Israelul sărbătorește ilegal, Ziua Ierusalimului, deși acesta se află sub ocupație

După războiul arabo-israelian din 1948, orașul Ierusalim a fost împărțit în două: partea estică, mai veche, trecea sub control iordanian, iar partea vestică sub control israelian. Lucrurile au rămas neschimbate până în 1967, când, în timpul Războiului de Șase Zile, Israelul avea să ocupe și să preia controlul întregului Ierusalim, ignorând legea internațională, rezoluția ONU din 1947 de partiție a Palestinei care prevedea un statut special pentru orașul Ierusalim, demilitarizat și neutru, aflat sub guvernare internațională afiliată Națiunilor Unite și opinia comunității internaționale care nu a aprobat nici până în ziua de azi reunificarea Ierusalimului sub control total israelian, nici nu recunosc (cu excepția Statelor Unite sub comanda lui Trump) Ierusalimul drept capitală a statului evreiesc.

A Patra Convenție de la Geneva enunță foarte clar legea ocupației: nicio entitate nu are permisiunea de a cauza transferul sau schimbarea suveranității unui teritoriu prin intermediul forței. Controlul impus de o forță militară nu poate duce la un transfer valid al suveranității. Noțiunea de suveranitate nu poate fi obținută prin cucerire militară, iar acest principiu se aplică chiar și atunci când se pledează că respectiva cucerire s-a făcut în scopul de auto-apărare (art. 51 al Cartei Națiunilor Unite). Această afirmație categorică limitează dreptul la auto-apărare și anume atunci când forța folosită este disproporționată față de presupusul pericol. Astfel că dreptul la auto-apărare nu include dreptul de acaparare a teritoriului celeilalte părți. Războaiele Israelului nu au fost niciodată de auto-apărare (oricât ar încerca propaganda sionistă să ne convingă de acest lucru, ele au fost mereu războaie de cucerire și colonizare), dar țineam să subliniez faptul că nicăieri în legea internațională nu se găsește justificare pentru acțiunile belicoase ale Israelului, din orice unghi am privi. 

Articolul 43 al Reglementărilor de la Haga stabilește clar rolul puterii de ocupație asupra teritoriului pe care îl ocupă. Subliniindu-se caracterul TEMPORAR al ocupației (iar Israelul prin acțiunile sale nu a făcut decât să permanentizeze ocupația), se stipulează că puterea de ocupație este obligată să asigure siguranța și ordinea publică, respectând, în același timp, legile țării pe care o ocupă. Astfel că, articolul 43 nu conferă suveranitate puterii de ocupație, ci limitează autoritatea acesteia. 

În continuare, trebuie menționat că: A Patra Convenție de la Geneva, prin articolul 49, reglementează următoarele:

1. Interzicerea transferului forțat al populației locale din teritoriul aflat sub ocupație.

2. Interzicerea transferului populației ocupatoare pe teritoriul ocupat (acest principiu este codificat inclusiv în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și reprezintă o crimă de război)

3. Proprietatea privată din teritoriul ocupat trebuie respectată și nu poate fi confiscată

Israelul a încălcat toate aceste legi și prevederi, făcând ocupația Ierusalimului de Est (și a Cisiordaniei, unde se aplică aceleași principii) ilegală. A expulzat palestinieni din Ierusalimul de Est, și-a mutat propria populație acolo, a confiscat/dărâmat proprietăți palestiniene, a construit locuințe și colonii pentru evrei. Palestinienii care au rămas în Ierusalimul de Est nu au aceleași drepturi ca evreii, ei fiind priviți ca niște „rezidenți”, nu cetățeni cu drepturi depline. Chiar și așa, Israelul s-a angajat într-o politică de anulare în masă a permiselor de rezidență, scopul său fiind de fapt purificarea etnică a Ierusalimului de Est, la fel cum procedează și în celelalte teritorii. Rezidenților palestinieni din Ierusalimul de Est li s-a oferit posibilitatea de a aplica pentru cetățenie israeliană, dar acest lucru presupune un jurământ de loialitate față de statul Israel din partea lor. Lucru care iarăși încalcă legea internațională (art.45 al Reglementărilor de la Haga) care stipulează că „este interzis ca puterea de ocupație să constrângă locuitorii teritoriului ocupat să jure loialitate față de puterea ostilă.” Israelul nu se comportă ca o putere de ocupație subordonată legilor internaționale, ci ca un dictator militar care a invadat un teritoriu și face acolo tot ce-i trece prin cap. 

În consecință, atât Consiliul de Securitate cât și Adunarea Generală a Națiunilor Unite au condamnat de-a lungul anilor, prin diverse rezoluții, anexarea unilaterală a Ierusalimului de Est și validitatea pașilor normativi pe care Israelul i-a făcut pentru a-și stabili suveranitatea asupra Ierusalimului de Est. Rezoluția 252 (din 1968) spune că „Toate măsurile administrative și legislative întreprinse de Israel, puterea de ocupație, care tind să schimbe statutul legal al Ierusalimului sunt invalide și nu pot schimba acel statut.” 

În 1980, Israelul dă o lege numită Legea de Bază: Ierusalimul, capitala Israelului. Această lege stipulează că „Ierusalimul, unit și complet, este capitala Israelului.” În plus, o hotărâre judecătorească din 1993 a Curții Supreme de Justiție a Israelului prevede că legea cu pricina este o manifestare explicită a suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est și că teritoriul „Ierusalimului unit” face parte din teritoriul statului Israel. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a replicat prin rezoluția 478, în care critică Legea de Bază a Israelului și afirmă că orice măsuri ce caută să altereze statutul Ierusalimului sunt „nule și neavenite.” În plus, majoritatea țărilor vestice refuză să recunoască legalitatea anexării de către Israel a Ierusalimului de Est. 

Această poziție este consolidată de hotărârea din 2004 a Curții Internaționale de Justiție care se pronunță asupra ilegalității construcției Zidului de Separație ce traversează Teritoriul Palestinian Ocupat (inclusiv Ierusalimul de Est) și condamnă o parte din acțiunile Israelului menite a împământeni suveranitatea sa asupra Ierusalimului de Est. 

Aceasta este situația Ierusalimului de Est în prezent, dar în ciuda acestui fapt, în fiecare an pe data de 28 a lunii Iyar în calendarul evreiesc (anul acesta din seara sâmbetei de 28 mai până duminică 29 mai) Israelul organizează o paradă fastuoasă prin care sărbătorește, ilegal, suveranitatea asupra întregului oraș. Israelienii mărșăluiesc cu steaguri prin întreg orașul vechi, parcurgând chiar cartierul musulman al orașului, cu intenția clară de a provoca palestinienii, mai ales că paradei se alătură, de fiecare dată, settleri extremiști sau organizații de extremă-dreapta, cum e gruparea Lehava, care scandează „moarte arabilor” și cer demolarea moscheei Al-Aqsa pentru reconstruirea Templului evreiesc în locul acesteia. De obicei lucrurile se intensifică, ajungându-se la ciocniri violente între israelieni și palestinieni, nu o dată implicându-se și mișcarea militantă Hamas, din Gaza, cu rachete trimise înspre Israel. Dar Israelul știe că așa se întâmplă în fiecare an, cu toate acestea nu face nimic măcar pentru a devia traseul participanților așa încât să nu treacă fix sub nasul palestinienilor. Însă Israelului îi place să sfideze – pe palestinieni și legea internațională – așa că o face intenționat, pentru a-i ațâța pe palestinieni și a stârni conflict. Statul sionist are nevoie de conflict pentru a-și justifica politicile opresive și însăși existența – mereu același rol de victimă înconjurată de o mare de arabi ostili care îi vor dispariția de pe acest pământ. 

Statele Unite susțin Israelul, la nivel politic, economic, financiar, cultural. Organizații sioniste de tipul AIPAC sunt prea puternice și influențează politica externă americană în favoarea Israelului (a se vedea cartea ”The Israel Lobby and US Foreign Policy” de profesorii John Mersheimer și Stephen Walt). Totul stă în mâinile țărilor membre ale Uniunii Europene. Această instituție a luat naștere ca o inițiativă menită să promoveze pacea și stabilitatea și să creeze o lume bazată pe respectarea drepturilor omului, a legii internaționale și a principiilor democratice (tot ceea ce Israelul a călcat în picioare). De-a lungul anilor, UE a emis declarații dure la adresa violărilor legii internaționale de către Israel, cu toate acestea a continuat să coopereze cu statul infractor, oferindu-i inclusiv posibilitatea de a accesa fonduri europene. Inițiativele de boicot cum este mișcarea BDS nu doar că nu sunt susținute de statele UE (deși principiile sale afirmă libertatea de exprimare) dar unele țări, ca Franța și Germania, consideră că mișcarea este antisemită.

Dacă țările europene s-ar fi mobilizat așa cum au dovedit că o pot face, în cazul Rusiei, dacă este voință, poate că alta ar fi fost situația palestinienilor în prezent. Păcat că pentru mulți, ipocrizia ține loc de coloană vertebrală. Legea se dovedește a fi flexibilă. Unii sunt sancționați când o încalcă, altora li se trece cu vederea. Până când noi, ca europeni și locuitori ai acestei lumi, nu ne putem niște întrebări foarte clare cu privire la valorile care ne ghidează viața, până când nu vom ajunge la concluzia că nu se poate coexista cu nedreptatea, crima, epurarea etnică și apartheidul, indiferent unde se petrec acestea, nu văd vreo șansă de schimbare. Iată niște idei asupra cărora putem medita la comemorarea ilegală a unui eveniment care a marcat și marchează tragic milioane de palestinieni (din teritoriile ocupate și din întreaga lume unde au fost siliți să se refugieze).

SUA șterge mișcarea extremistă evreiască Kahane de pe lista organizațiilor teroriste

Rabinul Meir Kahane

Departamentul de Stat al SUA a notificat Congresul că va scoate de pe lista neagră a organizațiilor teroriste străine cinci grupări, printre care și mișcarea teroristă evreiască Kahane (Kach), întemeiată de rabinul Meir Kahane.

Dar cine a fost acest personaj?

Rabinul Meir Kahane a crescut în Brooklyn, într-o atmosferă familială dominată de ura anti-arabă și anti-musulmană cultivată de tatăl său care primea în casă sioniști fanatici, ca Ze’ev Jabotinsky, fondatorul organizației teroriste Irgun și mentorul teroristului de pe vremea Mandatului Britanic, Menachem Begin. Jabotinsky făcea parte din ramura revizionistă a sionismului, aripa mai militantă a mișcării, ce insistase că sioniștii laburiști erau prea pasivi în încercarea lor de a întemeia un stat evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. 

În 1968, Kahane, comparat de unii cu un lider Ku Klux Klan, înființează JDL (Jewish Defence League), pe care însuși FBI-ul avea să o declare organizație teroristă, după o serie de atentate în Statele Unite și în străinătate și implicarea în hărțuirea diplomaților străini, musulmanilor și chiar evreilor care nu gustau ideologia sa extremistă. În plus, pentru că la vremea aceea scria pentru publicația ortodoxă The Jewish Weekly, a inundat spațiul public cu povești despre negrii și portoricanii care terorizau evreii în Manhattan și care aveau să provoace un nou Holocaust. 

Prin anii ’70, acesta și-a îndreptat atenția asupra evreilor din Uniunea Sovietică, misiunea sa fiind de a influența structurile sovietice din SUA pentru a determina națiunea comunistă să le permită evreilor să emigreze în Israel (lucru interzis la vremea aceea). Astfel că, prin anii ’70 și ’80, membrii JDL au organizat o serie de acte de terorism, inclusiv plantând o bombă la Carnegie Hall, unde cânta o orchestră sovietică. Însă membrii comunității evreiești din Moscova s-au declarat revoltați de eforturile organizației JDL, care ataca pe oricine se opunea naționalismului evreiesc radical. 

În 1971 Meir Kahane a fost dat în judecată de statul american pentru violarea legii privind controlul armelor din 1968, a pledat vinovat, a fost eliberat condiționat, iar la 2 luni distanță el și familia sa emigrau în Israel. Aici pune bazele unui partid politic JDL-Israel, pe care îl redenumește rapid Kach. În primă fază, ura lui se îndreaptă împotriva comunității israeliene de culoare, dar se reorientează cu repeziciune asupra arabilor palestinieni. Platforma sa politică prevede zero cetățenie israeliană pentru non-evrei și expulzarea arabilor din țară și din toate teritoriile controlate de Israel. De asemenea, își dorea să interzică intermariajul și relațiile sexuale dintre evrei și non-evrei. O reclamă a partidului Kach din 1981 avertiza că evreicele sunt seduse de arabi și propunea închisoarea cu până la 50 de ani pentru orice arab ce întreținea relații sexuale cu o evreică. În plus, cerea și suveranitate evreiască asupra Muntelui Templului (esplanada unde se află moscheea Al-Aqsa).

În 1982, în urma tratatului de pace dintre Israel și Egipt, Israelul cade de acord să redea Peninsula Sinai Egiptului în schimbul păcii. Un grup de adepți ai lui Kahane refuză să evacueze o colonie din Sinai, susținând că mai degrabă își iau viața decât să plece. La intervenția prim-ministrului Menahem Begin, Kahane se implică și negociază cu aceștia, ceea ce a dus la o creștere a popularității sale în Israel. Drept urmare, în 1984 ajunge în Knesset, în parlament. 

Pentru Kahane, statul Israel a fost creat de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe non-evrei pentru tratamentul rău aplicat poporului ales. Așa că, atunci când evreii îi rănesc pe non-evrei, îi fac un serviciu lui Dumnezeu, ca parte din pedeapsa Sa pentru cei care L-au batjocorit și disprețuit pe Dumnezeul Israelului. Deoarece se aflau acum într-o stare de război ordonat de Sus, evreii devotați erau obligați să lupte de partea lui Dumnezeu împotriva gentililor, iar cei care nu se ridicau la înălțimea misiunii deveneau niște ținte legitime în acest război cosmic. Acestea sunt idei desprinse din cartea sa, ”The Jewish Idea”. 

Retorica rasistă din Knesset cuplată cu acțiunile violente întreprinse pe străzi împotriva palestinienilor au dus la eliminarea partidului Kach din parlament în 1988, pe motiv că politicile sale de extremă-dreapta erau anticonstituționale. În 1990, la 2 ani după ce îi este interzisă prezența în parlament, este asasinat în New York, de un cetățean egiptean deghizat în evreu ortodox. 

Israelul s-a constituit ca un proiect rasist încă de la conceperea sa. Proiectul sionist presupunea încă de la origini excluderea populației arabe. Dar aceste politici au devenit tot mai radicale, ura față de arabi și palestinieni ținând loc de patriotism, contopindu-se cu identitatea israeliană. Iar ideile extremiste ale unuia ca Meir Kahane au prins rădăcini în Israel și moștenirea sa politică este încă vie. La 4 ani după moartea sa, unul din adepții săi, care a făcut parte din JDL în Brooklyn, Baruch Goldstein, intră cu o mitralieră în moscheea Ibrahimi din Hebron, ucigând 29 de palestinieni care se rugau și rănind încă 125 până când supraviețuitorii aveau să îl omoare în bătaie. Chiar și în ziua de astăzi există mulți evrei, în special în rândul settlerilor religioși, care îl venerează pe Baruch Goldstein ca pe un erou. Monumentul dedicat lui a fost dărâmat în 1999, dar epitaful rămâne: „Și-a dat viața pentru poporul lui Israel, pentru Tora și pentru pământul său.” Admiratorii săi din Israel și diaspora încă se perindă la locul îngropăciunii sale, rugându-se și sărutând piatra de mormânt. 

Mulți israelieni și-au botezat copiii Baruch, în onoarea sa și unii, așa cum este parlamentarul Itamar Ben-Gvir, membru al Knesset-ului din partea partidului de extremă-dreapta Otzma Yehudit (în traducere Puterea Evreiască) au portretul asasinului agățat pe pereții caselor. E drept, Itamar Ben-Gvir a acceptat în 2020 să dea jos poza din sufragerie, doar pentru că actualul prim-ministru, Naftali Bennett a declarat că nu poate corupe dreapta israeliană prin asocierea cu cineva care expune pe peretele casei sale fotografia unui astfel de personaj. Dar este evident că gestul lui Itamar Ben-Gvir este făcut numai din oportunism politic, nu derivă dintr-o renegare bruscă a celui a cărui memorie o cinstea, în acest fel, vreme de atâția ani. El rămâne în adâncul sufletului kahanist, cum o dovedesc și acțiunile sale. Recent, prim-ministrul Naftali Bennett i-a interzis accesul la Muntele Templului, pentru că își făcuse un obicei din a-și face apariția acolo, în rândul settlerilor agitatori care agresau palestinienii musulmani ce mergeau să se roage în moscheea Al-Aqsa, pentru a ține discursuri incendiare. De asemenea, el a activat mulți ani ca avocat, specializându-se în a-i apăra și achita pe evreii acuzați de atacuri împotriva palestinienilor. În cel mai cunoscut caz al său i-a apărat pe doi settleri care au incendiat casa familiei Dawabsheh din satul Duma, omorând astfel părinții și un bebeluș de 18 luni. 

Iar tragicul adevăr este că mulți israelieni gândesc la fel ca răposatul Kahane, chiar dacă nu o spun cu voce tare. Ideile sale extremiste au pătruns mainstream-ul evreiesc. De Ziua Ierusalimului sau cu ocazia altor sărbători evreiești, israelienii organizează parade și mărșăluiesc scandând „moarte arabilor.” Sioniștii religioși fac adesea incursiuni la Muntele Templului, agresând musulmanii care se roagă, tot mai multe voci cerând reconstruirea celui de-al treilea Templu în locul moscheei Al-Aqsa. Xenofobia lui Kahane și logica superiorității evreiești popularizate de el se manifestă de ani de zile în moduri tot mai sângeroase și mai brutale. 

Iar printre rabini există destui care propovăduiesc același tip de retorică rasistă, inflamatorie, care nu are nimic în comun cu iubirea de aproape. Rabinul Ovadia Yosef, fostul rabin șef sefard al Israelului spunea că scopul gentililor (non-evreilor) este să-i slujească pe evrei, de aceea le dă Dumnezeu viață lungă, așa cum îi dă și măgarului ca să te poți folosi de el. Despre arabi declarase că nu poți face pace cu șerpii, iar de musulmani zicea că sunt proști și la fel de urâți ca religia lor. Cu toate acestea, a fost venerat de evreii religioși, iar când a murit, a avut loc cea mai mare ceremonie funerară din Israel, cu aproximativ 800.000 de participanți. 

Dar e un lucru adevărat pe care l-a spus Meir Kahane. În cartea sa din 1968 ”Uncomfortable Questions for Comfortable Jews” fanaticul rabin spune că Israelul în forma sa actuală este schizofrenic. Că este imposibil să fie și un stat democratic și unul evreiesc în același timp. Iar aici avea dreptate. Ce democrație este aceea care exclude pe oricine este de altă etnie și religie decât cea evreiască? Care discriminează prin legi, sistem juridic și forța pumnului populația nativă a pământului, cea care a rămas pe loc după o serie de expulzări și campanii de epurare etnică? Israelul a ales de mult: el s-a vrut de la început un stat doar pentru evrei, doar că acum nu se mai ferește să o declare. În 2018 Knesset-ul a aprobat o lege care înscrie în Constituție caracterul exclusiv evreiesc al statului Israel, întărind privilegiile de care se bucură cetățenii israelieni, legitimând excluderea cetățenilor palestineni din viața politică, culturală, socială, împământenind discriminarea, rasismul și inegalitatea sistemică.

Nakba la 74 de ani -- un proces în continuă desfășurare

În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.

 

Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape. 

Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică. 

A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre. 

A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul. 

A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo. 

Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.

Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni. 

În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.

Uciderea jurnalistei Shireen Abu Akleh -- lupta dintre propagandă și nevoia de dreptate

PhotoVideoAudioArticle

Mi-e silă de ceea ce citesc în presa israeliană, presa evreiască din Statele Unite, New York Times și alte publicații aservite intereselor israeliene. În Israel de fapt nu există presă, nu există acel organ care să se supună principiilor jurnalismului de a asigura corectitudine și imparțialitate în prezentarea știrilor, de a căuta și transmite adevărul, cu orice preț, în Israel există doar propagandă. Propagandă ce are ca singură misiune demonizarea palestinienilor, prezentarea acestora ca pe niște sălbatici lipsiți de inimă și moralitate, niște entități inumane. Iar New York Times și frații săi urmeză aceeași linie când vine vorba — rar — de subiecte ce au ca personaj principal un palestinian.

De aceea tot ce veți găsi în presa israeliană (excepțiile fiind, ca de obicei Haaretz și Mondoweiss) legat de uciderea jurnalistei de la Al Jazeera este că nu există dovezi că a fost împușcată de un soldat israelian și că e foarte posibil ca un palestinian să fie cel culpabil (cu toate că ceilalți jurnaliști prezenți la locul faptei — se realiza un reportaj despre raidurile armatei israeliene într-o tabără de refugiați din orașul palestinian Jenin — au declarat că nu se aflau militanți palestinieni înarmați). În plus, israelienii încearcă să dea vina pe autoritățile palestiniene care refuză să predea glonțul cu care a fost împușcată în cap jurnalista, motivându-și astfel suspiciunile privind vinovatul.

Motivul pentru care autoritățile palestiniene refuză să predea glonțul israelienilor pentru o investigație proprie este pentru că deja știu care va fi concluzia anchetei: niciodată Israelul nu este de vină. Ba persoana în culpă nu a putut fi identificată, ba nu există dovezi suficiente, ba armata a acționat conform regulilor, ba, cel mult, a fost un accident, deși, dacă stăm să ne gândim mai bine, e vina palestinienilor, dom'le.

Înalta Curte de Justiție a Israelului aproape de fiecare dată refuză procesele care contestă aceste concluzii-șablon, argumentând că nu există dovezi care să susțină că ar exista un conflict de interese în ancheta israeliană. Doar se știe că IDF-ul este cea mai morală armată din lume, nu? Curtea Supremă nu face decât să permită comiterea crimelor de război și uciderilor extrajudiciare, nelăsând palestinienilor altă alternativă decât apelarea la Curtea Penală Internațională de la Haga. Investigarea acestor crime este imperativă (că de altfel presa e foarte grăbită să îi judece pe ruși pentru crime de război în Ucraina), impunitatea cu care acționează armata israeliană trebuie sancționată, acest tratament preferențial trebuie să înceteze, investigatorii israelieni trebuie anchetați și cercetați cu amănuntul și judecătorii care refuză astfel de procese sau își pun parafa autorizând crimele de război trebuie judecați la rândul lor. Așa cum s-a întâmplat în Africa de Sud când a fost investigat sistemul de justiție din era apartheid-ului.

Fără implicare din exterior nu există vreo sansă ca palestinienilor să li se facă vreodată dreptate. Israelul nu a condus vreodată o investigație independentă, profesionistă și eficientă. Și vremea trece, rândul morților se îngroașă, iar Israelul scapă din nou basma-curată. Iar acest lucru este intolerabil în secolul 21.

A confunda Ucraina cu Palestina este o capcană

M-am săturat să tot aud comparată situația din Palestina cu cea din Ucraina. Cauza palestiniană e o luptă pentru demnitate și libertate, instigarea războiului din Ucraina este o campanie sinistră care are în spate interesele americanilor, demonizarea rușilor și încurajarea unei politici economice tot mai dominate de neo-naziști ale căror politici represive se sincronizează cu tendințele antidemocratice ale guvernelor conduse de NATO.

Atâta sentimentalism ca în cazul Ucrainei, eu nu am mai întâlnit. Dar nu vă lăsați amăgiți, lacrimile americanilor, ale israelienilor și în general ale tuturor politicienilor implicați în acest scenariu, sunt lacrimi de crocodil. Care însă păcălesc omul naiv care se uită la televiziunile românești și citește presa mainstream și crede că gata, și-a pus culorile Ucrainei la profil și s-a situat de partea binelui. Nu există bine și rău aici, există interese care se pot schimba în funcție de cum avansează lucrurile. 

Înțeleg tentația de a compara cele două situații – Palestina istorică a fost ocupată de sioniști, părți ale Ucrainei sunt ocupate de ruși. Dar Ucraina nu este Palestina, Ucraina nu este victima neputincioasă a agresiunii unei superi-puteri. Să nu uităm că de 8 ani de zile Ucraina a provocat Rusia cu atacuri sângeroase și campanii de epurare etnică a rușilor din regiunea Donbas și a refuzat în rânduri repetate să ia parte la inițiativele diplomatice ruse. 

Și mai e un aspect important, ce sprijin are rezistența palestiniană în Teritoriile Ocupate de la Statele Unite și aliații lor? Zero. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul Ucrainei, care primește sute de milioane de dolari și armament sofisticat. Când ar putea să viseze palestinienii la asemenea suport din partea Vestului, atunci când Israelul bombardează Gaza sau când e angajat în excursii prin Cisiordania, mereu soldate cu morți? 

Am mai scris despre faptul că Zelensky vede în Israel un model pentru țara lui și că a retras Ucraina dintr-un comitet UN care avea ca scop susținerea palestininilor în lupta lor pentru suveranitate și auto-determinare. 

Oricât l-am urî pe Putin, nimeni din Rusia nu susține că ucrainenii nu există (așa cum susține Israelul că palestinienii nu există, că sunt „doar” niște arabi care ar trebui să își găsească locul prin Iordania sau alte țări arabe), iar în plus, tot spre deosebire de Israel care nici până în ziua de azi nu și-a declarat granițele, Rusia are frontierele foarte bine trasate. Palestinienii nu doar luptă pentru libertate, ci pentru dreptul de a putea declara că EXISTĂ, pentru a putea afirma că Israelul este un proiect colonialist care practică apartheidul. Nimic din aceste lucruri nu sunt valabile în cazul Ucrainei. Cauza ucraineană este construită pe violență și minciuni. 

Da, sunt de acord că trebuie să susținem eforturile de a pune capăt acestui conflict, pentru a proteja civilii și victimele nevinovate. Dar să ne lansăm în acest festival lacrimogen și ipocrit, mi se pare hidos.

În luptă cu atemporalul Amalek, Israelul nu are nevoie de pace, ci de război

Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru. 

Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini). 

Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea. 

Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.

Trei mari sărbători înecate în violență (sau eseu despre desacralizarea celui mai sfânt loc)

De 30 de ani Ramadanul, Paștele evreiesc (Pesah) și Paștele creștin (catolic) nu s-au mai sărbătorit în același timp, ca weekend-ul ce tocmai a trecut. Cu atât mai mult, mase largi de oameni s-au perindat în Ierusalim, în pelerinaj la locurile sfinte. Ca de obicei, poliția și armata israeliană au fost prezente peste tot, violențele intensificându-se din cauza grupurilor de extremiști evrei care în fiecare an, de Ramadan, iau cu asalt moscheea Al-Aqsa și esplanada pe care se află aceasta, loc sacru și pentru religia mozaică, amplasament în care evreii nu au voie să pășească tocmai din cauza sfințeniei locului (se crede că acolo a fost Templul Evreiesc, același loc unde se va construi ultimul, cel de-al Treilea Templu, odată cu venirea lui Mesia). Dar în Israel, tradiția aceasta mai este păstrată doar de ultra-ortodocși, de haredim, majoritatea celor ce își spun evrei religioși sunt niște sioniști fanatici, pentru care religia evreiască este naționalitate și pentru care simbolurile religioase au devenit simboluri ale unei identități naționale, care interpretează Tora așa încât să se potrivească politicii israeliene expansioniste, de cucerire prin violență, cu toate că Scriptura spune că nu prin sabie, nici prin putere se va reuni poporul lui Israel, ci prin spirit. Vreme de mii de ani evreii s-au rugat pentru venirea lui Mesia, pentru niște vremuri lipsite de războaie, în care fiecare om să-și slăvească Creatorul în pace, până acum 100 de ani când au venit sioniștii și au conchis că Palestina, Țara Sfântă, e a lor și numai a lor, și nativii de altă religie și etnie trebuie expulzați sau uciși. 

Astfel că locurile sfinte s-au transformat în câmp de bătălie. În fiecare an, grupări fanatice de sioniști dau buzna peste palestinienii care se roagă, le distrug obiectele sacre, îi iau la bătaie, iar armata și poliția le sunt mereu de partea lor, a sioniștilor, sporind victimele în rândul palestinienilor. Iar atunci, ca și anul trecut de exemplu, gruparea Hamas ce guvernează Fâșia Gaza se enervează, firește, când vede cum sunt tratați palestinienii, iar pentru că aceștia se află sub ocupație militară (în Cisiordania și Ierusalimul de Est) nu au armată, nu au cu ce se apăra, nu au țară, sunt ai nimănui, doar cei din Hamas pot sări în apărarea lor. Și atunci mai trimit spre Israel câte-o pocnitoare, pe care cei care primesc ajutor anual de 3,8 miliarde de dolari de la Statele Unite o numesc rachetă. Și pentru acea pocnitoare se răzbună trimițând rachete în populația prizonieră în Fâșia Gaza. Peste 150 de palestinieni au fost arestați și 18 au fost uciși, cu prilejul acestor sărbători. Așa consideră Israelul că trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Dar Israelul nu mai are nimic sfânt. Cu excepția insulară a unor grupuri precum Neturei Karta sau Satmar, soldatul israelian își pune șalul de rugăciune pe creștet, își leagă filacterele de braț și frunte, își spune rugăciunile, după care se duce și omoară civili și copii. Totul în numele Marelui Israel, care în concepția sionistă modernă l-a înlocuit pe Dumnezeu. Și niciodată sângele vărsat nu este suficient. În fiecare an violențele se întețesc, în fiecare an tupeul israelian (chutzpah) devine mai obraznic și mai distrugător, până când? Lumea nu pare dornică să pună stop politicii israeliene așa cum dorește să o facă în cazul lui Putin. Lumea s-a obișnuit ca în Palestina să se moară, și nu mai e impresionată. Așa e acolo, își zice europeanul, și dă din umeri. E vina palestinienilor că nu capitulează odată, că nu înțeleg că aia e țara evreilor și că să zică merci dacă sunt tolerați acolo. Drepturi? Ce-s alea? Să facă temenele în fața lui Allah că li se permite să respire aerul acela. Ce contează că acolo s-au născut? Ce contează că acolo s-au născut părinții și bunicii și străbunicii și stră-stră-bunicii lor, evreii au trecut prin Holocaust și țara aia li se cuvine. Și în plus, ce ne interesează pe noi, nu îl avem aici pe Putin, acest bau-bau absolut, care și-a pus în cap să refacă Imperiul Rus? Se întreabă unii dacă se vor opri bombardamentele de Paștele ortodox. Nu știu. Mi-aș dori. Dar toți așteaptă asta de la Putin. Pe Zelensky nu-l întreabă nimeni. Pesah, Paște, el are voie să facă orice. Că doar modelul lui este Israelul, după cum s-a exprimat foarte clar. Așa că poate ar trebui să ne intereseze mai mult ceea ce se întâmplă în Palestina, chiar dacă nu ne pasă de soarta palestinienilor. E bine să știm care sunt valorile vecinului nostru și după ce exemplu își modelează politica. Pentru că, așa cum bine scria jurnalistul Andrew Mitrovica, un Israel ne ajunge, domnule președinte Zelensky, un Israel pentru planeta asta e deja prea mult.

Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.