de Jonathan Ofir
Istoricul
britanico-israelian Avi Shlaim a publicat un articol remarcabil intitulat
„Perfidul Albion și Israel-Palestina – politica britanică față de Palestina
dezvăluie o poziție părtinitoare pro-israeliană persistentă, de la lordul
Balfour la Theresa May.” Într-o impresionantă și panoramică analiză istorică a
unui secol, Shlaim rezumă politica britanică actuală asupra Israelului și a
Palestinei și numește Declarația Balfour „un document colonial clasic”: „În
1917, evreii reprezentau 10% și arabii 90% din populația Palestinei. Marea
Britanie nu avea niciun drept, moral sau juridic, de a oferi drepturi naționale
micuței minorități evreiești și să-i refuze majorității arabe aceleași
drepturi. Dar era o eră colonială și Declarația Balfour era un document
colonial clasic.” Apoi încheie spunând că „astăzi Israelul controlează 90% din
Palestina mandatorie și palestinienii încă sunt fără stat. Există multe motive
pentru Nakba, catastrofa care a copleșit poporul palestinian. Trădarea perfidului
Albion a fost unul dintre factori, dar a fost unul semnificativ.”
Asta mi-a amintit
de un schimb de replici pe care l-am avut cu el anul trecut la Universitatea
Lund (Suedia). Shlaim ținea o conferință asupra Israelului și a Palestinei
împreună cu suedezul Göran Rosenberg. Shlaim a făcut un comentariu asupra
ocupației din 1967 care mi-a stârnit interesul. Era vorba de un singur cuvânt. Colonialism.
Când a venit momentul întrebărilor din public, m-am folosit de ocazie și am
menționat viziunea mea asupra evenimentelor din 1948 vs 1967, spunând că și în
1948 a avut loc o ocupație în termeni foarte reali și l-am întrebat de ce, dacă
privește ocupația din 1967 ca pe o colonizare, nu privește la fel și
evenimentele din 1948 care au dus la stabilirea statul Israel. Pentru că trebuie
să spunem, Israelul a fost un proiect colonialist încă de la început.
Shlaim a făcut o
scurtă pauză, a căutat din priviri o persoană din public (soția sa, după cum
aveam să aflu mai târziu), a zâmbit și mi-a spus succint: „Știi ceva? Sunt de
acord cu tine.” A făcut din nou o pauză și a adăugat: „Acum 15 ani nu aș fi
spus asta.”
A continuat
specificând că tot vedea Israelul din 1948 ca legitim pentru că fusese
recunoscut de Națiunile Unite; dar în ceea ce mă privea, obținusem răspunsul pe
care îl doream. Era interesant nu doar din perspectiva chestiunii
colonialismului, ci și a felului în care Shlaim însuși își schimbase părerea
asupra subiectului. Cei 15 ani pe care îi menționează ca punct în care nu ar fi
spus același lucru, ne duc înapoi în 2001, exact după ce își publicase cartea
„The Iron Wall: Israel and the Arab World.”
După conferință, am
fost abordat de o doamnă britanică. Nu știam în momentul acela, dar era
stră-strănepoata lui David Lyod George, prim-ministrul Marii Britanii în vremea
Declarației Balfour și soția lui Avi Shlaim. Am avut o scurtă discuție asupra
întrebării mele și la scurt timp ni s-a alăturat și Avi. Mi-a prezentat-o pe
doamna, spre surprinderea mea ca soția sa și am avut o conversație. Avi a spus
că s-a uitat la ea zâmbind în momentul în care i-am adresat întrebarea,
deoarece ea îl întreba în mod frecvent același lucru și îl discutau adesea.
Aceasta nu este o întrebare
sau o chestiune trivială. Dacă Israelul era un proiect colonialist încă de la început,
atunci vorbim de un secol de colonizare a Palestinei, facilitată și susținută
de interesele colonialiste britanice – chiar și în vremuri moderne. Așa cum
dezvăluie și schimbarea poziției lui Shlaim asupra subiectului, nu e vorba de
problema realității, ci de percepția
asupra realității.
Este relativ ușor
de înțeles realitatea ocupației din 1967 ca o ocupație. Are toate
caracteristicile clare ale unui colonialism rasist, cu epurarea sa etnică, furtul
resurselor, coloniile exclusive, bantustanizarea populației locale, drumurile separate,
guvernarea apartheidică și tot restul. Zioniștii radicali încearcă poate să mai
găsească pretexte pentru exonerare morală, dar sunt puține și slabe.Unii din
aripa dreaptă nici măcar nu încearcă să camufleze intenția de a coloniza restul
Palestinei istorice, pur și simplu o consideră o „reîntoarcere.” Dar colonizarea
Palestinei încă de la început – colonizarea Zionistă – este un concept mult mai
dificil de acceptat pentru Zioniști și comunitatea internațională sufocată de
vina holocaustului. După cel de-al Doilea Război Mondial, colonialismul se afla
în declin și își pierduse din popularitate. Deși Zioniștii timpurii discutau cât
se poate de liber despre colonizarea Palestinei, acesta a devenit un termen incorect
politic, care nu ar trebui folosit. Israelul nu trebuia portretizat ca un
colonizator, ci ca un „stat evreiesc” pentru un presupus „popor evreu” care se
lupta pentru supraviețuirea sa, aflat în autoapărare, într-o „vecinătate
ostilă” a statelor arabe înconjurătoare, inclusiv arabii locali.
Colonizarea clasică
implică, în mod tipic, un stat-mamă. În paradigma ocupației din 1967, este
relativ ușor de văzut că Israelul este mama coloniilor. În timp ce acestea nu
se află pe teritoriul său și sunt ilegale potrivit articolului 49 al celei de-a
4-a Convenții de la Geneva, Israelul le oferă protecție, infrastructură și
legitimitate (dacă nu imediat, retroactiv). Dar în cazul Israelului întemeiat în
1948 – cine este mama? Israelul și lobby-urile sale Zioniste au căutat mereu o
mamă-surogat/adoptivă, întrucât evreii nu erau cu adevărat o națiune și nu
aveau o țară-mamă de unde să înceapă. Declarația Balfour din 1917 este astfel
un „certificat de adopție” pentru această „națiune orfană.” Cu timpul, Israelul
a găsit și alte „mame” care să-l adopte și ar trebui să fie evident că mama sa
de astăzi, începând cu sfârșitul anilor 60, este SUA. Această „țară-mamă”, care
îi oferă Israelului mai mult de jumătate din ajutorul său militar global, este
protectoarea Israelului. La fel ca mama unui adolescent narcoman, această mamă
îi dă dependentului tot mai mulți bani pentru a-și cumpăra tot mai multe
droguri (arme). Mama se plânge că adolescentul nu ascultă, pare-se nerealizând
că dându-i mai mulți bani nu îl face pe copil să o respecte mai mult – doar îi dovedește
că poate obține ce vrea și poate face ce îl taie capul. Așa că adolescentul
cutreieră străzile și împușcă palestinieni, pentru că se pare că nu îl costă
nimic. Și ce dacă adolescentul posedă arme nucleare cu care poate arunca în aer
Orientul Mijlociu dacă se supără? Hai să nu-l supărăm pe micuțul Israel.
Dar SUA nu este
singura țară care caută să îi fie mamă Israelului. Se pare că a fi mama
Israelului îți oferă niște avantaje politice. Theresa May nu are nevoie decât
să se declare o „prietenă înflăcărată” a Israelului la cina anuală de afaceri a
Prietenilor Conservatori ai Israelului, un grup lobbist bine conectat, bine
finanțat și cu o puternică influență asupra Parlamentului (aproape toți conservatorii
sunt membri ai CFI); 34 dintre cei 74 de membrii conservatori ai Parlamentului
aleși în 2015 au fost duși de către CFI să viziteze Israelul, pentru mulți
dintre ei această călătorie reprezentând doar începutul unei legături pe viață
cu țara (nu există o organizație echivalentă a prietenilor conservatori ai Palestinei);
să numească Israelul „o democrație înfloritoare, un far al toleranței, un motor
al spiritului întreprinzător și un exemplu pentru restul lumii...o țară în care
oamenii de toate religiile și orientările sexuale sunt liberi și egali în fața
legii” – și gata, a intrat în joc. S-a stabilit legătura „incasabilă.”
Prim-ministrul
britanic își păstrează critica cea mai acerbă pentru mișcarea de boicotare a
Israelului, BDS, campania globală fundamentală pentru drepturile palestinienilor.
Această mișcare, declară May, „este greșită, este inacceptabilă, iar acest
partid și acest guvern nu va avea legături cu cei care aderă la această mișcare.”
May amintește că
Marea Britanie intră într-o „perioadă specială” – centenarul Declarației
Balfour – și își livrează verdictul complet părtinitor asupra acestui infam
document: „Este una dintre cele mai importante scrisori din istorie”, afirmă
ea. „Demonstrează rolul vital al Marii Britanii în crearea unui cămin național
pentru poporul evreu. Și este o aniversare pe care o vom marca cu mândrie.”
Și asta cam spune
totul. Niciun cuvânt despre a-i ajuta pe palestinieni să-și creeze un cămin național
pe propriul lor teritoriu care a fost ocupat ilegal de Israel. Acesta a fost un
secol de colonizare Zionistă a Palestinei, posibilă prin coluziunea cinică și
benevolă a marilor puteri, cu prețul suferinței palestinienilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu