de Ali
Abunimah
Barack Obama și
omologul său francez François Hollande au multe în comun. Ambii au devenit președinți datorită
unui val al speranței pentru o schimbare progresistă.
După ani de implementare a unor politici interne
neoliberale dure și după angajarea în războaie inutile și sângeroase peste
hotare, își vor părăsi birourile la o distanță de câteva luni, cu slabe
realizări atașate numelor lor.
Cornel West scria că „guvernarea lui Obama nu a produs coșmarul Donald
Trump – dar a contribuit la el.” Dacă regimul lui Hollande va fi urmat de
coșmarul de extremă-dreapta al unei președinții a Frontului Național, va fi
parțial din cauza moștenirii pe care liderul francez a lăsat-o țării sale.
Poate în nicio zonă eșecurile acestor doi oameni nu au fost mai abjecte și
mai complete decât în aceea a presupuselor lor eforturi de a realiza așa numita
„soluție a celor două state.”
Abordarea lor a fost similară: au pretins că se opun expansiunii coloniilor
ilegale din Cisiordania și Ierusalimul de Est în timp ce i-au oferit Israelului
protecție și asistență pentru a-și continua ocupația și colonizarea violentă cu
impunitate.
Așa cum remarca jurnalistul francez Alain Gresh, Hollande a urmat cam
aceeași cale. Președintele francez chiar i-a spus lui Benjamin Netanyahu în
timpul unei cine intime organizate în casa prim-ministrului israelian în 2013
că și-ar fi dorit să aibă talentul muzical pentru a cânta „un cântec de
dragoste pentru Israel și conducătorii săi” – un act de auto-umilire imortalizat
într-un clip video:
Deși Franța nu își permite extravagantul ajutor militar oferit de Obama
(38 de miliarde de dolari anual sub formă de armament american pentru următorii
10 ani – cel mai mare pachet de ajutor militar acordat vreodată de SUA în întreaga
sa istorie), Hollande nu și-a permis să fie eclipsat în fervoarea sa
anti-palestiniană în celelalte privințe.
Așa cum își amintește Gresh, guvernul lui Hollande a mers până într-acolo
încât a interzis marșurile de solidaritate cu Palestina în timpul atacurilor
israeliene din 2014 asupra Gazei care au omorât peste 2.200 de palestinieni,
dintre care 550 de copii și bebeluși.
Acuzările și denunțările cetățenilor care susțin mișcarea de boicotare a
Israelului, BDS, din partea administrației Hollande au făcut din Franța cea mai represivă țară din lume față de mișcarea de solidaritate cu Palestina.
„Ceea ce este uluitor”, remarca Gresh, „este discursul duplicitar al
Franței, care susține că sprijină legea internațională dar în același timp își
consolidează relațiile bilaterale cu Israelul, o țară care se află într-o
permanentă violare a legii internaționale.”
Gresh citează un exemplu puternic: în noiembrie 2016, pentru prima dată,
avioanele de război israeliene au efectuat exerciții împreună cu forțele aeriene
franceze deasupra Corsicăi – un posibil precursor al operațiunilor militare
comune în întreaga lume.
În ambele cazuri, rezultatul acestei efuziuni afective și financiare a
fost același: Hollande și Obama vor părăsi biroul de președinte cu Israelul
azvârlind în ei cu insulte.
Gresh subliniază reacția furibundă a lui Netanyahu la „conferința de
pace pentru Orientul Mijlociu” pe care președintele francez a găzduit-o la
Paris duminica trecută: „o ultimă palmă dată lui François Hollande, care, fără
îndoială, va întoarce și celălalt obraz.”
Înainte de începerea conferinței – la care au participat reprezentanți ai
70 de țări, dar niciun israelian sau palestinian – Netanyahu a declarat că este
„inutilă.” „Sunt ultimele suflări ale lumii de ieri. Lumea de mâine va arăta
diferit”, a adăugat Netanyahu într-o aparentă anticipare entuziastă a pășirii
lui Trump în Casa Albă.
Și reprezentanții lui Trump se pare că au condamnat conferința – iar guvernul
britanic, mai dornic ca niciodată să se gudure pe lângă viitorul președinte
american, s-a ținut departe.
Alți miniștri israelieni au rostit cuvinte chiar mai brutale. Ministrul apărării,
Avigdor Liberman, a comparat conferința de pace cu afacerea Dreyfuss, celebrul
caz de persecuție a unui ofițer al armatei franceze de origine evreiască,
adesea considerat un exemplu fundamental al antisemitismului european modern.
Două viziuni
rasiste rivale
Dacă, așa cum trecutul o arată, Hollande și Obama au fost cei mai
pro-Israel lideri vestici din istorie, ce explică furia fără margini a
Israelului?
Răspunsul este simplu. Obama și Hollande, pe de o parte, și Netanyahu și
Trump, de cealaltă parte, reprezintă două viziuni pro-israeliene rivale.
Netanyahu reprezintă un Israel rasist mândru că este rasist, care nu mai
este interesat să pretindă că dorește pacea sau că e dispus să le ofere
palestinienilor drepturile în orice condiții.
Țările reprezentate la conferința de la Paris sunt la fel de dedicate
susținerii dreptului Israelului de a fi rasist, dar ele cred că acest lucru
poate fi asigurat numai dacă o opțiune bantustană rămâne deschisă
palestinienilor.
Exact ca rezoluția U.N. care a fost adoptată cu multă fanfară în
decembrie și la fel ca discursul lui John Kerry din ultimele sale zile ca
Secretar de Stat, întâlnirea de la Paris era menită să reînvie această opțiune
a bantustanelor – soluția celor „două state.”
Dar declarația finală a conferinței confirmă sterilitatea acestei abordări.
Falsa echivalență
Deși reafirmă – așa cum și trebuie – ilegalitatea coloniilor israeliene
din teritoriile ocupate, aceasta consolidează fără încetare falsa echivalență
dintre ocupator și ocupat ca fiind în mod egal responsabili pentru absența „păcii.”
Solicită „negocieri directe semnificative” într-un context al unui dezechilibru
radical al puterii între Israel și palestinieni – o strategie al cărei eșec a fost
demonstrat decisiv tuturor, mai puțin celor foarte încăpățânați și care refuză
să vadă realitatea, de peste două decenii de așa-zis proces de pace.
Ziarul israelian Haaretz
observa că produsul final a fost „mai puțin dur” – probabil pentru Israel –
decât o ciornă care fusese dezvăluită săptămâna trecută.
Ca și rezoluția Consiliului de Securitate al U.N. 2334 din decembrie,
declarația de la Paris nu amenință cu niciun fel de consecințe dacă Israelul nu
pune capăt colonizării și opresiunii violente a milioane de palestinieni.
Kerry chiar a vorbit cu Netanyahu în ziua conferinței pentru a-l asigura
că aceasta nu va duce la o acțiune viitoare în fața Națiunilor Unite sau
într-un alt forum internațional.
Iar insistența panicardă a declarației finale că „ambele părți trebuie să
își reafirme oficial devotamentul față de soluția celor două state,
disociindu-se astfel de vocile care resping această soluție”, nu va suprima sprijinul
tot mai mare pentru soluția unui singur stat ca cea mai realistă cale spre
dreptate și pace în întreaga Palestină istorică.
Nimic din ce s-a întâmplat la Paris nu ar trebui să schimbe concluzia
fundamentală: Israelul, la fel ca regimul de apartheid din Africa de Sud în
urmă cu o generație, trebuie presat și izolat până va fi forțat să se schimbe.
Întreaga conferință nu s-a rezumat decât la cântecul de dragoste final al
președintelui Hollande pentru Israel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu