Coloniile ca pungi de plastic

O revoluție a avut loc în Israel când magazinele au început să taxeze pentru pungile de plastic. Dacă gândul că trebuie plătiți 10 agoroți poate transforma țara într-o grămadă de ecologiști, ce s-ar putea întâmpla în cazul în care coloniile i-ar taxa pe oameni la buzunare?

 O nouă casă din colonia Ariel în Cisiordania ocupată. Foto: Illan Assayag

de Gideon Levy

Răul pe care îl fac este enorm. Nu se dezintegrează cu secolele. Se răspândesc, sunt peste tot și poluează spațiile deschise. De fapt poluează întreaga regiune și chiar ucid (animalele). Israelienii știau lucrurile acestea de mult timp, dar nu au ridicat un deget împotriva acestei probleme iritante – lucru care a sufocat mediul din ce în ce mai tare. Israelienii au reprimat, negat și ignorat problema din ce în ce mai gravă, crezând că făcând asta problema se va evapora de la sine. Dar ea nu a dispărut; doar s-a înrăutățit. Foarte rar sunt refolosite, cu excepția strângerii rahatului de câine, și israelienii folosesc 2,7 miliarde(!) de pungi de plastic pe an – 325 de pungi de persoană.

Și apoi s-a întâmplat ceva: a fost dată o lege. Zece agoroți (monedă israeliană, echivalentul a 2,6 cenți) pentru o pungă. Și gata – s-a terminat cu pungile. În parcare stă jeep-ul în valoare de un milion de șecheli și proprietarul acestuia economisește 10 agoroți pe o pungă. Dintr-odată, s-au găsit alternative: sacoșele bunicii, gențile-cărucior, plasele cu folosință multiplă – și s-a dovedit că sunt convenabile. Cum am fi putut continua să trăim cu aceste pungi toxice? Cum am putut să le folosim cu sutele, orbi la răul pe care îl fac ele?

Zece agoroți, asta a făcut toată diferența. Pentru 10 agoroți am schimbat realitatea dincolo de recunoaștere. Pentru 10 agoroți am salvat lumea. Pentru 10 agoroți, israelienii s-au trezit din apatia lor și au devenit ecologiști. Revoluția celor 10 agoroți. O mie de campanii de PR nu ar fi avut același rezultat. Concluzia: loviți-i la portofel.

Răul pe care îl fac este enorm. Nu se dezintegrează cu anii. Se răspândesc și poluează mediul și ucid (oamenii). Coloniile.

Majoritatea israelienilor știu asta dar nu le pasă. Sunt conștienți de răul ireversibil – dar cască. Da coloniilor, nu coloniilor – cui îi pasă? Cine naiba merge acolo? Dar coloniile își merită o lege proprie a celor 10 agoroți. Ceea ce a funcționat în cazul pungilor de plastic va funcționa și în acest caz.

Dar legea aceasta nu se va da în Israel. Coloniștii sunt prea puternici. Dar și dacă s-ar da, și israelienii ar trebui să plătească din buzunarul lor, din confortul și siguranța lor, pentru colonii – trezirea s-ar face de urgență. Plătim deja un preț uriaș pentru lăcomia, pentru pofta insațiabilă de pământ – un preț în sânge, bani, imagine morală și poziție internațională. Dar puțini sunt dispuși să recunoască legătura dintre cauză și efect, dintre crimă și pedeapsă. Sunt și oameni care fac ca această legătură să se estompeze și să dispară. La fel ca în cazul pungilor de plastic, e nevoie doar de un preț sincer. Israelienii nu vor fi dispuși să-l plătească.

Ziua în care majoritatea va ști că trebuie să plătească pentru colonii va fi începutul sfârșitului lor. Ziua în care răul va fi arătat ca fiind direct, prin ostracizări și sancțiuni economice, va fi ziua trezirii. De aceea boicoturile și sancționările sunt esențiale pentru Israel. De aceea mișcarea BDS încă poate salva Israelul – fără a intenționa asta, desigur. Este ironic: Forumul Juridic pentru un Israel Zionist Democratic a trimis o scrisoare uimitoare lanțurilor de supermarketuri, susținând că legea pungii de plastic nu se aplică în cazul coloniilor. Poate că și coloniștii au înțeles pericolul din succesul acelei legi.

Client într-un supermarket israelian folosind o pungă reutilizabilă, 7 ianuarie 2017. Foto: David Bachar

Uitați-vă ce au putut face 10 agoroți și gândiți-vă ce s-ar întâmpla cu sancțiunile reale pe care le-ar resimți fiecare israelian. Ce s-ar întâmpla dacă aeroporturile Charles de Gaulle, JFK și Heathrow ar fi închise pentru israelienii fără vize. Și dacă IKEA, Zara și McDonald’s și-ar închide sucursalele de aici. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile Hyundai și Kia nu s-ar vinde în Israel și ar fi clar că este din cauza coloniilor?

Fără sancțiuni de acest tip, nimic nu se va schimba – la fel cum nimic nu s-a schimbat fără sancțiuni pentru pungile de plastic. La fel ca în cazul pungilor de plastic, rezultatul ne va surprinde în mod plăcut. La fel ca în cazul pungilor de plastic, ne vom întreba brusc de ce nu ne-am gândit mai devreme la asta. Și la fel ca în cazul pungilor de plastic, vom înțelege brusc cât de bine și sigur este fără ele.

Fără pungile de plastic și fără coloniile care ne-au poluat viețile și ne-au pus în pericol viitorul.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.768038

Israelul este opresorul, Palestina este cea oprimată – încetați cu normalizarea anormalului!

de Zeina Azzam

Ideea „normalizării” este invocată atunci când se vorbește despre cum ar trebui comunitatea internațională să gestioneze relațiile cu Israelul. Criticii normalizării susțin că Israelul nu ar trebui tratat ca un stat „normal”, pentru că făcând asta se neglijează ocupația militară nenaturală și politicile de apartheid pe care acesta le impune populației palestiniene. În acest context, drepturile umane, civile și naționale ale palestinienilor, inclusiv dreptul de reîntoarcere al refugiaților, sunt abrogate zilnic de autoritățile israeliene. Orice discuție relevantă trebuie să se adreseze acestor probleme legate de practicile anormale ale ocupației, de coloniile din teritoriile ocupate, de zidul de separație, de demolările caselor, de restricționarea severă a circulației și de atacurile militare. Însă, majoritatea țărilor par să accepte acest statu quo drept unul „normal”, în cel mai bun caz punând, ocazional, sub semnul întrebării comportamentul Israelului și în cel mai rău caz servind pe post de apologeți ai politicilor nedrepte ale Tel Avivului.

„Normalizarea” poate fi privită pe două nivele interconectate: perceperea politicilor ocupației israeliene și a tratamentului aplicat palestinienilor ca fiind obișnuite; și acceptarea acestor politici și necontestarea lor. Mulți indivizi, multe organizații, comunități și țări acceptă comportamentul Israelului ca fiind „normal” fără să înțeleagă că există de fapt și o altă perspectivă. Această situație este adesea consecința felului în care guvernul american și mass-media contextualizează informația – de exemplu, folosesc o terminologie care diluează politicile israeliene virulente, cum ar fi numirea coloniilor ilegale cartiere sau comunități civile. În plus, oficialii și mass-media continuă să descrie Israelul ca fiind victima, chiar dacă este clasat ca având cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu. De asemenea, mass-media repetă ad nauseam stereotipul „terorismului” de fiecare dată când raportează despre orice act de rezistență palestiniană împotriva ocupației israeliene, zugrăvindu-i astfel pe palestinieni ca fiind inerent violenți și purtându-se anistoric.

Abordarea biblică a legitimității Israelului este un alt tip de normalizare ce impregnează societatea americană, mai ales în rândul creștinilor evanghelici – aceea care spune că israelienii au un „drept” asupra pământului Palestinei oferit de Dumnezeu. Această perspectivă este limpede rezumată într-un inteviu recent cu Salma Abu Sitta, un intelectual și cartograf palestinian, în care acesta se referă la dezrădăcinarea violentă și catastrofică a palestinienilor (Nakba) în timpul războiului din 1948, anul formării Israelului:

Pentru mine, Nakba este un cutremur, nu unul provocat de forțele naturii, ci de forțele răului. Nu este unul fulgerător, ci unul care se întinde pe zeci de ani. Nu voi putea înțelege niciodată de ce Zioniștii mi-au distrus viața, de ce au distrus viețile a milioane de alți palestinieni și cum reușește această crimă să fie zugrăvită ca o victorie a civilizației și împlinirea voinței divine.

Profesorii de știință politică John Mearsheimer și Stephen Walt explică felul în care, în Statele Unite, apărătorii Israelului pledează cazul acestuia în fața audienței americane neinformate, promovându-l ca pe un stat etic și democratic înconjurat de dușmani, susținând că poporul evreu a suferit mult în trecut și merită un tratament special și că Israelul s-a comportat într-o manieră mult superioară din punct de vedere moral celei a dușmanilor săi (virtuoșii israelieni vs. arabii cei răi). Mearsheimer și Walt deconstruiesc apoi fiecare dintre aceste aserțiuni și arată că realitățile curente de fapt subminează și nu susțin niciuna dintre aceste imagini proiectate și promovate cu grijă. Însă, decenii de construcție socială părtinitoare a conflictului israeliano-palestinian au ajutat la modelarea atitudinii anti-palestiniene a multor americani și la înțelegerea și acceptarea politicilor inumane ale Israelului. Mearsheimer și Walt afirmă că una dintre căile prin care lobby-ul israelian a fost  eficient este pentru că „acesta face eforturi pentru a se asigura că discursul public despre Israel îl portretizează într-o lumină pozitivă, repetând miturile despre Israel și fondarea sa.” O asemenea repetiție cultivă percepția că purtarea Israelului se încadrează în normele societății și că politicile sale sunt acceptabile și potrivite.

Normalizarea devianței

Mai spre începutul acestui an, jurnalistul și analistul politic Philip Weiss a publicat un articol despre viață și ideologie într-una dintre coloniile israeliene din Cisiordania. Acesta a scris:

David [un colonist israelian] muncește ca agent de pază pentru Ahmed și alți furnizori palestinieni [care fac rost de muncitori în construcții în colonia Tekoa] deoarece toți muncitorii palestinieni trebuie să fie însoțiți de un israelian înarmat. Este pentru liniștea mamelor evreice, explică David. Așa că el stă toată ziua într-un scaun cu o carte și cu pistolul său în timp ce muncitorii lui Ahmed își fac treaba. Câștigă 300 de șecheli pe zi, la fel cât un maistru. Uneori îl plătește proprietarul casei, dar cel mai adesea îl plătește furnizorul. David i-a spus lui Ahmed: „Vezi cât e de absurd? Tu mă plătești...ca să apăr pe altcineva...De tine!”

În mod cert, natura aberantă a acestei situații este percepută de oamenii care o trăiesc, dar totuși, continuă să o perpetueze de parcă ar fi normală. Atât lui Ahmed cât și lui David situația aceasta li se pare absurdă, totuși o îngăduie – Ahmed pentru că, evident, nu are de ales. Știm că evreii coloniști caută forță de muncă palestiniană ieftină și că muncitorii palestinieni, cu puține opțiuni de muncă, sfârșesc adesea, în mod ironic, prin a furniza mușchiul ce ajută la construirea de colonii israeliene. Există o neîncredere atât de mare încât furnizorului palestinian i se cere să angajeze un israelian înarmat pentru a „proteja” coloniștii de muncitorii palestinieni. Și toate acestea pentru susținerea activității și expansiunii coloniste – ilegale potrivit legii internaționale – pe pământul palestinian din Cisiordania. Unui observator extern i-ar fi greu să găsească logica într-o astfel de încurcătură ilogică.

Într-adevăr, obiectivitatea adesea pare să fie absentă în situații în care oamenii s-au obișnuit cu un statu quo ce durează de mult timp, chiar dacă este nedrept, inuman sau ilegal. Deși teoria sociologului Diane Vaughan de „normalizare a devianței” se aplică de obicei dinamicilor organizaționale, poate să clarifice și comportamentul în cazul comunităților și grupurilor sociale mai mari, cum ar fi israelienii și palestinienii. Această teorie afirmă că, în timp, oamenii devin atât de obișnuiți cu comportamentul „deviant” frecvent încât nu îl mai consideră în acest fel și de fapt încep să se raporteze la el ca la un „fenomen normal.” Există multe ilustrări notorii ale acestei teorii; exemplul cel mai frecvent citat este povestea unui defect de construcție (infamele inele O) al navetei spațiale Challenger care a dus la explozia acesteia în urmă cu 30 de ani și la moartea tuturor astronauților ce se aflau la bord. Vaughan a susținut că cea care a pavat drumul spre dezastrul de la bordul lui Challenger a fost cultura NASA de ignorare a problemelor aparent neimportante dar care se tot înmulțeau cu timpul. Pe ultima pagină a cărții sale putem citi că „istoria, puterea și politicile s-au combinat pentru a crea o greșeală dezastruoasă.”

O situație paralelă poate fi observată la cele mai înalte nivele ale guvernului israelian. Demonizarea publică și vătămătoare a palestinienilor de către oficialii israelieni a devenit atât de obișnuită încât abia dacă mai este remarcată sau admonestată – în Israel sau de către comunitatea internațională. Istoricul și analistul politic Vijay Prashad scrie:

Cabinetul lui Netanyahu duhnește de ură direcționată verbal la adresa palestinienilor. Adjunctul ministrului apărării, rabinul Eli Ben Dahan spunea despre palestinieni în 2013: „Pentru mine ei sunt ca animalele; nu sunt oameni.” Anul trecut, ministrul dezvoltării Haim Katz a spus, „Întreg pământul este pământul lui Israel. Nu există Palestina.” A spus că palestinienii ar trebui să meargă în Iordania. Ministrul israelian al apărării Moshe Yaalon a renegat cele mai esențiale elemente ale umanității referindu-se la natura palestiniană. Israelienii își plâng morții, spunea acesta mai la începutul anului, în timp ce palestinienii „caută moartea”, trăind într-o „societate care nu are respect pentru nimic.” Ministrul justiției, Ayelet Shaked i-a comparat pe palestinieni cu „șerpii” și a făcut apel la distrugerea acestora. „Trebuie să moară.” Nici Netanyahu nu s-a distanțat de o asemenea retorică plină de ură, nici suporterii Israelului nu au fost admonestați pentru un asemenea limbaj. Este trecut cu vederea ca fiind normal.

Cum se poate ca înalți oficiali israelieni să denigreze palestinienii într-un mod atât de extrem și comunitatea internațională să le accepte declarațiile? Teoria lui Vaughan este utilă deoarece ia în considerare istoria, puterea și politicile, dar cineva ar putea susține că nu se aplică atât de bine contextului israeliano-palestinian deoarece sugerează că factorii de decizie sunt adesea influențați în mod subtil unii de către alții și că își pot da seama de greșelile lor numai retrospectiv. În realitate, este evident că membrii guvernului israelian emit declarații, decizii și legi clare și intenționate care îi dezumanizează și oprimă pe palestinienii ce trăiesc atât în teritoriile ocupate cât și în Israel. Acestea sunt alegeri calculate.

Conceptul principal al normalizării practicilor deviante (care pot fi numite și nedrepte, nedemocratice și coloniale) se aplică foarte bine în cazul palestinian, deoarece scopul Israelului este acela de a fi tratat ca un stat „normal” în ciuda tratamentului său aberant aplicat palestinienilor. În mod clar, practicile sale opresive din teritoriile ocupate, ocupația militară consolidată și politicile de tip apartheid îndreptate împotriva palestinienilor din Cisiordania, Gaza și din Israel ar trebui să țină mereu în priză comunitatea internațională și să o facă să critice modul israelian de operare.

Normalizând anormalul

Eforturile de reconciliere ale celor două tabere ale conflictului au fost criticate pentru utilizarea ca punct de pornire a situației actuale și aparent „normalizate” și pentru nerecunoașterea politicilor nedrepte și vătămătoare ale Israelului existente încă din prima zi a vieții sale și în fiecare zi a existenței sale. Anul trecut, de exemplu, activiștii palestinieni au protestat față de o conferință ce discuta o inițiativă numită „Două state, o singură țară”, spunând că implicit legitimiza coloniile din Cisiordania, ceea ce este o formă de normalizare. (Este interesat de notat că în grupul purtătorilor de cuvânt la acea conferință se aflau și coloniști.) Un membru al comitetului luptei populare ce se opunea inițiativei, Mahmoud Zuwara, a explicat: „Mă aflu în contact cu sute de israelieni și susțin cooperarea noastră cu aceștia. Dar trebuie să o facem printr-un efort comun, printr-o luptă populară comună. Israelienii trebuie să se opună în mod deschis împotriva crimelor armatei și ale coloniștilor...” Pentru Zuwara, nexul inițial trebuie să includă contestarea statu quo-ului. Trebuie să implice, încă din start, eforturi de opunere și desființare a paradigmei acceptate a ocupației militare și a coloniilor.

Campania Palestiniană pentru Boicotul Academic și Cultural al Israelului (PACBI) descrie ideea excepționalismului israelian – numindu-l „normalizarea anormalului” – ca extinzându-se asupra a trei contexte diferite: 1) teritoriile palestiniene ocupate și lumea arabă; 2) cetățenii palestinieni ai Israelului; și 3) arena internațională. Primul caz avertizează în legătură cu implicarea în proiecte sau inițiative ce aduc împreună palestinienii și/sau arabii și israelienii aflați sub situația actuală a ocupației. În timpul primei conferințe palestiniene din Ramallah în 2007 pentru a se discuta mișcarea BDS (Boycott; Divestment and Sanctions), Islah Jad, feministă și teoretician politic, observa că proiectele comune între societățile civile israeliene și palestiniene „au subminat identitatea palestiniană și lupta pentru libertate dând falsa impresie a ‘echilibrului’ și a posibilității ajungerii la un „compromis” între opresor și oprimat, în loc să se pună capăt oprimării în totalitate .” Avocatul pentru drepturile omului Jonathan Kuttab este în asentimentul lui Islah Jad, scriind că „dialogul dintre ocupator și ocupat este asimetric, perpetuează statu quo-ul, adesea înlocuiește acțiunea și este în mod frecvent folosit de opresori pentru a coopta și a diviza ocupatul.” Cu alte cuvinte, normalizarea nu doar că oferă un fals sentiment al realității, dar chiar subminează situația palestinienilor și permite israelienilor să își intensifice controlul hegemonic asupra acesteia.

În legătură cu cetățenii palestinieni ai Israelului, normalizarea atrage după sine acceptarea discriminării instituționalizate ce include „relațiile coercitive” cum ar fi cele din viața de zi cu zi – locurile de muncă, școala, etc. – în care palestinienii nu au libertatea de alegere. Există 50 de legi în Israel care discriminează direct sau indirect cetățenii palestinieni ce trăiesc acolo.

Un alt exemplu este atunci când palestinienii și israelienii sunt încurajați să își asculte fiecare narativa celuilalt, de parcă ar veni de pe locuri egale de putere. Sigur că povestea fiecărei persoane este legitimă, dar anomalia rezidă în separarea contextului istoric de realitatea curentă. Autorul Samah Sabawi explică: „Aderarea la ideea aceasta a ‘narativei’ presupune ca noi să ștergem memoria noastră colectivă și să închidem ochii în fața realității prezente. Presupune să uităm istoria, evenimentele, cifrele, documentele U.N., rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului, imaginea satelor distruse, taberele pline de oameni strămutați și taberele pline cu refugiații din 1949. Ne cere să uităm toate dovezile concrete deoarece totul se reduce la a spune povești și la narative.” Cu alte cuvinte, „dialogul” sugerat adesea nu rezolvă nimic, este ca și când s-ar pune un mic plasture peste o rană supurantă, contribuind cu nimic la soluționarea problemei fundamentale sau la vindecarea sa. Acesta este și cazul forumurilor israeliene și internaționale unde palestinienii pot alege să nu participe. Palestinienii care se implică în astfel de eforturi ar putea contribui în mod voluntar sau involuntar la „o aparență înșelătoare a toleranței, democrației și a vieții normale în Israel pentru o audiență internațională prea puțin informată. Absența vigilenței în această problemă are efectul de a ilustra că palestinienii pot trăi și accepta apartheidul și pot renunța la orice act de rezistență.”

În mod similar, pentru contextul internațional, PACBI spune că actorii societății civile palestiniene nu ar trebuie să participe la un „eveniment care pune pe picior de egalitate morală sau politică opresorul și oprimatul și prezintă relația dintre palestinieni și israelieni ca una simetrică. Un asemenea eveniment ar trebui boicotat deoarece normalizează dominarea colonială a Israelului asupra palestinienilor și ignoră relațiile și structurile de putere încastrate în opresiune.” Exemple sunt proiectele internaționale, adesea generos finanțate, care încearcă să falsifice un „parteneriat” sau o „inițiativă de pace” între israelieni și palestinieni în timp ce ignoră continua subjugare israeliană a populației palestiniene și furtul de pământ.

În 2005, societatea civilă palestiniană s-a opus normalizării și a emis un apel pentru boicotarea Israelului prin înființarea mișcării BDS, pentru a izola Israelul de restul lumii, la fel cum a fost marginalizată Africa de Sud în timpul erei apartheidului, pentru a-l forța să se supună legii internaționale. Această campanie globală condusă de palestinieni are ca scop exercitarea presiunii până când Israelul va recunoaște drepturile palestinienilor la libertate, egalitate și autodeterminare punând capăt ocupației pământului palestinian, spărgând zidul de separație, oferindu-le drepturi complete și egale cetățenilor palestinieni ai Israelului și implementând dreptul de reîntoarcere articulat de rezoluția U.N. 194. Mișcarea non-violentă, care a crescut în amploare în ultimii 11 ani, a înregistrat un număr de succese, de la muzicieni celebri care și-au anulat concertele din Israel, la biserici care și-au retras acțiunile de la companiile ce profită de pe urma ocupației israeliene, până la companii israeliene care au pierdut contracte majore în țări din întreaga lume.

Mirajul normalizării

La fel ca dezastrul de la bordul navetei Challenger, există multe aspecte ireversibile ale situației israeliano-palestiniene, cum ar fi miile de palestinieni uciși în războaie, decimarea Gazei și nenumăratele distrugeri suplimentare, precum și pierderea istorică și profundă a caselor și a pământurilor palestiniene. Realitatea apartheidului și a ocupației israeliene este însă continuă; ea nu este „normală” și consecințele sale cumplite continuă să se desfășoare și să se înrăutățească zilnic. Atâta vreme cât cetățenii și politicienii israelieni continuă să perceapă statu quo-ul ca pe unul „normalizat”, atunci, la fel ca în cazul ghinionistei navete spațiale, se vor tot aduna perspective deviante și volatile până când o explozie – sau poate o serie de explozii – va răni grav pe toată lumea implicată și va anula toate eforturile făcute.

http://mondoweiss.net/2016/06/palestine-oppressed-normalization/

O sută de ani și numărătoarea continuă: Marea Britanie, Balfour și represiunea culturală a palestinienilor

de Aimee Shalan

Dacă poeta palestiniană Dareen Tatour iese din afara perimetrului casei sale din Reineh, Galileea, o alarmă va suna la compania de securitate britanică multinațională G4S și autoritățile israeliene vor fi alertate. Poliția israeliană a arestat-o pe Tatour pe 11 octombrie 2015 pentru poezia sa intitulată “Qawem ya sha‘abi qawemhum” (Rezistă poporul meu, rezistă), care a fost postată pe contul său de Youtube în acea lună. Pe 2 noiembrie, Israelul a acuzat-o de incitare la violență și susținerea unei organizații teroriste.

În ianuarie, după trei luni petrecute în închisoare, Tatour a fost plasată sub arest la domiciliu lângă Tel Aviv, departe de localitatea sa. După o luptă îndelungată, acuzarea a fost convinsă să accepte să fie plasată sub arest la domiciliul casei sale părintești. În timp ce procesul continuă, Dareen va rămâne sub arest la domiciliu și va continua să fie monitorizată de G4S, fiind considerată o „amenințare” la adresa securității Israelului.

O asemenea complicitate britanică în reprimarea culturală a palestinienilor nu este un fenomen recent. Putem considera că își are rădăcinile în Declarația Balfour din 1917, care, susținând stabilirea unui cămin național pentru evrei în Palestina în timp ce ignora existența indigenilor palestinieni care locuiau pe pământul cu pricina de mii de ani, a declanșat procesul deposedării, al exilării și al fragmentării sociale și culturale ce continuă și în ziua de azi. Iar acesta a fost doar începutul unei abordări britanice în ceea ce privește poporul palestinian, o abordare care i-a suprimat cultura și istoria.

Într-adevăr, astăzi, în timp ce Israelul canalizează resurse financiare substanțiale către promovarea producției sale culturale pe plan internațional, Marea Britanie ia măsuri pentru a cenzura creativitatea și expresia culturală palestiniană. De la implicarea companiilor private cum este G4S în arestul la domiciliu al lui Dareen Tatour, până la acțiuni ministeriale pentru blocarea boicotului cultural și înăbușirea dezbaterii academice în timp ce vizele pentru UK sunt refuzate în mod constant artiștilor și profesorilor palestinieni, acțiunile represive ale Marii Britanii ajută Israelul prin sprijinirea narativei sale cu o singură fațetă – o narativă care facilitează continuarea ocupației israeliene a teritoriilor palestiniene și adâncește regimul de apartheid.

Balfour și originile represiunii culturale

În ciuda impactului devastator asupra palestinienilor, Declarația Balfour nu înseamnă mare lucru pentru majoritatea britanicilor. Dacă i-ați întreba pe stradă pe oamenii obișnuiți ce este Declarația Balfour, cel mai probabil mulți dintre ei nu ar ști ce să răspundă.

Însă, guvernul britanic plănuiește să comemoreze centenarul Declarației în noiembrie 2017. La începutul acestui an, fostul prim ministru britanic David Cameron a declarat că guvernul UK dorește să marcheze aniversarea dimpreună cu comunitatea evreiască „în modul cel mai potrivit”. La vremea respectivă nu era prea clar ce înseamnă „potrivit”. Nici astăzi nu suntem mai lămuriți în legătură cu acest aspect, dar planurile de a marca evenimentul se pare ca sunt în continuare în curs de pregătire, acum sub auspiciile controversatului nou secretar al afacerilor externe, Boris Johnson.

În scurta dar fatidica Declarație din 1917, secretarul afacerilor externe de atunci, Arthur Balfour, proclama că guvernul britanic „își va da întreaga silință” pentru a facilita „stabilirea unui cămin național pentru evrei”. Astfel, chiar înainte ca Mandatul Britanic să înceapă în mod oficial, Balfour promisese Palestina Federației Zioniste fără consimțământul locuitorilor săi palestinieni. Ștergerea concisă a culturii și istoriei palestiniene se reflectă chiar în vocabularul pe care l-a folosit referindu-se la indigeni ca la „ne-evrei”.

Deși Balfour i-a recunoscut pe locuitorii Palestinei doi ani mai târziu, acesta a atribuit vieților lor mai puțină valoare decât vieților evreilor care urmau să intre în posesia pământului. După cum nota Balfour într-un memorandum, „Zionismul, fie că e bun sau rău, este înrădăcinat într-o tradiție îndelungă, în nevoile prezentului, în speranțele viitoare, cu o semnificație mult mai profundă decât dorințele a 700.000 de arabi care locuiesc acum pe acel pământ străvechi.”

Consecința logică a acestei negări a istoriei și culturii palestiniene a fost deposedarea și expulzarea populației palestiniene în 1948, urmată de demolarea sau iudaizarea orașelor și satelor golite de locuitorii lor.

Atitudinea prejudiciabilă a lui Balfour subliniază relațiile Marii Britanii cu Israelul până în ziua de azi. Așa că, nu este o surpriză faptul că guvernul britanic nu s-a consultat cu comunitatea palestiniană din UK înainte de a-și anunța intențiile de comemorare a centenarului.

Cu toate acestea, palestinienii se mobilizează deja pentru a da în judecată Marea Britanie pentru rolul său istoric în furtul Palestinei. Anul trecut, „Campania Populară Palestiniană de a da în judecată Regatul Unit”, din Egipt, a intentat un proces pentru a „restaura drepturile poporului palestinian asupra pământului lor”. În plus, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a anunțat recent că intenționează să dea în judecată guvernul UK pentru Declarația Balfour. El a mai acuzat Marea Britanie și de sprijinirea crimelor Israelului de la sfârșitul mandatului asupra Palestinei până în prezent și a solicitat sprijinul Ligii Arabe în acest demers.

Moștenirea lui Balfour și a Mandatului Britanic include o lungă istorie de reprimări ale exprimării palestiniene din partea Israelului, de la devalizarea librăriilor și bibliotecilor și întemnițarea scriitorilor palestinieni, până la interzicerea activităților culturale palestiniene și distrugerea siturilor culturale și a școlilor din Gaza.

Imediat după formarea statului Israel în 1948, palestinienilor care au rămas între granițele a ceea ce devenise „Israel” li s-a interzis studierea moștenirii lor culturale sau amintirea trecutului apropiat.

Un necrolog al lui Mahmoud Darwish din 2008 amintește cum, atunci când avea opt ani, tânărul poet recitase o poezie la sărbătoarea școlară anuală care celebra nașterea Israelului, care vorbea despre inegalitățile pe care le observase între viețile băieților arabi și ale celor evrei. După aceea, guvernul israelian l-a somat. „Dacă mai scrii asemenea poezii, tatăl tău nu va mai lucra în cariera de piatră.” Rostirea celor mai simple adevăruri de către un copil palestinian îl înspăimânta pe conducătorul guvernului militar israelian suficient de mult încât să amenințe traiul familiei sale.

Atunci, ca și acum, autoritățile israeliene nu puteau suporta expresia culturală a conștiinței palestiniene. Darwish și-a continuat munca și avea să fie închis de cinci ori de autoritățile israeliene, acuzat că ar fi recitat poezie considerată incitatoare la răzvrătire și dăunătoare statutului și stabilității Israelului.

Încercările de a curma vocea lui Darwish continuă și după moartea sa. În iulie 2016, ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a mers până într-acolo încât a comparat opera poetică a lui Darwish cu Mein Kampf-ul lui Hitler după ce un post radio al armatei israeliene difuzase, în mod surprinzător, poemul lui Darwish intitulat „Cartea de identitate”. Comentariile lui Lieberman au venit după ce ministrul israelian al culturii, Miri Regev, i-a cerut să oprească finanțarea postului radio pe motivul că „ar fi luat-o razna” și că furnizează o platformă pentru narativa palestiniană.

Așa încât, pare că foarte puțin s-a schimbat din vremea primilor ani de existență ai Israelului. Iar recentele acțiuni de a bloca boicotul cultural și de înăbuși dezbaterile academice arată gradul ridicat al implicării deschise a Marii Britanii în cenzurarea celor care vorbesc împotriva Israelului.

Complicitate britanică actuală

Nu doar entități corporatiste precum G4S încalcă libertatea de exprimare în numele Israelului. Într-o vreme în care presiunea internațională asupra Israelului este tot mai mare, guvernul britanic și un număr de instituții britanice se mișcă în direcția opusă, consolidându-și sprijinul față de ideologia Zionistă ce are ca scop reprimarea istoriei și culturii palestiniene.

Eforturile de înghețare a finanțărilor către producții și grupuri artistice considerate „pro-palestiniene” de către ministrul israelian al culturii Miri Regev pășesc pe urmele „legii Nakba” din 2011, care autorizează oprirea finanțărilor instituțiilor publice considerate a fi implicate în contestarea întemeierii Israelului sau în orice activitate „care neagă existența Israelului ca stat evreiesc și democratic”. Această lege draconică se pare că i-a oferit guvernului britanic un model pentru a începe cenzurarea vocilor culturale din UK care critică statul Israel.

Această evoluție a lucrurilor a ieșit la iveală în august 2014, când teatrul londonez Tricycle a refuzat să găzduiască Festivalul de Film Evreiesc din Marea Britanie (UKJFF) finanțat parțial de ambasada israeliană – o replică dată vieților pierdute în urma bombardamentelor efectuate de Israel în Gaza. Deși Tricycle s-a oferit să furnizeze finanțare alternativă pentru a acoperi costul contribuției din partea ambasadei Israelului, UKJFF nu a fost dispus să renunțe la sponsorizarea oferită de ambasadă și și-a retras participarea.

Tricycle a devenit ținta atacurilor susținute și s-a trezit cu o intervenție din partea secretarului de stat pentru cultură de atunci, Sajid Javid. Împreună cu ministrul culturii și al economiei digitale, Ed Vaizey, Javid a lucrat îndeaproape cu ambasadorul israelian din acea vreme, Daniel Taub, pentru a presa teatrul Tricycle să-și retragă obiecțiile față de finanțarea oferită de ambasada Israelului. Incapabil să se opună amenințărilor la adresa propriei finanțări, micuțul teatru și-a retras obiecțiile și i-a invitat pe cei de la UKJFF în aceleași condiții ca în anul anterior.

Participând la un eveniment organizat de Comisia Deputaților a Evreilor Britanici, în 2015, Javid sublinia că intervenția sa din anul precedent avea ca scop și împiedicarea altor organizații de a-și exercita dreptul de boicotare. „Am fost cât se poate de clar în legătură cu ce s-ar putea întâmpla cu finanțarea [teatrului] dacă vor încerca din nou sau dacă oricine încearcă genul acela de lucruri”, a spus acesta.

Mesajul lui Javid era pătrunzător și limpede: orice boicotare a Israelului din partea instituțiilor culturale britanice iese din discuție dacă doresc să primească finanțare. Metodele și practicile Israelului nu mai sunt ignorate de miniștrii din UK; acum sunt adoptate de aceștia.

Poziția teatrului Tricycle, deși de scurtă durată, a marcat oricum începutul unei dezbateri publice despre amenințările din partea avocaților pro-Israel ai guvernului adresate instituțiilor culturale independente din Marea Britanie. În octombrie 2014, un dialog public intitulat „După Tricycle: pot organizațiile artistice să spună „NU” finanțării din partea ambasadei Israelului?” a fost găzduit la Centrul pentru Acțiune al Amnesty International. În timpul discuției, a devenit tot mai vizibilă nevoia unor strategii eficiente de contestare a presiunii politice asupra artelor, pe măsură ce se raportau tot mai multe manipulări și cenzurări instituționale.

Un exemplu citat a fost decizia din aprilie 2014 a Donmar Warehouse, un teatru din cartierul londonez West End, de a cenzura un podcast ce făcea parte dintr-o serie de discuții legate de producția „Versaille” a lui Peter Gill. Intitulată „Conversații imposibile”, seria prezenta diverși comentatori politici și culturali care explorau moștenirea primului război mondial. Cu 24 de ore înainte de una dintre discuții – „Scrisoarea domnului Balfour către Lordul Rotschild: Felul în care marele război a remodelat harta lumii” – Donmar Warehouse a primit o plângere din partea unui finanțator care susținea că evenimentul este un atac la adresa statului Israel, un miting anti-Israel și antisemitic. Plângerea a fost însoțită de amenințări cu retragerea finanțărilor, precum și de promisiunea de a înainta plângeri instituțiilor culturale cu finanțare publică cu care lucrase organizatorul evenimentului. Deși Donmar Warehouse a ținut discuția, a ales să nu posteze online podcast-ul împreună cu alte discuții ce avuseseră loc.

Cenzura instituțională și guvernamentală în sprijinul Israelului a pătruns și în sfera academică. În 2015, Eric Pickles, secretarul de stat al comunităților și guvernului local de atunci, s-a asigurat de anularea unei conferințe academice despre statutul juridic al Israelului la Universitatea Southampton. Conferința îi avea ca invitați și pe un profesor israelian de drept și pe un activist palestinian pentru drepturile omului, dar Pickles a susținut că evenimentul ar da glas „atacurilor din partea extremei stângi la adresa Israelului, care adesea degenerează în antisemitism” în loc să ofere „o platformă pentru toate părțile în dezbatere”. Michael Gove, responsabil cu disciplina la vremea aceea, s-a alăturat conflictului, declarând că „nu era o conferință, ci un festival al urii față de Israel”.

Ca răspuns la intervenția guvernamentală, universitatea a retras permisiunea conferinței de a avea loc pe proprietatea sa, pe motive de siguranță. Universitatea a susținut că evenimentul ar putea da naștere protestelor și că nu deține resursele necesare pentru a le potoli, în ciuda unei declarații a poliției care confirma că ar putea asigura securitatea evenimentului. În aprilie 2016, conferința a fost blocată din nou, organizatorii neputând să plătească suma de 24.000 de lire sterline pe care universitatea a cerut-o pentru a acoperi costul angajării unei firme private de securitate și ridicării unor garduri.

Implicarea tot mai mare a UK în reprimarea culturală a palestinienilor se reflectă și prin refuzul acordării vizelor. Artele, cultura și educația ajută la crearea de spații în care problemele dificile pot fi abordate în mod creativ – mai ales atunci când oameni din diferite culturi și contexte sunt aduși laolaltă. De aceea schimburile culturale și educaționale între artiști și academicieni palestinieni și internaționali au fost împiedicate de regimul de ocupație israelian de decenii. Mai recent, Israelul i-a interzis prof.dr. Adam Hanieh din UK să intre în Israel sau în Palestina timp de 10 ani, după ce acesta a încercat să călătorească la universitatea Birzeit pentru a ține o serie de conferințe. Israelul a refuzat și intrarea scriitorului palestinian din Marea Britanie Ahmed Masoud care trebuia să participe la Festivalul Palestinian de Literatură din Cisiordania la începutul acestui an.

În ultima vreme, tot mai multor artiști și academicieni palestinieni care încercau să vină în Marea Britanie pentru a participa la expoziții, producții teatrale, turnee și conferințe, li s-a refuzat viza de intrare în UK. Lui Hamde Abu Rahma, un fotojurnalist palestinian, i s-a refuzat de două ori viza de UK deși avea acoperire financiară și sprijin din partea unui număr de membri ai parlamentului britanic până să îi fie în sfârșit acordată permisiunea de a veni în Scoția pentru Festivalul din Edinburgh de anul acesta. Printre alți artiști palestinieni care nu au primit vize s-au numărat și Ali Abukhattab și Samah al-Sheikh, scriitori ce trebuiau să apară la Institutul de Arte Contemporane ca parte a Festivalului Shubbak, și Nabil al-Raee, director artistic al Freedom Theater din Jenin. Sistemul de acordare a vizelor devine un obstacol tot mai mare în calea parteneriatelor academice cu universitățile palestiniene. Potrivit British Council, anul acesta, pentru prima oară, cinci din cei zece studenți palestinieni sponsorizați de ei nu au primit vize.

Pe de altă parte, artiștii și academicienii israelieni nu au parte de același tratament, chiar dacă vin din coloniile ilegale ale Cisiordaniei. În vreme ce un colonist israelian poate obține o viză la modul cel mai simplu atunci când ajunge în UK, un palestinian care locuiește vis-à-vis de el trebuie să treacă printr-un proces complicat și costisitor înainte de a călători, cu mici șanse de reușită.

Este esențial ca instituțiile britanice să nu fie descurajate de a invita palestinieni să participe la activitățile lor, cu atât mai mult cu cât guvernul britanic adoptă o atitudine severă față de boicotul cultural și împiedică dezbaterile academice sub pretextul asigurării unei platforme pentru „toate părțile”.

Promovând producțiile culturale palestiniene

Schimbarea atitudinilor și practicilor britanice față de cultura și identitatea palestiniană, cărora li s-a acordat o poziție inferioară încă din vremea lui Balfour, nu este o sarcină ușoară. Există, însă, lucruri pe care societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate le fac și le pot face înaintea centenarului Declarației Balfour pentru a crea condițiile necesare sfârșirii complicității britanice la cenzurarea palestinienilor și politicilor prejudiciabile ale guvernului britanic în favoarea Israelului.

Presiunea publică organizată este un element cheie pentru crearea unor astfel de condiții. Arestarea și închiderea poetei Dareen Tatour a captat atenția și sprijinul a peste 250 de scriitori, poeți, traducători, editori, artiști și intelectuali renumiți. Tatour crede că acest răspuns internațional ar putea influența rezultatul cazului său. „Presiunea publică”, spune ea, „poate forța autoritățile israeliene să reconsidere persecutarea artiștilor, scriitorilor și tinerilor activiști palestinieni doar pentru că își exprimă respingerea față de opresiune.” Așa încât, societatea civilă palestiniană și grupurile de solidaritate pot colabora pentru a crește presiunea internațională pentru eliberarea lui Dareen Tatour și a altor prizonieri politici palestinieni.

Mai precis, aceste grupuri pot să:

* Folosească media, forumurile publice și alte raze de acțiune pentru a crește înțelegerea impactului distrugător al Declarației Balfour asupra poporului palestinian prin negarea culturii și identității palestiniene și să continue să ceară guvernului britanic să formuleze scuze oficiale;

* Organizeze campanii creative de comunicare publică punând accentul pe atacurile Israelului la adresa istoriei și culturii palestiniene și pe legitimitatea apelului societății civile palestiniene pentru boicotarea culturală și academică a Israelului până când acesta se va supune legii internaționale;

* Să furnizeze suport juridic și de alte tipuri artiștilor, academicienilor și organizatorilor de evenimente culturale care întâmpină presiune politică din partea susținătorilor Israelului și să organizeze activități pentru a opri miniștrii britanici din a amenința independența instituțiilor culturale și academice britanice;

* Să creeze o bază de date cuprinzătoare a cazurilor de vize britanice refuzate palestinienilor în ultimii cinci ani, pentru a pune presiune pe autoritățile britanice să-i trateze pe palestinieni la fel ca pe israelieni atunci când depun cerere pentru viza de UK;

La aproape 100 de ani după Balfour, un lucru este sigur: este timpul ca Marea Britanie să adopte o abordare nouă. Centenarul oferă Marii Britanii oportunitatea nu doar de a înceta să ajute Israelul în tentativele sale de a-i reduce pe palestinieni la tăcere și de a obstrucționa schimburile culturale, ci și de a promova în mod activ producția culturală palestiniană și de a se asigura că poveștile palestiniene sunt spuse.

O campanie extrem de bine organizată este necesară pentru a se asigura că suficientă presiune publică este exercitată asupra guvernului britanic pentru a recunoaște în sfârșit influența distructivă a intervenției sale istorice și de a începe să își repare greșelile complicității trecute și prezente la represiunea culturală și la continua deposedare a palestinienilor.

https://al-shabaka.org/commentaries/one-hundred-years-and-counting-britain-balfour-and-the-cultural-repression-of-palestinians/?utm_source=Al-Shabaka+announcements&utm_campaign=13ba5b6e1b-Commentary_Balfour_10_27_2016&utm_medium=email&utm_term=0_a9ca5175dc-13ba5b6e1b-416234721

Nu le cereți sportivilor să lase la o parte politica „în spiritul Jocurilor Olimpice”

     John Carlos și Tommie Smith,  Jocurile Olimpice din Mexic, 1968

de Ruby Hamad

Echipa olimpică libaneză a stârnit reacții de indignare pentru că a refuzat să împartă același autobuz cu omoloaga sa israeliană.

Mai întâi, nu poți să nu remarci lipsa inteligenței în a aranja ca două echipe naționale reprezentând două țări ce nu au relații diplomatice și în mod oficial se află în război, să călătorească împreună. Potrivit delegației libaneze, israelienii avuseseră rezervat un alt autobuz, separat, dar au insistat să se urce în autobuzul rezervat pentru delegația libaneză.

Cu toate acestea, echipa libaneză a fost acuzată că nu s-a comportat în spiritul Jocurilor Olimpice, iar israelienii pretind că au fost „înfuriați și șocați”. Însă, luând în considerare istoria politicilor și a sportului, nu ar fi trebuit să ia pe nimeni prin surprindere faptul că echipa libaneză a ales scena Jocurilor Olimpice pentru micul ei protest.

Argumentul că politica nu are ce să caute la J.O. poate fi drăguț în teorie, dar în practică este neîntemeiat. Cel mult, este invocat selectiv, deoarece sancțiunile sportive și boicoturile sunt utilizate nu de ieri-alaltăieri în scopuri politice.

Cel mai faimos exemplu, Africa de Sud, a fost respinsă în mod oficial din Comitetul Olimpic Internațional în 1970 și i s-a interzis participarea la toate competițiile sportive internaționale până când a luat sfârșit regimul de apartheid la începutul anilor 1990.

În 1976, 30 de țări africane au aranjat un boicot de ultim moment al Jocurilor Olimpice de la Montreal, după ce Noii Zeelande, a cărei echipă de rugby a încălcat sancțiunile împotriva Africii de Sud, i s-a permis  participarea.

Apoi, în 1980, SUA au condus 65 de țări într-o acțiune de boicotare a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, în semn de protest față de invazia sovietică a Afganistanului. URSS le-a întors gestul boicotând Olimpiada din L.A. patru ani mai târziu.

Văd peste tot amestecându-se sporturile cu politicile.

Apoi avem chestiunea folosirii Jocurilor Olimpice ca loc de protest. Deși acțiunile lor sunt considerate acum eroice, când John Carlos și Tommie Smith și-au ridicat pumnii în salutul „black power” la Jocurile Olimpice din Mexic în 1968, au fost grav ocărâți . Amândoi au fost suspendați din echipa olimpică a SUA și au primit amenințări cu moartea.

I-ar acuza astăzi cineva că ar fi acționat împotriva spiritului olimpic aducând politicile în arena sportivă sau putem fi de acord că uneori este potrivit lucrul acesta?

Dar să revenim la Israel și Liban. Departe de a privi sportul ca pe o zonă sacrosanctă, lipsită de politică, chiar Israelul, de departe cea mai mare putere din regiune, s-a folosit de multe ori de sport pentru a-și pedepsi vecinii arabi în scopuri politice.

Nu departe de acum câteva săptămâni, oficialii israelieni i-au interzis antrenorului echipei olimpice palestiniene din Gaza să se alăture echipei la Rio. Asta după ce însăși echipa a fost nevoită să își cumpere echipament sportiv din Brazilia, deoarece Israelul i-a confiscat echipamentul și rezervele la vamă.

Pentru cei care nu știu, Israelul controlează granițele Fâșiei Gaza și ale Cisiordaniei ocupate, însemnând că nimeni și nimic nu iese sau intră fără permisiune israeliană (Aveți senzația că toate tunelurile acelea subterane din Gaza erau pentru teroriști? Mai gândiți-vă puțin. Acele tuneluri, acum distruse de Israel, erau singurele modalități prin care Gaza putea să primească mâncare, medicamente, haine și utilaje).

Dat fiind acest statut dezgustător de nedrept și neechilibrat, este nerezonabil, dacă nu chiar absurd să nu te aștepți la o oarecare repudiere.

Dacă vreți să discutăm despre a amesteca politicile și sportul, nu e nevoie să mergem mai departe de acel moment în care soldații israelieni au decis să se amuze împușcând la întâmplare fotbaliștii palestinieni în picioare pentru a-i împiedica să mai joace fotbal. Niciunul dintre ei nu va mai juca fotbal vreodată.

De fapt, atât de mulți membri ai echipei palestiniene de fotbal au fost trimiși la închisoare, omorâți sau răniți de către armata israeliană, încât Israelul a fost amenințat cu expulzarea din FIFA.

Gândiți-vă la asta pentru câteva clipe. Palestinienii nu au cetățenie și nu pot intra sau ieși din teritoriile palestiniene ocupate fără permisiunea Israelului. Trăiesc sub ocupație militară și sunt supuși pedepselor colective, evacuărilor forțate din case, confiscării pământurilor pentru ridicarea de colonii evreiești, arestării și detenției fără a li se aduce vreo acuzație și fără proces și violenței atât din partea coloniștilor cât și a soldaților IDF care au voie să acționeze cu impunitate aproape absolută.

Pentru cei câțiva norocoși, sporturile reprezintă un colac de salvare dincolo de zidul de separație din Cisiordania și de asediul Fâșiei Gaza. Acești fotbaliști erau printre acei câțiva norocoși, până când viitorul lor a fost distrus printr-un act deliberat de violență fizică și emoțională.

Încă mai sunteți furioși din cauza incidentului cu autobuzul?

Înainte să mă acuzați că răspund la o întrebare tot cu o întrebare, nu vă spun toate astea ca să vă distrag atenția de la acțiunile echipei libaneze. Vreau doar să spun că a separa politica de sport – sau de orice altceva în această regiune – este imposibil.

Cu siguranță că echipa libaneză ar fi suferit consecințe acasă dacă ar fi acționat împotriva politicii țării de a evita orice fel de contact oficial cu Israelul.

Ofensiva israeliană din 2006 rămâne o rană deschisă; un asalt ce a decimat o infrastructură abia reconstruită după amarul război civil. Rolul Israelului în acest război nu este uitat, nu este uitată nici invazia israeliană a Libanului în 1982, nu sunt uitate nici masacrele ce au avut loc în taberele de refugiați Shatila și Sabra, nici faptul că Israelul a ocupat sudul țării până în 1999.

Așteptarea ca lucrurile acestea să fie lăsate la o parte de dragul „spiritului olimpic” frizează naivitatea și ridicolul și este ancorată ferm în sfera privilegiului.

Privilegiul acelora dintre noi care suntem adăpostiți de confortul vestului, care nu am fost siliți să trăim într-o atmosferă de război permanent, dar care pretindem ca cei care sunt obligați să o facă să rămână tăcuți în legătură cu asta, pentru ca noi să ne simțim pătrunși de spiritul olimpic și să ne simțim bine despre cum Jocurile Olimpice „ne aduc împreună”, fără ca asta să presupună un gram de risc sau sacrificiu din partea noastră.

Și în sfera privilegiului Israelului, care, ca putere militară superioară din regiune poate acționa în orice manieră dorește în afara arenei sportive, inclusiv impunând pedeapsă după pedeapsă sportivilor palestinieni în timp ce lumea își ferește privirea în mod deliberat, dar care tot își asumă rolul de victimă rănită când lumea decide să îi ofere atenția selectivă.

Sigur, Armistițiul Olimpic pretinde că promovează o soluție diplomatică, pacifistă la conflictele ce domină relațiile noastre globale, dar dat fiind că unor țări li se permite să concureze chiar în timp ce sunt implicate în opresiuni și războaie catastrofice, toată această vorbărie despre spiritul olimpic și toleranță rămâne, în cel mai bun caz, fix atât, vorbărie. Iar în cel mai rău caz, reprezintă o unealtă de propagandă ipocrită care înfierează niște sportivi pentru un mini-protest dar permite participarea unei țări care impune de 49 de ani un regim de ocupație fără vreo perspectivă de încheiere.

Dacă adăugăm asta la evacuările violente din favelele sărace ale Rio-ului, pentru a face loc strălucirii și splendorii tot mai corporatistelor Jocuri Olimpice, trebuie să ne întrebăm pentru cine și pentru ce sunt de fapt aceste Jocuri.

Pentru spiritul olimpic, într-adevăr.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.dailylife.com.au/news-and-views/dl-opinion/dont-ask-athletes-to-set-aside-politics-in-the-spirit-of-the-olympics-20160810-gqpild.html

Care Ierusalim? Puțin cunoscutul proiect al Israelului.

de Nuy Arafeh

Prezentare generală

Este anul 2050 și Israelul și-a desăvârșit viziunea privind Ierusalimul: vizitatorii săi vor vedea un nucleu high-tech în mare măsură evreiesc în mijlocul unui ocean de turiști, cu o prezență palestiniană minimă. Pentru a înfăptui această viziune, Israelul lucrează pe trei proiecte; unul este binecunoscut dar celelalte două se desfășoară fără a atrage atenția.

Edward Said a avertizat încă din 1995 că „doar proiectând mai întâi ideea unui Ierusalim, va putea Israelul să meargă mai departe cu transformările fizice care să corespundă imaginilor și proiecțiilor sale.” „Ideea” de Ierusalim a Israelului, așa cum este elaborată în proiectele sale, atrage după sine maximizarea numărului evreilor și reducerea numărului palestinienilor printr-un proces progresiv de colonizare, strămutare și deposedare.

Cel mai cunoscut dintre cele trei proiecte ale Israelului pentru orașul Ierusalim este Proiectul Ierusalim 2020, care nu a fost supus cercetării publice deși a fost publicat prima oară în 2014. Cele mai puțin cunoscute sunt Planul Marom, un proiect acreditat de guvern pentru dezvoltarea Ierusalimului și proiectul „Ierusalim 5800”, cunoscut și ca „Ierusalim 2050”, care este rezultatul unei inițiative a sectorului privat și este prezentat ca „un proiect de transformare a Ierusalimului”.

După cum plănuiește Israelul pentru 2050, „ideea” Autorității Palestiniene (PA) despre Ierusalim datează încă din 2010 când a fost publicat Proiectul Strategic de Dezvoltare pe Sectoare Multiple (SMDP). Iar actualul proiect de dezvoltare națională pentru 2014 - 2016 al PA pur și simplu se referă la planul din 2010. În plus, deși liderii palestinieni vorbesc despre Ierusalimul de Est (pe care Israelul l-a ocupat și l-a anexat ilegal în 1967) ca despre capitala statului Palestina și o zonă de dezvoltare prioritară, numai 0,44% din bugetul PA pe 2015 a fost alocat Ministerului de Afaceri ale Ierusalimului și Guvernoratului Ierusalimului.

Înainte de a analiza modalitățile prin care cele trei proiecte se potențează unul pe celălalt, trebuie să subliniem că anexarea Ierusalimului de Est de către Israel este ilegală sub legea internațională și nu este recunoscută de comunitatea internațională. Suplimentar, declarația Israelului că Ierusalimul este capitala sa, atât cel de Vest cât și Estul, nu are validitate potrivit legii internaționale, de aceea nici nu există reprezentare diplomatică în Ierusalim, nici măcar din partea Statelor Unite.

1. „Proiectul Ierusalim 2020” a fost redactat de un comitet național de planificare și a fost publicat pentru prima oară în august 2004. Este primul proiect spațial detaliat și multilateral atât pentru Ierusalimul de Vest cât și cel de Est de la ocuparea Ierusalimului de către Israel din 1967. Deși proiectul nu a fost încă validat, nefiind încă depus pentru analiză publică, autoritățile israeliene implementează deja viziunea acestuia. Proiectul se adresează câtorva arii de dezvoltare inclusiv planificarea urbană, arheologia, turismul, economia, educația, transportul, mediul, cultura și arta.

2. Planul Marom este un proiect aprobat de guvern pentru dezvoltarea Ierusalimului ce va fi implementată de Autoritatea de Dezvoltare a Ierusalimului. Scopul Autorității este promovarea Ierusalimului ca „un oraș internațional, un lider al comerțului și al calității vieții din domeniul public.” Este un proiect de mari dimensiuni pentru municipalitatea Ierusalimului, Administrația terenurilor și alte organizații din domeniul imobiliar și al locurilor de muncă.

Institutul Ierusalimului pentru Studiile Israelului conduce consultarea, cercetarea și monitorizarea Planului Marom. Institutul este un centru de cercetare multidisciplinar ce joacă un rol crucial în politicile de dezvoltare și planificare privind Ierusalimul în domeniul demografic, al infrastructurii, al planificării urbane, educației, imobiliarelor, industriei, pieței de muncă, turismului, culturii, etc.

3. Proiectul „Ierusalim 5800”, cunoscut și ca „Ierusalim 2050”, este o inițiativă privată finanțată de Kevin Bermeister, un investitor australian, inovator în domeniul tehnologiei. Proiectul furnizează o viziune și propuneri de proiect pentru Ierusalim până în anul 2050, servind ca un „proiect transformațional pentru Ierusalim” care poate fi implementat împreună cu alte agenții guvernamentale naționale și municipale. Este împărțit în diferite proiecte independente, fiecare dintre acestea putând fi implementat de sine stătător. Echipa desemnată implementării se spune că va include „cei mai buni planificatori israelieni din domeniul turismului, transportului, mediului, patrimoniului și securității.”

O destinație evreiască pentru turism, educație superioară și înaltă tehnologie

Dezvoltarea sectorului turismului în Ierusalim stă în centrul celor trei planuri de dezvoltare examinate aici. De exemplu, în cadrul Proiectului Ierusalim 2020, municipalitatea din Ierusalim caută să promoveze domeniul turismului și să sublinieze mai ales anumite aspecte culturale ale Ierusalimului. Plănuiește o campanie de marketing pentru a crește potențialul dezvoltării sectorului imobiliar, pentru a susține turismul urban și internațional și pentru a investi în infrastructura turismului pentru a asigura dezvoltarea acestuia.

Și Planul Marom are ca scop dezvoltarea Ierusalimului ca oraș turistic. Numai în 2014 Institutul Ierusalimului pentru Studiile Israelului a dedicat 14 din cele 18 studii ale sale pe acel an sectorului turismului și le-a propus municipalității, Ministerului Ierusalimului și al Afacerilor Diasporei și Autorității de Dezvoltare a Ierusalimului, ca parte a Planului Marom. Mai mult, tot ca parte a Planului Marom, guvernul israelian a repartizat în jur de 42 de milioane de dolari pentru a promova Ierusalimul ca destinație turistică internațională, în timp ce Ministerul Turismului urma să aloce aproximativ 21,5 milioane de dolari pentru construcția de hoteluri în Ierusalim. Autoritatea oferă de asemenea anumite stimulente antreprenorilor și companiilor care întemeiază sau extind hoteluri în Ierusalim și organizează evenimente culturale pentru a atrage turiști.

Promovarea sectorului turismului se află și în centrul Proiectului Ierusalim 5800, care privește Ierusalimul ca pe un „Oraș Universal, un important centru mondial turistic, ecologic, spiritual și cultural” care atrage 12 milioane de turiști (10 milioane străini și 2 milioane locali) și peste 4 milioane de rezidenți.

Pentru a face din Ierusalim „leagănul Orientului Mijlociu când vine vorba de resurse și atracții turistice” Ierusalim 5800 plănuiește să crească investiția privată și construcția de hoteluri; să construiască grădini și parcuri pe acoperișuri; și să transforme zonele ce împrejmuiesc Orașul Vechi în hoteluri. Proiectul mai cuprinde construcția unor rute de transport de calitate superioară, inclusiv „o rețea de căi ferate naționale de mare viteză, o rețea extinsă de autobuze și mijloace de transport în comun; numeroase autostrăzi și lărgirea drumurilor existente; și o „super-autostradă” care să traverseze țara de la nord la sud.” Proiectul propune de asemenea construirea unui aeroport în valea Horkania între Ierusalim și marea Moartă pentru a fi la dispoziția a 35 de milioane de pasageri pe an. Aeroportul ar fi conectat prin drumuri de acces de Ierusalim, aeroportul Ben Gurion și alte centre ale orașelor.

Proiectul Ierusalim 5800 încearcă să se prezinte ca un plan apolitic ce promovează „pacea prin prosperitate economică” dar scopurile demografice ale acestuia demonstrează opusul. De fapt, prevede ca cele 120 de miliarde de dolari din totalul valorii adăugate din implementarea planului, împreună cu cele 75.000 – 85.000 de slujbe suplimentare cu normă întreagă în hoteluri, plus 300.000 de locuri de muncă adiționale din industriile asociate vor reduce nivelul de sărăcie – și vor atrage mai mulți evrei în Ierusalim, crescând astfel numărul evreilor ce trăiesc în Ierusalim și înclinând balanța demografică în favoarea lor.

Însă nu doar sectorul turistic este privit ca un motor al dezvoltării economice menite să atragă evreii în Ierusalim. Dezvoltarea și dominarea sectorului turismului în Ierusalim de către Israel este o unealtă de controlare a narativei și de asigurare a proiectării Ierusalimului în lumea exterioară ca „oraș evreiesc” (a se vedea, de exemplu, harta oficială a Vechiului Oraș a Ministerului Turismului). Israelul are reguli stricte cu privire la cine poate munci ca ghid turistic și cu privire la narativa și istoria spusă turiștilor. Ghizii turistici palestinieni care nu se conformează falsului branding israelian și care încearcă să ofere o analiză critică și alternativă a situației își pot pierde licența.

Aceste planuri de promovare a turismului israelian merg mână în mână cu restricțiile impuse de Israel dezvoltării industriei palestiniene a turismului în Ierusalimul de Est. Obstacolele pe care Israelul le-a conceput includ: izolarea Ierusalimului de Est față de restul teritoriilor palestiniene ocupate (OPT), în special după construirea zidului de separație; criza de teren și ca urmare costurile ridicate; infrastructura fizică slabă; taxe ridicate; restricții cu privire la eliberarea permiselor de construire a hotelurilor sau de transformare a clădirilor în hoteluri; și proceduri dificile de obținere a licenței pentru afacerile palestiniene din domeniul turismului. Chiar dacă milioane de dolari sunt turnați în piața israeliană a turismului, aceste obstacole sunt impuse palestinienilor pentru a se asigura Israelul că industria turismului palestinian nu are nicio șansă de a rivaliza cu a sa.

Un alt scop comun al celor trei proiecte este atragerea evreilor din toată lumea în Ierusalim prin dezvoltarea a două industrii avansate: educația superioară și înalta tehnologie.

Pentru a promova industria educației superioare, Proiectul 2020 țintește să construiască o universitate internațională în centrul orașului în care limba engleză să fie principala limbă de predare. Cât despre Planul Marom, acesta caută să facă din Ierusalim „un oraș academic dominant” care să atragă atât studenți evrei cât și internaționali, care vor fi încurajați să rămână în Ierusalim după ce își vor fi terminat studiile. În același spirit, Proiectul Ierusalim 5800 prevede o oportunitate de a crea locuri de muncă și de a atinge creștere economică prin „turismul educațional cu ședere prelungită”.

Dezvoltarea industriei educației superioare este strâns legată de dezvoltarea industriei biotehnologiei, a bio-informației și a înaltei tehnologii. Planul 2020 susține nevoia înființării unei universități de management și tehnologie în centrul Ierusalimului și a sprijinului guvernamental pentru cercetare și dezvoltare în domeniile înaltei tehnologii și ale biotehnologiei.

În acest context Autoritatea de Dezvoltare a Ierusalimului a întemeiat Centrul BioIerusalim pentru a găzdui grupuri ale companiilor bio-medicale din Ierusalim ca un potențial motor al dezvoltării economice. Pentru a atrage aceste companii în Ierusalim, Autoritatea oferă stimulente precum: reducerea de taxe, subvenții pentru angajarea de noi muncitori în Ierusalim și bonusuri speciale companiilor implicate în cercetare și dezvoltare (R&D) sau în construirea de infrastructuri materiale. Industriile de înalte tehnologii și cele sanitare se preconizează a fi beneficiarii majori și ai Proiectului Ierusalim 5800.

Evacuarea palestinienilor folosind planificarea urbană și „legea”

În timp ce Israelul lucrează să facă din Ierusalim un leagăn al afacerilor care să atragă evreii și să le ofere oportunități de angajare, problemele cu care se confruntă Ierusalimul de Est sunt nenumărate. Acestea includ un mediu de afaceri palestinian constrâns, un sector al educației bolnav și o infrastructură debilitată. Rezultatul sufocării potențialului Ierusalimului de Est se oglindește în ratele mari ale sărăciei, cu 75% din totalul palestinienilor ce locuiesc în Ierusalimul de Est – și 84% dintre copii – trăind sub linia de sărăcie. În plus, există o criză de identitate accentuată în Ierusalimul de Est, mai ales printre tineri, din cauza izolării față de restul OPT, a vacuumului instituțional și la nivel de conducere și a pierderii speranței în posibilitatea unei schimbări pozitive.

Zidul de separație este una dintre cele mai importante măsuri demografice pe care Israelul le-a introdus pentru a asigura o majoritate evreiască în Ierusalim și pentru a impune granițele politice ale Ierusalimului, transformându-l astfel în cel mai mare oraș al Israelului. Zidul este construit în așa fel încât permite Israelului anexarea suplimentară a 162 de kilometri pătrați din OPT în timp ce separă fizic mai mult de 55.000 de ierusalimiteni de centrul orașului. Planificarea și dezvoltarea în cartierele care acum se află dincolo de Zid este extrem de slabă iar serviciile publice guvernamentale și municipale sunt practic inexistente, în ciuda faptului că palestinienii care trăiesc în aceste zone continuă să plătească taxele de proprietate. (Arnona)

Planificarea urbană este încă o unealtă strategică și geopolitică majoră pe care Israelul o folosește din 1967 pentru a strânge gheara asupra Ierusalimului și pentru a împiedica expansiunea urbană a palestinienilor, ca parte a eforturilor sale de iudaicizare a orașului. Planificarea urbană se află în centrul Planului 2020, care vizualizează Ierusalimul ca pe o unitate urbană, un centru metropolitan și capitala Israelului. Unul dintre țelurile principale ale planului este de a „menține o majoritate evreiască solidă în oraș” prin încurajarea coloniilor evreiești în Ierusalimul de Est și prin reducerea migrației negative. Printre alte lucruri, planul urmărește construirea unor blocuri de locuințe la prețuri convenabile în anumite cartiere evreiești existente precum și construirea de noi cartiere. Planul prevede și conectarea coloniilor israeliene din Cisiordania geografic, economic și social de Ierusalim și Tel Aviv.

Planul 2020 admite criza locuințelor suferită de palestinieni, infrastructura inadecvată din cartierele palestiniene și lipsa serviciilor publice. Planul este conceput pentru a facilita densificarea și concentrarea zonelor rurale și a cartierelor urbane existente; a restaura tabăra de refugiați Shu’fat, ce se află între granițele municipale ale Ierusalimului așa cum sunt definite de către Israel; și pentru a implementa proiecte de infrastructură.

Însa, deși la suprafață pare că planul are un interes egal față de zonele palestiniene, de fapt este discriminatoriu. Nu ia în considerare rata de înmulțire a palestinienilor în Ierusalimul de Est și lipsa acută de locuințe. Alocă doar 2.300 de dunumi (2.3 kilometri pătrați) construcțiilor palestiniene comparativ cu 9.500 de dunumi pentru evreii israelieni. Mai mult, majoritatea noilor blocuri de locuințe propuse palestinienilor sunt localizate în zonele nordice sau sudice ale Ierusalimului de Est, nu în Orașul Vechi, acolo unde criza locuințelor e cea mai acută și unde activitatea coloniștilor este cea mai intensă.

Suplimentar, 62,4% din înmulțirea clădirilor israeliene se va face prin expansiunea și construirea de noi colonii, astfel crescând controlul teritorial evreiesc. Prin contrast, mai mult de jumătate (55,7%) din plusul de locuințe pentru palestinieni se va petrece prin densificare, de exemplu construirea în cadrul zonelor urbanizate existente, inclusiv prin expansiune verticală. În plus, în vreme ce palestinienii tind să aibă familii mai mari și să construiască pe densități reduse, evreii israelieni au familii mai reduse dar construiesc pe densități mai mari decât media.

De asemenea, propunerile planului de adresare crizei locuințelor în Ierusalimul de Est vor rămâne cel mai probabil pe hârtie din cauza barierelor severe ce stau în calea implementării lor. De fapt, mai multe condiții prealabile trebuie întrunite înainte ca autoritățile israeliene să elibereze permise de construire, inclusiv un sistem adecvat de drumuri (permisele de construcție pentru clădirile cu șase etaje sunt condiționate de accesul la drumuri cu o lățime de cel puțin 12 metri); spații de parcare; canalizare și rețele de canalizare; și clădiri și instituții publice. Palestinienii nu au control asupra acestor cerințe care fac parte din responsabilitățile municipalității; nu mai e nevoie să spunem că acest lucru face să fie foarte greu ca palestinienii să poată construi locuințe noi. Planul mai neglijează și lipsa sălilor de clasă, a instalațiilor sanitare, a zonelor comerciale și a altor instituții publice necesare nevoilor populației palestiniene în creștere.

Prezența palestiniană în Ierusalim și dezvoltarea cartierelor palestiniene este constrânsă și de angajamentul planului de a „impune legi stricte cu privire la planificare și construire...pentru a frâna fenomenul de construire ilegală.” Oricum, numai 7% dintre permisele de construcție au fost eliberate palestinienilor în ultimii câțiva ani. Discriminarea Israelului privind eliberarea permiselor de construcție, combinată cu costurile ridicate ale acestora (în jur de 30.000 $) a forțat mulți palestinieni să construiască ilegal.

Palestinienii se lovesc de discriminare și când vine vorba de aplicarea reglementărilor. Potrivit unui raport întocmit de Centrul Internațional pentru Pace și Cooperare, 78,4% dintre violările legilor construcției au avut loc în Ierusalimul de Vest între 2004 și 2008, comparativ cu 21,5% în Ierusalimul de Est. Și totuși, numai 27% dintre violările din Ierusalimul de Vest s-au soldat cu ordine judiciare de demolare, spre deosebire de 84% dintre violările din Ierusalimul de Est.

De asemenea, pe lângă impactul emoțional și instabilitatea cauzată de demolarea caselor și a pierderii  investiției și a bunurilor personale, palestinienii trebuie să plătească și niște amenzi de „construcție ilegală” municipalității israeliene pentru a acoperi costurile demolărilor. OCHA estimează că între 2001 și 2006, municipalitatea a colectat amenzi anuale de aproximativ 6,6 milioane de dolari pentru „construcții ilegale”.

Deci, Planul 2020 este un proiect politic ce folosește planificarea urbană ca metodă de asigurare a controlului demografic și teritorial evreiesc asupra orașului. Planul susține și „segregarea spațială a diverselor grupuri ale populației din oraș” și consideră acest lucru a fi un „adevărat avantaj”. De asemenea, are ca scop divizarea Ierusalimului în variate districte în funcție de apartenența etnică, astfel încât nicio zonă să nu combine palestinienii cu evreii israelieni.

Merită subliniat că nu doar instituțiile statului sunt implicate în iudaicizarea Ierusalimului. ONG-urile și organizațiile religioase iau și ele parte la refacerea spațiului urban. Organizația de dreapta Elad, de exemplu, are ca țel principal plasarea evreilor în cartierul palestinian Silwan și administrarea siturilor arheologice și turistice, mai ales în cartierul Silwan – pe care îl numesc „Orașul lui David”. Elad caută să re-creeze Ierusalimul ca un oraș evreiesc cu o istorie și un patrimoniu predominant evreiesc îndepărtând prezența fizică a palestinienilor precum și istoria lor. Elad a angajat 97 de salariați cu normă întreagă în 2014 potrivit Haaretz, a primit donații de peste 115 milioane de dolari între 2006 și 2013, devenind astfel cel mai bogat ONG din Israel. Alte organizații implicate în schimbarea compoziției demografice a Ierusalimului includ Ateret Cohanim, ce încearcă să creeze o majoritate evreiască în Orașul Vechi și în cartierele palestiniene ale Ierusalimului de Est.

Israelul folosește și legea ca tactică de evacuare a palestinienilor și însușire a pământului lor, precum și pentru a-și asigura suveranitatea și controlul asupra Ierusalimului. În martie 2015, Curtea Supremă israeliană a activat legea proprietății. Aceasta a fost promulgată în 1950 cu scopul confiscării proprietăților palestinienilor ce fuseseră expulzați în timpul Nakbei din 1948. A fost folosită ca „bază legală” pentru a transfera proprietățile palestinienilor strămutați noului stat al Israelului. După 1967, Israelul a aplicat legea Ierusalimului de Est, ceea ce a permis însușirea proprietăților ierusalimitenilor ale căror locuințe se aflau în afara Palestinei. Legea proaspăt activată în 2015 îi permite Israelului să confiște proprietățile palestinienilor est-ierusalimiteni ce locuiesc în momentul acesta în Cisiordania și să considere proprietățile acestora din Ierusalimul de Est „proprietăți absente”.

Mai mult, în timp ce palestinienii nu pot revendica proprietățile pe care le-au pierdut în 1948 sau în 1967 din ceea ce acum se numește Ierusalimul de Vest, Curtea Supremă a Israelului a decis în favoarea coloniștilor israelieni ce solicită „recâștigarea” caselor pe care UNRWA le-a dat palestinienilor ce au plecat din Ierusalimul de Vest și din Israel în 1948. Cu alte cuvinte, Curtea Supremă este discriminatorie din moment ce această lege se aplică evreilor care doresc returnarea proprietăților pe care le-au avut înainte de 1948 dar nu se aplică și palestinienilor.

O altă lege periculoasă și controversată este legea celei de-a Treia Generații, care urmărește proprietățile ce au fost închiriate înainte de 1968 și care se presupune că sunt protejate de lege. Potrivit noii legi, perioada de protecție se sfârșește odată cu moartea celei de-a treia generații de chiriași palestinieni, după care proprietatea se returnează proprietarilor inițiali, care în mare parte sunt evrei ce au posedat proprietatea înainte de 1948. Așa cum arată cercetarea efectuată de Khalil Tufakji, peste 300 de palestinieni se confruntă acum cu pericolul evacuării din casele lor. Numai în Silwan au fost emise 80 de mandate de evacuare a palestinienilor.

Salvarea Ierusalimului

Din 2001, Israelul a închis cel puțin 31 de instituții palestiniene, inclusiv Orient House, fostul sediu al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO) și Camera Comerțului și a Industriilor. Guvernoratul Ierusalimului și Ministerul Afacerilor Ierusalimului au, de asemenea, interdicție de a lucra în Ierusalim și sunt silite să funcționeze într-o clădire din Al-Ram care se află în nord-estul Ierusalimului și este în afara granițelor municipale ale orașului impuse de Israel.

Dat fiind vacuumul instituțional și al conducerii pe care Israelul l-a creat în Ierusalimul de Est este deosebit de complicat să găsești modalități pentru a combate colonizarea orașului și deposedarea acestuia de populația sa palestiniană. Pe parcursul cercetării în vederea acestei lucrări, am avut oportunitatea de a discuta cu reprezentanții câtorva organizații, corpuri oficiale și grupuri comunitare. A existat un consens cu privire la faptul că cel mai urgent pas care ar trebui făcut este de a stabili comisii populare în fiecare cartier al Ierusalimului de Est. Asemenea comisii ar putea alerta locuitorii Ierusalimului de Est cu privire la drepturile lor de rezidenți și despre planurile Israelului pentru viitor; ar putea încuraja voluntariatul; monitoriza și preveni palestinienii de a-și vinde pământul evreilor israelieni; reprezenta cartierele în fața forumurilor naționale; și coopera între ele pentru a-și consolida eforturile de apărare a pământului palestinian.

Într-adevăr, odată ce aceste comisii s-ar întemeia în toate cartierele, ar putea forma ceea ce organizațiile ierusalimitene cred că este la fel de urgent: un corp reprezentativ al Ierusalimului la nivel național, un corp atotcuprinzător care să includă Guvernoratul Ierusalimului, reprezentanții organizațiilor societăților civile și sectorul privat precum și independenții. Acest corp ar funcționa ca un canal de legătură între palestinienii din Ierusalimul de Est și PA precum și între palestinieni și restul lumii. Un astfel de corp reprezentativ ar putea acționa pe trei fronturi principale:

1. PA/PLO. Un corp reprezentativ ar putea influența PA/PLO pentru a propulsa Ierusalimul în centrul interesului guvernului palestinian și s-ar putea asigura că primește bugetul și alt sprijin de care are nevoie pentru a contracara politicile de iudaicizare ale Israelului.

2. Comunitatea arabă și internațională. În această sferă, un corp reprezentativ al Ierusalimului ar trebui să preia conducerea pledoariei, a lobby-ului și a promovării la nivel regional și internațional, în colaborare cu diaspora palestiniană. De exemplu, Iordania ar putea fi promovată drept custodele locurilor sfinte din Ierusalim pentru a ajuta la menținerea unui mediu sigur pentru palestinienii din Ierusalimul de Est. Alte țări arabe, mai ales Marocul și Arabia Saudită, dată fiind relația lor specială cu Ierusalimul, ar putea fi și ele mobilizate.

Multe eforturi ar trebui făcute pentru a intra în legătură cu țări care și-au manifestat deja solidaritatea cu palestinienii, cum ar fi Suedia, țările din America Latină și din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care și-ar putea folosi autoritatea în mod direct și în colaborare cu alte țări pentru a trage la răspundere Israelul pentru anexarea și colonizarea ilegală a Ierusalimului de Est. Faptul că Ierusalimul de Est face parte din teritoriul ocupat al Cisiordaniei este adesea neglijat în discursul oficial și ar trebui accentuat.

Aceste țări ar trebui să-și folosească autoritatea, colaborând cu PLO/statul Palestinei, pentru a denunța politicile Israelului în Ierusalimul de Est la nivel de Consiliu de Securitate, Adunare Generală, Consiliu al Drepturilor Omului și la nivel de programe și agenții specializate ale Națiunilor Unite. Statele membre ar trebui să activeze în mod special Rezoluția Consiliului de Securitate cu numărul 478 din 1980 care declară că „toate măsurile legislative și acțiunile întreprinse de Israel, puterea ocupatoare, de a altera monumentele și caracterul orașului sfânt al Ierusalimului...sunt nule și neavenite și trebuie abrogate imediat.”

Și Uniunea Europeană (UE) are obligația de a se asigura de acceptarea principiului nerecunoașterii suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est. UE ar trebui să își pună în practică discursul prin măsuri efective de suspendare a tuturor activităților economice, financiare, bancare, academice, de investiții și afaceri, directe și indirecte, în coloniile israeliene din Ierusalimul de Est și în restul teritoriilor ocupate (OPT).

Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) ar putea juca un rol major în apărarea drepturilor palestinienilor în Ierusalimul de Est, furnizând sprijin direct precum și prin lobby în cadrul UE și UN pentru a obține suport și pentru ca acestea să ia măsuri și să inverseze violările Israelului. Asemenea măsuri ar putea include stabilirea de către UN și/sau UE a unui registru al încălcărilor israeliene ale drepturilor omului și al daunelor suferite de palestinieni ca urmare a politicilor israeliene de iudaicizare și de expansiune a coloniilor în Ierusalimul de Est și în restul OPT.

De asemenea este vitală crearea unui corp finanțator sau a unei bănci de dezvoltare care să înfrângă lipsa finanțărilor, una dintre problemele principale ale instituțiilor palestiniene din Ierusalimul de Est. O astfel de bancă de dezvoltare ar putea avea câteva activități inclusiv: furnizarea facilităților de obținere a creditelor, din moment ce majoritatea împrumuturilor sunt disponibile numai cu niște dobânzi uriașe; ajutarea finanțării dezvoltării sectorului imobiliar; și acordarea de stimulente pentru încurajarea investiției și asistenței pentru relansarea sectorului comerțului. Sectorul privat palestinian și băncile palestiniene din și din afara Palestinei ar trebui să-și asume și ele responsabilități și să facă parte din acest proiect al băncii de dezvoltare.

3. Comunitățile palestiniene din țara natală cât și din diaspora. Aceste comunități ar trebui să ajute la dezvoltarea și proiectarea unei viziuni clare și a unei strategii funcționale pentru Ierusalim. Ar trebui identificate măsuri practice de contracarare a politicilor de iudaicizare ale Israelului; de amplificare a capacității de producție a economiei palestiniene din Ierusalimul de Est și de întărire a legăturii cu economia Cisiordaniei și a lumii arabe; promovare a sectorului turistic pentru a susține limitata dezvoltare economică posibilă sub ocupație; reactivarea statusului cultural și economic al Orașului Vechi; lărgirea sectorului educațional și sanitar; și stimularea integrării palestinienilor din Ierusalimul de Est în restul OPT.

De asemenea, corpuri legislative existente ce oferă asistență juridică palestinienilor din Ierusalimul de Est – privind revocarea ID-ului de rezidență, unificarea familială, alocarea pământului, demolările caselor și zonare și planificare – să-și unească eforturile.

Societatea civilă palestiniană, mai ales mișcarea BDS, are un rol vital în luarea în vizor a planurilor israeliene de turism și high-tech în Ierusalim, prin campanii de boicotare a academicienilor israelieni și a instituțiilor culturale precum și a afacerilor implicate în iudaicizarea Ierusalimului.

Este imperativă dezvoltarea unei strategii de media care să facă auzite vocile palestiniene pentru a înfrunta puterea discursivă a Israelului și reprezentarea ne-istoricizată a Ierusalimului înaintată de acesta. Academicienii și analiștii politici au și ei un rol crucial: există o lipsă a cercetării dezvoltării socio-economice a Ierusalimului de Est și a proiectelor Israelului cu privire la Ierusalim, cu foarte puține comisii de experți activând în Ierusalimul de Est. Cercetarea viitoare ar trebui să se petreacă dincolo de diagnosticarea problemelor pentru a concepe soluții creative, folosind mai degrabă o abordare proactivă decât una reactivă. Prăpastia dintre academicieni și legislatori trebuie unită printr-o punte în vederea asigurării că toate eforturile sunt îmbinate către obiectivul obținerii autodeterminării, a demnității, libertății și dreptății.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/jerusalem-israels-little-known-master-plans/