Palestina va deveni o cauză pierdută dacă nu...

de Alan Hart

Punctul meu de plecare este că palestinienii nu au nimic concret de câștigat dacă își înaintează cazul prin Curtea Internațională de Justiție (ICC). Chiar dacă ar hotărî că Israelul ar trebui să răspundă pentru crimele de război și multe alte violări ale legii internaționale, liderii statului Zionist vor ignora constatările Curții și Statele Unite vor împiedica orice acțiune menită să tragă Israelul la răspundere.

De asemenea, deși legea internațională le oferă dreptul de a recurge la forță pentru a rezista în fața ocupației, palestinienii nu au nimic de câștigat, ba au multe de pierdut de pe urma violenței. Violența palestiniană la o scară semnificativă va oferi liderilor israelieni pretextul pentru a-și grăbi programul de purificare etnică și poate chiar pentru a recurge la o epurare finală.

Deci, ce trebuie să se întâmple pentru ca dinamicile conflictului să se schimbe pentru a le da palestinienilor o speranță reală că statornicia lor aproape supraomenească, refuzul lor de a se preda în termeni Zioniști, le va aduce un grad acceptabil de dreptate?

Presupunerea mea este că numai marile puteri au influența necesară pentru a forța liderii israelieni să pună capăt sfidării legii internaționale și să devină serioși în legătură cu pacea în niște termeni pe care palestinienii i-ar putea accepta.

Problema este că guvernele nu vor folosi această influență dacă și până nu sunt împinse de către opinia publică să facă acest lucru – prin manifestările adevăratei democrații în acțiune.

În America, de exemplu, așa cum am notat și în cartea mea „Zionismul: adevăratul dușman al evreilor”, nimic nu se va schimba până când membrilor Congresului nu le va fi mai teamă de ofensarea votanților decât le este teamă de ofensarea lobby-ului Zionist și aliaților acestuia.

Potrivit unui sondaj al Institutului Brookings, opinia publică americană se schimbă. Când au fost întrebați ce soluție ar prefera la conflictul israeliano-palestinian, 34% dintre americanii chestionați au răspuns că guvernul lor ar trebui să împingă lucrurile spre soluția unui singur stat cu cetățeni egali. Cu 24% mai mult față de anul precedent. De asemenea, dintre cei care au răspuns că susțin soluția celor două state, 66% au spus că ar susține un singur stat dacă două state nu ar fi posibile.

Întrebarea cheie este următoarea.

Ce poate fi făcut pentru a da un impuls mai mare și de neoprit procesului care are loc în America și în Europa pentru a determina guvernele să își folosească autoritatea pentru a pune capăt sfidării israeliene a legilor internaționale și opresiunii palestinienilor?

După părerea mea, lucrul cel mai necesar ar fi dizolvarea Autorității Palestiniene și înmânarea întregii responsabilități și răspunderi pentru ocupație Israelului.

Acest lucru i-ar impune Israelului poveri economice, de securitate și alte greutăți iar liderii săi vor răspunde în singurul mod pe care îl cunosc – cu și mai multă represiune brutală. Da, ar însemna mai multă suferință de toate felurile, dar ar însemna și gaz suplimentar aruncat pe focul mocnit, global, al anti-israelismului.

Cu alte cuvinte, cu cât Israelul își demonstrează mai arogant, mai grețos de sigur pe sine și mai brutal disprețul față de legea internațională și respingerea cererii palestiniene pentru dreptate, cu atât procesul de forțare a guvernelor marilor puteri de a acționa va dobândi un imbold mai mare.

În ceea ce îi privește pe ocupații și oprimații palestinieni, ei ar putea ajuta acest impuls cu demonstrații pașnice de-a lungul Cisiordaniei ocupate și a închisorii în aer liber care este Fâșia Gaza.

Și apoi mai există problema conducerii palestiniene. Cine ar putea-o prelua și ce formă ar trebui să aibă după dizolvarea Autorității Palestiniene?

Inițial ar asigura-o Comitetul Executiv al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei), dar este mult mai necesar ca palestinienii să aibă posibilitatea de a se exprima printr-o singură voce credibilă.

Este nevoie ca diaspora palestiniană să devină angajată politic și să se organizeze pentru a readuce la viață Consiliul Național al Palestinei (PNC).

Odată ca niciodată, acest marginalizat parlament în exil, așa cum este acum, reprezenta palestinienii de aproape oriunde în lume și era organul decizional suprem al taberei palestiniene. Nu era lipsit de defecte dar era mai democratic și de aceea regimurile arabe autoritariste se temeau de el. Până și Arafat, în culmea gloriei sale, era răspunzător în fața PNC. (I-a luat, într-adevăr, șase ani lungi să convingă o majoritate a delegaților PNC să îi susțină politica și să accepte un compromis cu Israelul. Asta se întâmpla spre sfârșitul lui 1979. PNC-ul a votat în favoarea politicii lui Arafat – soluția celor două state – 296 au fost pentru și numai 4 contra. De atunci încolo, ușa palestiniană a fost deschisă păcii în termeni pe care orice popor și guvern rațional i-ar fi acceptat cu ușurare).

Pentru ca PNC-ul să fie adus la viață, ar trebui să aibă loc alegeri în comunitățile din întreaga diasporă palestiniană cât și din Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza.

Compoziția diasporei palestiniene după țări și numărul rezidenților palestinieni este aproximativ următoarea. Iordania – 2.900.000; Israel – 1.600.000; Siria – 800.000; Chile – 500.000; Liban – 490.000; Arabia Saudita – 280.245; Egipt – 270.245; SUA – 270.000; Honduras -250.000; Venezuela – 245.120; Emiratele Arabe Unite – 170.000; Germania -159.000; Mexic – 158.000; Qatar – 100.000; Kuwait – 70.000; El Salvador – 70.000 Brazilia – 59.000; Irak – 57.000; Yemen – 55.000; Canada – 50.975; Australia – 45.000; Libia – 44.000; Danemarca – 32.152; Marea Britanie – 30.000; Suedia – 25.500; Peru – 20.000; Columbia – 20.000; Spania – 12.000; Pakistan – 10.500; Olanda – 9.000; Grecia – 7.500; Norvegia – 7.000; Franța – 5.000; Guatemala – 3.500; Austria – 3.000; Elveția– 2.000; Turcia – 1.000; și India – 300.

Sarcina principală a unui PNC restructurat și revigorat ar fi aceea de a dezbate și a hotărî politica și tactica palestiniană și apoi de a o reprezenta în fața puterii printr-o singură voce credibilă.

Dacă diaspora palestiniană nu devine angajată politic pentru a readuce PNC-ul la viață, cred că este mai mult decât  posibil ca viitori istorici onești să spună că diaspora a trădat poporul ocupat și oprimat la fel de mult ca regimurile arabe.

Fără o nouă strategie care să schimbe dinamicile conflictului și felul în care este perceput în America și Europa, cred că Palestina va deveni o cauză pierdută.

Vor exista cei care vor spune (cum au făcut-o deja câțiva evrei israelieni) că statul Zionist se află în pragul comiterii suicidului și că dreptatea pentru palestinieni va fi inevitabilă într-o zi.

Poate, dar la fel de probabil, în viziunea mea mai probabil, este ca în anii viitori să fim martorii unui exod al evreilor din Israel, lăsând în urmă un regim neo-fascist fanatic care va fi gata să amenințe întreaga regiune și chiar lumea cu distrugerea nucleară.

Și bazându-mă pe ceea ce mi-a spus prim-ministrul Golda Meier într-un interviu realizat pentru postul BBC, nu ar fi vorba de o amenințare lipsită de conținut. Am rugat-o să clarifice o afirmație făcută. I-am spus: „Doamna prim-ministru, vreau să fiu sigur că am înțeles ce tocmai ați declarat. Ați vrut să spuneți că într-o situație apocaliptică, Israelul ar fi pregătit să doboare regiunea și întreaga lume odată cu el...?”

Fără pauză de gândire mi-a răspuns cu vocea ei răgușită, „Da, exact asta am spus!”