A confunda Ucraina cu Palestina este o capcană

M-am săturat să tot aud comparată situația din Palestina cu cea din Ucraina. Cauza palestiniană e o luptă pentru demnitate și libertate, instigarea războiului din Ucraina este o campanie sinistră care are în spate interesele americanilor, demonizarea rușilor și încurajarea unei politici economice tot mai dominate de neo-naziști ale căror politici represive se sincronizează cu tendințele antidemocratice ale guvernelor conduse de NATO.

Atâta sentimentalism ca în cazul Ucrainei, eu nu am mai întâlnit. Dar nu vă lăsați amăgiți, lacrimile americanilor, ale israelienilor și în general ale tuturor politicienilor implicați în acest scenariu, sunt lacrimi de crocodil. Care însă păcălesc omul naiv care se uită la televiziunile românești și citește presa mainstream și crede că gata, și-a pus culorile Ucrainei la profil și s-a situat de partea binelui. Nu există bine și rău aici, există interese care se pot schimba în funcție de cum avansează lucrurile. 

Înțeleg tentația de a compara cele două situații – Palestina istorică a fost ocupată de sioniști, părți ale Ucrainei sunt ocupate de ruși. Dar Ucraina nu este Palestina, Ucraina nu este victima neputincioasă a agresiunii unei superi-puteri. Să nu uităm că de 8 ani de zile Ucraina a provocat Rusia cu atacuri sângeroase și campanii de epurare etnică a rușilor din regiunea Donbas și a refuzat în rânduri repetate să ia parte la inițiativele diplomatice ruse. 

Și mai e un aspect important, ce sprijin are rezistența palestiniană în Teritoriile Ocupate de la Statele Unite și aliații lor? Zero. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul Ucrainei, care primește sute de milioane de dolari și armament sofisticat. Când ar putea să viseze palestinienii la asemenea suport din partea Vestului, atunci când Israelul bombardează Gaza sau când e angajat în excursii prin Cisiordania, mereu soldate cu morți? 

Am mai scris despre faptul că Zelensky vede în Israel un model pentru țara lui și că a retras Ucraina dintr-un comitet UN care avea ca scop susținerea palestininilor în lupta lor pentru suveranitate și auto-determinare. 

Oricât l-am urî pe Putin, nimeni din Rusia nu susține că ucrainenii nu există (așa cum susține Israelul că palestinienii nu există, că sunt „doar” niște arabi care ar trebui să își găsească locul prin Iordania sau alte țări arabe), iar în plus, tot spre deosebire de Israel care nici până în ziua de azi nu și-a declarat granițele, Rusia are frontierele foarte bine trasate. Palestinienii nu doar luptă pentru libertate, ci pentru dreptul de a putea declara că EXISTĂ, pentru a putea afirma că Israelul este un proiect colonialist care practică apartheidul. Nimic din aceste lucruri nu sunt valabile în cazul Ucrainei. Cauza ucraineană este construită pe violență și minciuni. 

Da, sunt de acord că trebuie să susținem eforturile de a pune capăt acestui conflict, pentru a proteja civilii și victimele nevinovate. Dar să ne lansăm în acest festival lacrimogen și ipocrit, mi se pare hidos.

În luptă cu atemporalul Amalek, Israelul nu are nevoie de pace, ci de război

Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru. 

Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini). 

Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea. 

Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.

Trei mari sărbători înecate în violență (sau eseu despre desacralizarea celui mai sfânt loc)

De 30 de ani Ramadanul, Paștele evreiesc (Pesah) și Paștele creștin (catolic) nu s-au mai sărbătorit în același timp, ca weekend-ul ce tocmai a trecut. Cu atât mai mult, mase largi de oameni s-au perindat în Ierusalim, în pelerinaj la locurile sfinte. Ca de obicei, poliția și armata israeliană au fost prezente peste tot, violențele intensificându-se din cauza grupurilor de extremiști evrei care în fiecare an, de Ramadan, iau cu asalt moscheea Al-Aqsa și esplanada pe care se află aceasta, loc sacru și pentru religia mozaică, amplasament în care evreii nu au voie să pășească tocmai din cauza sfințeniei locului (se crede că acolo a fost Templul Evreiesc, același loc unde se va construi ultimul, cel de-al Treilea Templu, odată cu venirea lui Mesia). Dar în Israel, tradiția aceasta mai este păstrată doar de ultra-ortodocși, de haredim, majoritatea celor ce își spun evrei religioși sunt niște sioniști fanatici, pentru care religia evreiască este naționalitate și pentru care simbolurile religioase au devenit simboluri ale unei identități naționale, care interpretează Tora așa încât să se potrivească politicii israeliene expansioniste, de cucerire prin violență, cu toate că Scriptura spune că nu prin sabie, nici prin putere se va reuni poporul lui Israel, ci prin spirit. Vreme de mii de ani evreii s-au rugat pentru venirea lui Mesia, pentru niște vremuri lipsite de războaie, în care fiecare om să-și slăvească Creatorul în pace, până acum 100 de ani când au venit sioniștii și au conchis că Palestina, Țara Sfântă, e a lor și numai a lor, și nativii de altă religie și etnie trebuie expulzați sau uciși. 

Astfel că locurile sfinte s-au transformat în câmp de bătălie. În fiecare an, grupări fanatice de sioniști dau buzna peste palestinienii care se roagă, le distrug obiectele sacre, îi iau la bătaie, iar armata și poliția le sunt mereu de partea lor, a sioniștilor, sporind victimele în rândul palestinienilor. Iar atunci, ca și anul trecut de exemplu, gruparea Hamas ce guvernează Fâșia Gaza se enervează, firește, când vede cum sunt tratați palestinienii, iar pentru că aceștia se află sub ocupație militară (în Cisiordania și Ierusalimul de Est) nu au armată, nu au cu ce se apăra, nu au țară, sunt ai nimănui, doar cei din Hamas pot sări în apărarea lor. Și atunci mai trimit spre Israel câte-o pocnitoare, pe care cei care primesc ajutor anual de 3,8 miliarde de dolari de la Statele Unite o numesc rachetă. Și pentru acea pocnitoare se răzbună trimițând rachete în populația prizonieră în Fâșia Gaza. Peste 150 de palestinieni au fost arestați și 18 au fost uciși, cu prilejul acestor sărbători. Așa consideră Israelul că trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Dar Israelul nu mai are nimic sfânt. Cu excepția insulară a unor grupuri precum Neturei Karta sau Satmar, soldatul israelian își pune șalul de rugăciune pe creștet, își leagă filacterele de braț și frunte, își spune rugăciunile, după care se duce și omoară civili și copii. Totul în numele Marelui Israel, care în concepția sionistă modernă l-a înlocuit pe Dumnezeu. Și niciodată sângele vărsat nu este suficient. În fiecare an violențele se întețesc, în fiecare an tupeul israelian (chutzpah) devine mai obraznic și mai distrugător, până când? Lumea nu pare dornică să pună stop politicii israeliene așa cum dorește să o facă în cazul lui Putin. Lumea s-a obișnuit ca în Palestina să se moară, și nu mai e impresionată. Așa e acolo, își zice europeanul, și dă din umeri. E vina palestinienilor că nu capitulează odată, că nu înțeleg că aia e țara evreilor și că să zică merci dacă sunt tolerați acolo. Drepturi? Ce-s alea? Să facă temenele în fața lui Allah că li se permite să respire aerul acela. Ce contează că acolo s-au născut? Ce contează că acolo s-au născut părinții și bunicii și străbunicii și stră-stră-bunicii lor, evreii au trecut prin Holocaust și țara aia li se cuvine. Și în plus, ce ne interesează pe noi, nu îl avem aici pe Putin, acest bau-bau absolut, care și-a pus în cap să refacă Imperiul Rus? Se întreabă unii dacă se vor opri bombardamentele de Paștele ortodox. Nu știu. Mi-aș dori. Dar toți așteaptă asta de la Putin. Pe Zelensky nu-l întreabă nimeni. Pesah, Paște, el are voie să facă orice. Că doar modelul lui este Israelul, după cum s-a exprimat foarte clar. Așa că poate ar trebui să ne intereseze mai mult ceea ce se întâmplă în Palestina, chiar dacă nu ne pasă de soarta palestinienilor. E bine să știm care sunt valorile vecinului nostru și după ce exemplu își modelează politica. Pentru că, așa cum bine scria jurnalistul Andrew Mitrovica, un Israel ne ajunge, domnule președinte Zelensky, un Israel pentru planeta asta e deja prea mult.

Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.

Ascultă, Israele...

  

Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.

Bombardamentele au încetat, violența ocupației continuă

Ce importanță are un acord de încetare a bombardamentelor, dacă violența continuă? Reîntoarcerea la un statu quo inacceptabil nu este echivalentul păcii. Pacea în Israel și teritoriile palestiniene ocupate este imposibilă dacă nu se pune stop ocupației. Palestinienii nu vor accepta un proces de pace care să-i excludă, care să le ignore dorințele și aspirațiile. Câtă vreme Israelul va continua să ridice colonii evreiești pe pământ palestinian, evacuând locatarii palestinieni, câtă vreme Israelul va continua să considere întreg Ierusalimul drept capitală a sa, nu va fi pace. Lumea care se face că nu înțelege, repetă ad nauseam mantra „Israelul are dreptul la auto-apărare.” Deci ocupatorul unui teritoriu are dreptul de a se apăra de cei pe care îi ocupă? Interesantă interpretare a legii internaționale care spune că poporul aflat sub ocupație este cel care are dreptul la rezistență, prin orice mijloace dispune, inclusiv rezistența armată este dreptul său. Ocupatorul are dreptul să se apere, dar palestinienii nu au dreptul sau cum? Israelul s-a obișnuit să încalce legea cu impunitate, iar acest lucru trebuie să înceteze. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume și trebuie să denunțăm ocupația ca principalul obstacol în calea păcii. Această cea mai recentă escaladare a violențelor nu s-a petrecut într-un vid, ea este strâns legată de ocupația care durează de decenii, cu toată brutalitatea sa. Iar celelalte țări îi permit Israelului să se comporte ca și când ar fi mai presus de lege. Orice altă țară, dacă s-ar fi comportat precum Israelul, ar fi fost grav sancționată. De ce Israelul are un statut special? De ce i se permite să încalce legea internațională și restul lumii închide ochii? Doar pentru că evreii au avut de suferit din cauza Holocaustului? Ce vină au palestinienii în povestea asta, când nu ei sunt responsabili pentru Holocaust? Niciun alt stat nu are atât de multe rezoluții ale ONU formulate împotriva sa, rezoluții care îi cer încetarea ocupației, rezoluții care subliniază inadmisibilitatea actualului statu quo. Israelul va continua să se comporte ca și până acum pentru că știe că nu va păți nimic. ONU va continua să emită rezoluții iar el va continua să le ignore -- acesta este jocul pe care Israelul îl joacă din 1948, de la fondarea sa. Situația din teritoriile palestiniene ocupate nu se va rezolva cu un simplu acord de încetare a focului. Câtă vreme se va pune egal între victimă și opresor nu se va ajunge nicăieri. Politicile expansioniste ale Israelului perpetuează ciclul violenței și mențin viu focul conflictului. Comunitatea internațională trebuie să pună teoria în practică și să acționeze conform principiilor după care spune că se ghidează. Ocupația, deposedarea palestinienilor, umilirea acestora, anexarea și politicile coloniilor sunt practici care trebuie să înceteze pentru ca pacea să aibă o șansă în regiune.

Sheikh Jarrah, un simbol al epurării etnice și al marginalizării

 

Actuala criză din țara sfântă își are rădăcinile în fondarea statului Israel, în 1948, pe mai mult de 70% din Palestina istorică, acesta ignorând hotărârea ONU de a împărți teritoriul în două state egale și în războiul din 1967, când Israelul a ocupat Cisiordania și Ierusalimul de Est. Iar ambițiile statului sionist nu se opresc aici. Acesta își dorește un stat exclusiv evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Pentru asta, cu fiecare an anexează mai mult din pământul Cisiordaniei, alungându-i pe locuitorii palestinieni, stabilind noi colonii evreiești, evacuează cartiere palestiniene din Ierusalimul de Est, demolându-le casele, gonindu-i pe aceștia. Un astfel de cartier este Sheikh Jarrah. Israelul și-a adus buldozerele acolo de mai bine de trei ani, începând lucrările la ceea ce se dorește a fi un nou cartier exclusiv evreiesc. Acum, încearcă alungarea rezidenților palestinieni, palestinieni care locuiesc acolo de generații, împroșcând cu apă fetidă întreg cartierul, oameni, case, tot ce prinde. Lichidul ce miroase respingător cauzează vomă, dureri stomacale, iritații ale pielii și se păstrează impregnat în haine și piele cu zilele. Așa știu sioniștii să se poarte cu orașul pe care pretind că îl iubesc, îl fac să pută a gunoi. Cei care protestează împotriva demolării caselor sunt bătuți și arestați. Acestea sunt forme de pedepse colective, iar pedeapsa colectivă este interzisă de a Patra Convenție de la Geneva, dar cui să-i pese de asta? Israelul s-a obișnuit să încalce legea internațională cu impunitate. 

Până să înceapă emigrarea în masă a evreilor europeni, la începutul secolului 20, în Ierusalim trăiau laolaltă, în pace, evrei orientali și arabi. De când cu ambițiile sioniste pentru crearea unui stat propriu, au izbucnit și conflictele. Iar Israelului nu îi ajunge partea vestică a orașului, el visează ca întreg Ierusalimul să îi aparțină și să-i fie capitală nedivizată, ignorând aspirațiile palestiniene pentru o capitală în Ierusalimul de Est a unui stat propriu, independent și suveran. Ceea ce a și făcut fostul președinte Donald Trump, când a recunoscut Ierusalimul drept capitală nedivizată a Israelului, decizie care nu este însă susținută de majoritatea comunității internaționale. 

De când cu ocuparea ilegală a Ierusalimului de Est în 1967, Israelul a încercat să păstreze o majoritate de 70% a evreilor, lucru obținut prin construirea de colonii (settlements) ilegale peste cartierele palestiniene, prin demolările locuințelor, prin confiscarea de terenuri și prin revocarea dreptului de rezidență. Momentan, raportul dintre evrei și arabi este undeva la 60:40. Din 1967, 14.500 de palestinieni și-au pierdut dreptul de a locui în Ierusalim. Cei care au cărți de identitate cu Ierusalimul ca oraș de rezidență trebuie să demonstreze în permanență că Ierusalimul continuă să fie „centrul vieții” lor. Știu, sună absurd, dar când vine vorba de palestinieni, Israelul nu dă doi bani pe logică. Deci, rezidenții palestinieni ai Ierusalimului trebuie să prezinte în mod regulat facturi și contracte de închiriere pe numele lor, pentru ca autoritățile să poată vedea că într-adevăr locuiesc și trăiesc acolo, iar pe lângă asta, sunt efectuate controale periodice la domiciliu, unde sunt verificate până și periuțele de dinți, tot așa, pentru a atesta că cei care spun că locuiesc acolo într-adevăr o fac. Fiecare astfel de control este abuziv și umilitor, dar așa îi tratează Israelul pe palestinieni, ca pe cetățeni de rang inferior. Și face tot ce îi stă în puteri, își bate joc de ei tocmai pentru a-i face să plece. 

Israelul susține că situația din Sheikh Jarrah este o dispută imobiliară, însă, de fapt, avem de-a face cu discriminarea endemică. Pe măsură ce guvernele israeliene s-au mutat tot mai spre dreapta pe spectrul politic și au devenit tot mai influențate de grupurile coloniștilor extremiști, inechitățile au ajuns să fie tot mai evidente. Sheikh Jarrah nu este un caz singular, astfel de lucruri se întâmplă peste tot în Ierusalimul de Est, unde epurarea etnică, marginalizarea și dezrădăcinarea sunt la ordinea zilei. Poate așa înțelegeți de ce palestinienii se revoltă, protestează, iar Hamas ripostează cu rachete. Proiectul coloniilor evreiești, care are ca scop consolidarea controlului israelian asupra Ierusalimului este considerat ilegal de legea internațională. Cu toate acestea, de zeci de ani guvernele israeliene și municipalitatea Ierusalimului au urmat politici menite să crească prezența evreiască în oraș și să restricționeze expansiunea comunității palestiniene. 

Sheikh Jarrah este un microcosmos al luptei palestiniene, care demonstrează că Nakba (epurarea etnică a palestinienilor de către Israel) nu s-a sfârșit în 1948, ci continuă până în ziua de astăzi.

Război în țara sfântă? Greșit, avem de-a face cu o ocupație.

Se tot folosește sintagma „conflictul israelo-palestinian”, însă este greșită, termenul e folosit în mod abuziv. Ce conflict, care conflict? Nu avem de-a face cu un „conflict” aici, nici cu o „dispută”, nici măcar cu un război în sensul tradițional al cuvântului. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene și în Israel este violența ocupației. Tot aud replica asta, „e război, războiul e dur, așa e la război, se moare de ambele părți, nimeni nu are dreptate.” Poftim? S-avem pardon. Nu e niciun război, un război presupune confruntarea a două armate. Noi însă, suntem martorii ultimului proiect colonialist al epocii moderne, cu toată brutalitatea care vine la pachet cu acesta. Iar când vorbim de ocupație, înțelegem prin asta un grup de oameni care a fost sau este oprimat de către un alt grup de oameni și, în cele mai multe cazuri, alungat, strămutat din țara lui, fizic, cultural, politic sau toate la un loc. A spune că în țara sfântă e război este o manipulare grosolană, nerușinată. E o tentativă de a spăla puțin crimele Israelului. Că vezi Doamne, așa e războiul, urât. Nu Israelul e urât, nu Israelul e culpabil, războiul e urât și războiul e de vină. Că există două tabere care se ciocnesc și nasol, curge sânge. Nu există două tabere aici. Există un ocupator și un ocupat. O victimă și un asupritor. E la fel de simplu ca doi ori doi. 

De peste 70 de ani Israelul ocupă teritoriul Palestinei istorice și de peste 50 ocupă militar Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. Acest lucru a dus la o încălcare sistematică a drepturilor omului pentru palestinienii ce trăiesc în aceste teritorii. Politicile dure de confiscare a pământului, de deposedare, cuplate cu discriminarea frenetică au cauzat multă suferință palestinienilor. Armata israeliană tulbură și subminează fiecare aspect al vieții palestiniene. Armata decide dacă și când locuitorii palestinieni pot circula pentru a merge la muncă și la școală, dacă pot călători în străinătate, dacă și în ce condiții își pot vizita rudele, dacă își pot câștiga traiul, dacă pot participa la un protest, dacă își pot munci pământul sau chiar dacă pot avea acces la electricitate și apă potabilă. Ocupația militară înseamnă umilință zilnică, frică, opresiune. Înseamnă să trăiești ca un prizonier într-o închisoare ceva mai mare. Nu mai vorbim de faptul că aproape 80% din populația nativă a Palestinei istorice a fost expulzată cu forța de către milițiile sioniste în 1948 și majoritatea celor alungați au și acum statutul de refugiați, Israelul interzicându-le să se întoarcă în țara lor, deși evreilor din toată lumea, oameni care nu au nicio treabă cu Palestina, li se permite emigrarea în țara sfântă. Cei rămași, se confruntă cu discriminări zilnice și cu regimul militar de care vorbeam mai sus. 

Iar lumea se așteaptă ca palestinienii să capituleze, să renunțe la visurile și aspirațiile lor, să renunțe la demnitate și egalitate de dragul unui „proces de pace” care ține prea puțin cont de voința lor. Palestinienii își doresc pace, dar își doresc să li se facă dreptate. Palestinienii au făcut deja concesii, renunțând la teritoriile pierdute în războiul din 1948 și limitându-se la granițele stabilite înainte de 1967. Dar Israelul nici pe acelea nu le-a respectat (apropo, Israelul nici până în ziua de astăzi nu își are granițele declarate în Constituția sa), el continuând să construiască settlements, colonii exclusiv evreiești pe pământ palestinian, ciopârțind întreaga Cisiordanie și întregul Ierusalim de Est. Israelul a continuat să încalce legea internațională, care interzice strămutarea populației native și înlocuirea acesteia cu propria populație în teritoriile pe care le ocupă. A continuat să ignore și nenumăratele rezoluții ONU care îi cereau să nu mai clădească pe pământ palestinian și să le desființeze pe cele existente. Dacă Israelul și-ar fi dorit cu adevărat pacea, s-ar fi conformat. Dar adevărul este că Israelul nu își dorește o entitate politică vecină cu statul său. Visul lui este un Israel pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Și nu se va opri dacă organismele internaționale nu o vor face, dacă nu va fi tras la răspundere, dacă nu îi vor fi impuse sancțiuni. Dar lumea e ocupată să dea vina pe victimă pentru că nu există pace. Lumea e ocupată să îi plângă de milă Israelului de fiecare dată când Hamas mai răspunde cu câte o rachetă la o provocare israeliană. Lumea e ocupată să numească situația aceasta îngrozitoare un „conflict”, de parcă am avea două tabere egale. Pacea este posibilă, dar nu putem aștepta totul de la palestinieni. Israelul nu a demonstrat nicio secundă că e deschis la existența unui stat palestinian vecin, iar fizic, în condițiile în care coloniile israeliene din Cisiordania și Ierusalimul de Est continuă să rămână în picioare, nici nu mai prea poate să încapă un stat palestinian acolo, că a avut grijă Israelul de asta. Cât despre un stat binațional în care și evreii și arabii să aibă drepturi egale, reprezentare politică egală, din care să dispară discriminarea și rasismul, Israelul nici nu vrea să audă. Ar trebui să înceapă cu un prim pas: să ridice blocada din Gaza, să își retragă trupele și să renunțe la ocupația militară din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Dar ce face el, Israelul? Dărâmă cartier palestinian după cartier palestinian, pentru a clădi altele noi, exclusiv evreiești. Dacă voi aveți vreo soluție pentru o pace în astfel de condiții, vă ascult.

Conflictul dintre Israel și Gaza, o „Zi a cârtiței” ce se repetă iar și iar

 

Faptul că lucrurile au escaladat în Gaza și Israel nu e o surpriză. Din 2006, de când Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, Israelul îi bombardează pe palestinienii din micuțul teritoriu odată la câțiva ani. Ultima ofensivă israeliană mai serioasă a avut loc în 2014, deci termenul se cam împlinise în ceea ce îi privește pe israelieni: era timpul să-i mai apese puțin pe palestinienii din Gaza cu talpa bocancului pe grumaz, să le reamintească cine e stăpânul. Israelul e mulțumit cu actualul statu quo. Cisiordania e sub ocupație militară, iar cu fiecare an, se construiesc tot mai multe colonii, așa numitele settlements, colonii care mai mănâncă puțin din teritoriul palestinian, în Gaza Israelul controlează spațiul aerian și maritim, are putere de decizie asupra persoanelor și mărfurilor care intră și ies de acolo, deci statul sionist nu are niciun interes ca lucrurile să se schimbe. E ca în filmul Ziua Cârtiței, în care protagonistul se trezește în fiecare dimineață și constată că se repetă iar și iar ziua precedentă. Actorul cel mai puternic în situația de față este Israelul, dacă ar vrea, ar putea schimba ceva. Dar Israelul, sub nicio formă, nu își dorește crearea unui stat palestinian lângă el, de aceea prelungește starea actuală cât de mult posibil, mimând democrația, pentru lumea care se face că se uită în partea cealaltă, când toți știm, că de fapt, avem de-a face cu ultimul proiect colonialist al lumii moderne. Însă mai e un aspect de luat în calcul. Câtă vreme palestinienii nu abandonează lupta, câtă vreme mai au resurse, energie, voință de a opune rezistență, de a nu capitula, conflictul se va menține. Iar poporul palestinian s-a făcut remarcat prin rezistența și dârzenia sa. Câtă vreme inimile lor vor bate, până la ultima, palestinienii nu se vor declara învinși.

Dar care a fost scânteia care a reaprins conflictul de data asta? Ca de obicei, Israelul a făcut un gest provocator. Expulzarea cetățenilor palestinieni din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est, dărâmarea caselor acestora pentru a face loc unui cartier exclusiv evreiesc, precum și atacurile unor extremiști israelieni de dreapta asupra palestinienilor ce se rugau în moscheea Al Aqsa, al treilea cel mai sfânt loc al islamului, i-au făcut pe palestinieni să răbufnească. Au izbucnit o serie de proteste, iar în cele din urmă, Hamas au trimis câteva rachete din Gaza spre Israel, din solidaritate cu protestatarii. Israelul a făcut ce face de obicei. Pentru fiecare rachetă trimisă de Hamas, a răspuns cu cincizeci. Iar presa s-a grăbit să arunce vina în cârca palestinienilor, portretizând Israelul ca pe o victimă, uitând să menționeze că palestinienii nu au armată proprie, în timp ce statul sionist deține a patra armată din lume, fiind dotat inclusiv cu arsenal nuclear. Nu e clar până unde se va merge de data aceasta, în cele trei mari confruntări dintre Israel și micuța Fâșie, în 2008-2009, 2012 și 2014, lucrurile s-au intensificat până s-au transformat în războaie în toată regula, care au făcut mii de victime, majoritatea palestinieni. În ceea ce privește Israelul, chestiunea e cât se poate de clară. Nu există opoziție semnificativă la actuala situație. Toți actorii importanți ai scenei politice sunt de partea continuării anexării de pământ palestinian, într-o mai mică sau mai mare măsură. Iar dacă vi s-a părut că Benjamin Netanyahu joacă dur, stați să vedeți ce ne așteaptă din partea rivalilor săi, care i-au declarat politicile insuficient de aspre. Însă amplificarea acestui conflict servește intereselor prim-ministrului israelian, care este implicat într-un proces de corupție. Netanyahu poate miza pe cartea salvatorului: doar el poate scăpa Israelul din această încurcătură, așa cum a făcut-o de atâtea ori. Cât despre Gaza, Hamas pare să câștige simpatia tot mai multor oameni. Mahmoud Abbas și Autoritatea Palestiniană tac cuminți. Le convine că rivalii lor politici, Hamas, sunt ținuți departe, sub blocadă, fără posibilitatea de a-și extinde influența în Cisiordania. Presei îi place să îi numească pe cei din Hamas teroriști, pentru că atât o duce capul. Dacă Israelul spune că sunt teroriști, presa nu mai stă să verifice sau să gândească cu creierul propriu. De fapt, și dacă ar face-o ar fi degeaba, mulți dintre cei care dețin trusturile de presă sunt evrei, deci ei controlează ce se printează sau apare la televizor. Oricum, e o ipocrizie din partea lumii vestice să se arate indignată că palestinienii sunt apărați de Hamas. Nu vă place Hamas? Foarte bine, faceți VOI ceva pentru palestinieni. Implicați-vă mai mult decât la nivel declarativ. Dacă lumii i-ar păsa de palestinieni, nu ar mai fi nevoie de Hamas și rachetele lor să îi apere. Dar lumea vestică e lașă. Sau vândută intereselor mai mari. Și, în orice caz, e fățarnică. Palestinienii sunt singuri, se apără și ei cum pot. Să nu-mi spuneți că voi nu ați face la fel.

Rezistența nu e terorism

 

Ești terorist dacă te opui celui care ți-a colonizat și ocupat pământul pe care ai locuit din moși strămoși? Ești terorist dacă te împotrivești rasismului instituționalizat? Ești terorist dacă protestezi atunci când armata de ocupație îți pătrunde cu forța în casă în miez de noapte, ți-o răstoarnă cu susul în jos, îți răpește fiii și îi aruncă în închisoare fără a formula o acuzație oficială și fără un proces corect? Ești terorist dacă ripostezi atunci când buldozerele ocupatorului îți demolează locuința? Ești terorist dacă nu stai cu mâinile în sân când animalele îți sunt omorâte de settleri ilegali? Ești terorist când ripostezi atunci când ești atacat în timp ce te rogi în lăcașul tău sacru? Ești terorist dacă nu mai suporți umilințele și bătaia de joc și ridici piatra de pe jos și o arunci spre soldatul blindat până în dinți? Ești terorist pentru că te revolți atunci când nu mai tolerezi furtul, minciuna, crima, prigonirea? Ești terorist când nu mai rabzi violența folosită pe post de unealtă politică? Ești terorist dacă nu mai îngădui să ți se dicteze când și unde poți să te deplasezi în țara ta, pe pământurile străbunilor tăi? Ești terorist când te răzvrătești pentru că nu ți se permite să îți vizitezi rudele din alt oraș? Ești terorist pentru că nu accepți ca un zid să te separe de omul pe care îl iubești? Ești terorist pentru că îți repugnă politica de tip apartheid impusă prin forța bocancului? Ești terorist pentru că ți-e silă de discriminarea de orice fel? Ești terorist pentru că te opui purificării etnice? 

Atunci și eu sunt terorist.