Ore în șir, în fiecare zi, la fiecare poartă a zidului de
separație, la fiecare punct de control, la fiecare punct de inspectare a
vehiculelor, viețile palestinienilor sunt suspendate în timp ce așteaptă ca
soldații israelieni să îi lase să treacă.
de Amira Hass
Murmurul ce se
ridică deasupra porții din zidul de separație arată că fermierii au venit în
ciuda ploii. În jur de 30 s-au adunat în baraca de tablă și țigările aprinse le
luminează fețele în întuneric. Tineri și adulți dintr-un număr de sate din zonă
au ajuns dimineața, la ora 4:45. Poarta din zidul care îi desparte de pământul
lor se va deschide la ora șase. Au vrut să-și păstreze un loc bun în coada ce
se va forma. Într-o zi senină, șirul muncitorilor este mult mai lung.
Poliția militară sosește doar cu câteva minute peste ora șase. Noroc chior. Uneori ajunge mult mai târziu.
Soldații pășesc încet către poartă. Un soldat îl apără pe celălalt, care
deschide primul lacăt și apoi întârzie cu cel de-al doilea. Le spun fermierilor
să se apropie în grupuri de câte cinci. Frigul le îngreunează mișcările în timp
ce țin poarta, permisele și cărțile de identitate. Apoi o femeie soldat aflată
într-o cabină de pază la un nivel mai înalt le verifică permisele într-un
computer. Apoi se deschide poarta mare să treacă tractoarele și camioanele. Nu este
mult de lucru în zilele ploioase, poate preț de două-trei ore. Totuși, poarta
se va mai deschide numai la 1 după amiaza. Vor trece în jur de patru ore în
care fermierii nu vor face nimic, doar vor aștepta să se deschidă poarta pentru
a se putea întoarce acasă. Așa este în fiecare zi. La toate porțile.
Bărbatul care
așteaptă o mașină la 4:30 dimineața într-o curbă a drumului din satul Ein Arik
muncește în Israel. Destinația sa este punctul de control Ni’lin. Odată ce
trece prin toate barierele rotitoare și prin toate porțile electromagnetice, el
și încă o duzină de muncitori vor aștepta pe partea cealaltă timp de două ore.
Au ajuns devreme deoarece preferă să piardă acele ore așteptând, dar scăpând de
înghesuiala din interiorul punctului de control și de riscul de a pierde mașina
spre muncă la ora 7. Așa este în fiecare zi. La toate punctele de control.
Este ora 1 după
amiaza pe drumul ce duce spre tribunalul militar Ofer. Câțiva tineri așteaptă
lângă o poartă fără nume. Câteva remorci, o mașină cu plăcuțe de înmatriculare israeliene,
un steag israelian și un turn de control se află în spatele porții. Soldații le-au
spart casele în miezul nopții și le-au înmânat o citație în vederea unei „conversații”
cu Șin Betul. Așteaptă de la ora 8 dimineața. Așa este în fiecare zi. La toate
structurile Șin Bet din Cisiordania.
Linia de luminițe
roșii înaintează încet, centimetru cu centimetru, în întunericul dinspre punctul
de inspecție al vehiculelor de la punctul de control Beit El. Unii șoferi au
renunțat și au ieșit din linie. În loc să avanseze cu un metru pe minut, vor
face un ocol de 25 de kilometri, croindu-și drum prin câteva sate pentru a
ajunge mai mult sau mai puțin în același punct. Măcar există iluzia alegerii și
a controlului asupra timpului propriu. La punctul de control, prin contrast, timpul
este o entitate obedientă, sub comanda a trei soldați înarmați. Unul dintre ei,
dintr-un mini-turn de control, semnalează că trebuie să păstreze o distanță de
3 metri față de mașina care este verificată. Țeava puștii intră în câmpul
vizual al șoferilor. Al doilea soldat verifică actele de identitate. Al treilea,
lângă el, îndreaptă țeava puștii către șoferi.
Soldatul ia cartea
de identitate a celui căruia i se permite să se apropie. O examinează, i-o
arată soldatului de lângă el. Acesta se uită prin ea, îi răsfoiește paginile.
Se uită la șofer. Mai aruncă iar un ochi prin cartea de identitate. Așa se
derulează întreaga zi și asta se întâmplă zi de zi, cu excepția Sabatului. La fel
este și la celelalte puncte de control.
Nu e nevoie să fii
economist ca să îți dai seama cât pierde economia și fiecare familie din cauza
acelor mii de ore (și litri de combustibil) pe care palestinienii le irosesc
zilnic din cauza Israelului. Nu e nevoie să fii sociolog ca să înțelegi
procesul prin care structurile sociale, caracterul și relațiile se fărâmițează,
se scindează și se distrug, se erodează. Nu e nevoie să fii psiholog ca să îți
fie clar că orele furate lasă în urmă reziduurile oportunităților ratate, ale
umilirii și ale frustrării.
Și nu e nevoie să
aștepți deschiderea arhivelor naționale într-un alt secol ca să găsești acolo
ordinul numărul 1 al IDF-ului: Răpiți-le timpul. Răpiți-le viața. Și motivarea:
Cu cât timpul lor se află mai mult în mâinile noastre, cu atât mai puternic îi
vom controla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu