de Michael Lesher
Cu mult înainte ca
Anul Nou evreiesc să sosească, era deja clar că rabinii americani de pe
întregul spectru al denominărilor aveau să își folosească amvoanele, pentru
slujba cu cea mai mare participare din 2014, să aprobe unul dintre cele mai sângeroase
masacre ale palestinienilor din istoria Israelului.
Rabinul Rachel Ain
de la sinagoga (conservatoare) newyorkeză din Sutton Place a declarat pentru
Steve Lipman de la New York Jewish Week că
„efectele mai largi ale războiului” – „război” a fost cuvântul ei pentru
masacrul unilateral în care au murit peste 2.100 de palestinieni (inclusiv
peste 500 de copii), șase spitale din Gaza au fost atacate, peste 150 de
moschei au fost rase de pe suprafața pământului și în jur de 10.000 de locuințe
palestiniene au fost distruse – i-au îndemnat congregația să își „reafirme
puternicul devotament față de poporul, statul și pământul lui Israel.” Febra războiului
a urcat la fel de mult și în partea „stângă” a opiniei rabinice mainstream, cu
rabinul Richard Block, președintele Congresului Central al Rabinilor Americani
al mișcării reformate, insistând că miza este „însăși existența Israelului, pe
care Hamas urmărește să o eradicheze, și evreii de peste tot, pe care Hamas
dorește să îi extermine.” (Cum plănuia Hamas să facă toate astea fără tancuri,
forțe navale, aeriene și fără un arsenal puternic rămâne neexplicat).
Și cum rămâne cu
ortodocșii – care, până la urmă, reprezintă exact acel tip de iudaism pe care
Zioniștii timpurii îl repudiau? Rabinul Zvi Romm, liderul spiritual al
sinagogii Bialystoker din Lower East Side, vorbea de o „căutare a sufletului”
ca răspuns la devastarea Gazei; dar „căutarea sufletească” pe care o avea în
minte pentru evreii ortodocși avea „nevoie să includă necesitatea ca noi să ne
întrebăm ce putem face mai mult pentru Israel.”
Și așa mai departe.
Activiștii pentru
dreptatea în Palestina adesea subliniază că nu evreii sunt ținta campaniei lor,
ci Israelul – o poziție de înțeles, mai ales în lumina insistenței maniace a
propagandei israeliene că orice critică adusă Israelului este, prin definiție,
o expresie a antisemitismului. Dar eu, ca evreu religios, nu pot să las deoparte
atât de ușor „conexiunea evreiască” a Israelului. Evreii pretind că se mândresc
cu o tradiție religioasă care, așa cum scria odată disidentul istoric israelian
Ilan Pappe, a fost „temelia pentru cosmopolitism, socialism și universalism.” Dar
când o astfel de tradiție este recrutată de moguli ai războiului – așa cum e clar
că s-a întâmplat – cum pot ceilalți evrei religioși să scape de păcatul
complicității dacă permit abuzarea de religia lor fără a protesta?
Ipocrizia ignorării
rolului clerului nostru în delicvența Israelului mi s-a părut în mod particular
acută după declarațiile halucinante ale lui Benjamin Netanyahu făcute în fața
Națiunilor Unite, în care a sugerat că fiecare copil făcut bucăți în Gaza era
de fapt o lovitură pe câmpul de bătălie sirian împotriva ISIS. Din moment ce
singura „legătură” posibilă între cele două este că majoritatea gazanilor sunt
musulmani, și din moment ce atribuirea vinei colective bazate pe religie de către
Netanyahu nu a stârnit prea multe comentarii în Vest, e greu de înțeles cum
evreii religioși pot pretinde imunitate când conducătorii lor (spre deosebire de
majoritatea gazanilor) aprobă crimele de război pe scară largă.
Și situația este de
fapt mult mai gravă. Principalele publicații evreiești au fost practic unanime susținând
șovinismul religios. De exemplu, Jewish
Press – cea mai citită publicație periodică ortodox-evreiască în limba
engleză – lăuda o scrisoare „inspirațională” scrisă de comandantul israelian al
brigăzii Givati în ajunul invadării teritoriului palestinian de către trupele
sale. Jewish Press era încântată că
Ofer Winter, același ofițer ale cărui ordine aveau să cauzeze mai târziu încă
peste 150 de victime într-o singură zi (după ce lupta se presupusese a fi
încheiată), i-a informat pe soldații aflați pe punctul de a intra în Gaza că oamenii
săi „îndrăznesc să blesteme, să blasfemeze și să își bată joc de Dumnezeul
Israelului.” Acest lucru ar fi fost suficient de rău dacă Jewish Press ar fi avut un discurs favorabil față de toți „jihadiștii”,
dar de fapt, îi condamnă în mod frecvent. Nu, ziarul aprobă numai când un
comandant evreu îi numește pe civilii pe care soldații săi urmează să îi
masacreze dușmanii lui Dumnezeu și le cere trupelor sale să se răzbune cum se
cuvine. Câți evrei au remarcat această ipocrizie, să nu mai vorbim câți au
condamnat-o?
Mi-ar plăcea să spun
că Jewish Press este o abatere, dar
experiența mea îmi spune o poveste diferită. În timpul asaltului asupra Gazei,
evreii tradiționali au ținut un post anual comemorând distrugerea Pământului
Sfânt acum mii de ani. Am profitat de ocazie și am postat online un comentariu
la un site de știri plângându-mă de „groaza de a privi cum evreii măcelăresc oameni
nevinovați și alți evrei îi aplaudă.” Răspunzându-mi, un blogger evreu m-a
mustrat spunându-mi că postul este de fapt menit să deplângă „distrugerea
Templului al cărui loc a fost furat de musulmani” – deși, desigur, nu erau
musulmani atunci când soldații romani au distrus Templul în 70 d.Hr. Un altul
comenta că am un „tupeu neînfrânat” chiar și numai pentru faptul că am ridicat
această problemă. „Fie ești un evreu mesianic”, scria respectivul, „caz în care
nu ești deloc evreu, fie ești doar un prost nechibzuit...care nu știe nimic
despre religia sa.” E greu de știut câți evrei religioși au citit acest schimb
de replici, dar știu că nimeni nu a postat măcar un comentariu critic la adresa
bloggerilor care m-au acuzat.
Dacă exemplul
acesta vă pare prea personal, poate vă veți aminti cum, în urmă cu vreo 14 ani,
proeminentul rabin israelian Ovadia Yosef i-a numit pe palestinieni „șerpi
disprețuiți de Dumnezeu.” De fapt, dacă vă luați informațiile din presa
evreiască, este posibil să nu vă amintiți deloc aceste cuvinte – sursele evreiești
abia dacă le menționează. Dar o altă frază din aceeași slujbă, sugerând că
evreii uciși de naziști plăteau pentru păcate comise într-o viață anterioară, a
stârnit ceea ce Eric Greenberg de la Jewish
Week numea „o furtună de reacții negative” din partea Comitetului Evreiesc
American, Congresului Evreiesc American, Centrului Simon Wiesenthal și
președintelui a ceva numit Fundația Memorială pentru Cultura Evreiască. Deci problema
nu era că organizațiile evreiești nu prețuiau „memoria Holocaustului”. Problema
era că „memoria” evreiască, sub auspiciile unei presupuse autorități
religioase, acționa numai spre beneficiul evreilor. Poate cineva să aparțină
aceleiași religii și să lase acest gen de șarlatanie să treacă neobservată?
Evident, răspunsul
este nu. Pentru mine, ca evreu religios, este imposibil să evit criticarea
atitudinilor evreiești care afectează oprimarea Palestinei. Corolarul acestei
propoziții este că dreptatea pentru Palestina necesită, prin alte lucruri,
examinarea atât a conducerii cât și a defectelor religiei mele.
De unde să începem?
Ei bine, evreii trebuie să se întrebe, de exemplu, de ce au permis ca fibra
sincer umanitară a tradiției lor să fie eclipsată de șovinism și paranoia. Trebuie
să admitem că în timp ce evreii au cerut creștinilor să se elibereze de
moștenirea lor religioasă antisemitică, noi ne-am complăcut în intoleranța față
de non-evrei conținută de propria noastră istorie religioasă. Trebuie să
confruntăm felul în care standardul dublu infiltrat în prea multe aspecte ale
legislației talmudice – o regulă etică pentru evrei, una diferită pentru
ceilalți – i-a făcut pe evreii religioși să accepte sinistrul dublu standard pe
care israelienii îl aplică palestinienilor.
Nu sunt întrebări
ușoare și nu intenționez să le sumarizez cu superficialitate. Dar e un lucru pe
care ni-l datorăm atât nouă, cât și palestinienilor. „Nimeni nu mai poate
ignora rolul fundamental pe care religia evreiască îl joacă în construirea
politicilor criminale ale Israelului”, scria Ilan Pappe în 2008, retrospectiv,
despre munca revoluționară a disidentului israelian Israel Shahak. Dar dacă
rolul religiei în sprijinirea „politicilor criminale” este „fundamental”,
atunci nu este suficient ca evreii preocupați de Palestina să critice guvernul
israelian. Câtă vreme liderii religioși evrei se alătură corului propagandei israeliene,
trebuie să vorbim și împotriva lor – și trebuie să înfruntăm ideologia
religioasă care a făcut posibilă această alianță nesfântă.
În cele din urmă,
de fapt, trebuie să facem mai mult de atât. Cei cărora le pasă de iudaism
trebuie să îl reclame de la cei care l-au corupt. Trebuie să ocupăm sinagoga, ca
să zic așa, până când sinagoga devine cu adevărat a noastră – și ceea ce
trebuie să fie. Numai atunci putem vorbi cu adevărat pentru omenirea de oriunde
altundeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu