Activiștii pro-coloniști se încaieră cu poliția israeliană în timpul unei acțiuni de evacuare a avanpostului Amona din Cisiordania ocupată,1 februarie 2017. Foto: Reuters
de Gideon Levy
Odată, m-am mutat și
eu. A fost trist. A fost trist să părăsesc pereții și amintirile. Tristețea a
trecut. Am depășit-o. Nu sunt singurul – mulți oameni s-au mutat, și-au
schimbat locuințele, unii pentru că așa au vrut, alții nu: din cauza unui contract
care a expirat, o relație care s-a destrămat sau o slujbă nouă.
E mereu trist să
îți părăsești casa, deși nu fiecare plecare beneficiază de articole
înduioșătoare, aserțiuni mincinoase și strigăte absolut incredibile pentru
compasiune națională și compensații scandaloase. Nu întotdeauna se întâmplă ca
8 batalioane ale armatei israeliene și 3.000 de polițiști să însoțească o
persoană care se mută din locuința sa.
Dar, dacă stau să
mă gândesc, eu nu am trăit niciodată într-o casă furată. Poate e mai greu să
părăsești o casă furată.
Miercuri,
spectacolul Amona și-a trăit ultimul act. Mai mult decât orice altceva,
evacuarea avanpostului ilegal a dovedit cât de rasistă este poliția israeliană.
Se pare că oamenii pot fi evacuați cu mâinile goale, fără mitraliere și căști,
fără bastoane și mai ales, fără tupeul și înclinația spre violență demonstrate
de poliția și poliția israeliană de frontieră atunci când au de-a face cu arabii
sau etiopienii neajutorați. Dintr-odată demonstranții nu mai sunt împușcați cu
gloanțe veritabile sau de cauciuc. Și nu poliția a fost cea care a măturat
Amona, ci soldații „Armatei de Salvare” în jachete albastre cu drapelul
israelian cusut pe mânecă.
De ce? Deoarece evacuații
sunt evrei albi, reprezentanții celui mai privilegiat, mai puternic grup din
societatea israeliană. Deoarece șeful poliției vine din același cartier. De la
Umm al-Hiran până la Amona, comparația urlă până la ceruri: poliția
apartheidului. O poliție pentru albi, o altă poliție pentru nativi. E un lucru
ce nu mai poate fi negat.
Poliția israeliană se mobilizează în a doua zi a operațiunii de evacuare a avanpostului Amona. Foto: COEX/AFP
Evacuarea Amonei a
avut loc după un preludiu care a fost tărăgănat fără întrerupere, ce includea
obișnuitul repertoriu al șmecheriilor, nenumărate audieri la Curtea Supremă de
Justiție, audieri întruchipând o versiune costumată de Purim în mod special
caraghioasă a unui stat al dreptății și egalității în fața legii, cu tot tacâmul:
judecătorii care făceau pe proștii, fetele cu codițe și cu ochii în lacrimi,
tinerele mame cu bebeluși în brațe, chitarele, rugăciunile, lumânările și tot
restul acestui spectacol răsuflat. Urlete despre „ticăloșie” și „discriminare”
și „cetățeni de tip B”, fetița întrebându-și mama în fața camerelor de luat
vederi, desigur, „Mămico, o să avem unde să locuim?” de parcă nu ar fi știut răspunsul.
Armata îngrădește
cu cordoane zona dar permite sutelor de tineri să se infiltreze nestingheriți,
baricadându-se în interiorul caselor și promițând în același timp că vor evita
violența; soldații manifestându-și sensibilitatea în timp ce se pregăteau să
acționeze – gata să izbucnească în lacrimi în orice clipă; titlurile grețoase –
„Aceasta a fost casa mea”, „Ultimele ore”; proprietarii palestinieni ai pământului
pentru care a fost montat acest spectacol, cărora nu li se va permite să se
apropie de pământul lor, acum evacuat; numele copilăresc ales pentru această
misiune – „Grădinița încuiată” (un vers dintr-un cântec) – vai, ce poetic și
emoționant. Și, desigur, reacția Zionistă specifică, fără de care nicio
evacuare nu s-ar întâmpla – construirea a 1.000 de noi locuințe în colonii și
numărătoarea nu s-a încheiat.
Muzica nu se
oprește niciodată – până când se oprește, iar spectacolul Amona va fi ultimul. Sezonul
evacuărilor s-a încheiat. Prefăcătoria s-a încheiat. Dacă nu se va întâmpla
ceva neașteptat la Washington, putem uita acest teatru al absurdului, această
mostră de evacuare, în care – pentru un moment – Israelul se înfășoară în imaginea
unui stat al legii și ordinii, mută o mână de coloniști care ocupau ilegal pământul
– un lot prost coloniștii aceștia, un măr stricat, nimic mai mult – de parcă ar
fi singura colonie ilegală, și în locul lor aduce o altă mie de persoane pe
pământul furat. Dar anexarea se apropie, aranjamentul e aproape făcut, balul
mascat se va potoli și va urma mahmureala triumfului coloniștilor.
Puțini israelieni
au vizitat vreodată Amona. Majoritatea habar n-au unde este. Probabil pe puțini
îi interesează soarta ei. Chiar după dramoleta aceasta jenantă, Amona nu a
atins inima comunității seculare. Și totuși, este ironic că la Amona s-a declarat
statul independent al coloniștilor. Această evacuare fără valoare este cea care
atestă marea lor victorie. Nu vor mai exista Amone. A fost ultimul spectacol al
Teatrului Național.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu