de Michael Lesher
I-ați văzut, nu-i
așa? Atacurile personale violente, înjurăturile, amenințările cu moartea? Dacă ați
citit articole precum cele scrise de mine – scrise de un evreu care recunoaște
umanitatea palestiniană – și v-ați făcut timp să aruncați o privire peste câteva
dintre comentariile cititorilor, știți despre ce vorbesc.
Dacă nu – ei bine,
de dragul simplicității, haideți să luăm în considerare doar atacurile adresate
mie. (Gideon Levy, Amira Hass, Norman Finkelstein și prietenul meu Jonathan
Ofir, printre alții, toți și-au atras astfel de insulte). Un evreu religios de fațadă m-a numit în mod public „deviant”, „dușman”, „un evreu din cea mai
josnică speță”; ba chiar m-a comparat cu colaboraționiștii naziști,
concluzionând că din moment ce „nu am nici măcar moralitatea unui șobolan de
canal”, ar fi mai potrivit pentru un evreu religios să mă omoare.
Un caz excepțional?
Mi-aș dori să fie așa. Unul dintre articolele mele recente trăgea atenția
asupra dezumanizării palestinienilor care se opun ocupației israeliene. Ca răspuns,
o serie de cititori evrei m-au descris ca pe un „căpcăun”, „un sub-om”, „o
ființă dezgustătoare”, „un dușman al iudaismului” și un „bufon nebun ce-și
acordă prea multă importanță” cu „opinii bolnave, diforme.” Un alt evreu
ortodox – împrumutând o pagină din pamfletul nazist Entartete Kunst – sugera că preocuparea mea pentru drepturile
palestiniene nu ar putea însemna decât că există o pată undeva în descendența
mea evreiască.
Și așa mai departe.
Sigur, aș putea să
ignor toate aceste comentarii. Dar prefer să le înțeleg. Pentru că dacă nu
înțelegem ce îi îndeamnă pe evrei la asemenea calomnieri bizare – toate acestea
în timp ce se consideră a fi mai presus de orice reproș – este evident că nu
vom putea să le schimbăm opiniile. Și dacă nu reușim să o facem, numai
drepturile palestinienilor vor avea de suferit: oamenii incapabili de un discurs
civilizat despre instituțiile pe care le prețuiesc sunt eo ipso incapabili să
își păstreze civilizația vie. Așa că este periculos să întorci complet spatele invectivei
– oricât de stupidă și superficială – însăși stupiditatea atacurilor indică
faptul că autorii acesteia sunt o amenințare la adresa propriei lor culturi –
care este și a mea.
Deci, de ce
aruncătorii cu noroi ne urăsc atât de mult? Iată câteva lucruri pe care le pot
discerne în spatele gălăgiei lor.
1) S-au autoiluzionat. Vreme de zeci de
ani, mulți evrei – mai ales evreii israelieni și cei crescuți așa încât să se
identifice cu Israelul – au fost învățați că aparțin unei rase superioare, una care,
prin natura sa, nu face rău dacă nu este necesar. La fel ca cetățenii lui Mark
Twain din Hadleyburg, ei cred în superioritatea lor morală deoarece asta li s-a
predicat, fără încetare, ca fiind esența identității lor: a pune la îndoială
acest lucru ar însemna să se îndoiască de sine.
Astfel că,
renumitul scriitor evreu-american Jeffrey Goldberg, care a îmbrățișat cetățenia
israeliană la timp pentru a asista la torturarea prizonierilor palestinieni și
la represiunea militară brutală care a caracterizat răspunsul IDF-ului la
copleșitor de nonviolenta primă Intifadă, a putut să transpună pe hârtie mândria
resimțită în legătură cu bărbăția marțială a Israelului și să insiste cu
pioșenie că evreii israelieni sunt superiori din punct de vedere moral palestinienilor
pe care îi ucid.
Și nu e vorba că
Goldberg ar fi prost sau nesincer în mod intenționat. Doar că este atât de
devotat fanteziei purității evreiești încât nu poate să recunoască ceea ce vede
cu ochii proprii fără să-și primejduiască simțul identității. La fel ca Heinrich
Himmler, care se lăuda că ofițerii SS, deși au văzut „sute de cadavre unele
peste altele”, „au rămas oameni de treabă” datorită „sufletului german
nevinovat” și „idealismului” – calități niciodată întâlnite la „oamenii
străini” pe care au fost forțați să îi extermine – Goldberg trebuie să insiste
că, în ciuda tuturor evidențelor, palestinienii sunt în mod natural violenți, în
timp ce „noi, [israelienii], nu încercăm să omorâm copii.”
2) Au antrenamentul fricii. La fel cum au
fost învățați să își asume propria superioritate, criticii noștri au fost
învățați să urască și să se teamă de cei pe care îi reprimă. Și de ce nu? Dacă vrei
să asuprești un alt popor cu o conștiință curată, trebuie să te convingi – sau să
îți permiți să fii convins – că victimele tale sunt monstruoase, rele prin
definiție. Acum mai bine de doi ani, am citat într-unul dintre articolele mele
o slujbă despre care s-a vorbit mult, în care un rabin ortodox își sfătuia
turma să evite toate alimentele non-cușer deoarece „arabii nu caută altceva
decât sângele evreiesc” – sugerând că palestinienii nu sunt doar criminali, ci
și vampiri, tânjind să sugă sângele din venele evreiești dar ar fi împiedicați
să facă asta atunci când sângele este pur.(Din cauză că ei nu sunt, presupun).
Încă nu am dat peste un evreu ortodox căruia să i se pară grotesc acest pasaj,
dimpotrivă, mai mulți m-au denunțat pentru că l-am pus sub semnul întrebării.
Dimpotrivă, astfel
de oameni au fost învățați să identifice virtutea exclusiv la cei pe care îi
cunosc. În loc să vadă loialitatea, dreptatea, compasiunea, ca pe niște
calități pe care le împărtășesc cu omenirea în general, expunerea lor la aceste
trăsături în propriile lor comunități nu face decât să le consolideze simțul
unicității: dacă noi suntem așa,
atunci ei nu pot fi așa. Asta a avut
în minte Sartre atunci când a scris că „dacă evreul nu ar fi existat,
antisemitul l-ar fi inventat.” Și tot de aceea, așa cum a remarcat Laith Saud,
acei americani (și evrei) de astăzi care vor să vadă în ei „o înțelepciune
pură” trebuie să și-i imagineze pe Ceilalți – palestinieni, arabi, musulmani în
general – ca „pur barbari.” Pentru prizonierii acestei concepții, binele pe
care îl știu la ei trebuie să fie numai al lor ca să fie real.
3) Sunt demoralizați. În spatele bravadei și
al discursului plin de ură, adepții sloganului „Israelul înainte de toate” sunt
un grup confuz, tulburat, nefericit. Statul care părea odată olimpian în ochii
lor și-a dezvăluit picioarele de lut. Utopismul găunos al primilor lideri ai
Israelului a croit drum unei societăți de tip Jim Crow în care grămezi de
tineri evrei scandează lozinci rasiste în timp ce ministerul justiției, nu mai
puțin pe față, tolerează crima. Suporterii Israelului care pe bună dreptate
critică politicile anti-imigrație ale lui Donald Trump sau condamnă violența
armatei siriene împotriva civililor, în interior sunt stânjeniți când iau în
considerare faptul că Israelul face exact aceleași lucruri de zeci de ani. Ei vor
să creadă în superioritatea lor, dar faptele le cam stau în drum.
James Baldwin
observa cu ascuțime în anii ’60 că „prețul absolut prohibitiv pe care Sudul a
trebuit să îl plătească pentru a-l ține pe negru la locul lui” nu „a reușit
decât să creeze ceea ce este, cu certitudine aproape absolută, cea mai derutată
și mai demoralizată populație albă din lumea vestică.” Același lucru este valabil
pentru israelienii de astăzi și, la fel de adevărat, mi-e teamă, în cazul
evreilor care mă condamnă pentru că repet anumite adevăruri din istoria Israelului
și despre continua sa ocupație a pământului palestinian. Păcatele mele, oricum
ar vrea acești oameni să le descrie, sunt minore față de violența la care și-au
supus ei propriile conștiințe. Eliminați principiile morale dacă acestea nu
accentuează și mai tare supremația evreiască; vă debarasați de realități, de
fapte; întoarceți spatele drepturilor omului atât de migălos încorporate în
jurisprudența internațională după ororile celui de-al Doilea Război Mondial;
spuneți nu dreptății și da apartheidului; vă descotorosiți de orice cunoștință,
de orice fost prieten care vă indică adevărurile inconfortabile; faceți negoț
cu religia voastră (dacă sunteți religioși) pentru o bucată de pământ furat – și
pentru ce aveți să trăiți, cu excepția unei țărâne care nu a fost niciodată a
voastră? Acești Zioniști nu au de ce să fie invidiați; în spatele furiei lor le
aud durerea.
Deci, ce este de făcut
cu ei? Din păcate, antidotul evident – informarea pentru a contracara ignoranța
– nu prea este eficient. Dacă acești oameni voiau adevărurile le-ar fi absorbit
cu mult timp în urmă: astăzi, adevărata dificultate este să păstrezi capul
cuiva suficient de adânc în nisip pentru a
evita să cunoască adevărurile. Deci ignoranța lor este doar carapacea unei
maladii mai profunde.
Eu propun o
abordare diferită. În loc să ne educăm criticii noștri cu adevăruri, eu sugerez
ca întâi să le demonstrăm forța convingerilor noastre morale. Facem asta nu
răspunzând insultelor cu insulte, ci adresându-ne lor ca unor ființe umane – așa
cum ne adresăm palestinienilor. Fără a ne opri vreo secundă din căutarea
dreptății, putem, cu calm, cu tristețe, să îi provocăm insistent pe dușmanii
noștri să se justifice. Susțin ocupația?
De ce? Pot justifica apartheidul? Cred că pot împăca eticile evreiești cu furtul
și violența? Dacă da, cum?
Astfel de întrebări
mi se par mai logice decât apologetica. Până la urmă, nu noi, ci criticii
noștri sunt cei care trebuie să se justifice, ei, nu noi, sunt cei care
datorează o explicație și o autoapărare. Și trebuie să vadă că știm asta și că
nu vom înceta să o afirmăm, orice s-ar întâmpla. Poate că asta nu va opri
atacurile la persoană. Dar cred că poate schimba accentul discursului.
Apropo, nu mă
aștept ca dușmanii mei să fie domoliți de încercarea mea de a le înțelege
motivele. Ei nu vor să fie înțeleși; în adâncul adâncurilor, ei sunt sunt
terifiați că s-ar putea înțelege pe ei înșiși.
Eu fac efortul
deoarece dreptatea pentru Palestina nu poate fi căutată într-un vacuum. Lui Edward
Said îi plăcea să citeze un vers frumos al poetului Aimé Cesaire: „Există loc pentru toate
rendezvuurile victoriei.” Lucrurile mărețe pentru care ne luptăm sunt destinate
tuturor. Și cuvintele pe care le rostim despre aceste scopuri trebuie să ia în
considerare pe toată lumea – chiar și pe cei care ne urăsc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu