Influența corozivă a Israelului asupra democrației vestice

Implicarea statelor vestice în politica Israelului a dus la rezultate care nu coincid cu dorințele votanților și care se opun principiilor după care se presupune că acestea se ghidează. Instabilitatea perpetuă a Israelului înseamnă că acest lucru nu se va schimba prea curând.

de John Chuckman

Ceva îngrijorător se petrece în tăcere în lumea vestică, în acea porțiune a lumii caracterizată de guvernele ce o conduc drept societate liberă și democrație liberală. Pe o mulțime de căi, presupunerile oamenilor despre rolul guvernului sunt subminate pe măsură ce guvernele lor se îndreaptă spre un pattern stabilit de Statele Unite cu privire la felul în care guvernează, organizează alegerile și privesc responsabilitățile față de cetățenii lor și față de comunitatea internațională.

Desigur, în multe privințe, Statele Unite incită, lingușesc sau amenință alte state pentru a obține ce doresc. În ciuda economiei americane slabe și a unor perspective de viitor în relativ declin, Statele Unite încă dețin suficiente resurse pentru a forța mâna altor țări, dar mare parte din ce se întâmplă acum este determinat de noi forțe care doar consolidează tendințele imperialiste ale Americii.

Oamenii din vest aleg adesea guverne care ajung să facă ceea ce votanții lor nu își doresc. Aceștia realizează că sunt mințiți de guvernele lor și de presa corporatistă, dar se simt neajutorați în fața acestor lucruri. Interese speciale domină tot mai mult guvernele deoarece tot mai mult aceste interese le plătesc campaniile electorale și le servesc altor scopuri importante.

Cetățeni din multe țări simt că semnificația acordării unui vot s-a diminuat, pe măsură ce își privesc guvernele ignorând nedreptatea extremă, se văd târâți în războaie și violențe pe care nu și le-au dorit niciodată și în general, simt că guvernele lor sunt prea puțin preocupate de chestiuni care îi privesc pe ei. Asta, dacă mai este nevoie să o spunem, nu are legătură cu democrația. Și unde vedem guverne făcând reforme pentru a remedia situații ce amenință democrația? Aproape nicăieri.

La prima vedere ar putea părea ciudat – luând în considerare influența pe care Israelul o exercită în lumea vestică (ce altă țară cu 7 milioane de locuitori apare în ziare efectiv în fiecare zi?) și toată presa favorabilă de care beneficiază (fiecare mare ziar și canal TV are câțiva jurnaliști sau comentatori care privesc influențarea opiniei publice în favoarea Israelului ca pe o îndatorire personală, cum ar fi New York Times care își trimite toate articolele despre Israel cenzorilor israelieni înainte de a le publica) – dar Israelul este un stat instabil în mod natural.

Nu contează câți bani sunt turnați în el pentru armament și dezvoltare economică, nu are cum să fie altfel. Populația sa este ostilă față de oamenii care o înconjoară și cu care se amestecă, visând la un soi de fantezie: capriciul unei comunități ideale fără vecini care nu seamănă cu ea.

Și poveștile despre întemeierea Israelului au un aer mitologic în care se îmbină elemente eroice cu o împărțire în buni și răi, întotdeauna ignorându-se violența și brutalitatea greu de uitat pentru victimele acestora. Variantele oficiale și chiar și limbajul în care sunt exprimate sunt construcții artificiale care nu descriu cu acuratețe ceea ce numesc - cuvinte ca „militant” sau „terorist” sau „existențial”. Politica sa oficială față de vecinii și oamenii pe care i-a expulzat este una a ostilității neobosite. Aproape toți liderii săi din afaceri și guvern  beneficiază, pentru siguranța lor, de pașapoarte duale. Cetățenii săi obișnuiți trăiesc vremuri complicate într-o economie croită nu pentru oportunitate și libertate economică, ci pentru război și pentru supravegherea milioanelor de rezidenți captivi și nedoriți.

Nimic din toate acestea nu e sustenabil la infinit și Israelul modern este o construcție cum nu se poate mai artificială, nepotrivită mediului său înconjurător și incapabilă de a se lăsa influențată de toate tendințele puternice ce modelează lumea modernă: globalizarea, libertatea oamenilor de a se deplasa, multiculturalismul migrației și principiile democratice autentice, nu oximoronul democrației pentru un singur grup.

Nenumăratele eforturi disperate de a lucra împotriva acestor realități dure sunt cauza dezlănțuirii forțelor ce acționează acum în lumea vestică. Dacă e să dăm un singur exemplu, împotriva opiniei raționale a multor oameni de stat, Israelului i s-a permis, ba chiar a fost ajutat să devină o forță nucleară. Logica din spatele unei asemenea decizii fiind aceea că numai cu asemenea arme s-ar putea simți Israelul în siguranță și ar putea fi gata să îi apere pe evreii de peste tot de un nou Götterdämmerung.

Astăzi, SUA se află în toiul unei campanii masive ce durează de ani de zile și va mai dura ani de zile de a curăța Orientul Mijlociu de ceea ce liderii americani consideră a fi elemente nedorite. Ce determină aceste elemente nedorite? Caracteristica principală este aceea dacă respectă sau nu politica externă generală americană, inclusiv, foarte important, conceptul de Israel ca fiu favorit al SUA în regiune, cu toate privilegiile și puterile acordate de acest statut.

Cu siguranță, selecția nu a avut legătură cu democrația și cu siguranță nu a avut nimic de-a face cu faptul că țările respective nu recunosc și nu respectă drepturile omului, oricât ar fi încercat John Kerry și Hillary Clinton să susțină contrariul. America nu ține cont de asemenea scrupulozități când vine vorba de Arabia Saudită, Bahrain, Yemen, Egipt și multe alte locuri în care are interese strategice, inclusiv în Israel.

O mașinărie elaborată s-a pus la punct în jurul relației dintre America și Israel de la 1948 încoace, când Președintele Truman a luat fatidica decizie – pare-se chiar împotriva judecății sale – de a recunoaște rapid guvernul Israelului și de a extinde asupra lui imensul prestigiu al SUA în imediata perioadă de după război. Această mașinărie – ale cărei trăsături principale sunt organizate în jurul intereselor ce privesc finanțarea campaniilor electorale și analizează gradul de simpatie față de Israel al fiecărui oficial american ales sau numit – face acum parte din peisajul politic al Statelor Unite și este ceva considerat ca fiind de la sine înțeles, ca și când ar fi cel mai firesc lucru din lume. Dar nu este firesc și, pe termen lung, nici măcar nu este în interesul Statelor Unite.

Lăsându-se prinși în plasa acestei mașinării ce distorsionează deciziile în loc să ceară pur și simplu Israelului să se retragă la Linia Verde (granițele de dinainte de 1967) și să sprijine o înțelegere rezonabilă, este ceea ce în ultimă instanță a dus la 9/11, la războiul împotriva terorismului și la invazia Irakului. A dus la execuțiile extrajudiciare, la condamnarea zecilor de milioane de oameni la tiranie, inclusiv a egiptenilor și a palestinienilor, la afacerea murdară a fabricatului război civil din Siria și la înghițirea mândriei naționale a Americii, ca în cazul atacului israelian asupra navei americane de spionaj USS Liberty, la confiscarea de teren vecin și la constantele acțiuni de spionaj ale Israelului asupra celui mai mare binefăcător al său. Unele dintre aceste dezastre evitabile au continuat să creeze consecințe interne, contribuind la stabilirea multor elemente ale unui stat american polițienesc.

Universul acestei relații demonstrează natura instabilă a Israelului. America are mulți aliați și prieteni care nu se poartă în felul acesta pentru că pur și simplu nu este necesar: dar Israelul caută în permanență să-și extindă, să-și perfecționeze sau să-și consolideze situația, încearcă mereu să obțină avantaje și mai mari. După cum demonstrează afacerile sale externe, Israelul are o abordare complet amorală, a rezultatelor cu orice preț, de la a fura pământ, ferme, case și apă, până la a fura secrete, a trișa, a juca lumea pe degete, așa cum a făcut la Entebbe sau în Războiul de Șase Zile sau când a ajutat apartheidul sud-african, sau când a lansat oribilul virus informatic Stuxnet sau când a abuzat de autorizările altor națiuni pentru a săvârși asasinate – toate acestea având siguranța că cea mai influentă țară din lume este captiva mașinăriei, incapabilă să critice sau să pedepsească.

Problema este că o asemenea abordare generează la infinit noi și noi ostilități în orice loc pe care îl atinge. Nu are cum să fie altfel, însă Israelul și apologeții săi vorbesc numai în termeni de ascensiune a antisemitismului pentru a închide gura criticilor, o practică ce adesea generează și mai multă ostilitate și doar atenționează și mai mult în legătură cu nenumăratele ticăloșii întrebuințate pentru a menține Israelul pe linia de plutire.

Natura mașinăriei americane de relaționare cu Israelul s-a dovedit a fi atât de triumfătoare încât a fost copiată de alte țări vestice. Nu cred că a planificat cineva de la bun început acest set de rezultate, nu întru totul. Cred că vorbim de nenumărate ajustări, adaptări și manevre oportuniste pe care nimeni nu le putea anticipa în 1948. Acele zile au fost, în același timp, fericite pentru mulți evrei care priveau în urmă la întunericul cumplit al holocaustului, și tragice pentru un popor care nu a avut nimic de-a face cu acele acte criminale, dar care a fost privat de drepturi, de proprietăți și de demnitate – o situație care doar s-a înrăutățit de la acele evenimente pe care poporul palestinian le numește, ușor de înțeles de ce, nakba (catastrofă).

Dar coroziunea democrației în guvernele vestice, temătoare de a spune NU Israelului și prea dispuse să-și umple conturile partidelor politice în schimbul favorurilor oferite, este reală și palpabilă și va deveni și mai dramatică. Situația poate fi descrisă, în cel mai fericit caz, ca o cursă pe o pantă periculoasă.

John Chuckman este un economist canadian. Printre lucrările sale se numără The Decline of the American Empire și The Rise of China as a Global Power. O selecție a eseurilor și analizelor sale o puteți găsi aici:  https://chuckmanwords.wordpress.com/

De ce este Israelul un stat de apartheid

de Ben White

Ce este apartheidul?

Apartheidul este un sistem de separare și rasism instituționalizat. Reprezintă o crimă împotriva umanității și este interzis prin Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale (ICC). Statutul de la Roma (tratatul care a dus la înființarea ICC) definește apartheidul în felul următor: „acte inumane...comise în contextul unui regim instituționalizat de opresiune sistematică și de dominare a unui grup rasial de către alt grup rasial și săvârșite cu intenția de menținere a acelui regim.” Apartheidul este declarat ilegal și de Protocolul I adițional din 1977 la Convențiile de la Geneva din 1949, unde este descris ca o „încălcare severă a legii” și, așa cum a formulat legendarul erudit, profesorul de drept internațional John Dugard, „fără o limitare geografică”.

Mai devreme, în 1973, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Convenția Internațională privind Suprimarea și Pedepsirea Crimei de Apartheid. Definiția include „orice măsuri legislative și alte măsuri prevăzute cu scopul de a împiedica un grup sau grupuri rasiale de a participa la viața politică, socială, economică și culturală a țării... (inclusiv) dreptul de  părăsire și reîntoarcere în țara lor, dreptul la o naționalitate, dreptul libertății de mișcare și de rezidență.” Definiția include și „exproprierea pământului aparținând unui grup rasial”.

Și, în cele din urmă, Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1969, pe care Israelul a ratificat-o în 1979, include (în Articolul 3) condamnarea „segregării rasiale și a apartheidului” și obligă statele semnatare „să prevină, interzică și să eradicheze toate practicile de această natură din teritoriile aflate sub jurisdicția lor”. În 1995, Comitetul UN pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a clarificat că deși menționarea apartheidului a început odată cu Africa de Sud, „articolul, așa cum a fost adoptat, interzice toate formele de segregare rasială din toate țările”.

De ce vorbim de apartheid când vine vorba de Israel?

Când s-a format statul Israel în 1948, în jur de 90% dintre toți palestinienii care se aflau între granițele a ceea ce urma să se numească Israel au fost expulzați și împiedicați să se întoarcă. Până în ziua de astăzi, milioanelor de palestinieni li se neagă accesul în țara lor natală, pământurile și proprietățile lor au fost expropriate, pur și simplu pentru că nu sunt evrei.  De la întemeierea sa, Israelul a discriminat în mod sistematic cetățenii palestinieni și timp de 49 de ani din cei 68 de ani de existență ai săi i-a supus pe palestinienii non-cetățeni din Cisiordania și Fâșia Gaza unui regim militar caracterizat de colonizare și segregare (și să notăm că și cetățenii palestinieni ai Israelului au fost supuși regimului militar până în 1966).

Până la mijlocul anilor 70, orașul mediu palestinian din Israel și-a pierdut 65 – 75% din pământul său. Astăzi, 43% din orașele israeliene au comisii rezidențiale de admitere care filtrează aplicanții pe bază de „incompatibilitate cu structura socială și culturală”.  Aceste comisii sunt „folosite pentru a exclude arabii din comunitățile evreiești”, după cum afirmă Human Rights Watch. În Negev, beduinii palestinieni constituie mai mult de 34% din populație, însă numai 18 colonii dintre cele 144 sunt desemnate comunității lor. Nu e de mirare că, după o vizită în 2012, Raquel Rolnik, raportor special al UN, a declarat că a observat în Israel „un model de dezvoltare a terenurilor care exclude, discriminează și strămută minoritățile”.

În Cisiordania, statul Israel a întemeiat și a extins peste 100 de colonii ilegale, sfidând legea internațională. Aceste colonii sunt orașe și sate israeliene construite pe pământ furat de la palestinieni. Rezidenții acestor colonii sunt cetățeni israelieni; palestinienii printre care trăiesc aceștia nu locuiesc în colonii și sunt supuși legii marțiale. Vorbind despre regimul discriminatoriu de planificare și cel al locuințelor din Cisiordania, Amnesty International a numit situația „unică pe glob”. În 2012, Comitetul UN pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a somat Israelul să „interzică și să eradicheze” politicile ce violează interzicerea „segregării rasiale și a apartheidului”.

Seamănă cu apartheidul din Africa de Sud dintre 1948 până în 1994?

De-a lungul deceniilor, cărturarii au subliniat similitudinile și diferențele dintre apartheidul sud-african și politicile și practicile israeliene; cu siguranță nu este o corespondență exactă.

Acestea fiind spuse, este semnificativ felul în care activiști împotriva apartheidului din Africa de Sud au identificat paralele: Desmond Tutu spunea că o excursie în Palestina în 2002 i-a amintit „atât de mult de ceea ce am trăit noi, oamenii de culoare în Africa de Sud”. Și nu doar oponenții apartheidului o spun; în 1961, prim-ministrul sud-african Hendrik Verwoerd declara: „evreii au luat Israelul de la arabi după ce arabii au trăit acolo de 1000 de ani. Israelul, ca și Africa de Sud, este un stat de apartheid.”

În orice caz, așa cum am menționat mai sus, apartheidul este o crimă sub legea internațională – indiferent de asemănările sau deosebirile față de regimul istoric din Africa de Sud. Există asemănări și deosebiri, dar în ultimă instanță, politicile statului israelian, ca și cele ale vechiului regim sud-african, se înscriu în definiția apartheidului, așa cum este formulată ea în mod legal. Este deosebit de semnificativ faptul că, așa cum am descris mai sus, Statutul de la Roma definește și scoate în afara legii apartheidul – la patru ani după încheierea oficială a apartheidului în Africa de Sud.

Dar unii spun că toată lumea se bucură de aceleași drepturi în Israel – sau nu e adevărat?

Este important de înțeles că astăzi există de fapt un singur stat – un singur regim, perpetuat de autoritățile israeliene – între râul Iordan și marea Mediterană. Din 1967, guvernele israeliene succesive au încorporat în mod constant teritoriul Cisiordaniei, inclusiv Ierusalimul de Est, în structura statului, prin colonii, rețele de drumuri și așa mai departe. În cadrul acestui regim unic ce domină Israelul dinainte de 1967 și Teritoriile Palestiniene Ocupate (OPT), evreilor și palestinienilor li se asigură sau li se refuză drepturile fundamentale ale omului în funcție de etnicitate, carte de identitate și geografie.

În Israel inegalitatea este instituționalizată; chiar și Departamentul de Stat al SUA recunoaște că cetățenii palestinieni ai Israelului – aproximativ 20% din populația din interiorul granițelor dinainte de 1967 – se confruntă cu „discriminare instituțională și socială”. Potrivit centrului pentru drepturile omului Adalah, există mai mult de 50 de legi care discriminează cetățenii palestinieni, afectând sectoare ale vieții precum proprietatea terenului, drepturile referitoare la locuință, viața de familie, cetățenia, educația și multe altele. Într-adevăr, contrar percepției largi, nu există nici măcar o garanție legală a egalității; în ianuarie 2016, Knessetul (parlamentul Israelului) a votat împotriva unui proiect de lege care susținea includerea unei clauze de egalitate  în Dreptul Comun.

Deci, deși cetățenii palestinieni ai Israelului pot vota în alegerile parlamentare și pot deveni membri ai Knessetului sau judecători la Curtea Supremă, nimic din toate acestea nu schimbă discriminarea documentată amintită mai sus. Mai mult, reprezentarea lor pe culoarele puterii și ale justiției este extrem de limitată; din 1948 au existat doar doi miniștri non-evrei dintr-un total de 600 și a existat un singur judecător arab la Curtea Supremă (din 66 de judecători din trecut și prezent).

Desigur, politicile Israelului de discriminare sistematică, rasismul susținut de stat și represiunea brutală a disidenței sunt și mai dure în OPT; de la colonizarea pământului în Cisiordania la inegalitatea și strămutarea forțată a „rezidenților” palestinieni – care nu sunt nici cetățeni, nici nu trăiesc sub legea marțială – în Ierusalimul de Est. În Fâșia Gaza, palestinienii sub supuși pedepselor colective cum este blocada instaurată, sunt împrejmuiți de garduri de sârmă și sunt ținta masacrelor brutale periodice.

Ce pot să fac eu?

Apartheidul din Africa de Sud a fost înfrânt în primul rând datorită mișcării de rezistență conduse de Congresul Național African – dar sprijinul internațional, sub forma campaniilor de boicotare a fost crucial în izolarea regimului de apartheid. Astăzi, pe întreg globul, tot mai mulți oameni susțin campania pro-palestiniană Boycott, Divestement and Sanctions (BDS) și se implică în mișcările de solidaritate cu Palestina din comunitățile în care trăiesc. Această campanie internațională caracterizată de guvernul israelian ca o „amenințare strategică” față de regimul său va ajuta în ultimă instanță la aducerea dreptății și egalității palestinienilor.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.palestinecampaign.org/article-israel-apartheid-state/

Care Ierusalim? Puțin cunoscutul proiect al Israelului.

de Nuy Arafeh

Prezentare generală

Este anul 2050 și Israelul și-a desăvârșit viziunea privind Ierusalimul: vizitatorii săi vor vedea un nucleu high-tech în mare măsură evreiesc în mijlocul unui ocean de turiști, cu o prezență palestiniană minimă. Pentru a înfăptui această viziune, Israelul lucrează pe trei proiecte; unul este binecunoscut dar celelalte două se desfășoară fără a atrage atenția.

Edward Said a avertizat încă din 1995 că „doar proiectând mai întâi ideea unui Ierusalim, va putea Israelul să meargă mai departe cu transformările fizice care să corespundă imaginilor și proiecțiilor sale.” „Ideea” de Ierusalim a Israelului, așa cum este elaborată în proiectele sale, atrage după sine maximizarea numărului evreilor și reducerea numărului palestinienilor printr-un proces progresiv de colonizare, strămutare și deposedare.

Cel mai cunoscut dintre cele trei proiecte ale Israelului pentru orașul Ierusalim este Proiectul Ierusalim 2020, care nu a fost supus cercetării publice deși a fost publicat prima oară în 2014. Cele mai puțin cunoscute sunt Planul Marom, un proiect acreditat de guvern pentru dezvoltarea Ierusalimului și proiectul „Ierusalim 5800”, cunoscut și ca „Ierusalim 2050”, care este rezultatul unei inițiative a sectorului privat și este prezentat ca „un proiect de transformare a Ierusalimului”.

După cum plănuiește Israelul pentru 2050, „ideea” Autorității Palestiniene (PA) despre Ierusalim datează încă din 2010 când a fost publicat Proiectul Strategic de Dezvoltare pe Sectoare Multiple (SMDP). Iar actualul proiect de dezvoltare națională pentru 2014 - 2016 al PA pur și simplu se referă la planul din 2010. În plus, deși liderii palestinieni vorbesc despre Ierusalimul de Est (pe care Israelul l-a ocupat și l-a anexat ilegal în 1967) ca despre capitala statului Palestina și o zonă de dezvoltare prioritară, numai 0,44% din bugetul PA pe 2015 a fost alocat Ministerului de Afaceri ale Ierusalimului și Guvernoratului Ierusalimului.

Înainte de a analiza modalitățile prin care cele trei proiecte se potențează unul pe celălalt, trebuie să subliniem că anexarea Ierusalimului de Est de către Israel este ilegală sub legea internațională și nu este recunoscută de comunitatea internațională. Suplimentar, declarația Israelului că Ierusalimul este capitala sa, atât cel de Vest cât și Estul, nu are validitate potrivit legii internaționale, de aceea nici nu există reprezentare diplomatică în Ierusalim, nici măcar din partea Statelor Unite.

1. „Proiectul Ierusalim 2020” a fost redactat de un comitet național de planificare și a fost publicat pentru prima oară în august 2004. Este primul proiect spațial detaliat și multilateral atât pentru Ierusalimul de Vest cât și cel de Est de la ocuparea Ierusalimului de către Israel din 1967. Deși proiectul nu a fost încă validat, nefiind încă depus pentru analiză publică, autoritățile israeliene implementează deja viziunea acestuia. Proiectul se adresează câtorva arii de dezvoltare inclusiv planificarea urbană, arheologia, turismul, economia, educația, transportul, mediul, cultura și arta.

2. Planul Marom este un proiect aprobat de guvern pentru dezvoltarea Ierusalimului ce va fi implementată de Autoritatea de Dezvoltare a Ierusalimului. Scopul Autorității este promovarea Ierusalimului ca „un oraș internațional, un lider al comerțului și al calității vieții din domeniul public.” Este un proiect de mari dimensiuni pentru municipalitatea Ierusalimului, Administrația terenurilor și alte organizații din domeniul imobiliar și al locurilor de muncă.

Institutul Ierusalimului pentru Studiile Israelului conduce consultarea, cercetarea și monitorizarea Planului Marom. Institutul este un centru de cercetare multidisciplinar ce joacă un rol crucial în politicile de dezvoltare și planificare privind Ierusalimul în domeniul demografic, al infrastructurii, al planificării urbane, educației, imobiliarelor, industriei, pieței de muncă, turismului, culturii, etc.

3. Proiectul „Ierusalim 5800”, cunoscut și ca „Ierusalim 2050”, este o inițiativă privată finanțată de Kevin Bermeister, un investitor australian, inovator în domeniul tehnologiei. Proiectul furnizează o viziune și propuneri de proiect pentru Ierusalim până în anul 2050, servind ca un „proiect transformațional pentru Ierusalim” care poate fi implementat împreună cu alte agenții guvernamentale naționale și municipale. Este împărțit în diferite proiecte independente, fiecare dintre acestea putând fi implementat de sine stătător. Echipa desemnată implementării se spune că va include „cei mai buni planificatori israelieni din domeniul turismului, transportului, mediului, patrimoniului și securității.”

O destinație evreiască pentru turism, educație superioară și înaltă tehnologie

Dezvoltarea sectorului turismului în Ierusalim stă în centrul celor trei planuri de dezvoltare examinate aici. De exemplu, în cadrul Proiectului Ierusalim 2020, municipalitatea din Ierusalim caută să promoveze domeniul turismului și să sublinieze mai ales anumite aspecte culturale ale Ierusalimului. Plănuiește o campanie de marketing pentru a crește potențialul dezvoltării sectorului imobiliar, pentru a susține turismul urban și internațional și pentru a investi în infrastructura turismului pentru a asigura dezvoltarea acestuia.

Și Planul Marom are ca scop dezvoltarea Ierusalimului ca oraș turistic. Numai în 2014 Institutul Ierusalimului pentru Studiile Israelului a dedicat 14 din cele 18 studii ale sale pe acel an sectorului turismului și le-a propus municipalității, Ministerului Ierusalimului și al Afacerilor Diasporei și Autorității de Dezvoltare a Ierusalimului, ca parte a Planului Marom. Mai mult, tot ca parte a Planului Marom, guvernul israelian a repartizat în jur de 42 de milioane de dolari pentru a promova Ierusalimul ca destinație turistică internațională, în timp ce Ministerul Turismului urma să aloce aproximativ 21,5 milioane de dolari pentru construcția de hoteluri în Ierusalim. Autoritatea oferă de asemenea anumite stimulente antreprenorilor și companiilor care întemeiază sau extind hoteluri în Ierusalim și organizează evenimente culturale pentru a atrage turiști.

Promovarea sectorului turismului se află și în centrul Proiectului Ierusalim 5800, care privește Ierusalimul ca pe un „Oraș Universal, un important centru mondial turistic, ecologic, spiritual și cultural” care atrage 12 milioane de turiști (10 milioane străini și 2 milioane locali) și peste 4 milioane de rezidenți.

Pentru a face din Ierusalim „leagănul Orientului Mijlociu când vine vorba de resurse și atracții turistice” Ierusalim 5800 plănuiește să crească investiția privată și construcția de hoteluri; să construiască grădini și parcuri pe acoperișuri; și să transforme zonele ce împrejmuiesc Orașul Vechi în hoteluri. Proiectul mai cuprinde construcția unor rute de transport de calitate superioară, inclusiv „o rețea de căi ferate naționale de mare viteză, o rețea extinsă de autobuze și mijloace de transport în comun; numeroase autostrăzi și lărgirea drumurilor existente; și o „super-autostradă” care să traverseze țara de la nord la sud.” Proiectul propune de asemenea construirea unui aeroport în valea Horkania între Ierusalim și marea Moartă pentru a fi la dispoziția a 35 de milioane de pasageri pe an. Aeroportul ar fi conectat prin drumuri de acces de Ierusalim, aeroportul Ben Gurion și alte centre ale orașelor.

Proiectul Ierusalim 5800 încearcă să se prezinte ca un plan apolitic ce promovează „pacea prin prosperitate economică” dar scopurile demografice ale acestuia demonstrează opusul. De fapt, prevede ca cele 120 de miliarde de dolari din totalul valorii adăugate din implementarea planului, împreună cu cele 75.000 – 85.000 de slujbe suplimentare cu normă întreagă în hoteluri, plus 300.000 de locuri de muncă adiționale din industriile asociate vor reduce nivelul de sărăcie – și vor atrage mai mulți evrei în Ierusalim, crescând astfel numărul evreilor ce trăiesc în Ierusalim și înclinând balanța demografică în favoarea lor.

Însă nu doar sectorul turistic este privit ca un motor al dezvoltării economice menite să atragă evreii în Ierusalim. Dezvoltarea și dominarea sectorului turismului în Ierusalim de către Israel este o unealtă de controlare a narativei și de asigurare a proiectării Ierusalimului în lumea exterioară ca „oraș evreiesc” (a se vedea, de exemplu, harta oficială a Vechiului Oraș a Ministerului Turismului). Israelul are reguli stricte cu privire la cine poate munci ca ghid turistic și cu privire la narativa și istoria spusă turiștilor. Ghizii turistici palestinieni care nu se conformează falsului branding israelian și care încearcă să ofere o analiză critică și alternativă a situației își pot pierde licența.

Aceste planuri de promovare a turismului israelian merg mână în mână cu restricțiile impuse de Israel dezvoltării industriei palestiniene a turismului în Ierusalimul de Est. Obstacolele pe care Israelul le-a conceput includ: izolarea Ierusalimului de Est față de restul teritoriilor palestiniene ocupate (OPT), în special după construirea zidului de separație; criza de teren și ca urmare costurile ridicate; infrastructura fizică slabă; taxe ridicate; restricții cu privire la eliberarea permiselor de construire a hotelurilor sau de transformare a clădirilor în hoteluri; și proceduri dificile de obținere a licenței pentru afacerile palestiniene din domeniul turismului. Chiar dacă milioane de dolari sunt turnați în piața israeliană a turismului, aceste obstacole sunt impuse palestinienilor pentru a se asigura Israelul că industria turismului palestinian nu are nicio șansă de a rivaliza cu a sa.

Un alt scop comun al celor trei proiecte este atragerea evreilor din toată lumea în Ierusalim prin dezvoltarea a două industrii avansate: educația superioară și înalta tehnologie.

Pentru a promova industria educației superioare, Proiectul 2020 țintește să construiască o universitate internațională în centrul orașului în care limba engleză să fie principala limbă de predare. Cât despre Planul Marom, acesta caută să facă din Ierusalim „un oraș academic dominant” care să atragă atât studenți evrei cât și internaționali, care vor fi încurajați să rămână în Ierusalim după ce își vor fi terminat studiile. În același spirit, Proiectul Ierusalim 5800 prevede o oportunitate de a crea locuri de muncă și de a atinge creștere economică prin „turismul educațional cu ședere prelungită”.

Dezvoltarea industriei educației superioare este strâns legată de dezvoltarea industriei biotehnologiei, a bio-informației și a înaltei tehnologii. Planul 2020 susține nevoia înființării unei universități de management și tehnologie în centrul Ierusalimului și a sprijinului guvernamental pentru cercetare și dezvoltare în domeniile înaltei tehnologii și ale biotehnologiei.

În acest context Autoritatea de Dezvoltare a Ierusalimului a întemeiat Centrul BioIerusalim pentru a găzdui grupuri ale companiilor bio-medicale din Ierusalim ca un potențial motor al dezvoltării economice. Pentru a atrage aceste companii în Ierusalim, Autoritatea oferă stimulente precum: reducerea de taxe, subvenții pentru angajarea de noi muncitori în Ierusalim și bonusuri speciale companiilor implicate în cercetare și dezvoltare (R&D) sau în construirea de infrastructuri materiale. Industriile de înalte tehnologii și cele sanitare se preconizează a fi beneficiarii majori și ai Proiectului Ierusalim 5800.

Evacuarea palestinienilor folosind planificarea urbană și „legea”

În timp ce Israelul lucrează să facă din Ierusalim un leagăn al afacerilor care să atragă evreii și să le ofere oportunități de angajare, problemele cu care se confruntă Ierusalimul de Est sunt nenumărate. Acestea includ un mediu de afaceri palestinian constrâns, un sector al educației bolnav și o infrastructură debilitată. Rezultatul sufocării potențialului Ierusalimului de Est se oglindește în ratele mari ale sărăciei, cu 75% din totalul palestinienilor ce locuiesc în Ierusalimul de Est – și 84% dintre copii – trăind sub linia de sărăcie. În plus, există o criză de identitate accentuată în Ierusalimul de Est, mai ales printre tineri, din cauza izolării față de restul OPT, a vacuumului instituțional și la nivel de conducere și a pierderii speranței în posibilitatea unei schimbări pozitive.

Zidul de separație este una dintre cele mai importante măsuri demografice pe care Israelul le-a introdus pentru a asigura o majoritate evreiască în Ierusalim și pentru a impune granițele politice ale Ierusalimului, transformându-l astfel în cel mai mare oraș al Israelului. Zidul este construit în așa fel încât permite Israelului anexarea suplimentară a 162 de kilometri pătrați din OPT în timp ce separă fizic mai mult de 55.000 de ierusalimiteni de centrul orașului. Planificarea și dezvoltarea în cartierele care acum se află dincolo de Zid este extrem de slabă iar serviciile publice guvernamentale și municipale sunt practic inexistente, în ciuda faptului că palestinienii care trăiesc în aceste zone continuă să plătească taxele de proprietate. (Arnona)

Planificarea urbană este încă o unealtă strategică și geopolitică majoră pe care Israelul o folosește din 1967 pentru a strânge gheara asupra Ierusalimului și pentru a împiedica expansiunea urbană a palestinienilor, ca parte a eforturilor sale de iudaicizare a orașului. Planificarea urbană se află în centrul Planului 2020, care vizualizează Ierusalimul ca pe o unitate urbană, un centru metropolitan și capitala Israelului. Unul dintre țelurile principale ale planului este de a „menține o majoritate evreiască solidă în oraș” prin încurajarea coloniilor evreiești în Ierusalimul de Est și prin reducerea migrației negative. Printre alte lucruri, planul urmărește construirea unor blocuri de locuințe la prețuri convenabile în anumite cartiere evreiești existente precum și construirea de noi cartiere. Planul prevede și conectarea coloniilor israeliene din Cisiordania geografic, economic și social de Ierusalim și Tel Aviv.

Planul 2020 admite criza locuințelor suferită de palestinieni, infrastructura inadecvată din cartierele palestiniene și lipsa serviciilor publice. Planul este conceput pentru a facilita densificarea și concentrarea zonelor rurale și a cartierelor urbane existente; a restaura tabăra de refugiați Shu’fat, ce se află între granițele municipale ale Ierusalimului așa cum sunt definite de către Israel; și pentru a implementa proiecte de infrastructură.

Însa, deși la suprafață pare că planul are un interes egal față de zonele palestiniene, de fapt este discriminatoriu. Nu ia în considerare rata de înmulțire a palestinienilor în Ierusalimul de Est și lipsa acută de locuințe. Alocă doar 2.300 de dunumi (2.3 kilometri pătrați) construcțiilor palestiniene comparativ cu 9.500 de dunumi pentru evreii israelieni. Mai mult, majoritatea noilor blocuri de locuințe propuse palestinienilor sunt localizate în zonele nordice sau sudice ale Ierusalimului de Est, nu în Orașul Vechi, acolo unde criza locuințelor e cea mai acută și unde activitatea coloniștilor este cea mai intensă.

Suplimentar, 62,4% din înmulțirea clădirilor israeliene se va face prin expansiunea și construirea de noi colonii, astfel crescând controlul teritorial evreiesc. Prin contrast, mai mult de jumătate (55,7%) din plusul de locuințe pentru palestinieni se va petrece prin densificare, de exemplu construirea în cadrul zonelor urbanizate existente, inclusiv prin expansiune verticală. În plus, în vreme ce palestinienii tind să aibă familii mai mari și să construiască pe densități reduse, evreii israelieni au familii mai reduse dar construiesc pe densități mai mari decât media.

De asemenea, propunerile planului de adresare crizei locuințelor în Ierusalimul de Est vor rămâne cel mai probabil pe hârtie din cauza barierelor severe ce stau în calea implementării lor. De fapt, mai multe condiții prealabile trebuie întrunite înainte ca autoritățile israeliene să elibereze permise de construire, inclusiv un sistem adecvat de drumuri (permisele de construcție pentru clădirile cu șase etaje sunt condiționate de accesul la drumuri cu o lățime de cel puțin 12 metri); spații de parcare; canalizare și rețele de canalizare; și clădiri și instituții publice. Palestinienii nu au control asupra acestor cerințe care fac parte din responsabilitățile municipalității; nu mai e nevoie să spunem că acest lucru face să fie foarte greu ca palestinienii să poată construi locuințe noi. Planul mai neglijează și lipsa sălilor de clasă, a instalațiilor sanitare, a zonelor comerciale și a altor instituții publice necesare nevoilor populației palestiniene în creștere.

Prezența palestiniană în Ierusalim și dezvoltarea cartierelor palestiniene este constrânsă și de angajamentul planului de a „impune legi stricte cu privire la planificare și construire...pentru a frâna fenomenul de construire ilegală.” Oricum, numai 7% dintre permisele de construcție au fost eliberate palestinienilor în ultimii câțiva ani. Discriminarea Israelului privind eliberarea permiselor de construcție, combinată cu costurile ridicate ale acestora (în jur de 30.000 $) a forțat mulți palestinieni să construiască ilegal.

Palestinienii se lovesc de discriminare și când vine vorba de aplicarea reglementărilor. Potrivit unui raport întocmit de Centrul Internațional pentru Pace și Cooperare, 78,4% dintre violările legilor construcției au avut loc în Ierusalimul de Vest între 2004 și 2008, comparativ cu 21,5% în Ierusalimul de Est. Și totuși, numai 27% dintre violările din Ierusalimul de Vest s-au soldat cu ordine judiciare de demolare, spre deosebire de 84% dintre violările din Ierusalimul de Est.

De asemenea, pe lângă impactul emoțional și instabilitatea cauzată de demolarea caselor și a pierderii  investiției și a bunurilor personale, palestinienii trebuie să plătească și niște amenzi de „construcție ilegală” municipalității israeliene pentru a acoperi costurile demolărilor. OCHA estimează că între 2001 și 2006, municipalitatea a colectat amenzi anuale de aproximativ 6,6 milioane de dolari pentru „construcții ilegale”.

Deci, Planul 2020 este un proiect politic ce folosește planificarea urbană ca metodă de asigurare a controlului demografic și teritorial evreiesc asupra orașului. Planul susține și „segregarea spațială a diverselor grupuri ale populației din oraș” și consideră acest lucru a fi un „adevărat avantaj”. De asemenea, are ca scop divizarea Ierusalimului în variate districte în funcție de apartenența etnică, astfel încât nicio zonă să nu combine palestinienii cu evreii israelieni.

Merită subliniat că nu doar instituțiile statului sunt implicate în iudaicizarea Ierusalimului. ONG-urile și organizațiile religioase iau și ele parte la refacerea spațiului urban. Organizația de dreapta Elad, de exemplu, are ca țel principal plasarea evreilor în cartierul palestinian Silwan și administrarea siturilor arheologice și turistice, mai ales în cartierul Silwan – pe care îl numesc „Orașul lui David”. Elad caută să re-creeze Ierusalimul ca un oraș evreiesc cu o istorie și un patrimoniu predominant evreiesc îndepărtând prezența fizică a palestinienilor precum și istoria lor. Elad a angajat 97 de salariați cu normă întreagă în 2014 potrivit Haaretz, a primit donații de peste 115 milioane de dolari între 2006 și 2013, devenind astfel cel mai bogat ONG din Israel. Alte organizații implicate în schimbarea compoziției demografice a Ierusalimului includ Ateret Cohanim, ce încearcă să creeze o majoritate evreiască în Orașul Vechi și în cartierele palestiniene ale Ierusalimului de Est.

Israelul folosește și legea ca tactică de evacuare a palestinienilor și însușire a pământului lor, precum și pentru a-și asigura suveranitatea și controlul asupra Ierusalimului. În martie 2015, Curtea Supremă israeliană a activat legea proprietății. Aceasta a fost promulgată în 1950 cu scopul confiscării proprietăților palestinienilor ce fuseseră expulzați în timpul Nakbei din 1948. A fost folosită ca „bază legală” pentru a transfera proprietățile palestinienilor strămutați noului stat al Israelului. După 1967, Israelul a aplicat legea Ierusalimului de Est, ceea ce a permis însușirea proprietăților ierusalimitenilor ale căror locuințe se aflau în afara Palestinei. Legea proaspăt activată în 2015 îi permite Israelului să confiște proprietățile palestinienilor est-ierusalimiteni ce locuiesc în momentul acesta în Cisiordania și să considere proprietățile acestora din Ierusalimul de Est „proprietăți absente”.

Mai mult, în timp ce palestinienii nu pot revendica proprietățile pe care le-au pierdut în 1948 sau în 1967 din ceea ce acum se numește Ierusalimul de Vest, Curtea Supremă a Israelului a decis în favoarea coloniștilor israelieni ce solicită „recâștigarea” caselor pe care UNRWA le-a dat palestinienilor ce au plecat din Ierusalimul de Vest și din Israel în 1948. Cu alte cuvinte, Curtea Supremă este discriminatorie din moment ce această lege se aplică evreilor care doresc returnarea proprietăților pe care le-au avut înainte de 1948 dar nu se aplică și palestinienilor.

O altă lege periculoasă și controversată este legea celei de-a Treia Generații, care urmărește proprietățile ce au fost închiriate înainte de 1968 și care se presupune că sunt protejate de lege. Potrivit noii legi, perioada de protecție se sfârșește odată cu moartea celei de-a treia generații de chiriași palestinieni, după care proprietatea se returnează proprietarilor inițiali, care în mare parte sunt evrei ce au posedat proprietatea înainte de 1948. Așa cum arată cercetarea efectuată de Khalil Tufakji, peste 300 de palestinieni se confruntă acum cu pericolul evacuării din casele lor. Numai în Silwan au fost emise 80 de mandate de evacuare a palestinienilor.

Salvarea Ierusalimului

Din 2001, Israelul a închis cel puțin 31 de instituții palestiniene, inclusiv Orient House, fostul sediu al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO) și Camera Comerțului și a Industriilor. Guvernoratul Ierusalimului și Ministerul Afacerilor Ierusalimului au, de asemenea, interdicție de a lucra în Ierusalim și sunt silite să funcționeze într-o clădire din Al-Ram care se află în nord-estul Ierusalimului și este în afara granițelor municipale ale orașului impuse de Israel.

Dat fiind vacuumul instituțional și al conducerii pe care Israelul l-a creat în Ierusalimul de Est este deosebit de complicat să găsești modalități pentru a combate colonizarea orașului și deposedarea acestuia de populația sa palestiniană. Pe parcursul cercetării în vederea acestei lucrări, am avut oportunitatea de a discuta cu reprezentanții câtorva organizații, corpuri oficiale și grupuri comunitare. A existat un consens cu privire la faptul că cel mai urgent pas care ar trebui făcut este de a stabili comisii populare în fiecare cartier al Ierusalimului de Est. Asemenea comisii ar putea alerta locuitorii Ierusalimului de Est cu privire la drepturile lor de rezidenți și despre planurile Israelului pentru viitor; ar putea încuraja voluntariatul; monitoriza și preveni palestinienii de a-și vinde pământul evreilor israelieni; reprezenta cartierele în fața forumurilor naționale; și coopera între ele pentru a-și consolida eforturile de apărare a pământului palestinian.

Într-adevăr, odată ce aceste comisii s-ar întemeia în toate cartierele, ar putea forma ceea ce organizațiile ierusalimitene cred că este la fel de urgent: un corp reprezentativ al Ierusalimului la nivel național, un corp atotcuprinzător care să includă Guvernoratul Ierusalimului, reprezentanții organizațiilor societăților civile și sectorul privat precum și independenții. Acest corp ar funcționa ca un canal de legătură între palestinienii din Ierusalimul de Est și PA precum și între palestinieni și restul lumii. Un astfel de corp reprezentativ ar putea acționa pe trei fronturi principale:

1. PA/PLO. Un corp reprezentativ ar putea influența PA/PLO pentru a propulsa Ierusalimul în centrul interesului guvernului palestinian și s-ar putea asigura că primește bugetul și alt sprijin de care are nevoie pentru a contracara politicile de iudaicizare ale Israelului.

2. Comunitatea arabă și internațională. În această sferă, un corp reprezentativ al Ierusalimului ar trebui să preia conducerea pledoariei, a lobby-ului și a promovării la nivel regional și internațional, în colaborare cu diaspora palestiniană. De exemplu, Iordania ar putea fi promovată drept custodele locurilor sfinte din Ierusalim pentru a ajuta la menținerea unui mediu sigur pentru palestinienii din Ierusalimul de Est. Alte țări arabe, mai ales Marocul și Arabia Saudită, dată fiind relația lor specială cu Ierusalimul, ar putea fi și ele mobilizate.

Multe eforturi ar trebui făcute pentru a intra în legătură cu țări care și-au manifestat deja solidaritatea cu palestinienii, cum ar fi Suedia, țările din America Latină și din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care și-ar putea folosi autoritatea în mod direct și în colaborare cu alte țări pentru a trage la răspundere Israelul pentru anexarea și colonizarea ilegală a Ierusalimului de Est. Faptul că Ierusalimul de Est face parte din teritoriul ocupat al Cisiordaniei este adesea neglijat în discursul oficial și ar trebui accentuat.

Aceste țări ar trebui să-și folosească autoritatea, colaborând cu PLO/statul Palestinei, pentru a denunța politicile Israelului în Ierusalimul de Est la nivel de Consiliu de Securitate, Adunare Generală, Consiliu al Drepturilor Omului și la nivel de programe și agenții specializate ale Națiunilor Unite. Statele membre ar trebui să activeze în mod special Rezoluția Consiliului de Securitate cu numărul 478 din 1980 care declară că „toate măsurile legislative și acțiunile întreprinse de Israel, puterea ocupatoare, de a altera monumentele și caracterul orașului sfânt al Ierusalimului...sunt nule și neavenite și trebuie abrogate imediat.”

Și Uniunea Europeană (UE) are obligația de a se asigura de acceptarea principiului nerecunoașterii suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est. UE ar trebui să își pună în practică discursul prin măsuri efective de suspendare a tuturor activităților economice, financiare, bancare, academice, de investiții și afaceri, directe și indirecte, în coloniile israeliene din Ierusalimul de Est și în restul teritoriilor ocupate (OPT).

Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) ar putea juca un rol major în apărarea drepturilor palestinienilor în Ierusalimul de Est, furnizând sprijin direct precum și prin lobby în cadrul UE și UN pentru a obține suport și pentru ca acestea să ia măsuri și să inverseze violările Israelului. Asemenea măsuri ar putea include stabilirea de către UN și/sau UE a unui registru al încălcărilor israeliene ale drepturilor omului și al daunelor suferite de palestinieni ca urmare a politicilor israeliene de iudaicizare și de expansiune a coloniilor în Ierusalimul de Est și în restul OPT.

De asemenea este vitală crearea unui corp finanțator sau a unei bănci de dezvoltare care să înfrângă lipsa finanțărilor, una dintre problemele principale ale instituțiilor palestiniene din Ierusalimul de Est. O astfel de bancă de dezvoltare ar putea avea câteva activități inclusiv: furnizarea facilităților de obținere a creditelor, din moment ce majoritatea împrumuturilor sunt disponibile numai cu niște dobânzi uriașe; ajutarea finanțării dezvoltării sectorului imobiliar; și acordarea de stimulente pentru încurajarea investiției și asistenței pentru relansarea sectorului comerțului. Sectorul privat palestinian și băncile palestiniene din și din afara Palestinei ar trebui să-și asume și ele responsabilități și să facă parte din acest proiect al băncii de dezvoltare.

3. Comunitățile palestiniene din țara natală cât și din diaspora. Aceste comunități ar trebui să ajute la dezvoltarea și proiectarea unei viziuni clare și a unei strategii funcționale pentru Ierusalim. Ar trebui identificate măsuri practice de contracarare a politicilor de iudaicizare ale Israelului; de amplificare a capacității de producție a economiei palestiniene din Ierusalimul de Est și de întărire a legăturii cu economia Cisiordaniei și a lumii arabe; promovare a sectorului turistic pentru a susține limitata dezvoltare economică posibilă sub ocupație; reactivarea statusului cultural și economic al Orașului Vechi; lărgirea sectorului educațional și sanitar; și stimularea integrării palestinienilor din Ierusalimul de Est în restul OPT.

De asemenea, corpuri legislative existente ce oferă asistență juridică palestinienilor din Ierusalimul de Est – privind revocarea ID-ului de rezidență, unificarea familială, alocarea pământului, demolările caselor și zonare și planificare – să-și unească eforturile.

Societatea civilă palestiniană, mai ales mișcarea BDS, are un rol vital în luarea în vizor a planurilor israeliene de turism și high-tech în Ierusalim, prin campanii de boicotare a academicienilor israelieni și a instituțiilor culturale precum și a afacerilor implicate în iudaicizarea Ierusalimului.

Este imperativă dezvoltarea unei strategii de media care să facă auzite vocile palestiniene pentru a înfrunta puterea discursivă a Israelului și reprezentarea ne-istoricizată a Ierusalimului înaintată de acesta. Academicienii și analiștii politici au și ei un rol crucial: există o lipsă a cercetării dezvoltării socio-economice a Ierusalimului de Est și a proiectelor Israelului cu privire la Ierusalim, cu foarte puține comisii de experți activând în Ierusalimul de Est. Cercetarea viitoare ar trebui să se petreacă dincolo de diagnosticarea problemelor pentru a concepe soluții creative, folosind mai degrabă o abordare proactivă decât una reactivă. Prăpastia dintre academicieni și legislatori trebuie unită printr-o punte în vederea asigurării că toate eforturile sunt îmbinate către obiectivul obținerii autodeterminării, a demnității, libertății și dreptății.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/jerusalem-israels-little-known-master-plans/