de Alan Hart
Punctul meu de
plecare este că palestinienii nu au nimic concret de câștigat dacă își
înaintează cazul prin Curtea Internațională de Justiție (ICC). Chiar dacă ar
hotărî că Israelul ar trebui să răspundă pentru crimele de război și multe alte
violări ale legii internaționale, liderii statului Zionist vor ignora
constatările Curții și Statele Unite vor împiedica orice acțiune menită să
tragă Israelul la răspundere.
De asemenea, deși
legea internațională le oferă dreptul de a recurge la forță pentru a rezista în
fața ocupației, palestinienii nu au nimic de câștigat, ba au multe de pierdut
de pe urma violenței. Violența palestiniană la o scară semnificativă va oferi liderilor
israelieni pretextul pentru a-și grăbi programul de purificare etnică și poate
chiar pentru a recurge la o epurare finală.
Deci, ce trebuie să
se întâmple pentru ca dinamicile conflictului să se schimbe pentru a le da
palestinienilor o speranță reală că statornicia lor aproape supraomenească,
refuzul lor de a se preda în termeni Zioniști, le va aduce un grad acceptabil
de dreptate?
Presupunerea mea
este că numai marile puteri au influența necesară pentru a forța liderii
israelieni să pună capăt sfidării legii internaționale și să devină serioși în
legătură cu pacea în niște termeni pe care palestinienii i-ar putea accepta.
Problema este că
guvernele nu vor folosi această influență dacă și până nu sunt împinse de către
opinia publică să facă acest lucru – prin manifestările adevăratei democrații
în acțiune.
În America, de
exemplu, așa cum am notat și în cartea mea „Zionismul: adevăratul dușman al
evreilor”, nimic nu se va schimba până când membrilor Congresului nu le va fi
mai teamă de ofensarea votanților decât le este teamă de ofensarea lobby-ului
Zionist și aliaților acestuia.
Potrivit unui
sondaj al Institutului Brookings, opinia publică americană se schimbă. Când au
fost întrebați ce soluție ar prefera la conflictul israeliano-palestinian, 34%
dintre americanii chestionați au răspuns că guvernul lor ar trebui să împingă
lucrurile spre soluția unui singur stat cu cetățeni egali. Cu 24% mai mult față
de anul precedent. De asemenea, dintre cei care au răspuns că susțin soluția
celor două state, 66% au spus că ar susține un singur stat dacă două state nu
ar fi posibile.
Întrebarea cheie
este următoarea.
Ce poate fi făcut
pentru a da un impuls mai mare și de neoprit procesului care are loc în America
și în Europa pentru a determina guvernele să își folosească autoritatea pentru
a pune capăt sfidării israeliene a legilor internaționale și opresiunii
palestinienilor?
După părerea mea,
lucrul cel mai necesar ar fi dizolvarea Autorității Palestiniene și înmânarea
întregii responsabilități și răspunderi pentru ocupație Israelului.
Acest lucru i-ar
impune Israelului poveri economice, de securitate și alte greutăți iar liderii
săi vor răspunde în singurul mod pe care îl cunosc – cu și mai multă represiune
brutală. Da, ar însemna mai multă suferință de toate felurile, dar ar însemna și
gaz suplimentar aruncat pe focul mocnit, global, al anti-israelismului.
Cu alte cuvinte, cu
cât Israelul își demonstrează mai arogant, mai grețos de sigur pe sine și mai
brutal disprețul față de legea internațională și respingerea cererii
palestiniene pentru dreptate, cu atât procesul de forțare a guvernelor marilor
puteri de a acționa va dobândi un imbold mai mare.
În ceea ce îi
privește pe ocupații și oprimații palestinieni, ei ar putea ajuta acest impuls
cu demonstrații pașnice de-a lungul Cisiordaniei ocupate și a închisorii în aer
liber care este Fâșia Gaza.
Și apoi mai există
problema conducerii palestiniene. Cine ar putea-o prelua și ce formă ar trebui
să aibă după dizolvarea Autorității Palestiniene?
Inițial ar
asigura-o Comitetul Executiv al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei),
dar este mult mai necesar ca palestinienii să aibă posibilitatea de a se
exprima printr-o singură voce credibilă.
Este nevoie ca
diaspora palestiniană să devină angajată politic și să se organizeze pentru a
readuce la viață Consiliul Național al Palestinei (PNC).
Odată ca niciodată,
acest marginalizat parlament în exil, așa cum este acum, reprezenta palestinienii
de aproape oriunde în lume și era organul decizional suprem al taberei
palestiniene. Nu era lipsit de defecte dar era mai democratic și de aceea
regimurile arabe autoritariste se temeau de el. Până și Arafat, în culmea
gloriei sale, era răspunzător în fața PNC. (I-a luat, într-adevăr, șase ani
lungi să convingă o majoritate a delegaților PNC să îi susțină politica și să
accepte un compromis cu Israelul. Asta se întâmpla spre sfârșitul lui 1979.
PNC-ul a votat în favoarea politicii lui Arafat – soluția celor două state –
296 au fost pentru și numai 4 contra. De atunci încolo, ușa palestiniană a fost
deschisă păcii în termeni pe care orice popor și guvern rațional i-ar fi
acceptat cu ușurare).
Pentru ca PNC-ul să
fie adus la viață, ar trebui să aibă loc alegeri în comunitățile din întreaga
diasporă palestiniană cât și din Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza.
Compoziția
diasporei palestiniene după țări și numărul rezidenților palestinieni este aproximativ
următoarea. Iordania – 2.900.000; Israel – 1.600.000; Siria – 800.000; Chile –
500.000; Liban – 490.000; Arabia Saudita – 280.245; Egipt – 270.245; SUA –
270.000; Honduras -250.000; Venezuela – 245.120; Emiratele Arabe Unite –
170.000; Germania -159.000; Mexic – 158.000; Qatar – 100.000; Kuwait – 70.000;
El Salvador – 70.000 Brazilia – 59.000; Irak – 57.000; Yemen – 55.000; Canada –
50.975; Australia – 45.000; Libia – 44.000; Danemarca – 32.152; Marea Britanie
– 30.000; Suedia – 25.500; Peru – 20.000; Columbia – 20.000; Spania – 12.000;
Pakistan – 10.500; Olanda – 9.000; Grecia – 7.500; Norvegia – 7.000; Franța –
5.000; Guatemala – 3.500; Austria – 3.000; Elveția– 2.000; Turcia – 1.000; și
India – 300.
Sarcina principală
a unui PNC restructurat și revigorat ar fi aceea de a dezbate și a hotărî
politica și tactica palestiniană și apoi de a o reprezenta în fața puterii
printr-o singură voce credibilă.
Dacă diaspora
palestiniană nu devine angajată politic pentru a readuce PNC-ul la viață, cred
că este mai mult decât posibil ca
viitori istorici onești să spună că diaspora a trădat poporul ocupat și oprimat
la fel de mult ca regimurile arabe.
Fără o nouă
strategie care să schimbe dinamicile conflictului și felul în care este perceput
în America și Europa, cred că Palestina va deveni o cauză pierdută.
Vor exista cei care
vor spune (cum au făcut-o deja câțiva evrei israelieni) că statul Zionist se
află în pragul comiterii suicidului și că dreptatea pentru palestinieni va fi
inevitabilă într-o zi.
Poate, dar la fel
de probabil, în viziunea mea mai probabil, este ca în anii viitori să fim
martorii unui exod al evreilor din Israel, lăsând în urmă un regim neo-fascist
fanatic care va fi gata să amenințe întreaga regiune și chiar lumea cu
distrugerea nucleară.
Și bazându-mă pe
ceea ce mi-a spus prim-ministrul Golda Meier într-un interviu realizat pentru
postul BBC, nu ar fi vorba de o amenințare lipsită de conținut. Am rugat-o să
clarifice o afirmație făcută. I-am spus: „Doamna prim-ministru, vreau să fiu
sigur că am înțeles ce tocmai ați declarat. Ați vrut să spuneți că într-o
situație apocaliptică, Israelul ar fi pregătit să doboare regiunea și întreaga lume
odată cu el...?”
Fără pauză de
gândire mi-a răspuns cu vocea ei răgușită, „Da, exact asta am spus!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu