de Zeina Azzam
Ideea „normalizării”
este invocată atunci când se vorbește despre cum ar trebui comunitatea
internațională să gestioneze relațiile cu Israelul. Criticii normalizării
susțin că Israelul nu ar trebui tratat ca un stat „normal”, pentru că făcând
asta se neglijează ocupația militară nenaturală și politicile de apartheid pe
care acesta le impune populației palestiniene. În acest context, drepturile
umane, civile și naționale ale palestinienilor, inclusiv dreptul de
reîntoarcere al refugiaților, sunt abrogate zilnic de autoritățile israeliene. Orice
discuție relevantă trebuie să se adreseze acestor probleme legate de practicile
anormale ale ocupației, de coloniile din teritoriile ocupate, de zidul de separație,
de demolările caselor, de restricționarea severă a circulației și de atacurile
militare. Însă, majoritatea țărilor par să accepte acest statu quo drept unul
„normal”, în cel mai bun caz punând, ocazional, sub semnul întrebării
comportamentul Israelului și în cel mai rău caz servind pe post de apologeți ai
politicilor nedrepte ale Tel Avivului.
„Normalizarea”
poate fi privită pe două nivele interconectate: perceperea politicilor
ocupației israeliene și a tratamentului aplicat palestinienilor ca fiind
obișnuite; și acceptarea acestor politici și necontestarea lor. Mulți indivizi,
multe organizații, comunități și țări acceptă comportamentul Israelului ca
fiind „normal” fără să înțeleagă că există de fapt și o altă perspectivă. Această
situație este adesea consecința felului în care guvernul american și mass-media
contextualizează informația – de exemplu, folosesc o terminologie care diluează
politicile israeliene virulente, cum ar fi numirea coloniilor ilegale cartiere
sau comunități civile. În plus, oficialii și mass-media continuă să descrie
Israelul ca fiind victima, chiar dacă este clasat ca având cea mai puternică
armată din Orientul Mijlociu. De asemenea, mass-media repetă ad nauseam stereotipul
„terorismului” de fiecare dată când raportează despre orice act de rezistență
palestiniană împotriva ocupației israeliene, zugrăvindu-i astfel pe palestinieni
ca fiind inerent violenți și purtându-se anistoric.
Abordarea biblică a
legitimității Israelului este un alt tip de normalizare ce impregnează
societatea americană, mai ales în rândul creștinilor evanghelici – aceea care
spune că israelienii au un „drept” asupra pământului Palestinei oferit de
Dumnezeu. Această perspectivă este limpede rezumată într-un inteviu recent cu Salma
Abu Sitta, un intelectual și cartograf palestinian, în care acesta se referă la
dezrădăcinarea violentă și catastrofică a palestinienilor (Nakba) în timpul
războiului din 1948, anul formării Israelului:
Pentru mine, Nakba este un cutremur, nu unul provocat de
forțele naturii, ci de forțele răului. Nu este unul fulgerător, ci unul care se
întinde pe zeci de ani. Nu voi putea înțelege niciodată de ce Zioniștii mi-au
distrus viața, de ce au distrus viețile a milioane de alți palestinieni și cum
reușește această crimă să fie zugrăvită ca o victorie a civilizației și
împlinirea voinței divine.
Profesorii de
știință politică John Mearsheimer și Stephen Walt explică felul în care, în Statele
Unite, apărătorii Israelului pledează cazul acestuia în fața audienței
americane neinformate, promovându-l ca pe un stat etic și democratic înconjurat
de dușmani, susținând că poporul evreu a suferit mult în trecut și merită un
tratament special și că Israelul s-a comportat într-o manieră mult superioară din
punct de vedere moral celei a dușmanilor săi (virtuoșii israelieni vs. arabii cei
răi). Mearsheimer și Walt deconstruiesc apoi fiecare dintre aceste aserțiuni și
arată că realitățile curente de fapt subminează și nu susțin niciuna dintre
aceste imagini proiectate și promovate cu grijă. Însă, decenii de construcție
socială părtinitoare a conflictului israeliano-palestinian au ajutat la modelarea
atitudinii anti-palestiniene a multor americani și la înțelegerea și acceptarea
politicilor inumane ale Israelului. Mearsheimer și Walt afirmă că una dintre căile
prin care lobby-ul israelian a fost
eficient este pentru că „acesta face eforturi pentru a se asigura că discursul
public despre Israel îl portretizează într-o lumină pozitivă, repetând miturile
despre Israel și fondarea sa.” O asemenea repetiție cultivă percepția că
purtarea Israelului se încadrează în normele societății și că politicile sale
sunt acceptabile și potrivite.
Normalizarea devianței
Mai spre începutul
acestui an, jurnalistul și analistul politic Philip Weiss a publicat un articol
despre viață și ideologie într-una dintre coloniile israeliene din Cisiordania.
Acesta a scris:
David [un colonist israelian] muncește ca agent de pază
pentru Ahmed și alți furnizori palestinieni [care fac rost de muncitori în
construcții în colonia Tekoa] deoarece toți muncitorii palestinieni trebuie să
fie însoțiți de un israelian înarmat. Este pentru liniștea mamelor evreice,
explică David. Așa că el stă toată ziua într-un scaun cu o carte și cu pistolul
său în timp ce muncitorii lui Ahmed își fac treaba. Câștigă 300 de șecheli pe
zi, la fel cât un maistru. Uneori îl plătește proprietarul casei, dar cel mai
adesea îl plătește furnizorul. David i-a spus lui Ahmed: „Vezi cât e de absurd?
Tu mă plătești...ca să apăr pe altcineva...De tine!”
În mod cert, natura
aberantă a acestei situații este percepută de oamenii care o trăiesc, dar totuși,
continuă să o perpetueze de parcă ar fi normală. Atât lui Ahmed cât și lui
David situația aceasta li se pare absurdă, totuși o îngăduie – Ahmed pentru că,
evident, nu are de ales. Știm că evreii coloniști caută forță de muncă
palestiniană ieftină și că muncitorii palestinieni, cu puține opțiuni de muncă,
sfârșesc adesea, în mod ironic, prin a furniza mușchiul ce ajută la construirea
de colonii israeliene. Există o neîncredere atât de mare încât furnizorului palestinian i se cere să angajeze un
israelian înarmat pentru a „proteja” coloniștii de muncitorii palestinieni. Și toate
acestea pentru susținerea activității și expansiunii coloniste – ilegale potrivit
legii internaționale – pe pământul palestinian din Cisiordania. Unui observator
extern i-ar fi greu să găsească logica într-o astfel de încurcătură ilogică.
Într-adevăr,
obiectivitatea adesea pare să fie absentă în situații în care oamenii s-au
obișnuit cu un statu quo ce durează de mult timp, chiar dacă este nedrept,
inuman sau ilegal. Deși teoria sociologului Diane Vaughan de „normalizare a
devianței” se aplică de obicei dinamicilor organizaționale, poate să clarifice
și comportamentul în cazul comunităților și grupurilor sociale mai mari, cum ar
fi israelienii și palestinienii. Această teorie afirmă că, în timp, oamenii
devin atât de obișnuiți cu comportamentul „deviant” frecvent încât nu îl mai
consideră în acest fel și de fapt încep să se raporteze la el ca la un „fenomen
normal.” Există multe ilustrări notorii ale acestei teorii; exemplul cel mai
frecvent citat este povestea unui defect de construcție (infamele inele O) al
navetei spațiale Challenger care a dus la explozia acesteia în urmă cu 30 de ani
și la moartea tuturor astronauților ce se aflau la bord. Vaughan a susținut că
cea care a pavat drumul spre dezastrul de la bordul lui Challenger a fost
cultura NASA de ignorare a problemelor aparent neimportante dar care se tot
înmulțeau cu timpul. Pe ultima pagină a cărții sale putem citi că „istoria,
puterea și politicile s-au combinat pentru a crea o greșeală dezastruoasă.”
O situație paralelă
poate fi observată la cele mai înalte nivele ale guvernului israelian. Demonizarea
publică și vătămătoare a palestinienilor de către oficialii israelieni a devenit
atât de obișnuită încât abia dacă mai este remarcată sau admonestată – în Israel
sau de către comunitatea internațională. Istoricul și analistul politic Vijay
Prashad scrie:
Cabinetul lui Netanyahu duhnește de ură direcționată
verbal la adresa palestinienilor. Adjunctul ministrului apărării, rabinul Eli
Ben Dahan spunea despre palestinieni în 2013: „Pentru mine ei sunt ca
animalele; nu sunt oameni.” Anul trecut, ministrul dezvoltării Haim Katz a
spus, „Întreg pământul este pământul lui Israel. Nu există Palestina.” A spus
că palestinienii ar trebui să meargă în Iordania. Ministrul israelian al apărării
Moshe Yaalon a renegat cele mai esențiale elemente ale umanității referindu-se
la natura palestiniană. Israelienii își plâng morții, spunea acesta mai la
începutul anului, în timp ce palestinienii „caută moartea”, trăind într-o „societate
care nu are respect pentru nimic.” Ministrul justiției, Ayelet Shaked i-a
comparat pe palestinieni cu „șerpii” și a făcut apel la distrugerea acestora.
„Trebuie să moară.” Nici Netanyahu nu s-a distanțat de o asemenea retorică
plină de ură, nici suporterii Israelului nu au fost admonestați pentru un
asemenea limbaj. Este trecut cu vederea ca fiind normal.
Cum se poate ca
înalți oficiali israelieni să denigreze palestinienii într-un mod atât de
extrem și comunitatea internațională să le accepte declarațiile? Teoria lui
Vaughan este utilă deoarece ia în considerare istoria, puterea și politicile,
dar cineva ar putea susține că nu se aplică atât de bine contextului israeliano-palestinian
deoarece sugerează că factorii de decizie sunt adesea influențați în mod subtil
unii de către alții și că își pot da seama de greșelile lor numai retrospectiv.
În realitate, este evident că membrii guvernului israelian emit declarații, decizii
și legi clare și intenționate care îi dezumanizează și oprimă pe palestinienii
ce trăiesc atât în teritoriile ocupate cât și în Israel. Acestea sunt alegeri
calculate.
Conceptul principal
al normalizării practicilor deviante (care pot fi numite și nedrepte,
nedemocratice și coloniale) se aplică foarte bine în cazul palestinian,
deoarece scopul Israelului este acela de a fi tratat ca un stat „normal” în
ciuda tratamentului său aberant aplicat palestinienilor. În mod clar,
practicile sale opresive din teritoriile ocupate, ocupația militară consolidată
și politicile de tip apartheid îndreptate împotriva palestinienilor din
Cisiordania, Gaza și din Israel ar trebui să țină mereu în priză comunitatea
internațională și să o facă să critice modul israelian de operare.
Normalizând anormalul
Eforturile de
reconciliere ale celor două tabere ale conflictului au fost criticate pentru
utilizarea ca punct de pornire a situației actuale și aparent „normalizate” și
pentru nerecunoașterea politicilor nedrepte și vătămătoare ale Israelului existente
încă din prima zi a vieții sale și în fiecare zi a existenței sale. Anul trecut,
de exemplu, activiștii palestinieni au protestat față de o conferință ce
discuta o inițiativă numită „Două state, o singură țară”, spunând că implicit
legitimiza coloniile din Cisiordania, ceea ce este o formă de normalizare.
(Este interesat de notat că în grupul purtătorilor de cuvânt la acea conferință
se aflau și coloniști.) Un membru al comitetului luptei populare ce se opunea
inițiativei, Mahmoud Zuwara, a explicat: „Mă aflu în contact cu sute de
israelieni și susțin cooperarea noastră cu aceștia. Dar trebuie să o facem
printr-un efort comun, printr-o luptă populară comună. Israelienii trebuie să
se opună în mod deschis împotriva crimelor armatei și ale coloniștilor...”
Pentru Zuwara, nexul inițial trebuie să includă contestarea statu quo-ului. Trebuie
să implice, încă din start, eforturi de opunere și desființare a paradigmei
acceptate a ocupației militare și a coloniilor.
Campania Palestiniană
pentru Boicotul Academic și Cultural al Israelului (PACBI) descrie ideea excepționalismului
israelian – numindu-l „normalizarea anormalului” – ca extinzându-se asupra a trei
contexte diferite: 1) teritoriile palestiniene ocupate și lumea arabă; 2) cetățenii
palestinieni ai Israelului; și 3) arena internațională. Primul caz avertizează
în legătură cu implicarea în proiecte sau inițiative ce aduc împreună
palestinienii și/sau arabii și israelienii aflați sub situația actuală a ocupației.
În timpul primei conferințe palestiniene din Ramallah în 2007 pentru a se
discuta mișcarea BDS (Boycott; Divestment and Sanctions), Islah Jad, feministă
și teoretician politic, observa că proiectele comune între societățile civile
israeliene și palestiniene „au subminat identitatea palestiniană și lupta
pentru libertate dând falsa impresie a ‘echilibrului’ și a posibilității
ajungerii la un „compromis” între opresor și oprimat, în loc să se pună capăt
oprimării în totalitate .” Avocatul pentru drepturile omului Jonathan Kuttab
este în asentimentul lui Islah Jad, scriind că „dialogul dintre ocupator și
ocupat este asimetric, perpetuează statu quo-ul, adesea înlocuiește acțiunea și
este în mod frecvent folosit de opresori pentru a coopta și a diviza ocupatul.”
Cu alte cuvinte, normalizarea nu doar că oferă un fals sentiment al realității,
dar chiar subminează situația palestinienilor și permite israelienilor să își
intensifice controlul hegemonic asupra acesteia.
În legătură cu
cetățenii palestinieni ai Israelului, normalizarea atrage după sine acceptarea
discriminării instituționalizate ce include „relațiile coercitive” cum ar fi
cele din viața de zi cu zi – locurile de muncă, școala, etc. – în care
palestinienii nu au libertatea de alegere. Există 50 de legi în Israel care
discriminează direct sau indirect cetățenii palestinieni ce trăiesc acolo.
Un alt exemplu este
atunci când palestinienii și israelienii sunt încurajați să își asculte fiecare
narativa celuilalt, de parcă ar veni de pe locuri egale de putere. Sigur că
povestea fiecărei persoane este legitimă, dar anomalia rezidă în separarea
contextului istoric de realitatea curentă. Autorul Samah Sabawi explică:
„Aderarea la ideea aceasta a ‘narativei’ presupune ca noi să ștergem memoria
noastră colectivă și să închidem ochii în fața realității prezente. Presupune să
uităm istoria, evenimentele, cifrele, documentele U.N., rapoartele organizațiilor
pentru drepturile omului, imaginea satelor distruse, taberele pline de oameni
strămutați și taberele pline cu refugiații din 1949. Ne cere să uităm toate
dovezile concrete deoarece totul se reduce la a spune povești și la narative.” Cu
alte cuvinte, „dialogul” sugerat adesea nu rezolvă nimic, este ca și când s-ar
pune un mic plasture peste o rană supurantă, contribuind cu nimic la soluționarea
problemei fundamentale sau la vindecarea sa. Acesta este și cazul forumurilor
israeliene și internaționale unde palestinienii pot alege să nu participe. Palestinienii
care se implică în astfel de eforturi ar putea contribui în mod voluntar sau involuntar
la „o aparență înșelătoare a toleranței, democrației și a vieții normale în
Israel pentru o audiență internațională prea puțin informată. Absența vigilenței
în această problemă are efectul de a ilustra că palestinienii pot trăi și
accepta apartheidul și pot renunța la orice act de rezistență.”
În mod similar,
pentru contextul internațional, PACBI spune că actorii societății civile
palestiniene nu ar trebuie să participe la un „eveniment care pune pe picior de
egalitate morală sau politică opresorul și oprimatul și prezintă relația dintre
palestinieni și israelieni ca una simetrică. Un asemenea eveniment ar trebui
boicotat deoarece normalizează dominarea colonială a Israelului asupra
palestinienilor și ignoră relațiile și structurile de putere încastrate în opresiune.”
Exemple sunt proiectele internaționale, adesea generos finanțate, care încearcă
să falsifice un „parteneriat” sau o „inițiativă de pace” între israelieni și
palestinieni în timp ce ignoră continua subjugare israeliană a populației
palestiniene și furtul de pământ.
În 2005, societatea
civilă palestiniană s-a opus normalizării și a emis un apel pentru boicotarea
Israelului prin înființarea mișcării BDS, pentru a izola Israelul de restul
lumii, la fel cum a fost marginalizată Africa de Sud în timpul erei
apartheidului, pentru a-l forța să se supună legii internaționale. Această campanie
globală condusă de palestinieni are ca scop exercitarea presiunii până când
Israelul va recunoaște drepturile palestinienilor la libertate, egalitate și
autodeterminare punând capăt ocupației pământului palestinian, spărgând zidul
de separație, oferindu-le drepturi complete și egale cetățenilor palestinieni
ai Israelului și implementând dreptul de reîntoarcere articulat de rezoluția
U.N. 194. Mișcarea non-violentă, care a crescut în amploare în ultimii 11 ani,
a înregistrat un număr de succese, de la muzicieni celebri care și-au anulat
concertele din Israel, la biserici care și-au retras acțiunile de la companiile
ce profită de pe urma ocupației israeliene, până la companii israeliene care au
pierdut contracte majore în țări din întreaga lume.
Mirajul normalizării
La fel ca dezastrul
de la bordul navetei Challenger, există multe aspecte ireversibile ale situației
israeliano-palestiniene, cum ar fi miile de palestinieni uciși în războaie,
decimarea Gazei și nenumăratele distrugeri suplimentare, precum și pierderea
istorică și profundă a caselor și a pământurilor palestiniene. Realitatea apartheidului
și a ocupației israeliene este însă continuă; ea nu este „normală” și
consecințele sale cumplite continuă să se desfășoare și să se înrăutățească
zilnic. Atâta vreme cât cetățenii și politicienii israelieni continuă să
perceapă statu quo-ul ca pe unul „normalizat”, atunci, la fel ca în cazul
ghinionistei navete spațiale, se vor tot aduna perspective deviante și volatile
până când o explozie – sau poate o serie de explozii – va răni grav pe toată
lumea implicată și va anula toate eforturile făcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu