâne divizată rasial, în care evreii se bucură de privilegii refuzate celor ce nu sunt evrei (citeşte arabi). Chiar Ami Ayalon, care deschis în favoarea unui stat palestinian arată clar că statul Israel nu ar trebui să fie stat pentru toţi locuitorii săi, că Israelul e statul evreilor, cu majoritate evreiască, ca egalitatea pentru arabi şi non-evrei este considerată o problemă internă, dificil de rezolvat. Avraham Burg vede lucrurile mai în negru. “Există şanse reale”, avertizează el, “ca viitorul Knesset din Israel să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să introducă măsuri administrative prin care arabii să nu poate angaja muncitorii şi femeile de serviciu evrei, (ca şi legile de la Nuremberg) ”. Într-adevar, semnele sunt pentru cei ce au ochi să vadă. “Nu sunt îngrijorat”, a spus el în The New Yorker, “pentru acei criminali de dreapta care scriu pe zidurile publice ”Afară cu arabii” la fel ca o dată “Afara cu evreii”, mă îngrijorează autorităţile municipale care nu şterg aceste inscripţii”. În marea majoritate a timpului în care a scris cartea, Burg a folosit titlul Hitler a câştigat. Statul evreu şi-a pierdut sufletul, a spus el, şi eram în doliu. Pe când a ajuns la sfârşitul cărţii avea un nou titlu : Învingându-l pe Hitler. A facut această schimbare, spune el, pentru ca a descoperit că ilustrul său tată, care s-a născut în Germania a avut o vizuine care transcede naţionalismul etic. Era viziunea unui nou Israel pe care toţi cetăţenii, evrei şi palestinieni, sunt egali în faţa legii. Această viziune îl va învinge pe Hitler. Astfel, întrebarea rămâne : Este fiul tatălui său un apostat sau un avatar ? Răspunsul nostru: Ambele.


Traducere din limba engleza : Stelian Hossu

Sursa: The Link - Volum 40, Ediţia 4, Octombrie - Noiembrie 2007

Pianistul israelian Daniel Barenboim ia naţionalitatea palestiniană

Celebrul pianist israelian, care a cerut întotdeauna să se pună capăt ocupaţiei din Palestina, fondator împreună cu Edward Said a West Eastern Divan Orchestra, compusă din tineri muzicieni arabi, palestinieni şi israelieni, ia naţionalitatea palestiniană.

“Este o mare onoare să primesc acest paşaport”, a spus el duminica trecută după un recital de pian la Ramallah, oraşul din Cisiordania în care timp de câţiva ani a favorizat contactele dintre tinerii muzicieni arabi şi israelieni.

“Am acceptat de asemenea pentru că am convingerea că destinele poporului israelian şi al poporului palestinian sunt inextricabil legate”, a spus Barenboim. “Trebuie, binecuvântaţi sau blestemaţi, să trăim unii cu ceilalţi. Şi eu prefer prima dintre ele. Faptul că un cetăţean israelian poate primi un paşaport palestinian poate arăta că acest lucru este cu adevărat posibil”, a urmat el.

Fostul ministru palestinian al Informaţiei, Mustafa Barghuti, care a ajutat la organizarea concertului de duminică, a spus că acest paşaport primise aproparea guvernului precedent, din care făcuse parte şi care a fost înlocuit în iunie.

Barenboim, în vârstă de 65 de ani, născut în Argentina, este o personalitate controversată în ţara lui de adopţie (Israel), atât pentru că l-a promovat pe Richard Wagner, compozitor al secolului al XIX-lea ale cărui muzică şi scrieri antisemită l-au influienţat pe Adolf Hitler – şi pentru opoziţia lui publică la politica Israelului în teritoriile palestiniene.

Întrebat asupra cuvintelor preşedintelui George W. Bush pronunţate săptămâna trecută în timpul vizitei lui în regiune, din care reieşea că pacea ar putea fi semnată anul acesta, Barenboim a avertizat împotriva pericolului de a încuraja prea multe speranţe.

“Ar fi absolut oribil dacă acum, cu bune intenţii, s-ar ridica nişte aşteptări care n-ar putea fi satisfăcute”, a spus Barenboim. “În vreme ce noi ne afundăm într-o criză din ce în ce mai mare.”

Respingând orice idee de a juca un rol politic, fostul şef al Orchestrei Simfonice din Chicago a opinat sarcastic cu privire la apelul deosebit de viguros făcut de Bush la Ierusalim săptămâna trecută, prin care acesta impunea Israelului să pună capăt, conform propriei sale formule, “ocupaţiei”. “Acum, chiar şi tâmpiţii spun că ocupaţia trebuie să ia sfârşit, a spus Barenboim.

Cf. sursa originală: Ha’aretz din 13 ianuarie 2008.

Cf. sursa în limba franceză.

Răbdare, oameni din Gaza (de Abdelbari Atwan)

Fâşia Gaza a fost până în urmă cu puţin timp o mare puşcărie cu suprafaţa de 360 kmp, conţinând un milion şi jumătate de deţinuţi, din care jumătate sunt copii de mai puţin de şaisprezece ani.

Acum, după ce Olmert, primul-ministru israelian, a închis toate punctele de trecere şi a stopat complet furnizarea de combustibil, gaz, medicamente şi hrană, Fâşia s-a transformat într-o cameră de gazare mai ucigaşă decât cele ale naziştilor.

I-am telefonat unui apropiat din Fâşie pentru a mă asigura de sănătatea lui şi pentru a cunoaşte realitatea situaţiei, dar şi ca gest de solidaritate. Mi-a zis, cuvânt cu cuvânt, că în moarte e mai multă milă, căci suferinţa în care trăiesc copiii Fâşiei este insuportabilă. Căci ce este încă şi mai greu de suportat decât moartea, este să-ţi vezi copilul rănit stingându-se sub ochii tăi fără ca să poţi face ceva. Nu există electricitate, nu există medicamente şi nu există blocuri operatorii. Nu există absolut nimic, mai puţin moartea.

Sunt mai mult de patru sute de palestinieni răniţi, dintre care jumătate sunt copii. Se culcă sub cerul liber într-un frig glacial şi fără nicio speranţă de ajutor. Chiar şi refrigeratoarele de la morgă s-au oprit, căci nu ar putea funcţiona fără electricitate.

Cincizeci de martiri au căzut sub bombardamentul israelian continuu asupra acestei Fâşiei pradă catastrofei în mai puţin de trei zile. Şi iată-l pe Olmert, prieten intim al preşedintelui Bush şi al câtorva arabi, arătându-se pentru a ne spune, cu un surâs încrezător, că atacurile vor continua, aşişderea şi asediul.

Acesta este singurul Stat democratic din Orientul Apropiat, care reprezintă civilizaţia occidentală în regiune. Statul care a fost creeat sub pretextul salvării evreilor de la moarte şi de la persecuţie, şi care dă lecţii lumii întregi din punct de vedere material şi moral din cauza Holocaustului, acest Stat practică ceea ce este mai oribil decât Holocaustul, căci a muri de foame, de frig sau de gloanţele avioanelor sale, este mai criminal şi mai atroce decât moartea în camerele de gazare.

Lumea occidentală ipocrită fulminează pentru Darfur, invadează Irakul, îl ocupă şi-i omoară un milion de locuitori sub pretextul eliberării irakienilor şi a salvării lor de dictatura vechiului regim, şi instaurează un Stat pentru locuitorii Timorului de Vest, dar rămâne imobilă când Israelul îşi pune în practică masacrele împotriva copiilor poporului palestinian. Căci Israelul este deasupra tuturor legilor, poate face ce vrea, omorâ, distruge, înfometa, sufoca fără să dea nicio socoteală.

Ne blamăm de asemenea ca arabi înainte de a blama lumea. Guvernanţii arabi practică tăcerea complicelui. Nu fac nimic altceva decât să emită declaraţii de condamnare şi de indignare subţiate de o extremă reţinere. Nu vor nici să supere Israelul, nici să-l încurce pe aliatul său, SUA.

De ce preşedintele egiptean nu deschide punctul de trecere de la Rafah în faţa răniţilor şi a caravanelor cu ajutoare pentru nişte cetăţeni pentru care este responsabil direct din punct de vedere legal, înainte chiar de a fi din punct de vedere moral. Când Fâşia Gaza a fost colonizată [de Israel, în iunie 1967 – nota traducătorului], ea depindea direct de administraţia egipteană, şi copiii săi studiau programele şcolare egiptene, istoria Faraonilor şi faptele de vitejie ale lui Menes, unificatorul celor două ţări [Egiptul Superior şi Inferior – nota traducătorului].

Îi este teamă preşedintelui Mubarak că ar putea fi acuzat de încălcarea legilor internaţionale dacă deschide trecerea pentru copiii răniţi sau pentru caravanele cu ajutoare? Sau satisfacerea Israelului este mai importantă pentru el decât mânia celor 80 de milioane de egipteni câştigaţi în întregime pentru cauza fraţilor lor din Fâşia Gaza, acei egipteni care formează un stâlp esenţial pentru securitatea naţională egipteană, care au dat deja mii de martiri pentru a apăra cauza lor justă, şi care sunt azi gata să dea multipli ai acestui număr dacă Statul lor ar decide să iasă din umilirea pe care o suportă şi să se ridice pentru a susţine dreptul şi a îndepărta injustiţia de deasupra fraţilor lor de sânge şi de credinţă.

Toate Statele europene s-au aliniat de partea Bulgariei în afacerea celor cinci infirmiere arestate în Lybia sub acuzaţia de a fi injectat virusul SIDA unor copii, şi embargoul împotriva Lybiei nu a fost ridicat decât după eliberarea acestor infirmiere, deşi ele trăiseră în vile cu aer condiţionat şi echipate cu confortul cel mai modern.

Toate Statele africane l-au susţinut pe Nelson Mandela în războiul său just împotriva regimului rasist de apartheid, i-au oferit mii de victime, i-au deschis ţările pentru rezistenţă şi i-au furnizat bani, arme, oameni până când a măturat regimul rasist. Nu am auzit niciun singur Stat african să-l blameze pe Mandela, sau să se laude amintindu-i, ca şi cum ar fi o favoare, faptul că l-a susţinut şi că a suferit pierderi economice şi omeneşti din cauza acestei susţineri.

De ce şefii arabi care l-au primit pe preşedintele Bush cu medalii, dansuri ale săbiilor şi contracte de armament grase pentru miliarde de dolari, de ce nu l-au chemat, cu mânie, pentru a-i cere să intervină la prietenii lui israelieni în vederea încetării acestei oribile tragedii umane în minusculul teritoriu asediat?

Îl întrebăm pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas de ce rămâne la Ramallah în loc de a începe imediat un turneu arab şi internaţional pentru trezirea conştiinţelor adormite. Îl întrebăm de asmeenea de ce nu merge în Fâşia Gaza din solidaritate cu poporul său încercuit. Suntem siguri că dacă merge acolo, va fi foarte bine primit, vizita lui se va transforma într-un remediu care va vindeca toate rănile discordiilor interne palestiniene, şi va restabili unitatea poporului palestinian.

Ceea ce mă deranjează este că preşedintele Abbas s-a mulţumit să ameninţe cu îngheţarea negocierilor cu partenerii săi palestinieni. Dar mai există încă nişte negocieri sau nişte parteneri după toate aceste masacre şi după toate practicile israeliene naziste îndreptate împotriva poporului său?

Şi nu uităm în graba noastră să blamăm şi Hamasul, mai ales Said Sayyam, fostul său ministru de interne, care a anunţat, în aceste momente penibile, descoperirea unui plan pentru asasinarea lui Ismail Haniyeh, primul-ministru al guvernului ales şi revocat, în care ar fi implicaţi membri ai Fatah. Chiar este momentul pentru a pune sare pe rana discordiei? Avem nevoie să schimbăm acuzaţii şi dezminţiri atunci când nu se găsesc congelatoare pentru corpurile martirilor, sau un minim de tratament mendical pentru a-i păstra pe răniţi în viaţă?

Poporul palestinian înfruntă eroic încercuirea şi privaţiunile de hrană. Înfruntă moartea cu o voinţă puternică şi o încredere absoilută în credinţa sa şi în identitatea lui arabă, în ciuda indiferenţei guvernelor şi a liderilor care cheltuiesc sute de miliarde de dolari din resursele acestei naţiuni [arabe – nota traducătorului], pentru nişte contracte de armament al căror scop nu este înfruntarea inamicilor, ci salvarea economiilor usamericane, franceză şi britanică de recesiune şi să garanteze locuri de muncă pentru şomerii lor.

Tenacitatea acestui popor este aceea care pune probleme israelienilor, care dezvăluie imaginea lor barbară în faţa lumii întregi, şi care arată caracterul lor sângeros şi setea lor de a ucide nevinovaţi şi de a extermina un popor întreg, practicând cele mai rele pedepse colective la adresa lui.

Ceea ce fac Olmert şi ministrul său Barak în Fâşia Gaza este semnul disperării, şi nu un semn al forţei, şi este expresia unei înfrângeri interioare. Nu au câştigat ultimul război din Liban, nu au putut extermina rezistenţele islamice în Liban şi Palestina, nu ştiu cum să procedeze cu Iranul, şi au eşuat în impunerea normalizării arabilor, mai ales în ţările din Golf.

Nu exagerăm dacă spunem că pruncii Fâşiei Gaza, rezistenţi şi tenaci, trăiesc în lumină, lumina seninătăţii şi a apărării naţiunii şi a credinţei sale. În vreme ce ceilalţi sunt cei care trăiesc în întunericul disperării, al complicităţii şi al tăcerii lor. Şi toate acestea, jur, sunt mult mai negre şi mai înfricoşătoare.

Cf. sursa în limba franceză.

Negocierile merg înainte (de Ben Heine)

Copiii războiului (de Gideon Levy)

Din nou copii.Cinci copii ucişi în Gaza în opt zile.Indiferenţa publică manifestată faţă de uciderea lor – ultimilor trei, de exemplu, li s-au acordat doar câteva rânduri pe o coloană în pagina a 11-a din Yedioth Ahronoth- nu poate estompa faptul că Forţele de Apărare israeliene duc un război împotriva copiilor. Acum un an, o cincime din cei ucişi în operaţiunea “Ploaie de vară” din Gaza au fost copii; în ultimele două săptămâni au ajuns la un sfert din cei 21 ucişi.

Forţele de Apărare israeliene dau explicaţia acestor lucruri prin faptul că palestinienii practică trimiterea copiilor la colectarea lansatoarelor Qassam. Cu toate acestea, în cazul de faţă, copiii ucişi nu adunau lansatoare. Primii doi au fost ucişi culegând fructe iar următorii trei – conform investigaţiilor armatei- în timp ce se jucau “de-a v-aţi ascunselea”. Însă chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că există un trend general de a trimite copiii să adune lansatoare (ceea ce nu a fost dovedit), atunci aceasta ar fi trebuit să ducă la o imediată încetare a focului asupra “culegătorilor” de lansatoare.

Dar armatei nu-i pasă de faptul că victimele sale sunt copii. Adevărul este că ei trag asupra figurilor considerate suspecte, cu bună ştiinţa – după cum se recunoaşte – chiar dacă aceştia sunt copii. Astfel, o armată care trage asupra “culegătorilor” de lansatoare, este o armată care ucide copii, fară nici cea mai mică intenţie de a preveni acest lucru. Prin urmare, aceasta nu este doar o serie de erori nefericite, cum a fost descrisă, ci reflectă mai degrabă lipsa de respect a armatei pentru viaţa copiilor palestinieni şi infiorătoarea indiferenţă faţă de soarta lor.

O societate care pune pe prim plan valorile sale etice ar trebui măcar să se întrebe: este de acceptat sa împuşti pe oricine se apropie de lansatoare, chiar dacă ar putea fi vorba de copii mici, lipsiţi de raţiune, deci de nepedepsit ? Sau ridicăm toate restricţiile când e vorba de operaţiuni de război ? Chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că dispozitivele lor sofisticate de vedere nu permit distincţia între un băieţel de 10 ani şi un adult, aceasta nu-i degrevează de responsabilitatea acestor acţiuni criminale. Chiar dacă ne asumăm ipoteza că oricine se apropie de lansatoare este pasibil de a fi ucis, faptul că există şi copii implicaţi ar fi trebuit să schimbe regula. Adaugăm la aceasta faptul că a trage asupra “culegătorilor” de lansatoare nu a oprit tragerile cu rachete Qassam, nici măcar nu le-a redus numărul şi ajungem la o altă concluzie înspăimântătoare: armata trage în copii pentru a pedepsi şi a se răzbuna.

Nici un copil din Sderot nu este mai în siguranţă ca rezultat al acestor crime. Dimpotrivă.

Oricine priveşte obiectiv la desfăşurarea evenimentelor din ultimele două luni va descoperi că rachetele Qassam apar într-un context: sunt aproape întotdeauna trase după o operaţiune criminală a armatei, şi au fost multe de acest fel.

Întrebarea “cine a început ?” nu mai este una copilărească în acest context. Armata a trecut la lichidări, si aceasta în stil mare. Iar mişcarile lor au determinat creşterea numărului tragerilor cu Qassam.

Acesta este adevărul pe care ei ni-l ascund. Când Gabi Ashkenazi şi Ehud Barak şi-au ocupat poziţiile, zarurile erau aruncate.Dacă Barak ar fi fost un reprezentant al stângii politice, poate dezaprobarea publicului ar fi răsunat împotriva acţiunilor armatei din Gaza. Însă totul îi este permis lui Barak, nici macar faptul că victimele sunt copii nu are importanţă, nici pentru el, nici pentru opinia publică israeliană.

Da, copiii din Gaza cresc pe lânga lansatoarele Qassam. Este practic singura distracţie pe care o au în viaţă. Este parcul lor de distracţii. Aceia care ţin predici şi dau părinţilor acestora indicaţii despre cum să-i supravegheze, n-au fost niciodată în Beit Hanoun. Nu există nimic altceva acolo decât străduţe insalubre şi case mizere.Chiar dacă ar fi adevărat că cei care lansează Qassam profită de inocenţa acestor copii nefericiţi (ceea ce încă n-a fost dovedit) aceasta n-ar trebui să ne definească portretul moral. Da, este permis să acţionezi cu disciplină şi precauţie. Da, nu este întotdeauna necesar să răspunzi violent, mai ales atunci când răspunsul presupune uciderea copiilor.

Calea către oprirea tragerilor cu Qassam nu trece prin uciderea fără discriminare. Orice lansator poate fi înlocuit cu altul. Începutul anului şcolar se prefigurează prost, atât pentru ei,cât şi pentru noi. Oricine caută cu adevărat să se înceteze lansarea rachetelor Qassam ar trebui să ajungă la un acord de încetare a focului cu actualul guvern de la Gaza. Aceasta este singura cale corectă şi este posibilă. Lichidările, bombardamentele şi uciderea copiilor duc exact în direcţia opusă celei intenţionate. Între timp, priviţi ce ni se întâmplă nouă şi armatei noastre.

Cf. sursa in limba engleza.

Traducere din limba engleză: Stelian Hossu.

Israel/Palestina: “Este complicat!”... Chiar aşa? (de John Spritzler)

Se spune adesea că situaţia din Israel/Palestina este complicată. Dar chiar aşa o fi în realitate?

Ce face ca un conflict să fie “complicat”? Să luăm de exemplu conflictul sud-african. Albii sud-africani de dinainte de 1992 răspundeau criticii la adresa apartheidului insistând că este o problemă “complicată”. Guvernul lor spunea că este “anti-creştineşte” să i te opui. Egalitatea rasială este o idee nobilă, spuneau mulţi albi, dar erau motive speciale pentru care nu era o idee bună în Africa de Sud. Dar apoi, în 1992, preşedintele sud-african deKlerk, fără îndoială ca răspuns la boicotul mondial împotriva apartheidului, a decis că această orânduire trebuia abolită. Şi-a făcut punctul de vedere cunoscut, şi a ţinut un referendum pe problema apartheidului cu albii. În 1992 BBC a transmis: “Sud-africanii albi au sprijinit în proporţie covârşitoare mandatul pentru reforme politice care să pună capăt apartheidului şi să creeze un guvern multi-rasial... Într-o neaşteptată victorie a schimbării, guvernul a câştigat în toate cele patru provincii şi în toate mai puţin una dintre cele 15 regiuni ale referendumului... A câştigat 68,6% dintre voturi într-un scrutin record, care, în anumite districte a depăşit 96%.”

Dintr-o dată, apartheidul nu mai era “complicat”, ci doar greşit. Azi puţini mai admit că l-au sprijinit vreodată. S-a dovedit că ceea ce făcea apartheidul “complicat” pentru sud-africanii albi era faptul că liderii lor le spunea că este corect, în vreme ce, în inimile lor, albii ştiau că este greşit. Acelaşi lucru i-a făcut pe mulţi albi din Sudul Americii să creadă că sclavia era “complicată” până când liderii lor au încetat să mai sprijine acest rău.

Atunci când un lider respectat spune un lucru şi inima cuiva spune exact opusul, reacţia subiectivă naturală şi ingenuă este să considere că problema este “complicată”. Asta nu înseamnă, totuşi, că aşa este în realitate.

Conflictul din Israel nu este mai “complicat” decât a fost apartheidul sau sclavia. Rădăcina conflictului este că Israelul nu permite refugiaţilor palestinieni să se întoarcă în ţara lor, care este 78% din Palestina numită acum Israel. Ei sunt refugiaţi pentru că liderii evrei din 1948 (care se numeau pe ei înşişi zionişti) au utilizat forţa militară pentru a-i alunga pe 80% dintre non-evreii (palestinienii) care locuiau în ceea ce este acum statul evreiesc Israel. Au făcut-o pentru că credeau că Israelul trebuie să aibă o populaţie care să fie în proporţie de cel puţin 80% evreiească altfel nu va fi un stat evreiesc. Israelul continuă şi azi să nege dreptul refugiaţilor de a se întoarce. Aceasta este rădăcina conflictului.

Istorici israelieni, ca Ilan Pappe (anti-zionist) şi Benny Morris (extrem de pro-zionist) au cercetat amănunţit arhivele istorice şi au ajuns la ideea că expulzarea a avut loc. Morris spune că a fost un lucru bun şi necesar, iar Pappe spune că a fost epurare etnică, un lucru greşit.

Liderii evrei spun că expulzarea non-evreilor din ţara lor este justificată pentru că, dat fiind că gentilii sunt, şi vor fi întotdeauna, în mod latent dacă nu deschis anti-semiţi, evreii au nevoie de un stat evreiesc pentru a fi în siguranţă.

Dar mulţi evrei bănuiesc că gentilii nu sunt mai mult inerent anti-semiţi decât sunt albii inerent rasişti. Cum răspund aceşti evrei atunci când îi aud pe rabbinii lor respectaţi şi pe alţi lideri evrei spunându-le că este necesar pentru Israel să refuze refugiaţilor palestinieni dreptul lor omenesc primordial de a se întoarce în ţara lor, să-i împiedice să ajungă la un spital atunci când sunt pe punctul de a da naştere, ba chiar să interzică puţinilor palestinieni care trăiesc în Israel să se căsătorească cu un evreu sau să trăiască în cartierele bune în care non-evreii nu au în prezent acces sau să-şi clădească locuinţe pentru familiile lor în oraşele desemnate ca fiind “arăbeşti”? Aceşti evrei răspund spunându-şi că este “complicat”.

Ce-ar spune, totuşi, dacă mâine cei mai respectaţi rabbini şi lideri evreieşti ar anunţa că Israelul trebuie să înceteze să mai refuze drepturile palestinienilor? La scurtă vreme ar fi greu să mai găseşti un evreu care ar admite că a sprijinit vreodată refuzul acestor drepturi.

Cândva oamenii spunea că sclavia este complicată. Spuneau că apartheidul în Africa de Sud este complicat. Dar aceste lucruri nu erau complicate, ci doar greşite.

Cf. sursa in limba engleza.

Statisticile Organizaţiei B’Tselem (Centrul Israelian de Informaţii privind Drepturile Omului în Teritoriile Ocupate)

Palestinienii ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 4170
Israel – 63

Palestinieni ucişi de către civilii israelieni
Teritoriile Ocupate – 41

Civili israelieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 233
Israel – 471

Personal al forţelor de securitate israeliene ucis de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 233
Israel – 87

Cetăţeni străini ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 17
Israel – 36

Cetăţeni străini ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 10

Palestinieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 538


Date adiţionale (incluse în statisticile anterioare)

Minori palestinieni ucişi de către forţele de securitate israeliene
Teritoriile Ocupate – 854
Israel – 3

Minori israelieni ucişi de către palestinieni
Teritoriile Ocupate – 39
Israel – 80

Palestinieni ucişi în timpul unor asasinate extrajudiciare
Teritoriile Ocupate – 367

Palestinieni care au făcut obiectul unor asasinate extrajudiciare
Teritoriile Ocupate – 218

Palestinieni ucişi de către palestinieni pentru că erau suspectaţi de colaboraţionism cu Israelul
Teritoriile Ocupate – 120

Palestinieni care au luat parte la ostilităţi şi au fost ucişi de către forţele israeliene de securitate
Teritoriile Ocupate – 1341
Israel – 55

Palestinieni care nu au luat parte la ostilitaţi şi au fost ucişi de către forţele de securitate israeliene (neincluzându-i pe cei care au fost ţintele asasinatelor extrajudiciare)
Teritoriile Ocupate – 2014
Israel – 5

Palestinienii care au fost ucişi de către fortele de securitate israeliene şi nu se ştie dacă luau parte la ostilităţi
Teritoriile Ocupate – 596
Israel – 3

În aceste statistici nu sunt incluşi palestinienii care au murit în urma întârzierii tratamentelor medicale din cauza restricţiilor de deplasare impuse de statul evreu.

Cf. sursa in limba engleza.

Zionismul, o armă de distrugere în masă (de Ben Heine)

Zece întrebări pentru sioniştii israelieni puse de un cetăţean argentinian (de Adrian Salbuchi)

A venit vremea unei dezbateri riguroase şi respectuoase cu privire la probleme fundamentale ale originii conflictului periculos şi violent care a explodat in Orientul Mijlociu şi care astăzi ameninţă să se extindă şi să cuprindă şi alte regiuni ale lumii.

Propun s-o începem prin a pune zece întrebări cheie sioniştilor israelieni din punctul de vedere al unui cetăţean argentinian preocupat.

Întrebarea nr.1: De ce sioniştii insistă pe confundarea sionismului cu iudaismul?

Nu toţi sioniştii sunt evrei, si nu toţi evreii sunt sionişti. George W. Bush, Dick Cheney, Condoleeza Rice, Donald Rumsfield, Tony Blair, John Negroponte, Bill şi Hillary Clinton şi John Bolton – pentru a numi doar câţiva dintre foarte puternicii sionişti pro-israelieni – în mod evident NU sunt evrei. În acelaşi timp, scriitori ca Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Juan Gelman, Israel Shamir, grupul marelui rabin Joel Teitelbaum şi editorii ziarului new-yorkez de stânga “Forward” (Înainte) sunt cu toţii evrei, însă puternici opozanţi ai sionismului.

Întrebarea nr.2: De ce sioniştii caută să facă rău comunităţilor evreieşti din diaspora?

Ca cetăţean argentinian, sunt îngrijorat de faptul că sioniştii şi israelienii confundă în mod intenţionat sionismul cu iudaismul, deoarece aceasta poate duce la reacţii negative şi injuste din partea unor mari segmente de populaţie din întreaga lume care, ignorând aceasta diferenţiere esenţială între sionişti şi evrei, ar putea sfârşi prin a-i acuza pe toţi evreii de măcelul, nedreptatea şi genocidul perpetuat de unii dintre militanţii sionişti în Israel şi în alte părţi. În Argentina, suntem îngrijoraţi asupra efectului nefast pe care aceasta îl poate avea asupra paşnicei comunităţi evreieşti care trăieşte în ţara noastră.

Să acuzi orice persoană care critică Israelul şi sionismul de “anti-semitism” este ridicol şi înseamnă terorism intelectual, deoarece în acest fel este ameninţată şi redusă la tăcere orice încercare de a susţine o dezbatere liberă şi deschisă. Avem nevoia urgentă de a înţelege că felul în care a fost creat Statul Israel acum peste o jumătate de secol, poartă sămânţa conflictelor violente care se amplifică în Orientul Mijlociu. Trebuie să ne bazăm opiniile şi punctele de vedere pe adevărul istoric şi nu pe mit şi propagandă. Trebuie să înţelegem care sunt adevăratele obiective ale sionismului internaţional în întreaga lume, cât şi în Argentina şi regiunea noastră. De fapt, un efect moralizator deosebit l-ar avea în Argentina şi în alte ţări dacă asociaţiile şi conducătorii comunităţilor evreieşti ar adopta o poziţie publică fără echivoc condamnând atacurile barbare împotriva Palestinei şi Libanului.

Întrebarea nr.3: De ce sioniştii insistă să acuze de “anti-semitism” pe oricine critică Israelul şi sionismul?

Să vorbim de anti-semitism în zilele noastre ar fi absurd şi absolut ipocrit. “Semit/ă” este o categorie lingvistică astfel denumită şi folosită de intelectuali din sec. XIX ca germanul Wilhelm Marr şi filosofii francezi Edouard Renan şi contele Arthur de Gobineau pentru a diferenţia “semiţii” de “arieni”. Vor sioniştii de astăzi să inceapă să vorbească din nou despre “arieni”? Cu greu ne-ar veni să credem că o asemenea prostie ar putea fi rostită în mod serios în secolul 21!

Dacă sioniştii insistă să vorbească despre “anti-semitism”, atunci va trebui amintit faptul că şi natiunile arabe sunt tot “semite”, întrucât şi ei sunt descendenţii lui Şem, fiul cel mare al biblicului Noe.

În mod clar, dacă sioniştii insistă să declame “flagelul anti-semitismului”, atunci trebuie să înţeleagă că adevăratul “anti-semitism” de astăzi este persecuţia sângeroasă a palestinienilor, irakienilor şi libanezilor (în cea mai mare parte “semiţi”) aflaţi în mâinile forţelor invadatoare ale Statelor Unite, Marii Britanii şi Israelului ai căror conducători sunt “arieni” în cea mai mare parte: Ehud Olmert, Ariel Sharon, Benjamin Netanyahu, George W.Bush, Tony Blair, Dick Cheney, ca să-i numim doar pe câţiva, sunt de decendenţă ariană, întrucât nu există absolut nici o asemănare între ei şi “semiţii” săraci şi suferinzi…

Întrebarea nr. 4: De ce sioniştii martirizează Gaza şi pe palestinieni?

În 1989 lumea s-a eliberat de ruşinosul Zid al Berlinului. Doar câţiva ani mai târziu, Statul Israel l-a înlocuit cu şi mai ruşinosul Zid din Gaza, înalt de 8 metri şi lung de sute de kilometri, cu punctele sale de control militarizate, gardurile de sârmă ghimpată şi soldaţi înarmaţi pâna-n dinţi trăgând asupra civililor şi umilind în mod constant populaţia palestiniană. Israelul a transformat Fâşia Gaza într-un imens lagăr de concentrare care găzduieşte o jumătate de million de civili care trăiesc încarceraţi fără apă, sau cu foarte puţină, fără canalizare, electricitate, locuri de muncă, şcoli sau spitale, fără apărare în faţa ocupanţilor sionişti. Cu siguranţă, conducătorii israelieni au învăţat multe din Auschwitz şi ghetoul din Varşovia…

Întrebarea nr. 5: Se aşteaptă israelienii ca palestinienii şi libanezii să nu se apere nicicum împotriva atacurilor lor?

Doar statele naţionale suverane pot avea forţe armate regulate (ex.Israel, SUA, Marea Britanie şi Argentina, ca să numim doar câteva). Totuşi Palestinei nu-i este permis să aibă un stat naţional suveran, deci palestinienii nu au altă opţiune decât să susţină forţe armate neregulate insurgente, ca Hamas, pentru a se răzbuna pe Israel. După ani de invazie şi ocupaţie israeliană şi a altor naţiuni, Libanului nu i s-a dat şansa de a-şi construi un stat naţional suveran, deci libanezilor nu le-a rămas altă opţiune de apărare decât să susţină miliţiile neregulate insurgente Hezbollah.

Cu siguranţă, atât Hamas cât şi Hezbollah primesc arme şi susţinere din Siria şi Iran… Însă Israelul n-a primit o susţinere enormă şi arme din partea Statelor Unite ale Americii? Nu este Israelul singura putere nucleară din Orientul Mijlociu care posedă arme de distrugere în masă, mulţumită celor aproximativ 400 de bombe atomice pe care cu generozitate i le-a cedat Statele Unite?

De fapt, observând comportamentul nebunesc actual al Israelului în regiune, întrebarea cheie pe care ar trebui să ne-o punem ar fi: putem avea încredere în Israelul care deţine acest extrem de puternic şi periculos arsenal nuclear? Comunitatea internaţională n-ar trebui sa dezarmeze Israelul ca o modalitate de promovare a păcii mondiale?

Popoarele palestinian şi libanez AU DREPTUL la auto-aparare împotriva terorismului de stat la care sunt supuse de către Israel. În situaţia lor disperată, îi putem înţelege făcând ceea ce le stă în putiinţă pentru a se apăra, iar pentru mulţi palestinieni şi libanezi în disperarea lor crescândă, aceasta include şi sprijinirea Hamas şi Hezbollah.

Să fim cinstiţi: dacă Hamas şi Hezbollah ar disparea peste noapte, ce soluţie ar adopta Israelul şi Statele Unite pentru pacea în Orientul Mijlociu? Ei ne-au arătat în mod constant că nu au niciuna, pentru că pacea nu este un obiectiv nici pentru Israel nici pentru S.U.A., nici nu se numără printre interesele geopolitice extinse a vreuneia dintre aceste ţări.

În ceea ce priveşte terorismul, Statele Unite, Marea Britanie şi Israelul au etichetat atât Hamas-ul cât şi Hezbollah-ul drept “organizaţii teroriste”. Ar trebui, totuşi, să ne amintim ca Forţele de Apărare Israeliene (armata israeliană) a luat naştere în 1948 din patru organizaţii teroriste sioniste de frunte: Hagganah, Stern Gang, Irgun şi Zvai Leumi. Aceste grupări teroriste au fost responsabile efectiv de mii de asasinate, atât înainte cât şi după crearea Statului Israel, incluzând masacrul civililor din satul Deir Yassin care a dus la expulzarea a milioane de palestinieni în 1948, asasinarea, tot în 1948, a mediatorului O.N.U. pentru Palestina, contele Folke de Bernadotte (pusă la cale de gruparea de gherilă Stern Gang, condusă de Yitzhak Shamir, fost premier al Israelului), atacul terorist cu bombă din 1947 de la hotelul King David din Ierusalim, care găzduia Înaltul Comandament Militar Britanic (executat de gruparea de gherilă condusă de Menachem Begin, tot fost prim-ministru israelian). Acest ultim atac a creat un precedent al metodelor teroriste folosite în cele două atacuri cu bombă din Argentina (vezi Întrebarea nr. 10 de mai jos). Prin urmare, în privinţa terorismului avem doar două opţiuni: fie toate aceste grupări – Hamas, Hezbollah şi armata israeliană – să fie privite ca “forţe de apărare”, fie să fie toate etichetate ca “organizaţii teroriste”.

Întrebarea nr.6: De ce refuză sioniştii investigarea şi dezbaterea publică a aşa-numitului “Holocaust” într-o manieră echilibrată şi obiectivă?

Aceasta a devenit astăzi o problemă-cheie, deoarece o înţelegere adecvată a Holocaustului ne-ar da indicii clare atât ale originii conflictului din Orientul Mijlociu cât şi a multor evenimente importante de după al doilea război mondial care au condus la instaurarea “Noii Ordini Mondiale” de care suferă astăzi societatea noastră globalizată. Există o mişcare revizionistă crescândă în cercurile academice europene şi americane care susţine că nu a fost demonstrat cu certitudine că într-adevăr au murit 6 milioane de evrei în Germania nazistă şi Austria în timpul celui de-al doilea război mondial. Investigaţii serioase asupra acestei probleme sunt încă subiect tabu în zilele noastre în cea mai mare parte a lumii occidentale iar în unele ţări ca Franţa, Canada şi Austria, asemenea investigaţii sunt obstrucţionate de către legislaţie, în urma presiunii sioniste. De ce le este atât de teamă? Poate pentru că în urma unor investigaţii serioase şi obiective din punct de vedere istoric s-ar putea demonstra că cifra de şase milioane n-ar fi adevărată?

Autorul evreu american Norman Finkelstein, în cartea sa Industria Holocaustului, publicată în 2002, demonstrează cu claritate cum a fost inventat şi folosit “mitul Holocaustului” de către Statul Israel pentru a-şi atrage susţinerea finaciară şi politică din partea Statelor Unite, a aliaţilor săi importanţi şi a sectoarelor cheie din diaspora evreiasca din întreaga lume.

Ca argument la ceea ce susţinem este faptul că timp de mai mulţi ani, pe când Polonia se afla sub dominaţie sovietică, la muzeul de la Auschwitz era expusă o placă comemorativă care amintea vizitatorilor că “patru milioane de evrei” au fost asasinaţi aici până în 1945, aceasta alimentând două treimi din “mitul celor şase miloane”. Cu toate acestea, după căderea Zidului Berlinului şi democratizarea Poloniei, acea placă a fost scoasă şi înlocuită cu una nouă care spune că “aici au murit 1.500.000 de oameni”. Unde sunt atunci cele şase milioane ale Holocaustului ?

Întrebarea nr.7: Cum explică sioniştii sprijinul necondiţionat pe care S.U.A. îl acordă sionismului internaţional şi Statului Israel?

Cred ca pentru a pricepe cu claritate ceea ce se întâmplă astăzi în lume trebuie să înţelegem şi să acceptăm că guvernul Statelor Unite este dirijat de forţele sionismului internaţional. Doar în acest fel poate fi înţeles sprijinul necondiţionat, permanent şi nelimitat acordat de S.U.A. Israelului. Fostul premier israelian Ariel Sharon a reflectat acest lucru cu elocvenţă atunci când în timpul unei furtunoase şedinţe de cabinet de la sfârşitul anului 2003 i-a spus lui Shimon Peres ca nu trebuie să se îngrijoreze de reacţia S.U.A. faţă de agesiunea Israelului împotriva palestinienilor deoarece “noi (israelienii) controlăm Statele Unite şi americanii ştiu asta foarte bine” (citat din ziarul israelian Ha’aretz, publicat şi în Argentina de către scriitorul evreu Juan Gelman în cotidianul “Pagina 12” din Buenos Aires, 4 decembrie 2003).

Această extrem de periculoasă problemă de dimensiuni globale a fost abordată recent într-un raport publicat de Universitatea Harvard în martie 2006 de către profesorul John Mearsheimer şi decanul şcolii guvernamentale “John F.Kennedy” al Universităţii Harvard, Stephen Walt care descrie “lobby-ul israelian şi politica externă a S.U.A”.
Ambii autori demonstrează cu mare convingere influenţa politică şi financiară pe care lobby-urile pro-sioniste şi pro-israeliene, precum A.I.P.A.C. (Comitetul de Acţiune Politică Americano-Israelian) o exercită astfel încât au reuşit să direcţioneze politica externă a Statelor Unite împotriva interesului naţional al poporului american cu scopul de a acorda prioritate interesului naţional a unei ţări străine: Statul Israel.

Acest factor-cheie al politicii externe a Statelor Unite este atât de evident şi flagrant încât chiar fostul consilier pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski şi-a exprimat sprijinul pentru Mearsheimer şi Walt, spunând că ei servesc interesul public prin evidenţierea acestei probleme.

De asemenea, am putea să menţionăm şi alte grupuri de presiune foarte puternice şi influente cum ar fi Organizaţia Sionistă Mondială, Congresul Mondial Evreiesc, Liga Anti-Defăimare (controlată de Loja Masonică B’Nai B‘Rith) şi PNAC - Proiectul pentru Noul Secol American, ai căror intelectuali de frunte activează în administraţia Bush sau au o influenţă asupra ei, incluzând responsabilii oficiali pentru distrugerea Irakului şi pentru sprijinul necondiţionat pe care SUA îl acordă Israelului: Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Colin Powell, Condoleeza Rice, Lewis Libby, Robert Zollick, James Baker III şi Elliot Abrams ca să numim doar câţiva dintre cei mai puternici.

Întrebarea nr.8: Este bine ca lumea să fie dominată de către mici minorităţi?

Într-un site oficial israelian (Agenţia Evreiască pentru Israel) şi în diferite site-uri aparţinând diferitelor organizaţii evereieşti din Statele Unite totalul populaţiei evreieşti din întreaga lume este estimat la aproximativ 16 milioane de persoane (din care aproximativ 200.000 sunt rezidenţi în Argentina). Aceasta indică în mod evident faptul că numărul membrilor comunităţilor evreieşti din lume este foarte redus, adică doar 0,2 % din totalul populaţiei lumii, estimat la 6,5 miliarde de locuitori (şi 0,5% din populaţia de 39 de milioane a Argentinei).

Nu este antidemocratic ca nişte minorităţi atât de mici să aibă atâta putere mondială ?

Întrebarea nr.9: De ce sionişti mint în mod sistematic în legătura cu cauza crizei actuale din Orientul Mijlociu?

Evenimentele tragice din Liban şi Palestina au fost chipurile încordate din cauză că Israelul a spus că Hamas şi Hezbollah au “răpit” trei dintre soldaţii săi în Gaza şi respectiv la frontiera cu Libanul (unele rapoarte spun chiar că erau în interiorul Libanului). Aceasta este o stupizenie, deoarece soldaţii combatanţi nu pot fi “răpiţi”; doar civilii pot fi răpiţi. Soldaţii combatanţi pot fi capturaţi sau chiar ucişi de către inamic, dar nu “răpiţi”…

Cu toate acestea, Israelul, Statele Unite şi mass-media globală, finanţată şi controlată de aceleaşi cercuri financiare internaţionale care astăzi conduc “Noua Ordine Mondială” repetă mereu că acei trei soldaţi israelieni au fost “răpiţi”…
Un vechi dicton spune că “atunci când izbucneşte războiul prima victimă este adevărul…”.

Operaţiunile de război psihologic sunt parte a strategiei internaţionale sionisto-americane, care include inocularea fricii faţă de atacuri majore cu bombă şi anthrax. Însăşi evenimentele tragice de la 11 septembrie din Statele Unite, 11 martie din Madrid şi 7 iulie din Londra trebuie să fie clarificate în mod corect întrucât există probe ”de montaj” care arată că sunt semne evidente ale trucurilor murdare, reminiscenţe ale terorii cu “armele de distrugere în masă din Irak” din 2002 şi 2003. Cu toate acestea, mass-media supusă şi liderii importanţi ai lumii folosesc aceasta pentru a incrimina lumea musulmană şi pentru a justifica brutala discriminare şi agresiune pe plan mondial împotriva adepţilor islamului.

Întrebarea nr.10: Argentina. De ce nu este investigată filiera ISRAELIANĂ ca prima suspectă în cazul celor două atacuri cu bombă împotriva ambasadei Israelului (1992) şi a sediului Asociaţiei Comunităţilor Evreieşti AMIA (1994) din Buenos Aires?

Conform prestigiosului jurnal evreiesc anti-sionist “Forward” care apare la New York, guvernul Statelor Unite a făcut presiuni crescute asupra guvernului argentinian pentru a lansa ideea (evident falsă) a unei “filiere iraniene” răspunzătoare de cele două atacuri cu bombă. Serviciile secrete Mossad si CIA cu colaborarea guvernelor argentiniene au încercat fără succes să fabrice o aşa-zisă “filieră iraniană”. Au mers până într-acolo încât unul dintre judecătorii federali - Juna Jose Galeano - care ancheta unul din cazuri să mituiască un suspect cheie (Dl.Telledin) cu suma de 400.000 dolari astfel încât să acuze poliţia locală de implicare şi să-i autorizeze găsirea rădăcinilor până la Hezbollah, Siria şi Iran.

Ceea ce ne îngrijorează pe mulţi dintre argentinieni este faptul că guvernul pro-sionist al preşedintelui argentinian Nestor Kirchner cedează unor asemenea presiuni şi sfârşeşte prin a da Statelor Unite şi Israelului “motive” pentru atacarea Hezbollahului, Siriei şi Iranului, astfel ţara noastră fiind implicată în războiul criminal pe care sionismul internaţional îl duce împotriva lumii musulmane… Şi marea majoritate a argentinienilor sunt evident împotriva acestor lucruri!

În contextul acestor evenimente, Argentina are nevoie de investigarea mult mai plauzibilei ipoteze a implicării unei filiere ISRAELIENE în cele două atacuri cu bombă care au avut loc într-o perioadă de luptă acerbă pentru putere în Israel dusă între o facţiune mai moderată care vroia sa pună în practică întelegerile de la Oslo (Partidul Muncii, condus de Yitzhak Rabin) şi fundamentaliştii de extremă dreapta care cred doar în sfinţenia Eretz Israelului forjat de expansiunea militară imperială.

Lupta internă a culminat în noiembrie 1995, când primul ministru pacifist Rabin a fost împuşcat pe o stradă israeliană NU de către un terrorist musulman, NU de către un neo-nazist fanatic, ci de către Yigal Amir “un tânăr militant sionist israelian”, apropiat de o mişcare de extremă dreapta a coloniştilor israelieni şi de Shin-Beth, serviciul intern de securitate israelian. Mai târziu, comisia oficială Shamgar care investiga asasinarea lui Rabin a concluzionat că Shin-Beth-ului îi revine un mare grad de responsabilitate, chiar şi pentru neglijenţa în protejarea primului ministru.

Odată cu asasinarea lui Rabin s-a deschis calea preluării guvernului israelian de către zeloţi ca Benjamin Netanyahu, Ehud Barak, Ariel Sharon, Ehud Olmert şi acoliţii lor din partidele fundamentaliste şi de extremă dreapta Likud şi Kadima…

Insistăm: A venit vremea unei dezbateri riguroase şi serioase cu privire la probleme fundamentale ale originii conflictului violent din Orientul Mijlociu. Doar când ADEVĂRUL va prevala, baia de sânge a sutelor de mii de musulmani din Orientul Mijlociu va avea un sfârşit. Pentru că ACESTA este adevăratul Holocaust de care suferă lumea de astăzi, şi aceasta se întâmplă acum şi aici!

Cf. sursa in limba spaniola.