de Yousef Munayyer
Aproape că se putea
auzi murmurul colectiv din cercurile Washingtonului axate pe politica
Orientului Mijlociu când președintele Donald Trump a comentat că se
îndepărtează de soluția celor două state, care a fost piesa de rezistență a
politicii de pace în ultimii 15 ani.
La prima vedere pare
o schimbare dramatică și poate încă un element șocant ce vine din partea unei
Case Albe care nu are experiență în chestiunile serioase de politică externă.
Dar în realitate, nu este nici atât de dramatică, nici produsul unei neglijențe
a unui președinte ignorant.
Scepticismul cu
privire la viabilitatea soluției celor două state a fost vocalizat tot mai puternic
și consistent de către Administrația anterioară. Apoi, secretarul de stat american
John Kerry a declarat că soluția celor două state mai are doi ani, cel mult
patru în care poate fi implementată. Președintele Obama a explicat că a permis
adoptarea recentei rezoluții a Consiliului de Securitate al U.N. privind
ilegalitatea coloniilor israeliene din cauza pericolului în care se află
soluția celor două state. Administrația Obama doar punea bazele pentru o acceptare
publică a unei situații dictate de realitatea concretă. Faptul că Administrația
următoare – a lui Trump – a început discuția despre alternative nu este o
boacănă, ci următorul pas logic.
În mod întâmplător,
nu avem de-a face întru totul cu o gafă a lui Trump. Casa Albă a dat înapoi
față de soluția celor două state într-o declarație cu o noapte înaintea
conferinței de presă Trump/Netanyahu și platforma GOP pe 2016 a înlăturat orice
referire la ea. Întrebarea este cum arată alternativa unui singur stat?
Ei bine, în ceea ce
privește guvernul Israel și pe Benjamin Netanyahu, aceștia vor să păstreze întreg
teritoriul. În discuțiile sale cu președintele Trump, Netanyahu a spus că
israelienii nu sunt ocupatori în Iudeea, un termen biblic pentru o parte din
Cisiordania ocupată. El a afirmat în mod deschis că în orice acord, Israelul va
„păstra controlul securității întregii zone la vest de râul Iordan.”
Cu alte cuvinte, niciun stat palestinian. Israelul ar accepta numai un stat
între râu și mare. Ce drepturi ar avea palestinienii nu este clar, și, pentru
Netanyahu, nu este important.
Asemenea idei au
fost vehiculate în Israel încă de când acesta a ocupat Cisiordania și Gaza.
Unii israelieni doresc să anexeze părți mari ale Cisiordaniei și să îi arunce
pe palestinienii neanexați în Iordania, pe care ei îl consideră stat
palestinian. Alții vor să anexeze întreg teritoriul și să le dea palestinienilor
drepturi limitate dar nu cetățenie. Unii încă vorbesc de anexarea întregii
Cisiordanii și oferirea cetățeniei israeliene palestinienilor, crezând că încă
ar putea să-și păstreze majoritatea evreiască. Asta, desigur, nu ar include Fâșia
Gaza, ale cărei două milioane de palestinieni ar urma să fie aruncate în Egipt
sau ar rămâne întemnițate în actuala lor închisoare în aer liber.
Dar ce cred
palestinienii despre asta? Ce se întâmplă dacă iordanienii, egiptenii și
palestinienii nu sunt de acord? Israelienii care invocă asemenea coșmaruri apartheidice
nu s-au oprit niciodată să se gândească la consimțământul palestinienilor și al
arabilor. Din moment ce palestinienii nu vor fi niciodată de acord cu o și mai
mare deposedare, rămân puține opțiuni: strămutarea forțată, continuarea
statu-quo-ului la infinit sau drepturi egale pentru toți. Primele două opțiuni
ar trebui să fie inacceptabile pentru toată lumea în secolul 21. Asta înseamnă
că rămâne o singură opțiune: egalitate pentru toți.
Aceasta este o
realitate greu de acceptat pentru toată lumea. Pentru israelieni, acest lucru
înseamnă acceptarea ideii că o democrație evreiască pe pământul Palestinei nu
este posibilă. Pentru palestinieni, înseamnă acceptarea ideii că nu este
posibilă existența unui stat în mare măsură omogen pentru poporul palestinian.
Liderii ambelor comunități trebuie să înceapă să introducă această realitate
dură popoarelor lor și făcând asta, să accepte responsabilitatea pentru tot
ceea ce s-a pierdut în timp ce s-a mers în direcții greșite.
Întrebările pe care
trebuie să ni le punem acum sunt: cum facem din asta o realitate? Cum trebuie
să arate compromisurile pe care trebuie să le facă ambele părți? Cum arată
procesul de ajungere acolo? Ce imbolduri și ce mijloace de constrângere trebuie
folosite pentru a mișca părțile în această direcție? Nu sunt întrebări la care
se poate răspunde cu ușurință, parțial pentru că această discuție atât de
necesară a fost suprimată atâta vreme de o comunitate politică globală care a
refuzat să devieze fie și un centimetru de la dogma celor două state.
Am petrecut nesfârșite
ore dezbătând direcția unei linii între nenumăratele colonii și sate. Dar direcțiile
pe care trebuie să le explorăm acum mergând înainte sunt cele care trebuie
trasate într-un acord politic sau într-o constituție, care să echilibreze
aspirațiile colective ale israelienilor și palestinienilor cu respectarea
completă a drepturilor umane ale fiecărui popor.
Unii ar putea
întreba ce se întâmplă dacă israelienii nu vor fi de acord cu drepturile egale,
așa cum palestinienii nu vor fi de acord cu deposedarea. Este o posibilitate. Așa
cum albii din sudul Statelor Unite și afrikaanerii erau refractari în a accepta
reformarea sistemelor care îi privilegiau cu prețul suferinței altora, niciun
grup, inclusiv evreii israelieni, nu se va repezi să accepte o asemenea reformă.
Vor trebui constrânși pentru a face această alegere, la fel ca în cazul Africii
de Sud, de o comunitate internațională care respinge alternativa apartheidului.
Poate că președintele
Trump a fost cel care a deschis ușa pentru această conversație, dar cu siguranță
nu el va fi cel care va împinge părțile încotro trebuie să meargă. E puțin
probabil ca el să obiecteze față de statu quo. Exact de aceea Netanyahu, care știe
acest lucru, îl iubește pe Trump și a pariat la greu pe partidul republican în
anii recenți, chiar cu costul politizării relațiilor americano-israeliene. El știe
că baza GOP (partidul republican) are o puternică afinitate cu Zionismul,
inclusiv xenofobia, nativismul, rasismul și, în multe zone, o credință că
statul există pentru a proteja dominanța unui grup etno-religios.
Dar va veni o zi,
după Trump. Și după mult mai multe colonii. Poate peste 8 ani sau peste 4 sau
mai puțin. Și apoi ce se va întâmpla? Când SUA va ieși din acest moment
majoritarianist nebun și se va concentra din nou pe valorile incluziunii și ale
egalității care într-adevăr o fac o țară măreață, se va trezi înstrăinată de un
Israel care s-a aventurat pe tărâmul periculos al apartheidului.
Poate acela va fi
momentul în care conversația începută de Trump se va traduce în acțiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu