Prezentăm o cronologie a principalelor date din istoria contemporană a palestinienilor, dinaintea alegerilor legislative din 25 ianuarie 2006.
1891 – primul protest al notabililor Ierusalimului (al-Quds) adresat puterii otomane împotriva imigraţiei evreieşti şi a cumpărării de pământuri.
1897 – primul congres zionist la Bâle proclamă că "obiectivul final al zionismului este crearea pentru poporul evreu a unui cămin în Palestina".
1913 – primul congres naţionalist arab cere Parisului autonomia pentru provinciile arabe ale imperiului otoman.
Mai 1916 – acordurile secrete Skyes-Picot organizează viitorul partaj al teritoriilor. Libanul şi Siria revin Franţei, Irakul şi Transiordania Marii Britanii, Palestina trecând sub administraţie internaţională.
2 noiembrie 1917 – secretarul britanic al Foreign Office, Arthur Balfour, promite liderilor zionişti un "Cămin naţional evreiesc" în Palestina.
1918 – armata engleză ocupă totalitatea ţării plasată sub administraţie militară.
Februarie 1919 – o conferinţă de pace reunită la Paris refuză arabilor independenţa. Primul congres palestinian de la Ierusalim refuză stabilirea unui cămin naţional evreiesc în Palestina.
1921 – conferinţa de la Cairo: Transiordania beneficiază de o administraţie autonomă.
1929 – răzmeriţe arabe la Ierusalim şi în Palestina fac sute de morţi.
1936-1939 – revolta arabă împotriva mandatului britanic este zdrobită de Londra, care limitează totuşi imigraţia evreiască şi promite crearea unui stat palestinian.
29 noiembrie 1947 – Naţiunile Unite decretează partajarea Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab, din momentul expirării mandatului britanic, în 15 mai 1948 (rezoluţia 181). Lumea arabă respinge această decizie.
14 mai 1948 – proclamarea statului Israel, împotriva căruia armatele arabe intră în război. La sfârşitul conflictului, în 13 ianuarie 1949, mai mult de 400 de sate arabe au fost rase de pe faţa pământului iar 700.000 de mii de palestinieni se refugiază în Cisiordania, în Gaza şi în ţările arabe vecine.
Aprilie 1950 – Iordania anexează Cisiordania. Regele Abdallah este asasinat un an mai târziu în Ierusalimul de Est de un palestinian. Fâşia Gaza este sub administraţie militară egipteană.
28 mai 1964 – după crearea, la Cairo, a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP), Consiliul Naţional Palestinian (CNP) adoptă în Ierusalimul de Est o Cartă în care declară lupta armată împotriva statului evreiesc.
Iunie 1967 – războiul de Şase zile, în urma căruia Israelul ocupă Ierusalimul de Est, Cisiordania şi Fâşia Gaza.
22 noiembrie 1967 – rezoluţia 242 a ONU, respinsă de arabi, afirmă "inadmisibilitatea achiziţiei de teritorii prin război şi necesitatea de a lucra pentru o pace justă şi durabilă permiţând fiecărui stat din regiune să trăiască în securitate".
21 martie 1968 – 400 de combatanţi ai OLP, susţinuţi de armata iordaniană, rezistă unui atac israelian împotriva unei baze din Karameh în Iordania. Palestinienii fac din această bătălie un simbol al rezistenţei lor.
4 februarie 1969 – Yasser Arafat este ales preşedinte al Comitetului Executiv al OLP.
10 decembrie 1969 – ONU recunoaşte existenţa "poporului palestinian".
16-22 septembrie 1970 – tensiunile dintre OLP şi Iordania conduc la înfruntări sângeroase. "Septembrie negru" face mai mult de 3.000 de morţi. OLP se repliază în Liban.
12 iunie 1972 – OLP aprobă crearea unui stat "în fiecare parte din Palestina eliberată".
13 noiembrie 1974 – la ONU, unde apare cu o ramură de măslin şi cu un pistol, Arafat obţine pentru OLP un loc de observator.
Iunie 1982 – Israelul invadează Libanul până la Beyruth şi constrânge OLP să se replieze în Tunis. Această plecare este urmată în septembrie de masacrele taberelor de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila.
9 decembrie 1987 – începutul Intifadei, răscoală palestiniană împotriva ocupaţiei israeliene din teritorii, care va dura timp de 6 ani.
13 septembrie 1993 – după mai multe luni de negocieri secrete la Oslo, Israelul şi OLP se recunosc mutual şi semnează o Declaraţie de Principii lansând autonomia palestiniană în vederea unei reglări permanente. Primul-ministru israelian Iţak Rabin şi Arafat îşi strâng mâna.
5 mai 1994 – începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzută pentru cinci ani.
1 iulie 1994 – Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian şi crează la Gaza Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.
4 noiembrie 1995 – asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.
20 ianuarie 1996 – după evacuarea de către Israel a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.
14 decembrie 1998 – vizită istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.
11-25 iulie 2000 – după patru ani de impas, negocierile de la Camp David dintre Arafat şi primul-ministru Ehud Barak sunt un nou eşec.
28 septmbrie – începutul celei de-a doua Intifada după vizita lui Ariel Şaron, şef al opoziţiei, pe esplanada Moscheilor din Ierusalim. [Este vorba de Moscheia Al-Aqsa si de Domul Stâncii, sanctuarul în care Profetul Muhammad a făcut călătoria al-mirâj. – n. tr.]
3 decembrie 2001 – începutul blocadei împotriva lui Arafat la Ramallah.
29 martie 2002 – construirea unui "zid" între Israel şi Cisiordania, pentru a împiedica, după Israel, inflitrarea de kamikaze.
24 iunie – preşedintele George W. Bush le cere palestinienilor să-şi schimbe conducătorul.
30 aprilie 2003 – lansarea Foii de drum, planul de pace internaţională.
11 septembrie – Israelul adoptă decizia de principiu de a se "debarasa" de Arafat.
18 decembrie – Şaron dezvăluie un "plan de separare" de palestinieni. În februarie 2004 anunţă apropiata dezmembrare a coloniilor din Gaza.
22 martie 2004 – lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin, şeful spiritual al Hamas.
11 noiembrie – decesul lui Arafat la Paris.
9 ianuarie 2005 – Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie – întâlnire Abbas-Şaron la Ierusalim.
15-23 august – Israelul evacuează cele 21 de implantaţii din Gaza şi 4 colonii izolate din Cisiordania.
12 septembrie – sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.
1 ianuarie 2006 – sfârşitul armistiţiului vizând atacurile împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006 – alegeri legislative: Hamas obţine majoritatea absolută cu 76 de locuri, contra Fatah (43 de locuri).
Cf. versiunea franceză.
joi, iulie 13, 2006
miercuri, iulie 12, 2006
Războiul unilateral (de Uri Avnery)
Asta este. Mâine meciurile Cupei Mondiale vor lua sfârşit. Îi vom putea felicita pe noii campioni şi le vom ura arrivederci sau au revoir, depinde de situaţie.
Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.
Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?
“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.
Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.
Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.
Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.
Un război trebuie să aibă un scop.
Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?
Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.
Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.
Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.
Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.
Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.
Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”
Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.
Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”
De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.
Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.
Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.
În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.
Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.
Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.
Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.
Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.
O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.
Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.
Cum se vor sfârşi toate astea?
Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)
Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.
Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.
Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?
Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.
8.7.06
Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele
http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/
http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm
http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm
http://www.palestineblogs.org/
Acum publicul se poate reîntoarce la chestiuni mai puţin importante, ca de exemplu uciderile zilnice şi distrugerile, soldatul capturat, lansarea de rachete Qassam şi orice altceva aflat în legătură cu invazia noastră din Gaza.
Definiţia corectă a operaţiunii punde deja o problemă. Şeful Comandamentului de Sud al Israelului, generalul Yoav Gallant, vorbeşte de “război”, la fel şi mass-media. Chiar aşa?
“Războiul” este o situaţie clară, delimitată de legi internaţionale. El are loc între inamici, care sunt obligaţi să respecte reguli de bază.
Dar guvernul Israelului susţine că nu se confruntă cu un inamic cu drepturi, ci cu “terorişti”, “criminali” şi “bande”. Iar aceştia, desigur, nu au drepturi.
Într-un război, există “prizonieri de război”. Acest concept poate fi atribuit caporalului Gilad Şalit, care a fost luat prizonier într-o acţiune militară, la fel ca şi luptătorilor palestinieni care sunt deţinuţi de noi. Dar guvernul nostru îl defineşte pe Şalit ca fiind “răpit” iar pe prizonierii palestinieni ca fiind criminali.
Se pare că din nou creierul evreiesc inventează concepte (după cum zicea odată un popular cântec israelian). După Retragerea Unilaterală şi Pacea Unilaterală, avem acum un Război Unilateral. Un război în care o parte (cea mai puternică) se bucură de toate drepturile decurgând din starea de beligeranţă, în timp ce cealaltă (cea mai slabă) parte nu are nici un drept.
Un război trebuie să aibă un scop.
Ca şi invazia lui George Bush în Iraq, invazia lui Ehud Olmert în Gaza are un scop care se schimbă în fiecare zi.
G
A început ca o operaţiune menită să-l salveze pe caporalul Şalit. Cum poate cineva să elibereze un soldat care a fost luat prizonier de organizaţii subterane, ale căror localizari sunt necunoscute? Cum îl poate cineva elibera utilizând forţa fără să-i pună în pericol viaţa?
Armata are o soluţie – aceeaşi soluţie pe care o are pentru fiecare problemă: desfăşurarea masivă de forţe. Dacă am putea să cucerim, să pulverizăm, să ucidem şi să distrugem din ce în ce mai mult, ar veni momentul în care poporul palestinian n-ar mai fi capabil să reziste suferinţei şi ar cere luptătorilor necunoscuţi să-l elibereze pe soldatul capturat. Necondiţionat. Acesta ar putea fi numit “Principiul lui Harris”. În al doilea război mondial, mareşalul aviaţiei britanice, Arthur Harris (supranumit “Bomber Harris”) a promis să îngenuncheze Germania în urma transformării oraşelor ei în ruine. Germanii au vorbit de “atacuri teroare”. Într-unul dintre ele, oraşul Dresda, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din Germania, totul a fost ras la nivelul solului. În imensa conflagraţie, între 35.000 şi 100.000 de civili au ars de vii (a fost imposibilă numărarea victimelor după ploaia de foc). Dar, în pofida promisiunii lui Harris, moralul Germaniei nu a intrat în colaps. Germania s-a predat numai după ce ultima casă a fost cucerită de infanterie.
Populaţia palestiniană nici ea nu intră în colaps, în ciuda situaţiei îngrozitoare. Ea cere, aproape în unanimitate, să nu fie eliberat soldatul israelian dacă nu are loc o eliberare a “prizonierilor de război palestinieni”.
Aşadar, în locul eliberării prizonierului, a apărut un nou scop: împiedicarea lansărilor de noi rachete Qassam.
Pare simplu. N-avem decât să ocupăm zonele de unde pot fi lansate rachete spre Sderot şi Aşkelon. Dar această misiune este de natură sisifică. Operaţiunea poate conduce doar la o reducere temporară a lansărilor. Dar chiar şi comandanţii militari ai operaţiunii sunt de acord că lansarea de rachete va fi reluată, probabil într-o cadenţă crescută, în momentul în care armata se va retrage. Aproape nimeni nu vrea ca armata să rămână acolo. Publicul israelian are suficientă experienţă pentru a nu-şi permite să fie atras din nou în “mlaştina Gaza”.
Ministrul locuinţelor, Şitret, cunoaşte un remediu – întoarcerea în Gaza “chiar şi de o mie de ori”. Ministrul apărării Pereţ vorbeşte despre “un preţ enorm care va fi smuls palestinienilor” – un preţ atât de îngrozitor încât palestinienii înşişi vor alunga echipele care lansează rachete Qassam. Acestea sunt opiniile şefului statului major. În locul lui “Bomber Harris”, îl avem pe “Distrugătorul Haluţ”. Nu din întâmplare, amândoi au ieşit din rândurile Forţelor Aeriene.
Dacă stoparea permanentă a rachetelor Qassam nu este posibilă, ce scop a mai rămas pentru război? Doar unul – ştrangularea guvernului palestinian. A se vedea “Principiul lui Harris.”
Ca fiecare eveniment din cei 120 de ani de de conflict zionisto-palestinian, şi acesta a intrat în conştiinţele celor două popoare în mod diferit.
Pentru cei mai mulţi dintre israeliene, acesta este un nou capitol din lungul război împotriva “terorismului palestinian”. Din nou bravii noştri soldaţi sunt obligaţi să înfrunte josnicii criminali palestinieni, al căror scop este să ne arunce în mare. Din nou ne luptăm “pentru că nu este de ales”. Aşa ca în celebra butadă lansată cândva de Iţak Şamir: “Arabii sunt aceiaşi arabi, iar marea este aceeaşi mare!”
De cealaltă parte, este un act de rezistenţă eroică şi cei mai buni dintre ei se află împotriva unui inamic rău şi lipsit de scrupule. Una dintre cele mai puternice arme din lumă, echipată cu cele mai perfecţionate arme, s-a desfăşurat împotriva unei mâini de luptători neantrenaţi cu arme primitive. Avioane de luptă, elicoptere cu arme automate, tancuri grele, artilerie, rachete lansate de pe nave maritime, buldozere blindate şi binocluri cu infraroşii – toate acestea împotriva unor Kalaşnikovuri şi RPG-uri (arme uşoare anti-tanc). Massada palestiniană.
Lupta dintre miliţiile palestiniene dă naştere unei noi unităţi împotriva inamicului comun. Deja la începuturile operaţiunii, Ismail Haniyeh (Hamas) era de acord cu Mahmud Abbas (Fatah) să accepte “documentul prizonierilor”, care recunoaşte de facto Israelul în interiorul Graniţei Verzi (Green Line). Acum, în focul luptei, membrii Fatah li se alătură zgomotos luptătorilor Hamas în rezistenţa împotriva invadatorului, iar resturile influenţei lui Abbas se ofilesc.
Dacă guvernul Israelului îşi duce la bun sfârşit ameninţările publice de a-l omorâ pe primul-ministru palestinian şi pe miniştrii său, Hamas va ieşi şi mai puternic din asta. Locul martirilor va fi ocupat cu noi lideri dintre luptători, iar palestinienii vor strânge rândurile în spatele lor.
În Israel, s-a petrecut opusul – operaţiunea poate doborâ guvernul care a pornit-o. Proiectorul crud al crizei aruncă o lumină puternică asupra membrilor săi – şi această lumină nu este câtuşi de puţin complezentă. Se pare că printre ei nu se află nici măcar o singură persoană care să fie mai mult decât un politician îmbătrânit.
Ehud Olmert însuşi vorbeşte de moarte politică. Bâlbâielile sale nesfârşite încep să irite – cu atât mai mult cu cât nu conţin nimic altceva decât clişeele goale ale anilor ’50: “Nu ne vom supune şantajului”, “Terorismul nu va învinge”, “Inamicul vrea să ne anihileze”, “Criminalii nu vor fi iertaţi”, “Avem o armată minunată”, “Braţul nostru este lung”, etc. etc.
Amir Pereţ repetă sloganele cele mai sângeroase sloganuri ale celor mai răi dintre predecesorii săi. N-a mai rămas nimic din liderul pentru care votam ieri abia, cel care avea să săvârşească o revoluţie socială, să schimbe priorităţile naţionale, să taie drastic bugetul militar, să aducă pacea mai aproape. Tot ce a mai rămas e un purtător de cuvânt (şi nici măcar cel mai strălucit) al şefului statului-major. Dacă magazinul meu, Haolam Hazet, ar fi încă în circulaţie, ar include săptămâna asta cu siguranţă o caricatură arătând un papagal cocoţat pe unul din umerii lui Dan Haluţ.
Tipi Livni, care a atras atât de multe speranţe, pur şi simplu a dispărut. Ea nu are nici un rol în această dramă. Nu are nimic de zis, în afara celor mai banale platitudini. Ca şi Olmert, apare drept ceea ce este: un politician de dreapta care calcă pe urmele tatălui ei de dreapta.
Adevăratul conducător al Israelului este Dan Haluţ, un pilot de vânătoare care vede lumea prin gaura pe unde aruncă bombele. Singurul său competitor este şeful Serviciilor Secrete, Yuval Diskin. Şefii armatei şi al Mossadului decid între ei viitorul statului Israel. Olmert este, în cel mai bun caz, arbitru.
O curiozitate: numele nu au nimic în comun cu natura posesorilor lor. Ehud (“plăcut”, în ebraică) îşi pierde popularitatea. Pereţ (“nonconformistul”) nu este nonconformist în raport cu vechea politică de securitate. Livni (“alb”) justifică fapte negre. Iar Haluţ (“pionier”) cu siguranţă nu conduce spre ceva nou.
Dar cel mai curios nume aparţine comandantului acestor operaţiuni, generalul Gallant. În limbile europene, “gallant” înseamnă în egală măsură brav şi cavaler.
Cum se vor sfârşi toate astea?
Cred că în final nu va fi nici o alternativă pentru a obţine eliberarea soldatului altfel decât procedând la un schimb de prizonieri. Ai noştri vor trâmbiţa încununarea operaţiunii cu o mare victorie, pentru că palestinienii vor trebui să se satisfacă cu un număr mai mic de prizonieri eliberaţi decât au cerut la început. Palestinienii vor clama şi ei o victorie glorioasă, pentru că Israelul va elibera prizonieri după toate frazele sforăitoare începând cu “Niciodată…” (Aşa cum s-a spus: niciodată să nu spui niciodată.)
Dacă vrem, eliberarea soldatului ar putea fi combinată cu un pachet mai solid: un armistiţiu mutual, oprirea lansării de rachete Qassam, în schimbul unei retrageri complete din Fâşia Gaza, terminarea “execuţiilor la distanţă” şi eliberarea liderilor Hamas recent arestaţi.
Un armistiţiu scurt poate conduce la unul lung şi la pornirea unui dialog serios.
Este guvernul Olmert capabil de asta, după toate toate fanfaronadele arogante pe care le-a debitat? Sunt membrii săi cel puţin interesaţi într-o astfel de deschidere, după ce s-au raliat politicii de “Convergenţă Unilaterală” şi anexării de teritorii?
Probabil că nu. Pe de altă parte, opinia publică israeliană ar putea învăţa o lecţie din rezultatele “retragerii unilaterale” şi ale acestui război unilateral. Mişcarea pentru pace israeliană poate ajuta împlinirii acestui scop.
8.7.06
Acest text a fost preluat de nenumărate site-uri, redau câteva dintre ele
http://anjameulenbelt.sp.nl/weblog/2006/07/09/a-one-sided-war/
http://www.commondreams.org/views06/0709-25.htm
http://www.scoop.co.nz/stories/HL0607/S00113.htm
http://www.palestineblogs.org/
luni, iulie 10, 2006
Zionism - transfer şi apartheid (1) (de Dr. Mahmud Muharib)
"Trebuie să fie clar că nu este loc pentru două popoare în această ţară... Singura soluţie este ca pământul Israelului, cel puţin pământul occidental al Israelului, să fie fără arabi. Nu există în această privinţă soluţii de mijloc. Nu sunt alte metode în afara transferului (expulzării) arabilor de aici în ţările vecine, transferul tuturor... Nu trebuie să rămână nici un sat, nici un trib, toţi trebuie să fie transferaţi spre Irak şi Siria, şi chiar la est de Iordan. Pentru a executa acest obiectiv, ne trebuie mulţi bani. După transfer, ţara va putea să integreze milioane de fraţi de-ai noştri şi soluţia evreiască va avea în sfârşit o finalitate." (Iosif Weitz, 9 decembrie 1940)
Scopul acestui studiu este analizarea atitudinilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în privinţa a ceea ce zioniştii numesc "problema demografică". În acest cadru, studiul nostru se va apleca asupra soluţiilor propuse de conducătorii şi teoreticienii zionismului pentru rezolvarea acestei "probleme" care s-au concretizat în politica de transfer şi punerea sa în practică pe teren. Acest studiu ne va conduce la privirea îndeaproape a elementelor care l-au condus pe Şaron la adoptarea instituţiei apartheid-ului în teritoriile palestiniene.
Rădăcinile ideii de transfer
Rădăcinile ideii de a alunga poporul arab palestinian din patria sa sunt cele ale fundamentului zionismului. Această idee aparţine mişcării zioniste, a însoţit evoluţia proiectului zionist în Palestina încă de la sfârşitul secolului trecut (sec. XIX) până azi. Scopurile esenţiale ale zionismului n-ar fi putut să se realizeze fără expulzarea masivă a tuturor, sau a majorităţii, palestinienilor din Palestina. Simpla prezenţă a poporului palestinian în ţara sa reprezintă o contradicţie fundamentală cu zionismul şi scopurile sale în Palestina. Pentru a înţelege asta, trebuie să ne oprim asupra scopurilor zionismului.
Cercetătorii, fie că sunt adepţi, fie că sunt opozanţi ai zionismului, sunt de acord că scopurile esenţiale ale mişcării zioniste sunt reprezentate de următoarele repere: întâi de toate, negarea a ceea ce zioniştii numesc "exil" şi adunarea "diasporei" evreieşti din lume în Palestina şi împrejurimile ei; apoi, crearea unui stat evreiesc în Palestina şi împrejurimile ei; în cele din urmă, acest stat ar trebui să fie refugiul securităţii evreilor.
Dacă Palestina ar fi fost un pământ nelocuit, sau dacă părinţii zionismului ar fi găsit o regiune nelocuită în lume, mişcarea zionistă n-ar fi fost confruntată cu probleme care să se opună atingerii ţelului ei. Căci ar fi fost posibil, mai ales datorită răspândirii antisemitismului în Europa, să se transporte evreii, sau pe unii dintre ei, spre ţara dorită. Dar, cum era imposibil să se găsească o regiune pe acest pământ care să fie nelocuită, mişcarea zionistă a început să-şi execute obiectivele în Palestina, instaurând concomitent o viziune oficială şi formală, secretă sau declarată, care neagă prezenţa palestinienilor şi încearcă, în fapte şi în mod neoficial, să alunge acest popor "inexistent".
Principiul refuzului "exilului" şi al adunării evreilor din "diaspora" este în totală contradicţie cu prezenţa poporului arab palestinian în ţara sa. Din această cauză, a fost adoptată politica expulzării celor care existau, fie dispersându-i pe palestinieni, fie dezrădăcinându-i din locurile lor de baştină. La fel cum principiul formării unui stat evreiesc în Palestina şi-n împrejurimi fuse şi este în contradicţie cu aspiraţiile poporului palestinian în privinţa fondării unui stat independent în Palestina. În consecinţă, mişcarea zionistă s-a sprijinit pe negarea dreptului palestinienilor de a-şi fonda un stat în ţara lor, Palestina. În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv al zionismului, care este de a face din statul evreiesc un refugiu al securităţii pentru toţi evreii, din el rezultă negarea unui loc al securităţii pentru palestinieni şi transformarea majorităţii palestinienilor în refugiaţi trăind într-o insecuritate permanentă.
Contrariul altor mişcări colonialiste, scopul principal al mişcării zioniste nu era exploatarea populaţiei autohtone în calitate de sursă de mână de lucru ieftină şi în calitate de piaţă pentru produsele sale. Conducătorii zionişti concluzionaseră că adoptarea unei asemenea forme de colonialism nu ar conduce la un stat evreiesc ci la un stat în care coloniştii evrei ar fi o minoritate în fruntea societăţii, în timp ce palestinienii, care ar fi păturile inferioare ale societăţii, ar reprezenta majoritatea populaţiei, ceea ce ar constitui, pe termen lung, un pericol pentru proiectul zionist. Din această cauză conducătorii zionişti au acţionat în direcţia "debarasării" de palestinieni, şi a expulzării lor în afara Palestinei. Trebuie amintit că zioniştii, şi mai cu seamă "moderaţii" dintre ei, au evitat, în cea mai mare parte a timpului, să utilizeze termenul "expulzare", căci poartă trăsăturile sălbăticiei şi a violenţei, înlocuindu-l cu termeni având aceeaşi semnificaţie, dar care devin acceptabili, precum "transport", "schimb de populaţie", "reimplantare" şi "uşurare a densităţii populaţiei".
Opinii ale teoreticienilor zionişti
Trasând liniile principale ale programului zionist care viza să fondeze statul în Palestina şi împrejurimile ei, fondatorul mişcării zioniste, Theodore Herzl a scris în 1879, în memoriile sale, în legătură cu atitudinea mişcării faţă de arabii palestinieni: "Vom încerca să transportăm păturile cele mai sărace dincolo de frontiere, în linişte, fără să facem valuri, furnizându-le locuri de muncă în statele în care vor fi transportaţi. Dar nu le vom acorda locuri de muncă în ţara noastră." (Operele lui Théodore Herzl, (ebraică), Tel Aviv, 21 iunie 1897, volumul I.)
Ceea ce a scris Herzl în jurnalul său, calm şi fără precipitare, fără a cita termenul "arabi" sau "palestinieni", a fost exprimat impetuos de Yisrael Zengwill, unul dintre primii săi colaboratori. În 1897, Zengwill a vizitat Palestina şi a observat situaţia, remarcând prezenţa poporului arab palestinian. Şi, plecând de la ideea că Palestina şi împrejurimile ei trebuie să fie o ţară în exclusivitate pentru evrei, a chemat la expulzarea palestinienilor prin forţă. A indicat, într-unul din discursurile sale publice, la New York, că "pământul Israelului este locuit de arabi".
A adăugat : "Trebuie să ne pregătim de expulzarea ţării prin forţa armelor, aşa cum au făcut părinţii noştri cu triburile care trăiau în ele, dacă nu, ne vom găsi în faţa unei probleme, reprezentată de prezenţa unei populaţii străine, numeroase, majoritar musulmane, care s-a obişnuit să ne dispreţuiască de generaţii. Azi, noi nu reprezentăm decât 12% din ansamblul populaţiei, şi nu posedăm decât 2%, doar, din pământuri."
Atitudinea zionistă ostilă şi chemând la expulzarea arabilor nu s-a limitat la Herzl şi Zengwill, ea a fost în egală măsură împărtăşită de curentul zionist de stânga. Un an după fundarea mişcării zioniste, Nahman Sirkin, a publicat în 1898 un pamflet purtând titlul Chestiunea evreiască şi statul evreu socialist, care a pus bazele "zionismului socialist", curent care a dirijat mişcarea zionistă în anii ’30 şi care a fondat şi lărgit statul evreiesc în perioada următoare.
Abordând chestiunea mijloacelor de urmat pentru realisarea obiectivelor zionismului şi fondarea statului evreiesc, Sirkin propune transferul arabilor palestinieni spre statele vecine. El cere zioniştilor contactarea popoarelor supuse puterii turceşti, să colaboreze cu ei pentru a-i elibera de sub opresiune. Iar după eliberarea de sub puterea turcească, "va avea loc un schimb de populaţie în mod paşnic, divizând ţara pe baza naţionalităţii. Iar pământul Israelului care nu este suprapopulat, şi în care evreii constituie aproape 10% din populaţie, trebuie să fie golit pentru ei." (Sirkin, Opere, ebraică, vol I, Tel aviv, 1939).
Borkhov, cealaltă axă a curentului zionist de stânga, a împărtăşit cu Sirkin neglijenţa în privinţa palestinienilor arabi şi negarea sa în legătură cu drepturile lor naţionale în Palestina. În 1906, Borkhov publică patru articole având ca titlu Programul nostru, care au contribuit la dezvoltarea bazelor teoretice a ceea ce fuse numit "zionismul socialist". Dacă Borkhov nu cerea expulzarea palestinienilor, cum a propus-o colegul său, el le-a neglijat prezenţa şi i-a "evacuat" din Palestine şi din drepturile lor naţionale. Palestinienii, după Borkhov, "nu vor rezista proiectului zionist", căci "sunt lipsiţi de orice structură economică şi civilizaţională independentă, sunt divizaţi şi împărţiţi... ei nu constituie un popor". Mai mult, "ştiu să se adapteze cu o mare facilitate, şi rapid, cu o civilizaţie mai avansată decât a lor, care le vine din exterior". Borkhov concluzionează că "palestinienii, cu timpul, vor fi integraţi, economic şi civilizaţional, în sânul coloniilor evreieşti, şi în consecinţă, nu vor constitui o preoblemă arabă în interiorul statului evreiesc" (Borkhov, Opere, ebraică, vol I, 1955).
Toţi conducătorii şi teoreticienii mişcării zioniste fură unanimi, şi mai ales în cursul primelor decenii ale secolului XX, în ignorarea poporului palestinian, în neglijarea prezenţei sale şi a drepturilor sale naţionale asupra ţării lor. Această ignoranţă şi neglijenţă au atins un asemenea nivel încât scriitorul şi gânditorul evrei Isaac Ipstein a fost obligat să lanseze un strigăt de alarmă, ceea ce l-a plasat în situaţie minoritară şi l-a expus unui atac virulent din partea conducătorilor colonişti zionişti. În 1906, Ipstein a scris un articol în ziarul evreiesc din Palestina, având ca titlu Chestiunea necunoscută în care critică violent politica şi practicile mişcării zioniste faţă de palestinieni, şi mai cu seamă mijloacele prin care îi deposedau de pământuri şi-i expulzau pe palestinieni. El a criticat cu virulenţă conducătorii zionişti care "se preocupă de chestiuni înalte" în timp ce "situaţia care există în Palestina, muncitorii săi, ţăranii săi, stăpânii săi reali, n-a fost ridicată nici în practică, nici în teorie", şi asta pentru că liderii zionişti neagă că "există în această ţară un popor întreg care vieţuieşte în ea de sute de ani, şi care n-are nici o intenţie să plece în altă parte" (Ipstein, Chestiunea necunoscută, 1907).
Tentativa infructuoasă a lui Ipstein fuse o căutare a conştiinţei pierdute şi o punere în gardă adresată coloniştilor zionişti asupra neglijării arabilor, fapt ce ar conduce la rezultate ale căror consecinţe ar fi dezastruoase, dar a fost primită cu mânie de către colonişti, mai ales că Ipstein nu ezistase să laude calităţile arabilor. Mai mulţi scriitori şi conducători zionişti i-au răspuns, considerând ideile sale un pericol naţional, şi proclamându-şi din nou ataşamentul faţă de obiectivele zioniste vizând constituirea unei majorităţi evreieşti şi o "patrie naţională" în Palestina.
În acest climat, Arthur Rubin prezintă comitetului executiv al mişcării zioniste, ca urmare a unei călătorii efectuate în Palestina în 1907, un plan în care propune formarea unei majorităţi evreieşti în mai multe regiuni ale Palestinei, urmată de conectarea între ele prin intermediul coloniilor.
Consecinţele declaraţiei Balfour
Declaraţia Balfour, precum şi instaurarea mandatului britanic, au întărit poziţia mişcării zioniste, mai ales cea care consta în ignorarea prezenţei palestinene şi negarea drepturilor naţionale ale autohtonilor. Declaraţia Balfour a făcut promisiunea fondării unui « stat naţional » pentru evrei în Palestina, ignorând drepturile naţionale ale poporului arab palestinian, care reprezintă majoritatea absolută a populaţiei ţării.
Max Nordau, a cărui influenţă era mare în sânul mişcării zioniste şi care era braţul drept al lui Herzl, fuse primul care a formulat atitudinea zionismului faţă de arabii palestinieni după declaraţia Balfour. În cursul celor trei ani care au urmat declaraţiei, Nordau a enunţat principiile de bază pe care mai târziu Jabotinsky, fondator al mişcării revizioniste, le-a dezvoltat mai târziu. Nordau a chemat la întărirea şi dezvoltarea colonizării zioniste în Palestina, îndepărtând şi izolând populaţia autohtonă. El a distins între nivelul practic pe care mişcarea zionistă trebuie să-l aplice faţă de palestinieni şi între poziţia de principiu asupra suveranităţii în Palestina şi în împrejurimi. Pe plan practic, Nordau a încercat să-i calmeze pe palestinieni "asigurându-i" asupra faptului că zionismul nu vizează să-i dezrădăcineze, pentru a evita mobilizarea lor împotriva proiectului zionist. În privinţa poziţiei de principiu, Nordau a insistat cu foarte multă fermitate asupra faptului că evreii aveau un drept istoric şi suveranitatea asupra Palestinei. Iar pentru a realiza acest "drept istoric", ceea ce înseamnă suveranitatea evreiască asupra pământului palestinian, el a făcut apel la aducerea a mai mult de jumătate de milion de colonişti evrei, imediat, în Palestina, astfel încât evreii să devină majoritari în această ţară, adăugând că "atâta vreme cât evreii nu constituie majoritatea, în Palestina şi împrejurimi, « dreptul lor istoric » şi suveranitatea asupra ţării vor fi întotdeauna obiect de interogaţie." (Poziţiile lui Nordau sunt explicate în Operele sale, vol IV, al-Quds, 1962).
Cf. versiunea franceză.
Scopul acestui studiu este analizarea atitudinilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în privinţa a ceea ce zioniştii numesc "problema demografică". În acest cadru, studiul nostru se va apleca asupra soluţiilor propuse de conducătorii şi teoreticienii zionismului pentru rezolvarea acestei "probleme" care s-au concretizat în politica de transfer şi punerea sa în practică pe teren. Acest studiu ne va conduce la privirea îndeaproape a elementelor care l-au condus pe Şaron la adoptarea instituţiei apartheid-ului în teritoriile palestiniene.
Rădăcinile ideii de transfer
Rădăcinile ideii de a alunga poporul arab palestinian din patria sa sunt cele ale fundamentului zionismului. Această idee aparţine mişcării zioniste, a însoţit evoluţia proiectului zionist în Palestina încă de la sfârşitul secolului trecut (sec. XIX) până azi. Scopurile esenţiale ale zionismului n-ar fi putut să se realizeze fără expulzarea masivă a tuturor, sau a majorităţii, palestinienilor din Palestina. Simpla prezenţă a poporului palestinian în ţara sa reprezintă o contradicţie fundamentală cu zionismul şi scopurile sale în Palestina. Pentru a înţelege asta, trebuie să ne oprim asupra scopurilor zionismului.
Cercetătorii, fie că sunt adepţi, fie că sunt opozanţi ai zionismului, sunt de acord că scopurile esenţiale ale mişcării zioniste sunt reprezentate de următoarele repere: întâi de toate, negarea a ceea ce zioniştii numesc "exil" şi adunarea "diasporei" evreieşti din lume în Palestina şi împrejurimile ei; apoi, crearea unui stat evreiesc în Palestina şi împrejurimile ei; în cele din urmă, acest stat ar trebui să fie refugiul securităţii evreilor.
Dacă Palestina ar fi fost un pământ nelocuit, sau dacă părinţii zionismului ar fi găsit o regiune nelocuită în lume, mişcarea zionistă n-ar fi fost confruntată cu probleme care să se opună atingerii ţelului ei. Căci ar fi fost posibil, mai ales datorită răspândirii antisemitismului în Europa, să se transporte evreii, sau pe unii dintre ei, spre ţara dorită. Dar, cum era imposibil să se găsească o regiune pe acest pământ care să fie nelocuită, mişcarea zionistă a început să-şi execute obiectivele în Palestina, instaurând concomitent o viziune oficială şi formală, secretă sau declarată, care neagă prezenţa palestinienilor şi încearcă, în fapte şi în mod neoficial, să alunge acest popor "inexistent".
Principiul refuzului "exilului" şi al adunării evreilor din "diaspora" este în totală contradicţie cu prezenţa poporului arab palestinian în ţara sa. Din această cauză, a fost adoptată politica expulzării celor care existau, fie dispersându-i pe palestinieni, fie dezrădăcinându-i din locurile lor de baştină. La fel cum principiul formării unui stat evreiesc în Palestina şi-n împrejurimi fuse şi este în contradicţie cu aspiraţiile poporului palestinian în privinţa fondării unui stat independent în Palestina. În consecinţă, mişcarea zionistă s-a sprijinit pe negarea dreptului palestinienilor de a-şi fonda un stat în ţara lor, Palestina. În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv al zionismului, care este de a face din statul evreiesc un refugiu al securităţii pentru toţi evreii, din el rezultă negarea unui loc al securităţii pentru palestinieni şi transformarea majorităţii palestinienilor în refugiaţi trăind într-o insecuritate permanentă.
Contrariul altor mişcări colonialiste, scopul principal al mişcării zioniste nu era exploatarea populaţiei autohtone în calitate de sursă de mână de lucru ieftină şi în calitate de piaţă pentru produsele sale. Conducătorii zionişti concluzionaseră că adoptarea unei asemenea forme de colonialism nu ar conduce la un stat evreiesc ci la un stat în care coloniştii evrei ar fi o minoritate în fruntea societăţii, în timp ce palestinienii, care ar fi păturile inferioare ale societăţii, ar reprezenta majoritatea populaţiei, ceea ce ar constitui, pe termen lung, un pericol pentru proiectul zionist. Din această cauză conducătorii zionişti au acţionat în direcţia "debarasării" de palestinieni, şi a expulzării lor în afara Palestinei. Trebuie amintit că zioniştii, şi mai cu seamă "moderaţii" dintre ei, au evitat, în cea mai mare parte a timpului, să utilizeze termenul "expulzare", căci poartă trăsăturile sălbăticiei şi a violenţei, înlocuindu-l cu termeni având aceeaşi semnificaţie, dar care devin acceptabili, precum "transport", "schimb de populaţie", "reimplantare" şi "uşurare a densităţii populaţiei".
Opinii ale teoreticienilor zionişti
Trasând liniile principale ale programului zionist care viza să fondeze statul în Palestina şi împrejurimile ei, fondatorul mişcării zioniste, Theodore Herzl a scris în 1879, în memoriile sale, în legătură cu atitudinea mişcării faţă de arabii palestinieni: "Vom încerca să transportăm păturile cele mai sărace dincolo de frontiere, în linişte, fără să facem valuri, furnizându-le locuri de muncă în statele în care vor fi transportaţi. Dar nu le vom acorda locuri de muncă în ţara noastră." (Operele lui Théodore Herzl, (ebraică), Tel Aviv, 21 iunie 1897, volumul I.)
Ceea ce a scris Herzl în jurnalul său, calm şi fără precipitare, fără a cita termenul "arabi" sau "palestinieni", a fost exprimat impetuos de Yisrael Zengwill, unul dintre primii săi colaboratori. În 1897, Zengwill a vizitat Palestina şi a observat situaţia, remarcând prezenţa poporului arab palestinian. Şi, plecând de la ideea că Palestina şi împrejurimile ei trebuie să fie o ţară în exclusivitate pentru evrei, a chemat la expulzarea palestinienilor prin forţă. A indicat, într-unul din discursurile sale publice, la New York, că "pământul Israelului este locuit de arabi".
A adăugat : "Trebuie să ne pregătim de expulzarea ţării prin forţa armelor, aşa cum au făcut părinţii noştri cu triburile care trăiau în ele, dacă nu, ne vom găsi în faţa unei probleme, reprezentată de prezenţa unei populaţii străine, numeroase, majoritar musulmane, care s-a obişnuit să ne dispreţuiască de generaţii. Azi, noi nu reprezentăm decât 12% din ansamblul populaţiei, şi nu posedăm decât 2%, doar, din pământuri."
Atitudinea zionistă ostilă şi chemând la expulzarea arabilor nu s-a limitat la Herzl şi Zengwill, ea a fost în egală măsură împărtăşită de curentul zionist de stânga. Un an după fundarea mişcării zioniste, Nahman Sirkin, a publicat în 1898 un pamflet purtând titlul Chestiunea evreiască şi statul evreu socialist, care a pus bazele "zionismului socialist", curent care a dirijat mişcarea zionistă în anii ’30 şi care a fondat şi lărgit statul evreiesc în perioada următoare.
Abordând chestiunea mijloacelor de urmat pentru realisarea obiectivelor zionismului şi fondarea statului evreiesc, Sirkin propune transferul arabilor palestinieni spre statele vecine. El cere zioniştilor contactarea popoarelor supuse puterii turceşti, să colaboreze cu ei pentru a-i elibera de sub opresiune. Iar după eliberarea de sub puterea turcească, "va avea loc un schimb de populaţie în mod paşnic, divizând ţara pe baza naţionalităţii. Iar pământul Israelului care nu este suprapopulat, şi în care evreii constituie aproape 10% din populaţie, trebuie să fie golit pentru ei." (Sirkin, Opere, ebraică, vol I, Tel aviv, 1939).
Borkhov, cealaltă axă a curentului zionist de stânga, a împărtăşit cu Sirkin neglijenţa în privinţa palestinienilor arabi şi negarea sa în legătură cu drepturile lor naţionale în Palestina. În 1906, Borkhov publică patru articole având ca titlu Programul nostru, care au contribuit la dezvoltarea bazelor teoretice a ceea ce fuse numit "zionismul socialist". Dacă Borkhov nu cerea expulzarea palestinienilor, cum a propus-o colegul său, el le-a neglijat prezenţa şi i-a "evacuat" din Palestine şi din drepturile lor naţionale. Palestinienii, după Borkhov, "nu vor rezista proiectului zionist", căci "sunt lipsiţi de orice structură economică şi civilizaţională independentă, sunt divizaţi şi împărţiţi... ei nu constituie un popor". Mai mult, "ştiu să se adapteze cu o mare facilitate, şi rapid, cu o civilizaţie mai avansată decât a lor, care le vine din exterior". Borkhov concluzionează că "palestinienii, cu timpul, vor fi integraţi, economic şi civilizaţional, în sânul coloniilor evreieşti, şi în consecinţă, nu vor constitui o preoblemă arabă în interiorul statului evreiesc" (Borkhov, Opere, ebraică, vol I, 1955).
Toţi conducătorii şi teoreticienii mişcării zioniste fură unanimi, şi mai ales în cursul primelor decenii ale secolului XX, în ignorarea poporului palestinian, în neglijarea prezenţei sale şi a drepturilor sale naţionale asupra ţării lor. Această ignoranţă şi neglijenţă au atins un asemenea nivel încât scriitorul şi gânditorul evrei Isaac Ipstein a fost obligat să lanseze un strigăt de alarmă, ceea ce l-a plasat în situaţie minoritară şi l-a expus unui atac virulent din partea conducătorilor colonişti zionişti. În 1906, Ipstein a scris un articol în ziarul evreiesc din Palestina, având ca titlu Chestiunea necunoscută în care critică violent politica şi practicile mişcării zioniste faţă de palestinieni, şi mai cu seamă mijloacele prin care îi deposedau de pământuri şi-i expulzau pe palestinieni. El a criticat cu virulenţă conducătorii zionişti care "se preocupă de chestiuni înalte" în timp ce "situaţia care există în Palestina, muncitorii săi, ţăranii săi, stăpânii săi reali, n-a fost ridicată nici în practică, nici în teorie", şi asta pentru că liderii zionişti neagă că "există în această ţară un popor întreg care vieţuieşte în ea de sute de ani, şi care n-are nici o intenţie să plece în altă parte" (Ipstein, Chestiunea necunoscută, 1907).
Tentativa infructuoasă a lui Ipstein fuse o căutare a conştiinţei pierdute şi o punere în gardă adresată coloniştilor zionişti asupra neglijării arabilor, fapt ce ar conduce la rezultate ale căror consecinţe ar fi dezastruoase, dar a fost primită cu mânie de către colonişti, mai ales că Ipstein nu ezistase să laude calităţile arabilor. Mai mulţi scriitori şi conducători zionişti i-au răspuns, considerând ideile sale un pericol naţional, şi proclamându-şi din nou ataşamentul faţă de obiectivele zioniste vizând constituirea unei majorităţi evreieşti şi o "patrie naţională" în Palestina.
În acest climat, Arthur Rubin prezintă comitetului executiv al mişcării zioniste, ca urmare a unei călătorii efectuate în Palestina în 1907, un plan în care propune formarea unei majorităţi evreieşti în mai multe regiuni ale Palestinei, urmată de conectarea între ele prin intermediul coloniilor.
Consecinţele declaraţiei Balfour
Declaraţia Balfour, precum şi instaurarea mandatului britanic, au întărit poziţia mişcării zioniste, mai ales cea care consta în ignorarea prezenţei palestinene şi negarea drepturilor naţionale ale autohtonilor. Declaraţia Balfour a făcut promisiunea fondării unui « stat naţional » pentru evrei în Palestina, ignorând drepturile naţionale ale poporului arab palestinian, care reprezintă majoritatea absolută a populaţiei ţării.
Max Nordau, a cărui influenţă era mare în sânul mişcării zioniste şi care era braţul drept al lui Herzl, fuse primul care a formulat atitudinea zionismului faţă de arabii palestinieni după declaraţia Balfour. În cursul celor trei ani care au urmat declaraţiei, Nordau a enunţat principiile de bază pe care mai târziu Jabotinsky, fondator al mişcării revizioniste, le-a dezvoltat mai târziu. Nordau a chemat la întărirea şi dezvoltarea colonizării zioniste în Palestina, îndepărtând şi izolând populaţia autohtonă. El a distins între nivelul practic pe care mişcarea zionistă trebuie să-l aplice faţă de palestinieni şi între poziţia de principiu asupra suveranităţii în Palestina şi în împrejurimi. Pe plan practic, Nordau a încercat să-i calmeze pe palestinieni "asigurându-i" asupra faptului că zionismul nu vizează să-i dezrădăcineze, pentru a evita mobilizarea lor împotriva proiectului zionist. În privinţa poziţiei de principiu, Nordau a insistat cu foarte multă fermitate asupra faptului că evreii aveau un drept istoric şi suveranitatea asupra Palestinei. Iar pentru a realiza acest "drept istoric", ceea ce înseamnă suveranitatea evreiască asupra pământului palestinian, el a făcut apel la aducerea a mai mult de jumătate de milion de colonişti evrei, imediat, în Palestina, astfel încât evreii să devină majoritari în această ţară, adăugând că "atâta vreme cât evreii nu constituie majoritatea, în Palestina şi împrejurimi, « dreptul lor istoric » şi suveranitatea asupra ţării vor fi întotdeauna obiect de interogaţie." (Poziţiile lui Nordau sunt explicate în Operele sale, vol IV, al-Quds, 1962).
Cf. versiunea franceză.
sâmbătă, iulie 08, 2006
Despre utilitatea băilor de sânge (de Roger Nab'aa)
Acest eseu a fost publicat în Revista de Studii Palestiniene, nr. 2, iarna 1982.
“Moartea unui om este o tragedie, dispariţia a mii de oameni este statistică.” (Stalin)
Culmea ororii nu a fost doar în aceste cadavre – în sutele şi sutele de cadavre de femei, de bătrâni, de tineri şi de copii masacraţi, violentaţi, terorizaţi, mutiliaţi, tăiaţi în bucăţi, explodaţi, aruncaţi în plină stradă, striviţi sub ruinele caselor şi în gropile comune. Oroare este mai ales în aceste băi de sânge neîntrerupte care din 1945 (de când proiectul zionist de creare a unui stat evreiesc în Palestina a început să prindă contur şi consistenţă) jalonează istoria acestuia. În această violenţă continuă care ordonează şi comandă relaţia acestui stat cu palestinienii.
Să nu ne înşelăm. Baia de sânge de la Sabra-Şatila nu este un accident. Şi chiar dacă s-ar demonstra că soldaţii evrei ai armatei Israelului nu au fost amestecaţi în mod direct, este clar că guvernul Israelului este moralmente şi în mod direct responsabil pentru ea, pentru că a dorit-o (pentru a cruţa viaţa soldaţilor evrei a armatei israeliene) sau n-a vrut nici s-o împiedice nici s-o oprească – atunci când presimţea (poate nu clar, ca pe o dorinţă secretă, opacifiată de dorinţa ardentă refulată de a o vedea realizată) urmarea tragică. Aruncarea responsabilităţii în exclusivitate asupra miliţiilor creştine, sub pretextul că numai ele (sau unele dintre ele) au fost amestecate în mod direct, este de neconceput.
Această baie de sânge nu este un accident. Statul zionist al Israelului îi poartă responsabilitatea, întrucât această baie de sânge, ca toate celelalte băi de sânge care jalonează istoria statului zionist Israel, îşi are originea în violenţa ascunsă care defineşte, de la începuturile sale, raportul care leagă acest stat de palestinieni.
În noaptea din 9 spre 10 aprilie 1948, satul Deir Yasîn cade în mâinile teroriştilor din Irgun şi din Stern. Urmează o baie de sânge. “Atunci când masacrul luă sfârşit, autorităţile evreieşti se străduiră să împiedice o inspecţie imparţială. Un poliţist va semnala moartea unui singur arab (palestinian)… Totuşi, în 10 aprilie Crucea Roşie internaţională avea să descopere şi să numere cadavrele a 254 de bărbaţi, femei şi copii.” (Jacques de Reynier, A Jérusalem un drapeau flottait sur la ligne de feu, Neuchâtel, éd. de la Baconnière, 1950 (1).)
Deir Yasîn, cea mai spectaculoasă baie de sânge. Un model arhetipal. Cea mai absurdă în egală măsură, cea mai aberantă aparent, pentru că “Deir Yasîn era unul din rarele sate arabe (palestiniene) ale cărui locuitori refuzaseră voluntarilor arabi străini permisiunea de a folosi amplasamentul lor ca bază pentru a conduce operaţiuni împotriva axei vitale care deservea Ierusalimul. Cu această ocazie, colaboraseră cu Agenţia evreiască.” (John Kimche, istoriograf zionist, Seven Fallen Pillars, London, Secker and Warburg, 1950 (2)) Fraţii Findley adaugă în ziarul lor, Labor Action, din 27 decembrie 1948, că “sătenii aveau un acord de non-agresiune cu coloniile evreieşti care îi înconjurau” şi pe care îl respectaseră scrupulos (3).
Atunci de ce Deir Yasîn?
M. Begin, pe atunci şef al Irgun (principalul vinovat pentru masacrul de la Deir Yasîn) şi prim-ministru al statului zionist Israel în momentul băii de sânge de la Sabra-Şatila, insistă în cartea sa The Revolt Story of the Irgun (Schuman, N. Y., 1951) asupra faptului că efectul lui Deir Yasîn fu decisiv în ceea ce priveşte fuga arabilor (palestinieni) din Haifa: “Legenda lui Deir Yasîn ne ajută în mod deosebit în salvarea Tiberiadei şi cucerirea Haifei. [după ce am dat asaltul împotriva Haifei] Toate forţele evreieşti începură să avanseze în Haifa ca un cuţit în unt. Arabii (palestinienii) începură să fugă înnebuniţi strigând “Deir Yasîn” (4).”
Iată efectul imediat. O retorică a terorii în serviciul unei întreprinderi de expulzare masivă a palestinienilor de pe pământul lor. Or Deir Yasîn nu este un accident, nici un fapt excepţional, izolat, sau o întreprindere unică în genul ei. În noaptea din 30 spre 31 decembrie 1947, o forţă militară grupând primul batalion din Palmach şi “Brigada Carmel”, plasată sub conducerea lui Haim Avinoam, atacă satul Balad al-Şeic. “În această operaţiune, mai mult de şaizeci de duşmani (palestinieni) fură omorâţi în casele lor. Unităţile de atac penetraseră în sat şi trecură imediat la acţiune în interiorul caselor. Din cauza intensităţii focului în camere, fu imposibilă cruţarea femeilor şi a copiilor.” (Ha Sefer Ha-Palmach, Tel-Aviv, Ha Kibbutz Ha-Meuchad, 1955 (5).) În noaptea din 14 spre 15 februarie 1948, o forţa militară a celui de-al treilea batalion din Palmach efectuează un raid asupra satului Sasa. În cursul acestei operaţiuni, care fu mult timp considerată ca un model al genului din cauza calităţii execuţiei sale, douăzeci de case vor fi dinamitate peste locuitorii lor. Aproape şaizeci de palestinieni fură ucişi, cei mai mulţi femei şi copii. (Arieh Yitzhaqi, Yediot Aharonot, 14 avril 1972 (6).) În 22 aprilie 1948, evreii atacă Haifa, puţin după miezul nopţii, ocupând străzile şi imobilele. Cinzeci de palestinieni îşi evacuează femeile şi copiii spre zona portului pentru a-i trimite la Saint-Jean-d´Acre. În plin exod, refugiaţii palestinieni sunt atacaţi de avanposturile evreieşti: o sută de palestinieni vor fi atunci omorâţi şi alţi două sute răniţi. (The Times, 23 avril 1948, et Major R. D. Wilson, Cordon and Search : With 6th Airborne Division in Palestine, Aldershot, Gale and Polen, 1949 (7)). Bombardamentul masiv şi sistematic al oraşului Jaffa seamănă panica printre locuitorii palestinieni ai oraşului care încep să-l abandoneze pe mare şi pe uscat. Exodul lor va fi accelerat de dimensiunea nemaiauzită şi fără precedent pe care o vor lua jefuirea şi distrugerea caselor lor de către forţele de asalt evreieşti. (John Kimche, op. cit. (8)) În 12 decembrie 1947, 14 decembrie 1947, 20 decembrie 1947, 29 decembrie 1947, 19 ianuarie 1948, 10 februarie 1948, 20 februarie 1948, 13 martie 1948, 5 aprilie 1948, 12 aprilie 1948, 16 aprilie 1948, 20 aprilie 1948, 25 aprilie 1948, 28 aprilie 1948, 11 şi 12 iulie 1948… (lista nu este deloc exhaustivă) oraşele şi satele palestiniene (Qazaza, Jaffa în mai multe rânduri, Tannoura, Tireh, Kfar Husseinia, Haïfa în mai multe rânduri, Sarafand, Kolonia, Abou Shusha, Saris, Biddu, Lod, Bayt Surik...) sunt bombardate, ocupate, distruse, jefuite, locuitorii lor palestinieni omorâţi, masacraţi, supravieţuitorii evacuaţi, vânaţi, expulzaţi (9).
Nu, baia de sânge de la Deir Yasîn nu fu un accident. Căci paralel cu efectul imediat căutat, este un altul, originar şi fundamental. Evocând fuga palestinienilor de pe pământul lor, “doctorul Weizmann îmi vorbi cu emoţie de această «miraculoasă simplificare a sarcinii Israelului»”, raportează ambasadorul Statelor Unite James G. Mac Donald (activ propagandist zionist) în cartea sa My Mission in Israel, 1948-1951 (Simon and Schuster, N. Y., 1951 (10).) “Această fugă, comentează Hal Draft, fu primită ca un «miracol», şi nu doar de Haim Weizmann. Ca toţi oamenii pioşi, aceşti zionişti nu se dădeau în lături când era vorba să ajute la realizarea unui miracol". În 1 august, Moşe Şarett, ministru al afacerilor externe, declara că “exodul din 1948 constituie unul din aceste cataclisme care, după experienţa a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, schimbă cursul istoriei. În timp ce soldaţii israelieni îi alungau din casele lor pe arabii (palestinienii) nevinovaţi, guvernul explica deja clar că va trece multă apă pe sub poduri înainte ca refugiaţii să se poată întoarce” (11). Aşadar, acesta esfe efectul permanent: o strategie de masacre colective – de băi de sânge – în serviciul principiului fondator al zionismului. Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ.
Până în 1948, anul proclamării statului zionist Israel, nimeni, nici evreii (cu excepţia câtorva spirite lucide, printre care se numără de exemplu Nathan Şofsi (12), nici lumea occidentală n-au putut recunoaşte în aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a civililor – prin care se defineşte o baie de sânge – nişte băi de sânge. Amintirea Holocaustului (pentru că trebuie să-l numim astfel (13)), sanctifica poporul evreu şi făcea această violenţă acceptabilă (14). Cauţiunea şi statutul de Popor Martir, în propriii ochi şi cei ai lumii occidentale, sacraliza originile statului zionist al Israelului şi-i legitima acţiunile: “Interesele statului Israel se confundau atunci cu cele ale Moralei şi ale Dreptului. El încarna triumful Valorilor Universale asupra tenebrelor nihilismului în care Holocaustul plonjase Umanitatea.” Prin comparaţie, palestinienii nu cântăreau mare lucru în memoria acestor locuri (Palestina) şi a acestei istorii (occidentale). Ei nu fură obiectul unui genocid. Ci al altceva. La fel de radical deşi diferit: al unui alt proces, al unui proces sociocidar, “acceptabil” şi dus la îndeplinire în condiţii extreme. Un sociocid totalitar ale cărui băi de sânge constituie mijlocul privilegiat.
Şi de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doar că spre anii ’50, o polemică violentă se angajă în armata şi societatea Israelului. Miza ei: “Armata era divizată şi criticată. Trecerea spre o armată de ocupaţie şi un corp expediţionar punitiv era dificilă. Când ziare ca Haaretz şi Al-Hamishmar criticau armata, asa însemna că o parte din armată critica armata. (15)” Curentul extremist – care apăra tocmai această transformare a “Tsahalului” în armată de ocupaţie şi în corp expediţionar punitiv, având ca figuri eroice pe Ben Gurion, Menahem Begin, Moşe Dayan, Ariel Şaron – avu câştig de cauză. În 14 şi 15 octombrie 1953, un detaşament israelian, estimat la jumătate din efectivul unui batalion (faimoasa unitate 101), atacă satul iordanian Qibiya, explodează patruzeci şi una de case şi o şcoală, apoi asasinează cu sânge rece patruzeci şi doi de bărbaţi, femei şi copii (Commander E. H. Hutchinson, Violent Truce : A Military Observer Looks at the Arab-Israeli Conflict, 1951-1955, London, John Calder, 1956 (16)).
Qibiya, placă turnantă în politica israeliană a băilor de sânge. Prima “mare operaţiune” a unităţii 101 (creată în august 1953 – adică cu o lună şi jumătate înaintea acestei “operaţiuni exemplare” – de Moşe Dayan, pe atunci şef de stat-major, şi comandată de Ariel Şaron, ministru al apărării în momentul masacrului de la Sabra-Şatila). O operaţiune care trebuia să inaugureze un nou stil de luptă scrie Eli Lobel (17). “Operaţiunea de la Qibiya trebuia să se distingă de celelalte operaţiuni prin scopul şi repercusiunea sa. Era o operaţiune ambiţioasă care depăşea tot ceea ce se făcu în trecut: dinamitarea a zeci de case la Qibiya. Trebuia să se şteargă odată pentru totdeauna amintirea înfrângerilor suferite de Tsahal în operaţiunile de represalii, citim în istoria oficioasă a paraşutiştilor. Şaizeci şi nouă de civili arabi (palestinieni) îşi găsiră moartea sub dărâmăturile caselor lor (18).”
De la Deir Yasîn la Qibiya, ce s-a schimbat: strategia băilor de sânge s-a instituţionalizat. Dacă în 1948, în perioada Deir Yasîn, conducerea recunoscută a mişcării zioniste putea arunca responsabilitatea unor asemenea acte de violenţă, teroare şi masacrare a civililor asupra “organizaţiilor dizidente” (Irgun, Stern…) şi să le condamne, în mod ipocrit (19), afirmându-şi poziţia morală şi de principiu care nu le tolerează nici nu le admite, în anii ’50, în perioada Qibiya, atunci când armata Israelului însăşi trebuia să execute “operaţiunile mizerabile”, nu mai era cum să le condamne. Desigur, în faţa ororii suscitate de afacerea Qibiya, şi având în vedere faptul că “o parte a armatei şi a liderilor politici, precum şi majoritatea populaţiei nu erau gata să accepte asemenea operaţiuni… David Ben Gurion se văzu forţat, într-un discurs radiotelevizat din 19 octombrie 1953, să nege responsabilitatea armatei.” (20)
Dar cu timpul, bazându-se pe statutul său de Popor Martir, statul Israel îşi redobândi liniştea conştiinţei. Noua linie de acţiune violentă, impusă de “activişti” (în ciuda vehementelor proteste)… se impuse rapid în toată armata (21). Şi cu timpul o legendă de eroism se ţesu în jurul unităţii 101, şi “Tsahal” revendică oficial responsabilitatea pentru baia de sânge de la Qibiya (22). În 29 octombrie 1956, cu o zi înainte de campania din Sinai, armata Israelului impusese o interdicţie de circulaţie în toate satele palestiniene situate în apropierea frontierei egiptene, printre care şi satul Kafr Kassem. “În cursul conversaţiei, colonelul Şadmi specifică comandantului Melinky că interdicţia de circulaţie trebuia să fie respectată de această dată cu rigoare şi impusă viguros, nu prin arestări, ci prin deschiderea focului. Adăugă: «mai degrabă un mort (după unele versiuni «câţiva morţi») decât dureri de cap legate de arestări»” (23). Melinky ceru lămuriri lui Şadmi în privinţa sorţii sătenilor care munceau în afara satelor şi reveneau acasa seara, fără să fi fost avertizaţi de interdicţie. Ceru instrucţiuni pentru cazul cel mai verosimil în care, la intrarea în sat, aceştia urmau să se găsească în faţa detaşamentelor de grăniceri. Şadmi răspunse: “Fără sentimente” şi “Dumnezeu să aibă milă de ei” (24). Mai mulţi dintre locuitorii din Kafr Kassem munceau încă pe câmp, departe de satul lor, şi nu puteau deci să fie informaţi de noua interdicţie de circulaţie. Atunci când se întorceau acasă, fără să presupună nimic, după orele 17, fură doborâţi cu sânge rece de grănicerii care omorâră patruzeci şi şapte persoane, dintre care nouă femei şi şapte copii (25).
În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1956, oraşul Khan Yunis şi tabăra pentru refugiaţi construită de UNRWA care îi este adiacentă fură ocupate de armata Israelului. Un mare număr de civili palestinieni fură atunci masacraţi. Pentru a “scuza” masacrul, autorităţile israeliene afirmară că au luptat împotriva rezistenţei pe care au întâmpinat-o în timpul ocupării oraşului dar refugiaţii palestinieni ai taberei afirmară, în ceea ce-i priveşte, că orice rezistenţă încetase în momentul masacrului şi că mai mulţi civili dezarmaţi fuseseră asasinaţi în timp ce trupele israeliene scotoceau oraşul şi tabăra în căutarea deţinătorilor de arme. Directorul UNRWA a primit, din surse demne de încredere, o listă cu 275 de nume ale persoanelor ucise în acest 3 noiembrie (26). În 12 noiembrie 1956, este rândul taberei de refugiaţi a UNRWA instalată la Rafah. Acelaşi scenariu, aceeaşi actori. Bilanţ – 111 persoane ucise (27).
Astfel din 1948 în 1982, mai întâi pentru a crea şi stabili statul zionist Israel, apoi pentru a consolida şi a-l extinde asupra “Palestinei din ‘48”, în sfârşit pentru a-şi însuşi “Palestina din ‘67” – Cisiordania pe care Begin se încăpăţânează s-o numească cu numele biblic de Iudeea-Samaria – istoria statului zionist Israel ascunde o lungă serie de neîntrerupte acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a palestinienilor, pentru a goli acest pământ de toţi autohtonii lui, în conformitate cu principiul de bază a zionismului. Este probabil că toate aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacru nu fură, în totalitate, băi de sânge clasice. Este sigur că cele care nu fură clasice, fură metafore caracteristice.
Dacă Deir Yasîn (pentru a reduce băile de sânge perpetrate de zionişti la un referent, şi acest referent la un simbol) a inaugurat un ciclu - băile de sânge “interne” Palestinei biblice, campania din Liban şi baia de sânge din Sabra-Şatila (chiar perpetrată de miliţiile creştine, aceşti noi “dizidenţi”) inaugurează un altul – cel al băilor de sânge “externe” Palestinei biblice, în scopul clar al urmăririi palestinienilor şi al vânării lor imediat ce aceştia au decis să contribuie la renaşterea societăţii lor. Să nu ne înşelăm. Când zioniştii afirmă că vor să “distrugă” şi să “lichideze” Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nu “terorismul” este ceea ce ei vor să distrugă şi să lichideze, ci orice posibilitate de renaştere a societăţii palestiniene, al cărei principal artizan este OEP.
Nu, banda celor trei (Begin, Şaron, Şamir) nu a pervertit “visul zionist”. Încă de la începuturi, acesta a fost pervertit. Originea sa este această obsesie finală, impresionantă, a unei întreprinderi de sociocid totalitar. În această violenţă care defineşte raportul zionismului cu palestinienii. Şi această violenţă n-a vizat niciodată constrângerea poporului palestinian, sau a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, să cedeze, să accepte înfrângerea militară şi, învins dar nu mai puţin recunoscut în specificitatea sa, să angajeze negocieri cu învingătorul (ceea ce este de obicei logica oricărui război). Dimpotrivă, a vizat să-l constrângă să se nege pe sine însuşi, să se renege şi să se anuleze. “Acest ciudat refuz al Israelului de a examina soluţia palestiniană… ca şi cum afirmarea unei naţiuni evreieşti ar comanda negarea existenţei unei naţiuni palestiniene” (28). Iar ceea ce această violenţă ascunde este tocmai “negarea existenţei” – proiectul unui sociocid totalitar pentru care băile de sânge şi metaforele lor sunt mijloace privilegiate.
Note
1. Citat în Qui sont les terroristes ? Aspects du terrorisme sioniste et israélien, publicaţie a Institutului de Studii Palestiniene, Beyruth, 1972.
2. Citat de Hal Draper, « La minorité arabe en Israël : le début d´une tragédie », in Partisans n° 52, « Le peuple palestinien en marche », Paris, Maspero, mars-avril 1970.
3. Idem.
4. Idem.
5. ln Qui sont les terroristes ?..., op. cit.
6. Idem.
7. Idem.
8. Idem.
9. Idem, cf. The Times, 13, 15 et 30 decembrie 1947, 20 ianuarie 1948, 11 februarie 1948, 6, 13, 17 si 21 aprilie 1948 ; Keesing´s, VI (1946-1948). 9237 ; Middle East Journal, avril 1948 ; Arthur Koestler, Analyse d´un miracle : Naissance d´Israël, Paris, Calman-Lévy, 1949.
10. Citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
11. Idem.
12. Nathan Sofsi, unul dintre primii pionieri evrei instalaţi în Palestina, respinge cu vigoare, într-un articol apărut în Jewish Newsletter (New York) din 9 février 1959, afirmaţiile unui rabin zionist american care se prevala, pentru a-i dezvinovăţi pe zionişti, de ordinele de evacuare adresate palestinienilor înaintea ocupării oraşelor şi a satelor: “Dacă rabinul Kaplan vrea realmente să ştie ce anume s-a petrecut, noi, vechii imigranţi în Palestina care am fost martorii luptei, am putea să-i spunem cum şi în ce maineră noi, evreii, i-am forţaţi pe arabi (palestinieni) să-şi abandoneze oraşele şi satele… Unii fură expulzaţi prin forţa armelor, alţii fură aduşi în situaţia de a pleca în urma promisiunilor false, mincinoase şi iluzorii. Este suficient să cităm dintr-un imens număr de oraşe: Jaffa, Lyda, Ramleh, Beerşeba, Saint-Jean-d´Acre."
13. Asupra echivocurilor antrenate de o asemenea apelare confer Boaz Evron, « Les
interprétations de l´Holocauste : un danger pour le peuple juif », Revue d´études palestiniennes, n° 2, Paris, 1982.
14. Asupra noţiunii de acceptabilitate şi de violenţă acceptabilă, cf. Noam Chomsky et E. S. Herman, Bains de sang, Paris, Seghers-Laffont, 1975.
15. Eli Lobel, « L´escalade à l´intérieur de la société israélienne », in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
16. In Qui sont les terroristes ?..., op. cit. Cf. versiunea pe care o dă Ariel Sharon în interviul pe care îl acordă Orianei Fallaci, Le Nouvel Observateur, 28 august-3 septembrie 1982.
17. Eli Lobel, in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
18. Cartea paraşutiştilor, în ebraică, Tel-Aviv, 1969, citată de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
19. În mod ipocrit? “Deşi multe lucruri rămân obscure în ceea ce priveşte relaţiile dintre Haganah guvernamentală şi Irgun (şi “grupurile dizidente” în general). Din cauza unor raţiuni lesne de înţeles, guvernul nu se gândea că venise timpul să povestească întreaga istorie în totalitatea sa şi cu deplină sinceritate…” Harry Sacher, istoric zionist notoriu, Israel, The Establishment of a State, British Book Center, New York, 1952, citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Cf. de asemenea (idem) comentariile sarcastice ale aceluiaşi Hal Draper asupra naturii relaţiilor echivoce şi tulburătoare care s-au ţesut între aceste “grupuri dizidente” şi conducerea recunoscută a mişcării zioniste.
20. Raportat de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
21. Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
22. Idem.
23. Psakim Mekhoziim (Decizii ale tribunalurilor districtuale), n° 17, 90, p. 101, citate de Sabri Geries, Les Arabes en Israël, Paris, Maspero, « Cahiers libres », 151, 152, 1969 ; cf. Tom Seguev, Haaretz, 23 octobre 1981, şi Revue d´études palestiniennes, n° 4, Paris, 1982.
24. Idem.
25. Sabri Geries, op. cit.
26. Raport special al directorului Biroului de ajutor şi de muncă a Naţiunilor Unite pentru Refugiaţii palestinieni în Orientul Apropiat (UNRWA) pentru perioada 1 noiembrie 1956 până la jumătatea lui decembrie 1956, Adunarea Generală, Documente oficiale, a XI-a sesiune, supliment no 14A, (A/3211/Add.1).
27. Idem.
28. John Kimche, Palestine ou Israël, Paris, Albin Michel, 1973. Sublinierea noastră.
Roger Nab’aa este profesor de filosofie la International College of American University of Beyruth, Liban.
Cf. versiunea franceză a acestui articol.
Sursa foto.
“Moartea unui om este o tragedie, dispariţia a mii de oameni este statistică.” (Stalin)
Culmea ororii nu a fost doar în aceste cadavre – în sutele şi sutele de cadavre de femei, de bătrâni, de tineri şi de copii masacraţi, violentaţi, terorizaţi, mutiliaţi, tăiaţi în bucăţi, explodaţi, aruncaţi în plină stradă, striviţi sub ruinele caselor şi în gropile comune. Oroare este mai ales în aceste băi de sânge neîntrerupte care din 1945 (de când proiectul zionist de creare a unui stat evreiesc în Palestina a început să prindă contur şi consistenţă) jalonează istoria acestuia. În această violenţă continuă care ordonează şi comandă relaţia acestui stat cu palestinienii.
Să nu ne înşelăm. Baia de sânge de la Sabra-Şatila nu este un accident. Şi chiar dacă s-ar demonstra că soldaţii evrei ai armatei Israelului nu au fost amestecaţi în mod direct, este clar că guvernul Israelului este moralmente şi în mod direct responsabil pentru ea, pentru că a dorit-o (pentru a cruţa viaţa soldaţilor evrei a armatei israeliene) sau n-a vrut nici s-o împiedice nici s-o oprească – atunci când presimţea (poate nu clar, ca pe o dorinţă secretă, opacifiată de dorinţa ardentă refulată de a o vedea realizată) urmarea tragică. Aruncarea responsabilităţii în exclusivitate asupra miliţiilor creştine, sub pretextul că numai ele (sau unele dintre ele) au fost amestecate în mod direct, este de neconceput.
Această baie de sânge nu este un accident. Statul zionist al Israelului îi poartă responsabilitatea, întrucât această baie de sânge, ca toate celelalte băi de sânge care jalonează istoria statului zionist Israel, îşi are originea în violenţa ascunsă care defineşte, de la începuturile sale, raportul care leagă acest stat de palestinieni.
În noaptea din 9 spre 10 aprilie 1948, satul Deir Yasîn cade în mâinile teroriştilor din Irgun şi din Stern. Urmează o baie de sânge. “Atunci când masacrul luă sfârşit, autorităţile evreieşti se străduiră să împiedice o inspecţie imparţială. Un poliţist va semnala moartea unui singur arab (palestinian)… Totuşi, în 10 aprilie Crucea Roşie internaţională avea să descopere şi să numere cadavrele a 254 de bărbaţi, femei şi copii.” (Jacques de Reynier, A Jérusalem un drapeau flottait sur la ligne de feu, Neuchâtel, éd. de la Baconnière, 1950 (1).)
Deir Yasîn, cea mai spectaculoasă baie de sânge. Un model arhetipal. Cea mai absurdă în egală măsură, cea mai aberantă aparent, pentru că “Deir Yasîn era unul din rarele sate arabe (palestiniene) ale cărui locuitori refuzaseră voluntarilor arabi străini permisiunea de a folosi amplasamentul lor ca bază pentru a conduce operaţiuni împotriva axei vitale care deservea Ierusalimul. Cu această ocazie, colaboraseră cu Agenţia evreiască.” (John Kimche, istoriograf zionist, Seven Fallen Pillars, London, Secker and Warburg, 1950 (2)) Fraţii Findley adaugă în ziarul lor, Labor Action, din 27 decembrie 1948, că “sătenii aveau un acord de non-agresiune cu coloniile evreieşti care îi înconjurau” şi pe care îl respectaseră scrupulos (3).
Atunci de ce Deir Yasîn?
M. Begin, pe atunci şef al Irgun (principalul vinovat pentru masacrul de la Deir Yasîn) şi prim-ministru al statului zionist Israel în momentul băii de sânge de la Sabra-Şatila, insistă în cartea sa The Revolt Story of the Irgun (Schuman, N. Y., 1951) asupra faptului că efectul lui Deir Yasîn fu decisiv în ceea ce priveşte fuga arabilor (palestinieni) din Haifa: “Legenda lui Deir Yasîn ne ajută în mod deosebit în salvarea Tiberiadei şi cucerirea Haifei. [după ce am dat asaltul împotriva Haifei] Toate forţele evreieşti începură să avanseze în Haifa ca un cuţit în unt. Arabii (palestinienii) începură să fugă înnebuniţi strigând “Deir Yasîn” (4).”
Iată efectul imediat. O retorică a terorii în serviciul unei întreprinderi de expulzare masivă a palestinienilor de pe pământul lor. Or Deir Yasîn nu este un accident, nici un fapt excepţional, izolat, sau o întreprindere unică în genul ei. În noaptea din 30 spre 31 decembrie 1947, o forţă militară grupând primul batalion din Palmach şi “Brigada Carmel”, plasată sub conducerea lui Haim Avinoam, atacă satul Balad al-Şeic. “În această operaţiune, mai mult de şaizeci de duşmani (palestinieni) fură omorâţi în casele lor. Unităţile de atac penetraseră în sat şi trecură imediat la acţiune în interiorul caselor. Din cauza intensităţii focului în camere, fu imposibilă cruţarea femeilor şi a copiilor.” (Ha Sefer Ha-Palmach, Tel-Aviv, Ha Kibbutz Ha-Meuchad, 1955 (5).) În noaptea din 14 spre 15 februarie 1948, o forţa militară a celui de-al treilea batalion din Palmach efectuează un raid asupra satului Sasa. În cursul acestei operaţiuni, care fu mult timp considerată ca un model al genului din cauza calităţii execuţiei sale, douăzeci de case vor fi dinamitate peste locuitorii lor. Aproape şaizeci de palestinieni fură ucişi, cei mai mulţi femei şi copii. (Arieh Yitzhaqi, Yediot Aharonot, 14 avril 1972 (6).) În 22 aprilie 1948, evreii atacă Haifa, puţin după miezul nopţii, ocupând străzile şi imobilele. Cinzeci de palestinieni îşi evacuează femeile şi copiii spre zona portului pentru a-i trimite la Saint-Jean-d´Acre. În plin exod, refugiaţii palestinieni sunt atacaţi de avanposturile evreieşti: o sută de palestinieni vor fi atunci omorâţi şi alţi două sute răniţi. (The Times, 23 avril 1948, et Major R. D. Wilson, Cordon and Search : With 6th Airborne Division in Palestine, Aldershot, Gale and Polen, 1949 (7)). Bombardamentul masiv şi sistematic al oraşului Jaffa seamănă panica printre locuitorii palestinieni ai oraşului care încep să-l abandoneze pe mare şi pe uscat. Exodul lor va fi accelerat de dimensiunea nemaiauzită şi fără precedent pe care o vor lua jefuirea şi distrugerea caselor lor de către forţele de asalt evreieşti. (John Kimche, op. cit. (8)) În 12 decembrie 1947, 14 decembrie 1947, 20 decembrie 1947, 29 decembrie 1947, 19 ianuarie 1948, 10 februarie 1948, 20 februarie 1948, 13 martie 1948, 5 aprilie 1948, 12 aprilie 1948, 16 aprilie 1948, 20 aprilie 1948, 25 aprilie 1948, 28 aprilie 1948, 11 şi 12 iulie 1948… (lista nu este deloc exhaustivă) oraşele şi satele palestiniene (Qazaza, Jaffa în mai multe rânduri, Tannoura, Tireh, Kfar Husseinia, Haïfa în mai multe rânduri, Sarafand, Kolonia, Abou Shusha, Saris, Biddu, Lod, Bayt Surik...) sunt bombardate, ocupate, distruse, jefuite, locuitorii lor palestinieni omorâţi, masacraţi, supravieţuitorii evacuaţi, vânaţi, expulzaţi (9).
Nu, baia de sânge de la Deir Yasîn nu fu un accident. Căci paralel cu efectul imediat căutat, este un altul, originar şi fundamental. Evocând fuga palestinienilor de pe pământul lor, “doctorul Weizmann îmi vorbi cu emoţie de această «miraculoasă simplificare a sarcinii Israelului»”, raportează ambasadorul Statelor Unite James G. Mac Donald (activ propagandist zionist) în cartea sa My Mission in Israel, 1948-1951 (Simon and Schuster, N. Y., 1951 (10).) “Această fugă, comentează Hal Draft, fu primită ca un «miracol», şi nu doar de Haim Weizmann. Ca toţi oamenii pioşi, aceşti zionişti nu se dădeau în lături când era vorba să ajute la realizarea unui miracol". În 1 august, Moşe Şarett, ministru al afacerilor externe, declara că “exodul din 1948 constituie unul din aceste cataclisme care, după experienţa a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, schimbă cursul istoriei. În timp ce soldaţii israelieni îi alungau din casele lor pe arabii (palestinienii) nevinovaţi, guvernul explica deja clar că va trece multă apă pe sub poduri înainte ca refugiaţii să se poată întoarce” (11). Aşadar, acesta esfe efectul permanent: o strategie de masacre colective – de băi de sânge – în serviciul principiului fondator al zionismului. Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ.
Până în 1948, anul proclamării statului zionist Israel, nimeni, nici evreii (cu excepţia câtorva spirite lucide, printre care se numără de exemplu Nathan Şofsi (12), nici lumea occidentală n-au putut recunoaşte în aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a civililor – prin care se defineşte o baie de sânge – nişte băi de sânge. Amintirea Holocaustului (pentru că trebuie să-l numim astfel (13)), sanctifica poporul evreu şi făcea această violenţă acceptabilă (14). Cauţiunea şi statutul de Popor Martir, în propriii ochi şi cei ai lumii occidentale, sacraliza originile statului zionist al Israelului şi-i legitima acţiunile: “Interesele statului Israel se confundau atunci cu cele ale Moralei şi ale Dreptului. El încarna triumful Valorilor Universale asupra tenebrelor nihilismului în care Holocaustul plonjase Umanitatea.” Prin comparaţie, palestinienii nu cântăreau mare lucru în memoria acestor locuri (Palestina) şi a acestei istorii (occidentale). Ei nu fură obiectul unui genocid. Ci al altceva. La fel de radical deşi diferit: al unui alt proces, al unui proces sociocidar, “acceptabil” şi dus la îndeplinire în condiţii extreme. Un sociocid totalitar ale cărui băi de sânge constituie mijlocul privilegiat.
Şi de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doar că spre anii ’50, o polemică violentă se angajă în armata şi societatea Israelului. Miza ei: “Armata era divizată şi criticată. Trecerea spre o armată de ocupaţie şi un corp expediţionar punitiv era dificilă. Când ziare ca Haaretz şi Al-Hamishmar criticau armata, asa însemna că o parte din armată critica armata. (15)” Curentul extremist – care apăra tocmai această transformare a “Tsahalului” în armată de ocupaţie şi în corp expediţionar punitiv, având ca figuri eroice pe Ben Gurion, Menahem Begin, Moşe Dayan, Ariel Şaron – avu câştig de cauză. În 14 şi 15 octombrie 1953, un detaşament israelian, estimat la jumătate din efectivul unui batalion (faimoasa unitate 101), atacă satul iordanian Qibiya, explodează patruzeci şi una de case şi o şcoală, apoi asasinează cu sânge rece patruzeci şi doi de bărbaţi, femei şi copii (Commander E. H. Hutchinson, Violent Truce : A Military Observer Looks at the Arab-Israeli Conflict, 1951-1955, London, John Calder, 1956 (16)).
Qibiya, placă turnantă în politica israeliană a băilor de sânge. Prima “mare operaţiune” a unităţii 101 (creată în august 1953 – adică cu o lună şi jumătate înaintea acestei “operaţiuni exemplare” – de Moşe Dayan, pe atunci şef de stat-major, şi comandată de Ariel Şaron, ministru al apărării în momentul masacrului de la Sabra-Şatila). O operaţiune care trebuia să inaugureze un nou stil de luptă scrie Eli Lobel (17). “Operaţiunea de la Qibiya trebuia să se distingă de celelalte operaţiuni prin scopul şi repercusiunea sa. Era o operaţiune ambiţioasă care depăşea tot ceea ce se făcu în trecut: dinamitarea a zeci de case la Qibiya. Trebuia să se şteargă odată pentru totdeauna amintirea înfrângerilor suferite de Tsahal în operaţiunile de represalii, citim în istoria oficioasă a paraşutiştilor. Şaizeci şi nouă de civili arabi (palestinieni) îşi găsiră moartea sub dărâmăturile caselor lor (18).”
De la Deir Yasîn la Qibiya, ce s-a schimbat: strategia băilor de sânge s-a instituţionalizat. Dacă în 1948, în perioada Deir Yasîn, conducerea recunoscută a mişcării zioniste putea arunca responsabilitatea unor asemenea acte de violenţă, teroare şi masacrare a civililor asupra “organizaţiilor dizidente” (Irgun, Stern…) şi să le condamne, în mod ipocrit (19), afirmându-şi poziţia morală şi de principiu care nu le tolerează nici nu le admite, în anii ’50, în perioada Qibiya, atunci când armata Israelului însăşi trebuia să execute “operaţiunile mizerabile”, nu mai era cum să le condamne. Desigur, în faţa ororii suscitate de afacerea Qibiya, şi având în vedere faptul că “o parte a armatei şi a liderilor politici, precum şi majoritatea populaţiei nu erau gata să accepte asemenea operaţiuni… David Ben Gurion se văzu forţat, într-un discurs radiotelevizat din 19 octombrie 1953, să nege responsabilitatea armatei.” (20)
Dar cu timpul, bazându-se pe statutul său de Popor Martir, statul Israel îşi redobândi liniştea conştiinţei. Noua linie de acţiune violentă, impusă de “activişti” (în ciuda vehementelor proteste)… se impuse rapid în toată armata (21). Şi cu timpul o legendă de eroism se ţesu în jurul unităţii 101, şi “Tsahal” revendică oficial responsabilitatea pentru baia de sânge de la Qibiya (22). În 29 octombrie 1956, cu o zi înainte de campania din Sinai, armata Israelului impusese o interdicţie de circulaţie în toate satele palestiniene situate în apropierea frontierei egiptene, printre care şi satul Kafr Kassem. “În cursul conversaţiei, colonelul Şadmi specifică comandantului Melinky că interdicţia de circulaţie trebuia să fie respectată de această dată cu rigoare şi impusă viguros, nu prin arestări, ci prin deschiderea focului. Adăugă: «mai degrabă un mort (după unele versiuni «câţiva morţi») decât dureri de cap legate de arestări»” (23). Melinky ceru lămuriri lui Şadmi în privinţa sorţii sătenilor care munceau în afara satelor şi reveneau acasa seara, fără să fi fost avertizaţi de interdicţie. Ceru instrucţiuni pentru cazul cel mai verosimil în care, la intrarea în sat, aceştia urmau să se găsească în faţa detaşamentelor de grăniceri. Şadmi răspunse: “Fără sentimente” şi “Dumnezeu să aibă milă de ei” (24). Mai mulţi dintre locuitorii din Kafr Kassem munceau încă pe câmp, departe de satul lor, şi nu puteau deci să fie informaţi de noua interdicţie de circulaţie. Atunci când se întorceau acasă, fără să presupună nimic, după orele 17, fură doborâţi cu sânge rece de grănicerii care omorâră patruzeci şi şapte persoane, dintre care nouă femei şi şapte copii (25).
În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1956, oraşul Khan Yunis şi tabăra pentru refugiaţi construită de UNRWA care îi este adiacentă fură ocupate de armata Israelului. Un mare număr de civili palestinieni fură atunci masacraţi. Pentru a “scuza” masacrul, autorităţile israeliene afirmară că au luptat împotriva rezistenţei pe care au întâmpinat-o în timpul ocupării oraşului dar refugiaţii palestinieni ai taberei afirmară, în ceea ce-i priveşte, că orice rezistenţă încetase în momentul masacrului şi că mai mulţi civili dezarmaţi fuseseră asasinaţi în timp ce trupele israeliene scotoceau oraşul şi tabăra în căutarea deţinătorilor de arme. Directorul UNRWA a primit, din surse demne de încredere, o listă cu 275 de nume ale persoanelor ucise în acest 3 noiembrie (26). În 12 noiembrie 1956, este rândul taberei de refugiaţi a UNRWA instalată la Rafah. Acelaşi scenariu, aceeaşi actori. Bilanţ – 111 persoane ucise (27).
Astfel din 1948 în 1982, mai întâi pentru a crea şi stabili statul zionist Israel, apoi pentru a consolida şi a-l extinde asupra “Palestinei din ‘48”, în sfârşit pentru a-şi însuşi “Palestina din ‘67” – Cisiordania pe care Begin se încăpăţânează s-o numească cu numele biblic de Iudeea-Samaria – istoria statului zionist Israel ascunde o lungă serie de neîntrerupte acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a palestinienilor, pentru a goli acest pământ de toţi autohtonii lui, în conformitate cu principiul de bază a zionismului. Este probabil că toate aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacru nu fură, în totalitate, băi de sânge clasice. Este sigur că cele care nu fură clasice, fură metafore caracteristice.
Dacă Deir Yasîn (pentru a reduce băile de sânge perpetrate de zionişti la un referent, şi acest referent la un simbol) a inaugurat un ciclu - băile de sânge “interne” Palestinei biblice, campania din Liban şi baia de sânge din Sabra-Şatila (chiar perpetrată de miliţiile creştine, aceşti noi “dizidenţi”) inaugurează un altul – cel al băilor de sânge “externe” Palestinei biblice, în scopul clar al urmăririi palestinienilor şi al vânării lor imediat ce aceştia au decis să contribuie la renaşterea societăţii lor. Să nu ne înşelăm. Când zioniştii afirmă că vor să “distrugă” şi să “lichideze” Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nu “terorismul” este ceea ce ei vor să distrugă şi să lichideze, ci orice posibilitate de renaştere a societăţii palestiniene, al cărei principal artizan este OEP.
Nu, banda celor trei (Begin, Şaron, Şamir) nu a pervertit “visul zionist”. Încă de la începuturi, acesta a fost pervertit. Originea sa este această obsesie finală, impresionantă, a unei întreprinderi de sociocid totalitar. În această violenţă care defineşte raportul zionismului cu palestinienii. Şi această violenţă n-a vizat niciodată constrângerea poporului palestinian, sau a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, să cedeze, să accepte înfrângerea militară şi, învins dar nu mai puţin recunoscut în specificitatea sa, să angajeze negocieri cu învingătorul (ceea ce este de obicei logica oricărui război). Dimpotrivă, a vizat să-l constrângă să se nege pe sine însuşi, să se renege şi să se anuleze. “Acest ciudat refuz al Israelului de a examina soluţia palestiniană… ca şi cum afirmarea unei naţiuni evreieşti ar comanda negarea existenţei unei naţiuni palestiniene” (28). Iar ceea ce această violenţă ascunde este tocmai “negarea existenţei” – proiectul unui sociocid totalitar pentru care băile de sânge şi metaforele lor sunt mijloace privilegiate.
Note
1. Citat în Qui sont les terroristes ? Aspects du terrorisme sioniste et israélien, publicaţie a Institutului de Studii Palestiniene, Beyruth, 1972.
2. Citat de Hal Draper, « La minorité arabe en Israël : le début d´une tragédie », in Partisans n° 52, « Le peuple palestinien en marche », Paris, Maspero, mars-avril 1970.
3. Idem.
4. Idem.
5. ln Qui sont les terroristes ?..., op. cit.
6. Idem.
7. Idem.
8. Idem.
9. Idem, cf. The Times, 13, 15 et 30 decembrie 1947, 20 ianuarie 1948, 11 februarie 1948, 6, 13, 17 si 21 aprilie 1948 ; Keesing´s, VI (1946-1948). 9237 ; Middle East Journal, avril 1948 ; Arthur Koestler, Analyse d´un miracle : Naissance d´Israël, Paris, Calman-Lévy, 1949.
10. Citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
11. Idem.
12. Nathan Sofsi, unul dintre primii pionieri evrei instalaţi în Palestina, respinge cu vigoare, într-un articol apărut în Jewish Newsletter (New York) din 9 février 1959, afirmaţiile unui rabin zionist american care se prevala, pentru a-i dezvinovăţi pe zionişti, de ordinele de evacuare adresate palestinienilor înaintea ocupării oraşelor şi a satelor: “Dacă rabinul Kaplan vrea realmente să ştie ce anume s-a petrecut, noi, vechii imigranţi în Palestina care am fost martorii luptei, am putea să-i spunem cum şi în ce maineră noi, evreii, i-am forţaţi pe arabi (palestinieni) să-şi abandoneze oraşele şi satele… Unii fură expulzaţi prin forţa armelor, alţii fură aduşi în situaţia de a pleca în urma promisiunilor false, mincinoase şi iluzorii. Este suficient să cităm dintr-un imens număr de oraşe: Jaffa, Lyda, Ramleh, Beerşeba, Saint-Jean-d´Acre."
13. Asupra echivocurilor antrenate de o asemenea apelare confer Boaz Evron, « Les
interprétations de l´Holocauste : un danger pour le peuple juif », Revue d´études palestiniennes, n° 2, Paris, 1982.
14. Asupra noţiunii de acceptabilitate şi de violenţă acceptabilă, cf. Noam Chomsky et E. S. Herman, Bains de sang, Paris, Seghers-Laffont, 1975.
15. Eli Lobel, « L´escalade à l´intérieur de la société israélienne », in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
16. In Qui sont les terroristes ?..., op. cit. Cf. versiunea pe care o dă Ariel Sharon în interviul pe care îl acordă Orianei Fallaci, Le Nouvel Observateur, 28 august-3 septembrie 1982.
17. Eli Lobel, in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
18. Cartea paraşutiştilor, în ebraică, Tel-Aviv, 1969, citată de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
19. În mod ipocrit? “Deşi multe lucruri rămân obscure în ceea ce priveşte relaţiile dintre Haganah guvernamentală şi Irgun (şi “grupurile dizidente” în general). Din cauza unor raţiuni lesne de înţeles, guvernul nu se gândea că venise timpul să povestească întreaga istorie în totalitatea sa şi cu deplină sinceritate…” Harry Sacher, istoric zionist notoriu, Israel, The Establishment of a State, British Book Center, New York, 1952, citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Cf. de asemenea (idem) comentariile sarcastice ale aceluiaşi Hal Draper asupra naturii relaţiilor echivoce şi tulburătoare care s-au ţesut între aceste “grupuri dizidente” şi conducerea recunoscută a mişcării zioniste.
20. Raportat de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
21. Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
22. Idem.
23. Psakim Mekhoziim (Decizii ale tribunalurilor districtuale), n° 17, 90, p. 101, citate de Sabri Geries, Les Arabes en Israël, Paris, Maspero, « Cahiers libres », 151, 152, 1969 ; cf. Tom Seguev, Haaretz, 23 octobre 1981, şi Revue d´études palestiniennes, n° 4, Paris, 1982.
24. Idem.
25. Sabri Geries, op. cit.
26. Raport special al directorului Biroului de ajutor şi de muncă a Naţiunilor Unite pentru Refugiaţii palestinieni în Orientul Apropiat (UNRWA) pentru perioada 1 noiembrie 1956 până la jumătatea lui decembrie 1956, Adunarea Generală, Documente oficiale, a XI-a sesiune, supliment no 14A, (A/3211/Add.1).
27. Idem.
28. John Kimche, Palestine ou Israël, Paris, Albin Michel, 1973. Sublinierea noastră.
Roger Nab’aa este profesor de filosofie la International College of American University of Beyruth, Liban.
Cf. versiunea franceză a acestui articol.
Sursa foto.
marți, iulie 04, 2006
"Legalitatea" statului Israel
Înaintea votului de la ONU care a decis formarea statului Israel, comisia UNSCOP, formatã din tãrile membre ale ONU, a recomandat:
- terminarea Mandatului Britanic si o perioadã de tranzitie înaintea proclamãrii independentei sub control ONU [în realitate, proclamarea independentei s-a fãcut unilateral, de cãtre evrei, controlul ONU nefiind niciodatã pus în practicã];
- prezervarea Locurilor Sfinte [prin aceastã sintagmã se înteleg toate amplasamentele sacre ale: iudaismului, crestinismului si islamului care se gãsesc în Palestina – actuala proclamare a Ierusalimului capitalã a statului Israel, la care se adaugã anexarea Ierusalimului Est si eliminarea etnicilor arabi pericliteazã aceastã mãsurã];
- rezolvarea pasnicã a diferendurilor dintre cele douã pãrti [acest lucru nu s-a fãcut niciodatã];
- unitatea economicã a Palestinei [alt punct care nu s-a pus niciodatã în practicã].
Delegatii minoritari (India, Iranul si Yugoslavia) recomandau un stat federal binational, în timp ce alte state sugerau partajarea Palestinei în douã state (dar cu o uniune economicã) si punerea Ierusalimului sub control international. Altfel spus, se prezintã douã versiuni ale federalizãrii, si nicidecum crearea a douã state independente.
În septembrie 1947, pentru a se transa situatia, ONU a votat. Rezultatul a fost:
- 25 de voturi pentru partaj;
- 13 voturi împotrivã;
- 19 abtineri.
Pentru luarea unei decizii regulamentele ONU cereau întrunirea a douã treimi din voturi. Acest prim vot aratã clar cã opinia publicã internationalã NU este favorabilã raptului a jumãtate din Palestina. Mai trebuie precizat cã în 1947 nici un stat african nu are vreun reprezentant la ONU. Mai mult decât atât, cele mai multe dintre statele arabe nu au reprezentanti în forul international, pentru simplul motiv cã erau supuse unor regimuri coloniale. De asemenea, o parte din statele asiatice nu au nici ele reprezentare la ONU. Iar ceea ce este cel mai important lucru: poporul palestinian nu are nici o voce care sã-l reprezinte, de fapt, nici o clipã nu i-a trecut cuiva prin cap sã-i consulte pe palestinieni asupra destinului lor. O delegatie palestinianã prezentã, fãrã drept de vot, a respins orice partajare a tãrii, dar discursul lor nu a contat.
Dar, chiar si în conditiile acestea, ONU nu reuseste sã adune voturile necesare pentru furtul teritoriului palestinian. Încep masinatiile de culise, în urma cãrora Grecia, Filipine, Liberia si Haiti, care fuseserã împotrivã, sunt nevoite sã cedeze. La 25 noiembrie ONU recurge la un al doilea vot. Rezultatele sunt acum:
- 32 de voturi pentru;
- 13 contra;
- 11 absente;
- 2 absente.
Lipseste un singur vot. Ridicol, nici dupã ce se joacã a doua oarã comedia „legalitãtii”, rezultatul nu este cel scontat. Americanii amenintã întreruperea ajutorului destinat Frantei, asa cã aceasta este în fine decisã dã voteze pentru înfiintarea Israelului. În cele din urmã, dupã douã repetitii, la 29 noiembrie, are loc votul „corect”. Toatã lumea a putut rãsufla usuratã, legalitatea intra în drepturi. Chiar asa sã fie? Dacã ar fi fost asa, atunci asta ar fi însemnat ca Israelul sã respecte punct cu punct ce s-a votat atunci. Nu cred cã mai trebuie spus, dar acest lucru nu s-a petrecut niciodatã.
ONU a votat partajarea Palestinei în trei pãrti:
- un stat evreu de 14.000 km patrati, cu 558.000 de evrei si 405.000 de arabi;
- un stat arab de 11.500 km patrati, cu 804.000 de arabi si 10.000 de evrei, între ele existând o uniune economicã, monetarã si vamalã;
- o zonã sub regim international continând Locurile Sfinte (în special Ierusalim si Betleem), cu 106.000 de arabi si 100.000 de evrei.
Chiar si în conditiile unei „legalitãti” de mucava, votatã într-un forum international care azi ar fi considerat nereprezentativ, în pofida vointei locuitorilor de fapt ai tãrii, respectarea acordurilor ar fi dat aerul unei validãri juridice post-factum. Israelul nu a respectat nici o clipã decizia ONU, care nu a fãcut decât sã-i serveascã de trambulinã provizorie.
A urmat masacrul de la Deir Yassin, din 9 aprilie 1948, perpetrat de cãtre Irgun si Lehi, organizatii teroriste devenite ulterior partide în Knesset. Masacrul a fãcut 254 de victime palestiniene, în majoritate femei si copii. La 11 iulie 1948 urma masacrarea satelor arabe Lod si Ramle. Începea astfel exodul palestinienilor din propria tarã spre Siria, Egipt, Iordania si Liban, nevoiti sã-si abandoneze pãmânturile fortelor de ocupatie. Se estimeazã cã la momentul respectiv aproximativ 900.000 de oameni au fost nevoiti sã se refugieze. Statul Israel, înfiintat în mod „legal”, nu a recunoscut niciodatã dreptul proprietarilor de drept sã se întoarcã pe pãmânturile lor, si nu a acordat nici un sekel despãgubire pentru ceea ce a obtinut prin teroare si crimã.
- terminarea Mandatului Britanic si o perioadã de tranzitie înaintea proclamãrii independentei sub control ONU [în realitate, proclamarea independentei s-a fãcut unilateral, de cãtre evrei, controlul ONU nefiind niciodatã pus în practicã];
- prezervarea Locurilor Sfinte [prin aceastã sintagmã se înteleg toate amplasamentele sacre ale: iudaismului, crestinismului si islamului care se gãsesc în Palestina – actuala proclamare a Ierusalimului capitalã a statului Israel, la care se adaugã anexarea Ierusalimului Est si eliminarea etnicilor arabi pericliteazã aceastã mãsurã];
- rezolvarea pasnicã a diferendurilor dintre cele douã pãrti [acest lucru nu s-a fãcut niciodatã];
- unitatea economicã a Palestinei [alt punct care nu s-a pus niciodatã în practicã].
Delegatii minoritari (India, Iranul si Yugoslavia) recomandau un stat federal binational, în timp ce alte state sugerau partajarea Palestinei în douã state (dar cu o uniune economicã) si punerea Ierusalimului sub control international. Altfel spus, se prezintã douã versiuni ale federalizãrii, si nicidecum crearea a douã state independente.
În septembrie 1947, pentru a se transa situatia, ONU a votat. Rezultatul a fost:
- 25 de voturi pentru partaj;
- 13 voturi împotrivã;
- 19 abtineri.
Pentru luarea unei decizii regulamentele ONU cereau întrunirea a douã treimi din voturi. Acest prim vot aratã clar cã opinia publicã internationalã NU este favorabilã raptului a jumãtate din Palestina. Mai trebuie precizat cã în 1947 nici un stat african nu are vreun reprezentant la ONU. Mai mult decât atât, cele mai multe dintre statele arabe nu au reprezentanti în forul international, pentru simplul motiv cã erau supuse unor regimuri coloniale. De asemenea, o parte din statele asiatice nu au nici ele reprezentare la ONU. Iar ceea ce este cel mai important lucru: poporul palestinian nu are nici o voce care sã-l reprezinte, de fapt, nici o clipã nu i-a trecut cuiva prin cap sã-i consulte pe palestinieni asupra destinului lor. O delegatie palestinianã prezentã, fãrã drept de vot, a respins orice partajare a tãrii, dar discursul lor nu a contat.
Dar, chiar si în conditiile acestea, ONU nu reuseste sã adune voturile necesare pentru furtul teritoriului palestinian. Încep masinatiile de culise, în urma cãrora Grecia, Filipine, Liberia si Haiti, care fuseserã împotrivã, sunt nevoite sã cedeze. La 25 noiembrie ONU recurge la un al doilea vot. Rezultatele sunt acum:
- 32 de voturi pentru;
- 13 contra;
- 11 absente;
- 2 absente.
Lipseste un singur vot. Ridicol, nici dupã ce se joacã a doua oarã comedia „legalitãtii”, rezultatul nu este cel scontat. Americanii amenintã întreruperea ajutorului destinat Frantei, asa cã aceasta este în fine decisã dã voteze pentru înfiintarea Israelului. În cele din urmã, dupã douã repetitii, la 29 noiembrie, are loc votul „corect”. Toatã lumea a putut rãsufla usuratã, legalitatea intra în drepturi. Chiar asa sã fie? Dacã ar fi fost asa, atunci asta ar fi însemnat ca Israelul sã respecte punct cu punct ce s-a votat atunci. Nu cred cã mai trebuie spus, dar acest lucru nu s-a petrecut niciodatã.
ONU a votat partajarea Palestinei în trei pãrti:
- un stat evreu de 14.000 km patrati, cu 558.000 de evrei si 405.000 de arabi;
- un stat arab de 11.500 km patrati, cu 804.000 de arabi si 10.000 de evrei, între ele existând o uniune economicã, monetarã si vamalã;
- o zonã sub regim international continând Locurile Sfinte (în special Ierusalim si Betleem), cu 106.000 de arabi si 100.000 de evrei.
Chiar si în conditiile unei „legalitãti” de mucava, votatã într-un forum international care azi ar fi considerat nereprezentativ, în pofida vointei locuitorilor de fapt ai tãrii, respectarea acordurilor ar fi dat aerul unei validãri juridice post-factum. Israelul nu a respectat nici o clipã decizia ONU, care nu a fãcut decât sã-i serveascã de trambulinã provizorie.
A urmat masacrul de la Deir Yassin, din 9 aprilie 1948, perpetrat de cãtre Irgun si Lehi, organizatii teroriste devenite ulterior partide în Knesset. Masacrul a fãcut 254 de victime palestiniene, în majoritate femei si copii. La 11 iulie 1948 urma masacrarea satelor arabe Lod si Ramle. Începea astfel exodul palestinienilor din propria tarã spre Siria, Egipt, Iordania si Liban, nevoiti sã-si abandoneze pãmânturile fortelor de ocupatie. Se estimeazã cã la momentul respectiv aproximativ 900.000 de oameni au fost nevoiti sã se refugieze. Statul Israel, înfiintat în mod „legal”, nu a recunoscut niciodatã dreptul proprietarilor de drept sã se întoarcã pe pãmânturile lor, si nu a acordat nici un sekel despãgubire pentru ceea ce a obtinut prin teroare si crimã.
luni, iulie 03, 2006
Dreptul de întoarcere acasă, un drept încă refuzat palestinienilor
Refugiaţii palestinieni reprezintă populaţia cu cea mai mare şi cu cea mai lungă suferinţă din lumea contemporană.
În 2005, erau aproximativ 7,2 milioane de refugiaţi palestinieni, echivalentul a 74% din întreaga populaţie palestiniană, estimată azi la 9,7 milioane trăind în întreaga lume.
Cronologia refugiului palestinian este următoarea:
În timpul creaţiei statului zionist în 1948, aproximativ trei sferturi dintr-un milion de palestinieni au fost forţaţi să devină refugiaţi. Împreună cu descendenţii lor, mai mult de 4,3 milioane din aceşti refugiaţi sunt azi înregistraţi de Naţiunile Unite, în timp ce 1,7 milioane nu sunt. Conform The United Nations Relief and Works Agency for Palestinian Refugees (UNRWA), o treime din refugiaţii înregistraţi trăiesc în 59 de tabere de refugiaţi din Iordania, Liban, Siria, West Bank şi Fâşia Gaza. Majoritatea celorlalţi trăiesc în şi în jurul oraşelor din West Bank şi Fâşia Gaza, precum şi în ţările învecinate.
Aproximativ 32.000 de palestinieni au devenit refugiaţi interni ai statului în 1948 Israel. Azi, aceşti refugiaţi sunt în număr de aproximativ 355.000 de persoane. În ciuda faptului că au primit cetăţenia israeliană, statul zionist neagă acestora dreptul de a se întoarce în casele sau satele lor.
Atunci când West Bank şi Fâşia Gaza au fost ocupate în 1967, Naţiunile Unite au raportat că aproximativ 200.000 de palestinieni şi-au părăsit casele. Aceştia, împreună cu descendenţii lor de azi, sunt în număr de aproximativ 834.000 de persoane.
Ca urmare a demolărilor de case, revocărilor de drepturi de rezidenţă şi construcţie de colonii ilegale pe pământ palestinian furat, cel puţin 57.000 de palestinieni au devenit refugiaţi în West Bank după ocupaţie. Acest număr include cele 15.000 de persoane refugiate în urma construirii Zidului Apartheidului din Israel.
Dreptul de întoarcere pe pământurile proprii are o bază legală solidă:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 13, afirmă: “Fiecare om are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.”
2. Convenţia Internaţională a Eliminării Oricăror Forme de Discriminare Rasială (art. 5 (d) (ii)] stabileşte: “Statele participante se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub oricare din formele ei şi să garanteze dreptul oricui, fără distincţie de rasă, culoare, sau origine etnică ori naţională, de a se bucura de egalitate în faţa legii, mai ales în privinţa … dreptului de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa proprie, şi să se întoarcă în ţara sa.”
3. Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice (articolul 12(4), stabileşte: “Nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de dreptul de a se întoarce în ţara sa.”
Mai mult, Principiul Autodeterminării garantează, inter alia, dreptul de proprietate şi de domiciului în ţara sa. Naţiunile Unite au adoptat acest principiu în 1947. În 1969 şi după, a fost în mod explicit aplicat în cazul poporului palestinian, inclusiv “legalitatea luptei popoarelor pentru autodeterminare şi eliberare” (GAOR 2535 (xxiv), 2628 (xxv), 2672 (xxv), 2792 (xxvi)). Legea internaţională stipulează că nici ocupaţia nici suveranitatea nu diminuează dreptul de proprietate. Atunci când otomanii au pierdut războiul în 1920, proprietatea palestinienilor asupra pământului a fost menţinută. Pământul şi proprietatea refugiaţilor li se cuvin de drept şi continuă să fie în dreptul lor întoarcerea la ele.
În 1949, comunitatea internaţională s-a simţit responsabilă de jefuirea în masă şi epurarea etnică pe care le începuse politica zionistă. Mediatorul Naţiunilor Unite, contele Folke Bernadotte, care avea să fie mai târziu asasinat de o bandă teroristă zionistă, a declarat: “Ar fi o ofensă împotriva principiilor justiţiei elementare dacă acestor victime inocente ale conflictului le-ar fi negat dreptul de a se întoarce la casele lor, în timp ce imigranţii evrei sosesc în valuri în Palestina.” (UN Doc Al 648, 1948). Acest lucru continuă să fie adevărat şi azi, în condiţiile în care orice evreu, indiferent care i-ar fi originea naţională, poate obţine automat cetăţenie israeliană, în timp ce arabilor palestinieni le este negat dreptul de a se întoarce pe pământurile lor.
În conformitate cu legislaţia internaţională, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 194 în 11 decembrie 1948. Paragraful 11 stabileşte: “refugiaţii [palestinieni] care doresc să se întoarcă la casele lor şi să trăiască în pace cu vecinii lor trebuie să primească permisiunea de a o face în cel mai scurt timp, iar o compensaţie trebuie plătită pentru proprietatea celor ce aleg să nu se întoarcă, sau pentru pierderea sau distrugerea proprietăţii celorlalţi.”
Rezoluţia 194 a fost reiterată practic în fiecare an din 1948 cu consens universal, excepţie Israel şi Statele Unite. Rezoluţia a fost clarificată de către Rezoluţia 3236 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care reafirmă în subsecţiunea 2: “dreptul inalienabil al palestinienilor de a se întoarce la casele şi proprietăţilor lor de la care au fost alungaţi şi dezrădăcinaţi, şi care îi aşteaptă.”
Primirea Israelului la ONU a fost condiţionată de acceptarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, inclusiv 194. Negarea dreptului refugiaţilor palestinieni de a se întoarce la casele şi pământurile lor este o crimă de război şi un act de agresiune care solicită acţiunea comunităţii internaţionale. Comunitatea internaţională poate aplica sancţiuni asupra Israelului până când acesta se supune legilor internaţionale.
Dreptul refugiaţilor de a se întoarce pe pământurile lor nu este doar sacru şi legal, dar şi posibil. Studii demografice arată că 80% dintre israelieni trăiesc pe 15% din pământ, şi că restul de 20% trăiesc pe 85% din pământul aparţinând refugiaţilor. Mai mult, din cei 20%, 18% trăiesc în oraşe palestiniene în timp ce 2% trăiesc în kibbutzim şi moshavs. În comparaţie, mai mult de 5.000 de refugiaţi trăiesc pe kilometru pătrat în Fâşia Gaza, în timp ce dincolo de sârma ghimpată pământurile lor sunt practic libere. 97% din întreaga populaţie refugiată trăieşte actualmente la mai puţin de 100 de km de casele lor. 50% la mai puţin de 40 de km. În timp ce mulţi îşi pot vedea, dincolo de sârma ghimpată, propriile pământuri cu ochiul liber.
Dreptul inalienabil al refugiaţilor nu este negociabil. Legea internaţională consideră înţelegerile între ocupant şi ocupat nule dacă îi lipsesc pe civili de drepturile lor umane, inclusiv drepturile de repatriere şi restituire.
Statele Unite sunt forţate prin legile lor să nu finanţeze regimuri care violează drepturile omului şi libertăţile de bază. Nu există un drept mai elementar decât cel pe care îl are cineva asupra casei sale şi pământului său. Statele Unite pot utiliza masivul suport financiar pe care îl acordă annual Israelului pentru a face presiune în vederea respectării acestui drept.
În 2005, erau aproximativ 7,2 milioane de refugiaţi palestinieni, echivalentul a 74% din întreaga populaţie palestiniană, estimată azi la 9,7 milioane trăind în întreaga lume.
Cronologia refugiului palestinian este următoarea:
În timpul creaţiei statului zionist în 1948, aproximativ trei sferturi dintr-un milion de palestinieni au fost forţaţi să devină refugiaţi. Împreună cu descendenţii lor, mai mult de 4,3 milioane din aceşti refugiaţi sunt azi înregistraţi de Naţiunile Unite, în timp ce 1,7 milioane nu sunt. Conform The United Nations Relief and Works Agency for Palestinian Refugees (UNRWA), o treime din refugiaţii înregistraţi trăiesc în 59 de tabere de refugiaţi din Iordania, Liban, Siria, West Bank şi Fâşia Gaza. Majoritatea celorlalţi trăiesc în şi în jurul oraşelor din West Bank şi Fâşia Gaza, precum şi în ţările învecinate.
Aproximativ 32.000 de palestinieni au devenit refugiaţi interni ai statului în 1948 Israel. Azi, aceşti refugiaţi sunt în număr de aproximativ 355.000 de persoane. În ciuda faptului că au primit cetăţenia israeliană, statul zionist neagă acestora dreptul de a se întoarce în casele sau satele lor.
Atunci când West Bank şi Fâşia Gaza au fost ocupate în 1967, Naţiunile Unite au raportat că aproximativ 200.000 de palestinieni şi-au părăsit casele. Aceştia, împreună cu descendenţii lor de azi, sunt în număr de aproximativ 834.000 de persoane.
Ca urmare a demolărilor de case, revocărilor de drepturi de rezidenţă şi construcţie de colonii ilegale pe pământ palestinian furat, cel puţin 57.000 de palestinieni au devenit refugiaţi în West Bank după ocupaţie. Acest număr include cele 15.000 de persoane refugiate în urma construirii Zidului Apartheidului din Israel.
Dreptul de întoarcere pe pământurile proprii are o bază legală solidă:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 13, afirmă: “Fiecare om are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.”
2. Convenţia Internaţională a Eliminării Oricăror Forme de Discriminare Rasială (art. 5 (d) (ii)] stabileşte: “Statele participante se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub oricare din formele ei şi să garanteze dreptul oricui, fără distincţie de rasă, culoare, sau origine etnică ori naţională, de a se bucura de egalitate în faţa legii, mai ales în privinţa … dreptului de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa proprie, şi să se întoarcă în ţara sa.”
3. Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice (articolul 12(4), stabileşte: “Nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de dreptul de a se întoarce în ţara sa.”
Mai mult, Principiul Autodeterminării garantează, inter alia, dreptul de proprietate şi de domiciului în ţara sa. Naţiunile Unite au adoptat acest principiu în 1947. În 1969 şi după, a fost în mod explicit aplicat în cazul poporului palestinian, inclusiv “legalitatea luptei popoarelor pentru autodeterminare şi eliberare” (GAOR 2535 (xxiv), 2628 (xxv), 2672 (xxv), 2792 (xxvi)). Legea internaţională stipulează că nici ocupaţia nici suveranitatea nu diminuează dreptul de proprietate. Atunci când otomanii au pierdut războiul în 1920, proprietatea palestinienilor asupra pământului a fost menţinută. Pământul şi proprietatea refugiaţilor li se cuvin de drept şi continuă să fie în dreptul lor întoarcerea la ele.
În 1949, comunitatea internaţională s-a simţit responsabilă de jefuirea în masă şi epurarea etnică pe care le începuse politica zionistă. Mediatorul Naţiunilor Unite, contele Folke Bernadotte, care avea să fie mai târziu asasinat de o bandă teroristă zionistă, a declarat: “Ar fi o ofensă împotriva principiilor justiţiei elementare dacă acestor victime inocente ale conflictului le-ar fi negat dreptul de a se întoarce la casele lor, în timp ce imigranţii evrei sosesc în valuri în Palestina.” (UN Doc Al 648, 1948). Acest lucru continuă să fie adevărat şi azi, în condiţiile în care orice evreu, indiferent care i-ar fi originea naţională, poate obţine automat cetăţenie israeliană, în timp ce arabilor palestinieni le este negat dreptul de a se întoarce pe pământurile lor.
În conformitate cu legislaţia internaţională, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 194 în 11 decembrie 1948. Paragraful 11 stabileşte: “refugiaţii [palestinieni] care doresc să se întoarcă la casele lor şi să trăiască în pace cu vecinii lor trebuie să primească permisiunea de a o face în cel mai scurt timp, iar o compensaţie trebuie plătită pentru proprietatea celor ce aleg să nu se întoarcă, sau pentru pierderea sau distrugerea proprietăţii celorlalţi.”
Rezoluţia 194 a fost reiterată practic în fiecare an din 1948 cu consens universal, excepţie Israel şi Statele Unite. Rezoluţia a fost clarificată de către Rezoluţia 3236 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care reafirmă în subsecţiunea 2: “dreptul inalienabil al palestinienilor de a se întoarce la casele şi proprietăţilor lor de la care au fost alungaţi şi dezrădăcinaţi, şi care îi aşteaptă.”
Primirea Israelului la ONU a fost condiţionată de acceptarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, inclusiv 194. Negarea dreptului refugiaţilor palestinieni de a se întoarce la casele şi pământurile lor este o crimă de război şi un act de agresiune care solicită acţiunea comunităţii internaţionale. Comunitatea internaţională poate aplica sancţiuni asupra Israelului până când acesta se supune legilor internaţionale.
Dreptul refugiaţilor de a se întoarce pe pământurile lor nu este doar sacru şi legal, dar şi posibil. Studii demografice arată că 80% dintre israelieni trăiesc pe 15% din pământ, şi că restul de 20% trăiesc pe 85% din pământul aparţinând refugiaţilor. Mai mult, din cei 20%, 18% trăiesc în oraşe palestiniene în timp ce 2% trăiesc în kibbutzim şi moshavs. În comparaţie, mai mult de 5.000 de refugiaţi trăiesc pe kilometru pătrat în Fâşia Gaza, în timp ce dincolo de sârma ghimpată pământurile lor sunt practic libere. 97% din întreaga populaţie refugiată trăieşte actualmente la mai puţin de 100 de km de casele lor. 50% la mai puţin de 40 de km. În timp ce mulţi îşi pot vedea, dincolo de sârma ghimpată, propriile pământuri cu ochiul liber.
Dreptul inalienabil al refugiaţilor nu este negociabil. Legea internaţională consideră înţelegerile între ocupant şi ocupat nule dacă îi lipsesc pe civili de drepturile lor umane, inclusiv drepturile de repatriere şi restituire.
Statele Unite sunt forţate prin legile lor să nu finanţeze regimuri care violează drepturile omului şi libertăţile de bază. Nu există un drept mai elementar decât cel pe care îl are cineva asupra casei sale şi pământului său. Statele Unite pot utiliza masivul suport financiar pe care îl acordă annual Israelului pentru a face presiune în vederea respectării acestui drept.
duminică, iulie 02, 2006
Scrisoarea lui Mahmud Ahmadi-Najad cãtre George W. Bush
Domnului George W Bush,
Presedinte al Statelor Unite ale Americii
De ceva vreme, mã întreb cum ar putea cineva sã justifice contradictiile flagrante care existã în arena internationalã – si care fac obiectul unor dezbateri constante, mai ales în forumurile politice si între studentii universitãtilor noastre.
Multe dintre întrebãri rãmân fãrã rãspuns.
Acest lucru m-a condus spre discutarea unora dintre aceste contradictii si aceste probleme, în speranta cã s-ar oferi oportunitatea de a le gãsi o solutie.
Cum un adept al lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), marele Mesager al lui Dumnezeu, se poate simti obligat sã respecte drepturile omului, sã prezinte liberalismul ca si cum ar fi vorba de un model de civilizatie, sã-si anunte opozitia la proliferarea armelor nucleare si a armelor de distrugere în masã, sã facã din “rãzboiul împotriva terorismului” sloganul sãu si în cele din urmã sã lucreze la instaurarea unei comunitãti internationale unificate – o comunitate pe care Iisus si oamenii virtuosi ai Pãmântului o vor conduce într-o zi – fãcând concomitent ca tãri sã fie agresate, ca vieti, reputatii si bunuri ale oamenilor sã fie distruce, si asta în conditiile în care nu a existat decât o sansã minimã ca sã fie atinsi “ucigasii”, într-un sat, într-un oras, sau într-un convoi. Singurul rezultat fiind – exemple existã – sate, orase sau convoaie în întregime transformate în cenusã...
Sau în egalã mãsurã, din cauza posibilitãtii sã existe arme de distrugere în masã într-o tarã, aceasta sã fie ocupatã, aproape 100.000 de persoane sã fie omorâte, sursele ei de apã, agricultura si industria sã fie distruse, aproape 180.000 de soldati strãini desfãsurati pe teritoriul ei, sanctuarul domiciliilor private ale cetãtenilor violate, iar aceastã tarã sã fie aruncatã pur si simplu cu 50 de ani în urma istoriei?
Si cu ce pret? Sute de miliarde de dolari cheltuiti, sustrasi din comoara unei tãri si a altora, zeci de mii de tineri si de tinere – constituind trupele de ocupatie – expusi pericolului, tinuti departe de familii si de fiintele dragi lor, mâinile lor pãtate de sângele aproapelui, supusi unei asemenea presiuni psihologice încât zilnic unii dintre ei se sinucid, iar cei care se reîntorc acasã suferã de depresii, sunt bolnavi, pradã multor feluri de boli – în timp ce altii sunt ucisi iar resturile lor pãmântesti trimise familiilor.
Sub pretextul existentei unor presupuse arme de distrugere în masã, aceastã imensã tragedie a cuprins douã popoare: cel al tãrii ocupate, si cel al tãrii ocupante.
Apoi s-a dovedit cã nici o armã de distrugere în masã nu se gãsea acolo.
Bineînteles, Saddam era un dictator criminal. Dar rãzboiul nu fusese declansat ca sã fie el rãsturnat de la putere. Scopul declarat al rãzboiului a fost sã se gãseascã si sã se distrugã arme de distrugere în masã cu neputintã de gãsit! Saddam a fost îndepãrtat în treacãt, pe drumul altui obiectiv al rãzboiului. Dar ce conteazã: locuitorii din zonã sunt multumiti. Vã atrag atentia cã de-a lungul numerosilor ani ai rãzboiului sãu împotriva Iranului, Saddam a fost continuu sustinut de Occident.
Domnule Presedinte, stiti fãrã îndoialã cã sunt profesor. Studentii mei mã întreabã cum pot fi coerente asemenea acte cu valorile subliniate la începutul acestei scrisori, si cum se conformeazã ele cu traditia lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), acest Mesager al pãcii si al iertãrii.
Existã prizonieri, la Guantanamo Bay, care n-au fost judecati, care nu au avocati, pe care familiile lor nu-i pot vedea si care sunt în mod evident mentinuti în detentie într-o tarã strãinã, departe de propria lor tarã.
Nici o misiune de supraveghere a conditiilor lor de detentie si a sortii lor nu existã la fata locului. Nimeni nu stie care este statutul lor: prizonieri de drept comun, prizonieri de rãzboi, aflati în detentie preventivã sau deja condamnati?
Anchetatorii europeni au confirmat deja existenta închisorilor secrete pe teritoriul Europei. Am cãutat în zadar, n-am gãsit nici un text, în nici un sistem juridic din lume, care sã autorizeze rãpirea unei persoane, nici ca aceastã persoanã – bãrbat sau femeie – sã fie retinutã într-o închisoare secretã.
În privinta acestui subiect, nu am ajuns sã înteleg în ce fel aceste actiuni ar putea corespunde valorilor subliniate la începutul acestei scrisori, adicã: învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), drepturile Omului si valorile umaniste.
Tinerii, studentii si multi oameni obisnuiti îsi pun multe întrebãri în legãturã cu fenomenul pe care îl reprezintã Israelul. Sunt sigur cã sunteti familiarizat cu unele dintre ele.
De-a lungul Istoriei, multe tãri au fost ocupate, dar cred cã inventarea unei noi tãri, în care sã se aducã un alt popor, este un fenomen fãrã nici un precedent istoric. Studentii mei îmi spun cã în urmã cu doar 60 de ani aceastã tarã nu exista. Îmi aratã documente vechi si globuri terestre dinainte de 1948 în care mi-au spus cã au cãutat degeaba, n-au gãsit o tarã care sã se numeascã “Israel”.
Îi sfãtuiesc sã studieze istoria primului si celui de-al doilea rãzboi mondial. Unul dintre studentii mei mi-a zis cã în cursul celui de-al doilea rãzboi mondial, care a cauzat moartea mai multor zeci de milioane de persoane, informatii relative la conflict erau rapid difuzate de protagonisti.
Fiecare tarã în conflict se lãuda cu victoriile ei si celebra ultimele pierderi ale inamicilor pe linia frontului. Dupã rãzboi, aceste tãri pretinserã cã 6 milioane de evrei fuseserã omorâti. Aceste sase milioane de persoane trebuie sã fi avut o legãturã de rudenie cu minim douã milioane de familii.
Sã presupunem cã aceste evenimente sunt autentice. Trebuie însã ele sã se traducã negresit prin crearea statului Israel în plin Orient Apropiat, sau prin sustinerea unui stat de acest gen? Cum ar putea acest fenomen sã fie rationalizat, sau explicat? Domnule Presedinte, sunt convins cã stiti în ce manierã – si cu cel pret – a fost creat Israelul: mai multe mii de persoane si-au pierdut viata în cursul acestui proces; milioane de indigeni au fost transformati în refugiati, sute de mii de hectare de teren agricol, de livezi de mãslini, de orase si de sate au fost distruse. Aceastã tragedie nu se limiteazã exclusiv la epoca creatiei Israelului, din nefericire ea continuã si azi, în al saizecelea an al ei.
A fost instaurat un regim care nu are milã nici pentru copii, care distruge casele în timp ce ocupantii sunt încã în interior, care anuntã dinainte lista personalitãtilor palestiniene care vor fi ucise, si care detine mii de palestinieni prizonieri în închisorile sale. Un asemenea fenomen este unic – sau în orice caz extrem de rar – în istoria recentã.
O altã mare întrebare pe care si-o pun oamenii, este de ce acest regim beneficiazã fie si de cel mai mic sprijin? Sustinerea unui asemenea regim este conformã cu învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Sa?), sau a lui Moise (Pacea fie asupra Sa?), ori a valorilor umaniste? Sau ar trebui în cele din urmã sã întelegem cã faptul de a permite locuitorilor originari de pe aceste pãmânturi – din interiorul sau din exteriorul Palestinei (din diaspora) – fie cã sunt crestini, musulmani sau evrei, sã-si determine singuri soartea ar fi împotriva democratiei, a drepturilor omului sau a învãtãturilor profetilor? Dacã nu, de ce aceastã opozitie încrâncenatã la orice referendum?
Guvernul palestinian proaspãt ales tocmai si-a intrat în atributii. Toti observatorii indepdendenti au confirmat cã acest guvern este reprezentativ pentru electoratul sãu. Dar iatã cã într-un mod cu totul incredibil, acest guvern ales este supus presiunilor, este “sfãtuit” insistent sã recunoascã regimul israelian, sã-si abandoneze lupta si sã urmeze programul guvernului precedent. Dacã guvernul palestinian actual s-ar fi prezentat cu altã platformã electoralã, ar mai fi votat poporul palestinian pentru el? Încã o datã, o astfel de pozitie, luatã împotriva guvernului palestinian, poate fi consideratã adecvatã fatã de valorile subliniate mai sus?
Oamenii mai spun: “De ce toate rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU condamnând Israelul au fãcut obiectul unui veto?” Domnule Presedinte, asa cum o stiti cu sigurantã, trãiesc printre oamenii poporului meu, si sunt în mod constant în contact cu ei – multi oameni din Orientul Apropiat tin si ei sã mã contacteze. Nici ei nu cred în asemenea gesturi politice dubioase. Este din ce în ce mai evident cã oamenii din aceastã regiune a lumii sunt înfuriatã de acest fel de politicã.
Nu este în intentia mea sã multiplic întrebãrile, dar tin sã fac referintã, în mod egal, si la alte chestiuni. De ce orice realizare tehnicã si stiintificã duce, în Orientul Apropiat, la transformarea ei si zugrãvirea ei într-o amenintare pentru entitatea zionistã? Cercetarea si dezvoltarea, în materie stiintificã, nu sunt ele un drept fundamental al oricãrei tãri?
Cunoasteti bine Istoria. Lãsând deoparte Evul Mediu, în ce altã epocã istoricã progresul stiintific si tehnic au fost considerate crime? Posibilitatea ca realizãrile stiintifice sã fie utilizate în scopuri militare este un motiv suficient pentru o opozitie deschisã la stiintã si tehnologie? Dacã o asemenea asertiune s-ar verifica, atunci toate disciplinele stiintifice, inclusiv fizica, chimia, matematica, medicina, ingineria etc. ar trebui sã fie interzise.
În privinta Irakului, s-au spus minciuni. Ce a iesit de aici? Sunt convins cã a spune minciuni este un lucru condamnabil în orice culturã, si cã nu v-ar place sã vã mintã cineva.
Domnule Presedinte, latino-americanii n-au dreptul sã-si punã întrebarea de ce guvernele lor democratic alese suscitã reactiile dumneavoastrã armate, în timp ce liderii golpisti sunt sustinuti? Sau de ce sunt ei amenintati în mod constant de dumneavoastrã si constrânsi sã trãiascã cu teamã?
Popoarele Africii sunt formate din oameni creativi si talentati, care muncesc din greu. Ei pot avea un rol important si pretios în satisfacerea nevoilor umanitãtii, si sã contribuie la progresul ei atât material cât si spiritual. Dar sãrãcia si dictaturile violente din majoritatea tãrilor africane împiedicã acest lucru. N-au dreptul africanii sã întrebe de ce enormele lor resurse – mai ales miniere – sunt sistematic jefuite, în ciuda faptului cã au mai mult decât toate continentele? În aceastã privintã, ca si în altele, aceste actiuni corespund câtusi de putin învãtãturilor lui Christ, ca si preceptelor ce decurg din drepturile omului?
Poporul curajos si credincios al Iranului îsi pune si el multe întrebãri, existã multe reprosuri, printre care cele privitoare la lovitura de stat din 1953, care a antrenat rãsturnarea guvernului legal al epocii, opozitia la revolutia islamicã, transformarea unei ambasade în cartier general al sustinerii activitãtilor contra-revolutionare opuse Revolutiei islamice, sustinerea adusã lui Saddam Hussein în timpul rãzboiului pe care l-a declansat împotriva Iranului, un avion civil iranian prãbusit, fapt ce a dus la moartea tuturor pasagerilor, înghetarea bunurilor apartinând Iranului din tara dumneavoastrã, amenintãrile crescânde si opozitia la progresele stiintifice si nucleare ale natiunii iraniene. Multe alte reprosuri nu le voi enunta aici într-un mod exhaustiv.
Domnule presedinte, evenimentele din 11 septembrie au fost o catastrofã oribilã. Asasinarea inocentilor este deplorabilã si monstruoasã, oriunde s-ar petrece acest lucru în lume. Guvernul nostru si-a manifestat imediat dezgustul fatã de asasini, si a prezentat condoleante familiilor îndoilate, exprimându-si compasiunea si simpatia fatã de victime. Toate guvernele au datoria de a proteja viata, bunurile si bunãstarea cetãtenilor lor. Se spune însã peste tot cã guvernul dumneavoastrã a recurs la sisteme extensive de securitate, de protectie si de spionaj – si chiar cã si-a vânat opozantii în strãinãtate.
11 septembrie n-a fost o operatiune militarã ca oricare alta. Ar fi putut ea sã fie planificatã si executatã fãrã o coordonare cu serviciile de informatii si de securitate, sau fãrã o infiltrare a lor extensivã? Bine înteles, nu fac decât sã prezint o umilã ipotezã si nimic mai mult. De ce diferite aspecte ale acestui atac au fost pãstrate secrete? De ce nu ni se spune cine este responsabil pentru asta, si de ce si-au neglijat responsabilitãtile? Si de ce responsabilii si vinovatii nu sunt identificati, nici prezentati în fata unui tribunal?
Orice guvern are datoria de a asigura securitatea si linistea cetãtenilor sãi. Or, de mai multi ani, poporul tãrii dumneavoastrã si popoarele din preajma punctelor fierbinti ale planetei si-au pierdut linistea. Dupã 11 septembrie, în loc sã se cicatrizeze si sã se îngrijeascã rãnile emotionale ale supravietuitorilor si ale poporului american, enorm de traumatizati de atentate – mass-media occidentalã n-a fãcut dimpotrivã decât sã se intensifice climatul de teamã si de insecuritate. Unii vorbesc constant de posibilitatea unor noi atacuri teroriste, în scopul mentinerii poporului într-o stare neîncetatã de panicã. Este acest lucru în mãsurã sã aducã un serviciu poporului american? Este posibilã estimarea daunelor cauzate de teamã si de panicã? Cetãtenii dumneavoastrã trãiesc în frica neîntreruptã a unor noi atentate care ar putea sã se producã oricând, oriunde. Se simt profund nesiguri pe stradã, la locul de muncã, si chiar în propriile case. Cine ar putea trãi fericit într-o asemenea situatie? De ce mass-media, în loc de a conferi sentimentul de confort si de securitate, în loc de a asigura maximum de liniste spiritualã, întãreste dimpotrivã sentimentul de insecuritate? Unii considerã cã aceastã paranoia a pregãtit drumul – si a fost justificarea – atacului împotriva Afghanistanului.
Încã o datã, despre rolul mass-mediei. În carta deontologicã a profesiilor mediatice, difuzarea corectã a informatiei si o relatare onestã a evenimentelor sunt precepte fundamentale. Îmi exprim profundul regret în legãturã cu dispretul manifestat de unii reprezentanti occidentali ai mass-mediei pentru aceste principii. Principalul pretext pentru atacarea Irakului a fost existenta, în aceastã tarã, a unor arme de distrugere în masã. S-a spus acest lucru fãrã încetare, pânã când publicul, obosit, a sfârsit prin a crede minciuna, si asa s-a pregãtit terenul pentru atacul împotriva Irakului. Nu sfârseste adevãrul prin a fi complet pierdut din vedere într-un climat în întregime corupt si înselãtor? Încã o datã, dacã permitem ca adevãrul sã fie pierdut din vedere, cum poate acest lucru sã fie conciliat cu valorile reamintite mai sus? Dar poate adevãrul sã fie pierdut în nisipuri si pentru Atotputernicul?
Domnule Presedinte, în cele mai multe dintre tãrile întregii lumi, cetãtenii contribuie la cheltuielile guvernului, astfel încât guvernele lor, în schimb, sã fie în mãsurã sã-i serveascã. Întrebarea este urmãtoarea: “ce au produs sutele de miliarde de dolari, cheltuiti în fiecare an pentru a finanta campania rãzboinicã din Irak, cetãtenilor americani?” Asa cum o stie perfect Excelenta Voastrã, în unele state ale tãrii dumneavoastrã existã americani care trãiesc în sãrãcie. Zecile si sutele de mii de oameni fãrã casã si fãrã locuri de muncã reprezintã o enormã problemã. Bineînteles, acest gen de problemã existã – la o scarã mai mult sau mai putin mare – si în alte tãri. Având în vedere aceste conditii deplorabile, cheltuielile gargantuelice ale campaniei militare – suportate din bugetul public – pot fi justificate si considerate conforme cu principiile amintite la începutul acestei scrisori?
Dar principala mea preocupare – pe care sper cã o împãrtãsiti, cel putin în parte mãcar – este urmãtoarea: oamenii aflati la putere au un timp limitat în care pot face ceva, n-au fost chemati sã guverneze indefinit, iar numele lor va intra în istorie si va fi întotdeauna judecat în viitorul imediat, si de asemenea în viitorul mai îndepãrtat. Oamenii vor purica în detaliu presedintiile noastre. Vom fi reusit noi sã le aducem pacea, securitatea si prosperitatea, sau dimpotrivã nesiguranta si somajul? Vom fi cãutat noi sã instaurãm justitia, sau ne vom fi multumit sã sustinem interese particulare, îndreptând multi oameni înspree o viatã în sãrãcie si în dificultãti, în timp ce o mânã de persoane bogate si puternice vor deveni si mai bogate si mai puternice. Acestora din urmã le vom fi obtinut sustinerea cu pretul aprobãrii poporului si a Atotputernicului? Vom fi apãrat noi drepturile celor defavorizati, sau le vom fi ignorat? Vom fi apãrat noi drepturile tuturor oamenilor, peste tot pe planetã, sau le vom fi impus noi rãzboaie, interferând ilegal în problemele lor interne, creeând închisori infernale si închizându-i pe unii dintre ei? Vom fi spus noi adevãrul poporului nostru si altora, lumii întregi, sau le vom fi prezentat o versiune inventatã? Vom fi fost noi alãturi de poporul nostru, sau alãturi de ocupanti si de opresori? Vor fi actionat administratiile noastre în scopul promovãrii comportamentului rational, logic, etic, a pãcii, satisfãcând obligatiile morale si justitia, în serviciul popoarelor, a prosperitãtii, a progresului si a respectului demnitãtii umane, sau vor fi servit în scopul fortei armelor, a intimidãrii, a insecuritãtii, a dispretului fatã de oameni, a amânãrii pentru calendele grecesti a progresului si a bunãstãrii altor popoare, cãlcãrii în picioare a celor mai elementare drepturi ale popoarelor? În cele din urmã, vom fi judecati în functie de fidelitatea pe care am arãtat-o sau nu jurãmântului propriu functiei noastre, cel de a ne servi poporul – ceea ce este sarcina noastrã primordialã – si cât de fideli am fost Revelatiilor venite prin profeti – nu-i asa?
Domnule Presedinte, cât de mult timp va mai tolera lumea aceastã situatie? Spre ce pantã fatalã se îndreaptã umanitatea? Pânã când popoarele lumii întregi vor mai trebui sã plãteascã pentru deciziile incorecte ale unei mâini de lideri? Cât timp încã va mai bântui spectrul insecuritãtii – emanate de enorme stocuri de arme de distrugere în masã – popoarele lumii întregi? Cât timp încã sângele oamenilor, a femeilor si a copiilor inocenti va continua sã se rãspândeascã pe strãzi, în timp ce casele oamenilor cumsecade sunt demolate peste ei?
Vã satisface situatia care domneste acum în lume? Credeti cã politica actualã poate continua la nesfârsit? Dar dacã miliardele de dolari cheltuite pentru securitate, pentru campaniile militare si pentru miscãrile de trupe ar fi consacrate investitiilor si ajutorãrii tãrilor sãrace, promovãrii sãnãtãtii, luptei împotriva diverselor boli, educatiei si ameliorãrii sãnãtãtii mintale si fizice a oamenilor, sprijinirii victimelor catastrofelor naturale, creãrii de locuri de muncã si productiei, proiectelor de dezvoltare si luptei împotriva sãrãciei, instaurãrii pãcii, medierii între state aflate în conflict si extinctiei conflictelor etnice, rasiale si altora, unde ar fi azi lumea? Guvernul si poporul dumneavoastrã n-ar fi mândre, si pe bunã dreptate? Situatia politicã si economicã n-ar fi mai bune? În plus, sunt dezolat s-o spun, am asista oare la aceastã urã mondialã, din ce în ce mai puternicã, îndreptatã împotriva guvernelor americane, oricare ar fi ele?
Domnule Presedinte, nu este câtusi de putin în intentia mea sã pun pe cineva în încurcãturã. Dacã profetii Abraham, Isaac, Iacov, Ismael, Iosif sau Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lor!) ar fi fost azi printre noi, cum ar considera ei un astfel de comportament? Am avea noi un rol de jucat în Lumea Promisã, o lume în care justititia va fi universalã si în care Iisus Hristos (Pacea sã fie asupra Lui!) va fi prezent. Mai mult decât atât: ne vor accepta ei? Întrebarea mea, fundamentalã, este: nu se aflã o metodã mai bunã de interactiune cu restul lumii? Azi existã sute de milioane de crestini, sute de milioane de musulmani, precum si milioane de persoane care urmeazã învãtãturile lui Moise (Pacea fie asupra Lui!). Toate religiile celeste împãrtãsesc un concept pe care îl respectã: monoteismul, credinta într-un singur Dumnezeu, si numai în El. Sfântul Coran pune accentul pe aceastã realitate comunã, si-i îndeamnã pe credinciosii religiilor divine cu aceste cuvinte: “Spune: O, voi care respectati Cartea! Conveniti între voi asupra unor pozitii echitabile, în termenii cãrora sã nu serviti pe nimeni în afara lui Dumnezeu, cãruia sã nu-i aduceti asemãnare.”
Domnule Presedinte, conform versetelor divine, am fost cu totii chemati sã adorãm un singur Dumnezeu si sã urmãm învãtãturile divinilor profeti. “Adorarea unui singur Dumnezeu este superioarã tuturor puterilor acestei lumi. Domnul, care stie ce este ascuns si ce este vizibil, trecutul si viitorul, stie ce se petrece în inimile servitorilor Sãi, el le vede faptele si gesturile. Domnul, cãruia îi apartin cerurile si pãmântul, si care judecã peste tot universul, pe toate le-a fãcut cu mâinile Sale, si le dã servitorilor Sãi binefacerile beatifice ale misericordiei si ale iertãrii de pãcate. El este însotitorul oprimatului si inamicul opresorului, El este plin de compasiune si de misericordie, la El aleargã credinciosii si pe ei îi îndreaptã spre luminã, scotându-i din întuneric.”
Credem cã întoarcerea la învãtãturile profetilor divini este singura cale ce poate salva lumea. Mi s-a spus cã Excelenta Voastrã urmeazã învãtãturile lui Iisus, si cã aveti încredere în promidiunile divine ale domniei celor drepti pe Pãmânt. Credem si noi cã Iisus Hristos a fost unul dintre marii profeti ai Atotputernicului. El este în mai multe rânduri preaslãvit în Coran (19, 36): “Si, cu sigurantã, Dumnezeu este Domnul meu si Domnul tãu, deci slujeste-l – aceasta este calea dreaptã, Maria.” Servirea Atotputernicului si supunerea fatã de El este credo-ul tuturor mesagerilor divini. Dumnezeul tuturor popoarelor Europei, ale Asiei, ale Africii, ale Americii, ale Pacificului si a întregii lumi este unul singur si acelasi Dumnezeu.
Atotputernicul vrea sã-i conducã pe Servitorii sãi, si sã le redea demnitatea. De la el vine mãretia tuturor oamenilor. Citim în Coran: “Dumnezeu i-a trimis pe profetii Sãi, care au fãcut miracole si au adus semne evidente pentru a-i conduce pe oameni si pentru a-i purifica de pãcate si de josnicie. El a trimis Cartea si dreptatea pentru ca popoarele sã dea poatã obtine justitia si sã evite nebunia.” Toate aceste versete citate mai sus sunt, într-o formã sau în alta, si în Biblie.
Divinii profeti au promis: va veni ziua în care toti oamenii se vor aduna în fata judecãtii Atotputernicul, în scopul examinãrii faptelor lor. Binefãcãtorul se va îndrepta spre Cer, cei rãi vor avea parte de pedeapsa divinã. Cred cã amândoi credem în aceastã zi, dar nu va fi usor sã se cântãreascã actiunile conducãtorilor, pentru cã amândoi suntem datori natiunilor noastre precum si tuturor celorlalte, tuturor celor a cãror viatã este direct sau indirect afectatã de actiunile noastre. Toti profetii vorbesc de pace si de linistea oamenilor, fondate pe monoteism, pe justitie si pe respectul pentru demnitatea umanã. Nu credeti cã dacã am cãdea de acord asupra respectãrii acestor principii - adicã: monoteismul, adorarea lui Dumnezeu, justitia, respectul pentru demnitatea oamenilor, credinta în Judecata de Apoi – am putea surmonta problemele actuale ale lumii, rezultând din nesupunerea fatã de Atotputernicul si fatã de învãtãturile profetilor? Nu credeti cã principiile mentionate, scrise sau nescrise, sunt universal respectate? Nu ati accepta aceastã invitatie? Adicã invitatia de a vã îndrepta cu sinceritate spre învãtãturile profetilor, monoteism si justitie, în scopul de a prezerva demnitatea umanã si supunerea fatã de Atotputernicul si profetii Sãi?
Domnule Presedinte, Istoria ne învatã cã guvernele represive si crude nu pot supravietui mult timp. Dumnezeu i-a însãrcinat pe oameni cu propria lor soartã. Atotputernicul nu a abandonat universul si umanitatea propriilor inertii. Multe dintre lucrurile nedorite de guverne s-au produs. Asta ne spune cã existã o putere superioarã care actioneazã, si cã toate evenimentele sunt determinate de El. Existã cineva care sã poatã nega semnele schimbãrii, în lume, azi? Situatia care existã azi în lume este comparabilã cu orice altceva care exista în urmã cu doar zece ani? Schimbãrile se produc repede, si se înlãntuie într-un ritm impetuos. Popoarele lumii nu sunt satisfãcute de status quo-ul lor, si ne mai acordã decât foarte putinã atentie promisiunilor si comentariilor unui mic numãr de conducãtori influienti la nivel mondial. Multe persoane, în lume, se simt în nesigurantã si se opun extinderii insecuritãtii si rãzboiului. Ele nu aprobã si nici un acceptã politicile dubioase. Oamenii protesteazã împotriva prãpastiei care se formeazã între cei cei au si cei ce nu au, între tãrile bogate si între tãrile sãrace. Oamenii sunt dezgustati de coruptia care nu face decât sã se înrãutãteascã. Locuitorii mai multor tãri sunt înfuriati din cauza agresãrii fundamentelor lor culturale si a dezintegrãrii familiilor. Ei sunt în egalã mãsurã dezamãgiti de reculul atentiei si a compasiunii.
Popoarele lumii nu mai cred în organizatiile internationale, pentru cã drepturilor lor nu mai sunt apãrate de aceste organizatii. Liberalismul si democratia în stil occidental nu au fost capabile sã contribuie la realizarea idealurilor umane. Azi, esecul acestor douã concepte este imposibil de negat. Persoanele lucide pot deja sã audã scârtâitul din încheieturi a acestei ideologii, avertizând asupra prãbusirii sistemelor democratice liberale. Vedem din ce în ce mai multe persoane, în întreaga lume, pornite pe calea ce duce spre un punct focal fundamental: Atotputernicul. Fãrã îndoialã cã prin credinta în Dumnezeu si învãtãturile profetilor, oamenii vor putea sã gãseascã solutii la problemele lor. Întrebarea arzãtoare pe care v-o pun este aceasta: “Nu vreti sã vã alãturati lor?”
Domnule Presedinte, doriti sau nu, lumea începe sã graviteze în directia credintei în Atotputernicul si justitia Sa, iar vointa lui Dumnezeu se va asterne peste toate lucrurile.
Wa-s-salâm ’alâ man ittaba’-l-hudâ! [Fie ca pacea sã fie cu cel ce va urma calea dreaptã!]
Mahmûd Ahmadi-Najad
Presedinte al Republicii islamice Iran
Presedinte al Statelor Unite ale Americii
De ceva vreme, mã întreb cum ar putea cineva sã justifice contradictiile flagrante care existã în arena internationalã – si care fac obiectul unor dezbateri constante, mai ales în forumurile politice si între studentii universitãtilor noastre.
Multe dintre întrebãri rãmân fãrã rãspuns.
Acest lucru m-a condus spre discutarea unora dintre aceste contradictii si aceste probleme, în speranta cã s-ar oferi oportunitatea de a le gãsi o solutie.
Cum un adept al lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), marele Mesager al lui Dumnezeu, se poate simti obligat sã respecte drepturile omului, sã prezinte liberalismul ca si cum ar fi vorba de un model de civilizatie, sã-si anunte opozitia la proliferarea armelor nucleare si a armelor de distrugere în masã, sã facã din “rãzboiul împotriva terorismului” sloganul sãu si în cele din urmã sã lucreze la instaurarea unei comunitãti internationale unificate – o comunitate pe care Iisus si oamenii virtuosi ai Pãmântului o vor conduce într-o zi – fãcând concomitent ca tãri sã fie agresate, ca vieti, reputatii si bunuri ale oamenilor sã fie distruce, si asta în conditiile în care nu a existat decât o sansã minimã ca sã fie atinsi “ucigasii”, într-un sat, într-un oras, sau într-un convoi. Singurul rezultat fiind – exemple existã – sate, orase sau convoaie în întregime transformate în cenusã...
Sau în egalã mãsurã, din cauza posibilitãtii sã existe arme de distrugere în masã într-o tarã, aceasta sã fie ocupatã, aproape 100.000 de persoane sã fie omorâte, sursele ei de apã, agricultura si industria sã fie distruse, aproape 180.000 de soldati strãini desfãsurati pe teritoriul ei, sanctuarul domiciliilor private ale cetãtenilor violate, iar aceastã tarã sã fie aruncatã pur si simplu cu 50 de ani în urma istoriei?
Si cu ce pret? Sute de miliarde de dolari cheltuiti, sustrasi din comoara unei tãri si a altora, zeci de mii de tineri si de tinere – constituind trupele de ocupatie – expusi pericolului, tinuti departe de familii si de fiintele dragi lor, mâinile lor pãtate de sângele aproapelui, supusi unei asemenea presiuni psihologice încât zilnic unii dintre ei se sinucid, iar cei care se reîntorc acasã suferã de depresii, sunt bolnavi, pradã multor feluri de boli – în timp ce altii sunt ucisi iar resturile lor pãmântesti trimise familiilor.
Sub pretextul existentei unor presupuse arme de distrugere în masã, aceastã imensã tragedie a cuprins douã popoare: cel al tãrii ocupate, si cel al tãrii ocupante.
Apoi s-a dovedit cã nici o armã de distrugere în masã nu se gãsea acolo.
Bineînteles, Saddam era un dictator criminal. Dar rãzboiul nu fusese declansat ca sã fie el rãsturnat de la putere. Scopul declarat al rãzboiului a fost sã se gãseascã si sã se distrugã arme de distrugere în masã cu neputintã de gãsit! Saddam a fost îndepãrtat în treacãt, pe drumul altui obiectiv al rãzboiului. Dar ce conteazã: locuitorii din zonã sunt multumiti. Vã atrag atentia cã de-a lungul numerosilor ani ai rãzboiului sãu împotriva Iranului, Saddam a fost continuu sustinut de Occident.
Domnule Presedinte, stiti fãrã îndoialã cã sunt profesor. Studentii mei mã întreabã cum pot fi coerente asemenea acte cu valorile subliniate la începutul acestei scrisori, si cum se conformeazã ele cu traditia lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), acest Mesager al pãcii si al iertãrii.
Existã prizonieri, la Guantanamo Bay, care n-au fost judecati, care nu au avocati, pe care familiile lor nu-i pot vedea si care sunt în mod evident mentinuti în detentie într-o tarã strãinã, departe de propria lor tarã.
Nici o misiune de supraveghere a conditiilor lor de detentie si a sortii lor nu existã la fata locului. Nimeni nu stie care este statutul lor: prizonieri de drept comun, prizonieri de rãzboi, aflati în detentie preventivã sau deja condamnati?
Anchetatorii europeni au confirmat deja existenta închisorilor secrete pe teritoriul Europei. Am cãutat în zadar, n-am gãsit nici un text, în nici un sistem juridic din lume, care sã autorizeze rãpirea unei persoane, nici ca aceastã persoanã – bãrbat sau femeie – sã fie retinutã într-o închisoare secretã.
În privinta acestui subiect, nu am ajuns sã înteleg în ce fel aceste actiuni ar putea corespunde valorilor subliniate la începutul acestei scrisori, adicã: învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), drepturile Omului si valorile umaniste.
Tinerii, studentii si multi oameni obisnuiti îsi pun multe întrebãri în legãturã cu fenomenul pe care îl reprezintã Israelul. Sunt sigur cã sunteti familiarizat cu unele dintre ele.
De-a lungul Istoriei, multe tãri au fost ocupate, dar cred cã inventarea unei noi tãri, în care sã se aducã un alt popor, este un fenomen fãrã nici un precedent istoric. Studentii mei îmi spun cã în urmã cu doar 60 de ani aceastã tarã nu exista. Îmi aratã documente vechi si globuri terestre dinainte de 1948 în care mi-au spus cã au cãutat degeaba, n-au gãsit o tarã care sã se numeascã “Israel”.
Îi sfãtuiesc sã studieze istoria primului si celui de-al doilea rãzboi mondial. Unul dintre studentii mei mi-a zis cã în cursul celui de-al doilea rãzboi mondial, care a cauzat moartea mai multor zeci de milioane de persoane, informatii relative la conflict erau rapid difuzate de protagonisti.
Fiecare tarã în conflict se lãuda cu victoriile ei si celebra ultimele pierderi ale inamicilor pe linia frontului. Dupã rãzboi, aceste tãri pretinserã cã 6 milioane de evrei fuseserã omorâti. Aceste sase milioane de persoane trebuie sã fi avut o legãturã de rudenie cu minim douã milioane de familii.
Sã presupunem cã aceste evenimente sunt autentice. Trebuie însã ele sã se traducã negresit prin crearea statului Israel în plin Orient Apropiat, sau prin sustinerea unui stat de acest gen? Cum ar putea acest fenomen sã fie rationalizat, sau explicat? Domnule Presedinte, sunt convins cã stiti în ce manierã – si cu cel pret – a fost creat Israelul: mai multe mii de persoane si-au pierdut viata în cursul acestui proces; milioane de indigeni au fost transformati în refugiati, sute de mii de hectare de teren agricol, de livezi de mãslini, de orase si de sate au fost distruse. Aceastã tragedie nu se limiteazã exclusiv la epoca creatiei Israelului, din nefericire ea continuã si azi, în al saizecelea an al ei.
A fost instaurat un regim care nu are milã nici pentru copii, care distruge casele în timp ce ocupantii sunt încã în interior, care anuntã dinainte lista personalitãtilor palestiniene care vor fi ucise, si care detine mii de palestinieni prizonieri în închisorile sale. Un asemenea fenomen este unic – sau în orice caz extrem de rar – în istoria recentã.
O altã mare întrebare pe care si-o pun oamenii, este de ce acest regim beneficiazã fie si de cel mai mic sprijin? Sustinerea unui asemenea regim este conformã cu învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Sa?), sau a lui Moise (Pacea fie asupra Sa?), ori a valorilor umaniste? Sau ar trebui în cele din urmã sã întelegem cã faptul de a permite locuitorilor originari de pe aceste pãmânturi – din interiorul sau din exteriorul Palestinei (din diaspora) – fie cã sunt crestini, musulmani sau evrei, sã-si determine singuri soartea ar fi împotriva democratiei, a drepturilor omului sau a învãtãturilor profetilor? Dacã nu, de ce aceastã opozitie încrâncenatã la orice referendum?
Guvernul palestinian proaspãt ales tocmai si-a intrat în atributii. Toti observatorii indepdendenti au confirmat cã acest guvern este reprezentativ pentru electoratul sãu. Dar iatã cã într-un mod cu totul incredibil, acest guvern ales este supus presiunilor, este “sfãtuit” insistent sã recunoascã regimul israelian, sã-si abandoneze lupta si sã urmeze programul guvernului precedent. Dacã guvernul palestinian actual s-ar fi prezentat cu altã platformã electoralã, ar mai fi votat poporul palestinian pentru el? Încã o datã, o astfel de pozitie, luatã împotriva guvernului palestinian, poate fi consideratã adecvatã fatã de valorile subliniate mai sus?
Oamenii mai spun: “De ce toate rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU condamnând Israelul au fãcut obiectul unui veto?” Domnule Presedinte, asa cum o stiti cu sigurantã, trãiesc printre oamenii poporului meu, si sunt în mod constant în contact cu ei – multi oameni din Orientul Apropiat tin si ei sã mã contacteze. Nici ei nu cred în asemenea gesturi politice dubioase. Este din ce în ce mai evident cã oamenii din aceastã regiune a lumii sunt înfuriatã de acest fel de politicã.
Nu este în intentia mea sã multiplic întrebãrile, dar tin sã fac referintã, în mod egal, si la alte chestiuni. De ce orice realizare tehnicã si stiintificã duce, în Orientul Apropiat, la transformarea ei si zugrãvirea ei într-o amenintare pentru entitatea zionistã? Cercetarea si dezvoltarea, în materie stiintificã, nu sunt ele un drept fundamental al oricãrei tãri?
Cunoasteti bine Istoria. Lãsând deoparte Evul Mediu, în ce altã epocã istoricã progresul stiintific si tehnic au fost considerate crime? Posibilitatea ca realizãrile stiintifice sã fie utilizate în scopuri militare este un motiv suficient pentru o opozitie deschisã la stiintã si tehnologie? Dacã o asemenea asertiune s-ar verifica, atunci toate disciplinele stiintifice, inclusiv fizica, chimia, matematica, medicina, ingineria etc. ar trebui sã fie interzise.
În privinta Irakului, s-au spus minciuni. Ce a iesit de aici? Sunt convins cã a spune minciuni este un lucru condamnabil în orice culturã, si cã nu v-ar place sã vã mintã cineva.
Domnule Presedinte, latino-americanii n-au dreptul sã-si punã întrebarea de ce guvernele lor democratic alese suscitã reactiile dumneavoastrã armate, în timp ce liderii golpisti sunt sustinuti? Sau de ce sunt ei amenintati în mod constant de dumneavoastrã si constrânsi sã trãiascã cu teamã?
Popoarele Africii sunt formate din oameni creativi si talentati, care muncesc din greu. Ei pot avea un rol important si pretios în satisfacerea nevoilor umanitãtii, si sã contribuie la progresul ei atât material cât si spiritual. Dar sãrãcia si dictaturile violente din majoritatea tãrilor africane împiedicã acest lucru. N-au dreptul africanii sã întrebe de ce enormele lor resurse – mai ales miniere – sunt sistematic jefuite, în ciuda faptului cã au mai mult decât toate continentele? În aceastã privintã, ca si în altele, aceste actiuni corespund câtusi de putin învãtãturilor lui Christ, ca si preceptelor ce decurg din drepturile omului?
Poporul curajos si credincios al Iranului îsi pune si el multe întrebãri, existã multe reprosuri, printre care cele privitoare la lovitura de stat din 1953, care a antrenat rãsturnarea guvernului legal al epocii, opozitia la revolutia islamicã, transformarea unei ambasade în cartier general al sustinerii activitãtilor contra-revolutionare opuse Revolutiei islamice, sustinerea adusã lui Saddam Hussein în timpul rãzboiului pe care l-a declansat împotriva Iranului, un avion civil iranian prãbusit, fapt ce a dus la moartea tuturor pasagerilor, înghetarea bunurilor apartinând Iranului din tara dumneavoastrã, amenintãrile crescânde si opozitia la progresele stiintifice si nucleare ale natiunii iraniene. Multe alte reprosuri nu le voi enunta aici într-un mod exhaustiv.
Domnule presedinte, evenimentele din 11 septembrie au fost o catastrofã oribilã. Asasinarea inocentilor este deplorabilã si monstruoasã, oriunde s-ar petrece acest lucru în lume. Guvernul nostru si-a manifestat imediat dezgustul fatã de asasini, si a prezentat condoleante familiilor îndoilate, exprimându-si compasiunea si simpatia fatã de victime. Toate guvernele au datoria de a proteja viata, bunurile si bunãstarea cetãtenilor lor. Se spune însã peste tot cã guvernul dumneavoastrã a recurs la sisteme extensive de securitate, de protectie si de spionaj – si chiar cã si-a vânat opozantii în strãinãtate.
11 septembrie n-a fost o operatiune militarã ca oricare alta. Ar fi putut ea sã fie planificatã si executatã fãrã o coordonare cu serviciile de informatii si de securitate, sau fãrã o infiltrare a lor extensivã? Bine înteles, nu fac decât sã prezint o umilã ipotezã si nimic mai mult. De ce diferite aspecte ale acestui atac au fost pãstrate secrete? De ce nu ni se spune cine este responsabil pentru asta, si de ce si-au neglijat responsabilitãtile? Si de ce responsabilii si vinovatii nu sunt identificati, nici prezentati în fata unui tribunal?
Orice guvern are datoria de a asigura securitatea si linistea cetãtenilor sãi. Or, de mai multi ani, poporul tãrii dumneavoastrã si popoarele din preajma punctelor fierbinti ale planetei si-au pierdut linistea. Dupã 11 septembrie, în loc sã se cicatrizeze si sã se îngrijeascã rãnile emotionale ale supravietuitorilor si ale poporului american, enorm de traumatizati de atentate – mass-media occidentalã n-a fãcut dimpotrivã decât sã se intensifice climatul de teamã si de insecuritate. Unii vorbesc constant de posibilitatea unor noi atacuri teroriste, în scopul mentinerii poporului într-o stare neîncetatã de panicã. Este acest lucru în mãsurã sã aducã un serviciu poporului american? Este posibilã estimarea daunelor cauzate de teamã si de panicã? Cetãtenii dumneavoastrã trãiesc în frica neîntreruptã a unor noi atentate care ar putea sã se producã oricând, oriunde. Se simt profund nesiguri pe stradã, la locul de muncã, si chiar în propriile case. Cine ar putea trãi fericit într-o asemenea situatie? De ce mass-media, în loc de a conferi sentimentul de confort si de securitate, în loc de a asigura maximum de liniste spiritualã, întãreste dimpotrivã sentimentul de insecuritate? Unii considerã cã aceastã paranoia a pregãtit drumul – si a fost justificarea – atacului împotriva Afghanistanului.
Încã o datã, despre rolul mass-mediei. În carta deontologicã a profesiilor mediatice, difuzarea corectã a informatiei si o relatare onestã a evenimentelor sunt precepte fundamentale. Îmi exprim profundul regret în legãturã cu dispretul manifestat de unii reprezentanti occidentali ai mass-mediei pentru aceste principii. Principalul pretext pentru atacarea Irakului a fost existenta, în aceastã tarã, a unor arme de distrugere în masã. S-a spus acest lucru fãrã încetare, pânã când publicul, obosit, a sfârsit prin a crede minciuna, si asa s-a pregãtit terenul pentru atacul împotriva Irakului. Nu sfârseste adevãrul prin a fi complet pierdut din vedere într-un climat în întregime corupt si înselãtor? Încã o datã, dacã permitem ca adevãrul sã fie pierdut din vedere, cum poate acest lucru sã fie conciliat cu valorile reamintite mai sus? Dar poate adevãrul sã fie pierdut în nisipuri si pentru Atotputernicul?
Domnule Presedinte, în cele mai multe dintre tãrile întregii lumi, cetãtenii contribuie la cheltuielile guvernului, astfel încât guvernele lor, în schimb, sã fie în mãsurã sã-i serveascã. Întrebarea este urmãtoarea: “ce au produs sutele de miliarde de dolari, cheltuiti în fiecare an pentru a finanta campania rãzboinicã din Irak, cetãtenilor americani?” Asa cum o stie perfect Excelenta Voastrã, în unele state ale tãrii dumneavoastrã existã americani care trãiesc în sãrãcie. Zecile si sutele de mii de oameni fãrã casã si fãrã locuri de muncã reprezintã o enormã problemã. Bineînteles, acest gen de problemã existã – la o scarã mai mult sau mai putin mare – si în alte tãri. Având în vedere aceste conditii deplorabile, cheltuielile gargantuelice ale campaniei militare – suportate din bugetul public – pot fi justificate si considerate conforme cu principiile amintite la începutul acestei scrisori?
Dar principala mea preocupare – pe care sper cã o împãrtãsiti, cel putin în parte mãcar – este urmãtoarea: oamenii aflati la putere au un timp limitat în care pot face ceva, n-au fost chemati sã guverneze indefinit, iar numele lor va intra în istorie si va fi întotdeauna judecat în viitorul imediat, si de asemenea în viitorul mai îndepãrtat. Oamenii vor purica în detaliu presedintiile noastre. Vom fi reusit noi sã le aducem pacea, securitatea si prosperitatea, sau dimpotrivã nesiguranta si somajul? Vom fi cãutat noi sã instaurãm justitia, sau ne vom fi multumit sã sustinem interese particulare, îndreptând multi oameni înspree o viatã în sãrãcie si în dificultãti, în timp ce o mânã de persoane bogate si puternice vor deveni si mai bogate si mai puternice. Acestora din urmã le vom fi obtinut sustinerea cu pretul aprobãrii poporului si a Atotputernicului? Vom fi apãrat noi drepturile celor defavorizati, sau le vom fi ignorat? Vom fi apãrat noi drepturile tuturor oamenilor, peste tot pe planetã, sau le vom fi impus noi rãzboaie, interferând ilegal în problemele lor interne, creeând închisori infernale si închizându-i pe unii dintre ei? Vom fi spus noi adevãrul poporului nostru si altora, lumii întregi, sau le vom fi prezentat o versiune inventatã? Vom fi fost noi alãturi de poporul nostru, sau alãturi de ocupanti si de opresori? Vor fi actionat administratiile noastre în scopul promovãrii comportamentului rational, logic, etic, a pãcii, satisfãcând obligatiile morale si justitia, în serviciul popoarelor, a prosperitãtii, a progresului si a respectului demnitãtii umane, sau vor fi servit în scopul fortei armelor, a intimidãrii, a insecuritãtii, a dispretului fatã de oameni, a amânãrii pentru calendele grecesti a progresului si a bunãstãrii altor popoare, cãlcãrii în picioare a celor mai elementare drepturi ale popoarelor? În cele din urmã, vom fi judecati în functie de fidelitatea pe care am arãtat-o sau nu jurãmântului propriu functiei noastre, cel de a ne servi poporul – ceea ce este sarcina noastrã primordialã – si cât de fideli am fost Revelatiilor venite prin profeti – nu-i asa?
Domnule Presedinte, cât de mult timp va mai tolera lumea aceastã situatie? Spre ce pantã fatalã se îndreaptã umanitatea? Pânã când popoarele lumii întregi vor mai trebui sã plãteascã pentru deciziile incorecte ale unei mâini de lideri? Cât timp încã va mai bântui spectrul insecuritãtii – emanate de enorme stocuri de arme de distrugere în masã – popoarele lumii întregi? Cât timp încã sângele oamenilor, a femeilor si a copiilor inocenti va continua sã se rãspândeascã pe strãzi, în timp ce casele oamenilor cumsecade sunt demolate peste ei?
Vã satisface situatia care domneste acum în lume? Credeti cã politica actualã poate continua la nesfârsit? Dar dacã miliardele de dolari cheltuite pentru securitate, pentru campaniile militare si pentru miscãrile de trupe ar fi consacrate investitiilor si ajutorãrii tãrilor sãrace, promovãrii sãnãtãtii, luptei împotriva diverselor boli, educatiei si ameliorãrii sãnãtãtii mintale si fizice a oamenilor, sprijinirii victimelor catastrofelor naturale, creãrii de locuri de muncã si productiei, proiectelor de dezvoltare si luptei împotriva sãrãciei, instaurãrii pãcii, medierii între state aflate în conflict si extinctiei conflictelor etnice, rasiale si altora, unde ar fi azi lumea? Guvernul si poporul dumneavoastrã n-ar fi mândre, si pe bunã dreptate? Situatia politicã si economicã n-ar fi mai bune? În plus, sunt dezolat s-o spun, am asista oare la aceastã urã mondialã, din ce în ce mai puternicã, îndreptatã împotriva guvernelor americane, oricare ar fi ele?
Domnule Presedinte, nu este câtusi de putin în intentia mea sã pun pe cineva în încurcãturã. Dacã profetii Abraham, Isaac, Iacov, Ismael, Iosif sau Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lor!) ar fi fost azi printre noi, cum ar considera ei un astfel de comportament? Am avea noi un rol de jucat în Lumea Promisã, o lume în care justititia va fi universalã si în care Iisus Hristos (Pacea sã fie asupra Lui!) va fi prezent. Mai mult decât atât: ne vor accepta ei? Întrebarea mea, fundamentalã, este: nu se aflã o metodã mai bunã de interactiune cu restul lumii? Azi existã sute de milioane de crestini, sute de milioane de musulmani, precum si milioane de persoane care urmeazã învãtãturile lui Moise (Pacea fie asupra Lui!). Toate religiile celeste împãrtãsesc un concept pe care îl respectã: monoteismul, credinta într-un singur Dumnezeu, si numai în El. Sfântul Coran pune accentul pe aceastã realitate comunã, si-i îndeamnã pe credinciosii religiilor divine cu aceste cuvinte: “Spune: O, voi care respectati Cartea! Conveniti între voi asupra unor pozitii echitabile, în termenii cãrora sã nu serviti pe nimeni în afara lui Dumnezeu, cãruia sã nu-i aduceti asemãnare.”
Domnule Presedinte, conform versetelor divine, am fost cu totii chemati sã adorãm un singur Dumnezeu si sã urmãm învãtãturile divinilor profeti. “Adorarea unui singur Dumnezeu este superioarã tuturor puterilor acestei lumi. Domnul, care stie ce este ascuns si ce este vizibil, trecutul si viitorul, stie ce se petrece în inimile servitorilor Sãi, el le vede faptele si gesturile. Domnul, cãruia îi apartin cerurile si pãmântul, si care judecã peste tot universul, pe toate le-a fãcut cu mâinile Sale, si le dã servitorilor Sãi binefacerile beatifice ale misericordiei si ale iertãrii de pãcate. El este însotitorul oprimatului si inamicul opresorului, El este plin de compasiune si de misericordie, la El aleargã credinciosii si pe ei îi îndreaptã spre luminã, scotându-i din întuneric.”
Credem cã întoarcerea la învãtãturile profetilor divini este singura cale ce poate salva lumea. Mi s-a spus cã Excelenta Voastrã urmeazã învãtãturile lui Iisus, si cã aveti încredere în promidiunile divine ale domniei celor drepti pe Pãmânt. Credem si noi cã Iisus Hristos a fost unul dintre marii profeti ai Atotputernicului. El este în mai multe rânduri preaslãvit în Coran (19, 36): “Si, cu sigurantã, Dumnezeu este Domnul meu si Domnul tãu, deci slujeste-l – aceasta este calea dreaptã, Maria.” Servirea Atotputernicului si supunerea fatã de El este credo-ul tuturor mesagerilor divini. Dumnezeul tuturor popoarelor Europei, ale Asiei, ale Africii, ale Americii, ale Pacificului si a întregii lumi este unul singur si acelasi Dumnezeu.
Atotputernicul vrea sã-i conducã pe Servitorii sãi, si sã le redea demnitatea. De la el vine mãretia tuturor oamenilor. Citim în Coran: “Dumnezeu i-a trimis pe profetii Sãi, care au fãcut miracole si au adus semne evidente pentru a-i conduce pe oameni si pentru a-i purifica de pãcate si de josnicie. El a trimis Cartea si dreptatea pentru ca popoarele sã dea poatã obtine justitia si sã evite nebunia.” Toate aceste versete citate mai sus sunt, într-o formã sau în alta, si în Biblie.
Divinii profeti au promis: va veni ziua în care toti oamenii se vor aduna în fata judecãtii Atotputernicul, în scopul examinãrii faptelor lor. Binefãcãtorul se va îndrepta spre Cer, cei rãi vor avea parte de pedeapsa divinã. Cred cã amândoi credem în aceastã zi, dar nu va fi usor sã se cântãreascã actiunile conducãtorilor, pentru cã amândoi suntem datori natiunilor noastre precum si tuturor celorlalte, tuturor celor a cãror viatã este direct sau indirect afectatã de actiunile noastre. Toti profetii vorbesc de pace si de linistea oamenilor, fondate pe monoteism, pe justitie si pe respectul pentru demnitatea umanã. Nu credeti cã dacã am cãdea de acord asupra respectãrii acestor principii - adicã: monoteismul, adorarea lui Dumnezeu, justitia, respectul pentru demnitatea oamenilor, credinta în Judecata de Apoi – am putea surmonta problemele actuale ale lumii, rezultând din nesupunerea fatã de Atotputernicul si fatã de învãtãturile profetilor? Nu credeti cã principiile mentionate, scrise sau nescrise, sunt universal respectate? Nu ati accepta aceastã invitatie? Adicã invitatia de a vã îndrepta cu sinceritate spre învãtãturile profetilor, monoteism si justitie, în scopul de a prezerva demnitatea umanã si supunerea fatã de Atotputernicul si profetii Sãi?
Domnule Presedinte, Istoria ne învatã cã guvernele represive si crude nu pot supravietui mult timp. Dumnezeu i-a însãrcinat pe oameni cu propria lor soartã. Atotputernicul nu a abandonat universul si umanitatea propriilor inertii. Multe dintre lucrurile nedorite de guverne s-au produs. Asta ne spune cã existã o putere superioarã care actioneazã, si cã toate evenimentele sunt determinate de El. Existã cineva care sã poatã nega semnele schimbãrii, în lume, azi? Situatia care existã azi în lume este comparabilã cu orice altceva care exista în urmã cu doar zece ani? Schimbãrile se produc repede, si se înlãntuie într-un ritm impetuos. Popoarele lumii nu sunt satisfãcute de status quo-ul lor, si ne mai acordã decât foarte putinã atentie promisiunilor si comentariilor unui mic numãr de conducãtori influienti la nivel mondial. Multe persoane, în lume, se simt în nesigurantã si se opun extinderii insecuritãtii si rãzboiului. Ele nu aprobã si nici un acceptã politicile dubioase. Oamenii protesteazã împotriva prãpastiei care se formeazã între cei cei au si cei ce nu au, între tãrile bogate si între tãrile sãrace. Oamenii sunt dezgustati de coruptia care nu face decât sã se înrãutãteascã. Locuitorii mai multor tãri sunt înfuriati din cauza agresãrii fundamentelor lor culturale si a dezintegrãrii familiilor. Ei sunt în egalã mãsurã dezamãgiti de reculul atentiei si a compasiunii.
Popoarele lumii nu mai cred în organizatiile internationale, pentru cã drepturilor lor nu mai sunt apãrate de aceste organizatii. Liberalismul si democratia în stil occidental nu au fost capabile sã contribuie la realizarea idealurilor umane. Azi, esecul acestor douã concepte este imposibil de negat. Persoanele lucide pot deja sã audã scârtâitul din încheieturi a acestei ideologii, avertizând asupra prãbusirii sistemelor democratice liberale. Vedem din ce în ce mai multe persoane, în întreaga lume, pornite pe calea ce duce spre un punct focal fundamental: Atotputernicul. Fãrã îndoialã cã prin credinta în Dumnezeu si învãtãturile profetilor, oamenii vor putea sã gãseascã solutii la problemele lor. Întrebarea arzãtoare pe care v-o pun este aceasta: “Nu vreti sã vã alãturati lor?”
Domnule Presedinte, doriti sau nu, lumea începe sã graviteze în directia credintei în Atotputernicul si justitia Sa, iar vointa lui Dumnezeu se va asterne peste toate lucrurile.
Wa-s-salâm ’alâ man ittaba’-l-hudâ! [Fie ca pacea sã fie cu cel ce va urma calea dreaptã!]
Mahmûd Ahmadi-Najad
Presedinte al Republicii islamice Iran
Abonați-vă la:
Postări (Atom)