de Nada Elia
Oricât aș fi de
obișnuită cu felul jignitor în care mass-media mainstream raportează situația
din Palestina, din când în când tot trebuie să mă opresc și să trag aer adânc în
piept.
Un articol din
ziarul Haaretz de weekend-ul trecut,
cu titlul său „Fără apă, fără electricitate și cu copii care mor în mod
nenecesar”, m-a pus într-o asemenea ipostază.
Când vreodată este
necesar să moară copiii? Cât de consumabili, neesențiali pot fi oamenii pentru
ca cineva să vină cu un titlu atât de nepăsător despre necesitatea sau lipsa necesității
în moartea unor copii?
Dar articolul, un
interviu realizat de Ayelet Shani cu Salah Haj Yahya, medic palestinian ce
conduce o delegație lunară a Medicilor
pentru Drepturile Omului din Israel în Fâșia Gaza, era problematic în multe
alte privințe.
Jurnalista insista
să întrebe despre Hamas, sugerând că partidul politic ar fi de vină pentru
sărăcia Gazei, în loc să numească Israelul și intermediarul său, Egiptul, ca
puteri responsabile pentru impunerea unei blocade care penalizează în principal
populația refugiată pentru opțiunea sa politică.
Merită analizat ce
lipsește din ceea ce este prezentat, de altfel, ca jurnalism „implicat” – ah,
copiii mor „în mod nenecesar”.
Nu putem da vina pe Hamas
În mod specific,
Shani normalizează cu desăvârșire blocada ilegală a Israelului care nu este
prezentată ca fiind cauza principală pentru situația critică din Fâșia Gaza. În
schimb, ea se concentrează pe infrastructura care se prăbușește, pe lipsa
aparaturii, în timp ce, în permanență indică acuzator spre Hamas.
Haj Yahya îi
redirecționează atenția către responsabilitatea Israelului, dar jurnalista e foarte
hotărâtă să persiste în a critica violența mișcării Hamas fața de populația din
Gaza.
De exemplu,
răspunzându-i lui Yahya când acesta precizează că nu colaborează cu Hamas,
Shani întreabă: „Nu aveți nicio legătură cu Hamas, nici măcar una neoficială? Nu
aveți nevoie de permisiunea lor? Nu vă supervizează munca?”
Haj Yahya: „Nu
există nicio legătură. Intrarea noastră în Gaza se face prin colaborarea cu
Israelul, nu lucrăm cu Hamas sau cu reprezentanții săi. Lucrăm numai cu
directorii spitalelor și cu ministrul palestinian al sănătății, cu ministrul
sănătății din Ramallah și cu adjunctul său din Gaza. Ei sunt cei care ne
contactează.”
Nu știu, zic, putem
să ne reamintim pentru o secundă că Israelul este cel care controlează granițele
sau, mai exact, păstrează blocada asupra Gazei?
Și totuși, accentul
pus pe Hamas sugerează că mișcarea de rezistență ar avea ultimul cuvânt de
spus. Sau, mai grav, că ar putea nega permisiunea ca o delegație medicală palestiniană
să trateze pacienții din Gaza.
Mai departe, Haj Yahya
spune: „Apa nu este potabilă, nu se poate folosi în niciun scop. Abia dacă
există electricitate. Gaza este în pragul unui dezastru umanitar. Ajutorul internațional
este aproape inexistent și statele arabe nu reușesc să furnizeze niciun fel de
asistență.”
Statele arabe? De ce
ar fi responsabilitatea statelor arabe să se asigure că Gaza are electricitate
și apă potabilă?
De ce Shani, dacă
este un jurnalist responsabil, nu a spus clar că Israelul este cel care
controlează infrastructura Gazei, energia sa electrică și aparatura necesară
pentru tratarea apei, nu „statele arabe”?
Și poate partea cea
mai uluitoare este aceea în care Haj Yahya aduce vorba despre problema gravă pe
care el și alții au documentat-o, pacienții care au nevoie de tratamente
medicale care să le salveze viețile, șantajați pentru a colabora cu serviciile israeliene de informații pentru a obține un permis de intrare în Israel,
tratamentele nefiind disponibile în Fâșia Gaza:
Haj Yahya: Mai e și
problema șantajului.
Shani: Adică?
Haj Yahya: Permisul
de călătorie le este acordat cu condiția să colaboreze – informații în schimbul
permisului de intrare în Israel.
Shani: Vreți să
spuneți că Șin Betul șantajează acești pacienți? Puteți dovedi?
Haj Yahya: Avem
dovezi filmate cu pacienți care sunt amenințați sau șantajați în schimbul unui
permis de călătorie. Am făcut un raport asupra acestei probleme. Interogatoriul
adesea degenerează în situații neplăcute și umilitoare. Uneori se recurge și la
violență.
Iar Shani continuă,
dând vina pe Hamas pentru că le spune palestinienilor să nu colaboreze cu serviciile
israeliene de informații, deși Haj Yahya insistă să îi explice că nu Hamas este
cel care refuză să le dea pacienților permisele de ieșire din Gaza.
Narativa palestiniană
este asediată la fel ca oamenii din Gaza.
Crima crimelor
Dar vreau să revin
asupra titlului acestui articol, la copiii care mor „în mod nenecesar.” În 2010,
Nadia Hijab, autor și analist politic palestinian care acum conduce organizația
non-profit Al-Shabaka, întreba: „Când
putem vorbi de genocid?”
„Israelul nu ucide
în mod direct zeci de mii de palestinieni”, scria ea, „dar creează condițiile
pentru ca zeci de mii de oameni să moară. Orice epidemie ar putea finaliza
treaba.”
Patru ani mai
târziu, într-un articol publicat după asaltul israelian asupra Gazei din 2014,
Richard Falk întreba: „Este vinovat Israelul de genocid?”
Profesor emerit de
drept internațional și fost raportor special al U.N. asupra drepturilor umane
palestiniene, Falk este extrem de precaut cu terminologia privind ceea ce este
considerată „crima crimelor” și scrie, cu prudență, despre un context „genocidar”.
„A existat o
atmosferă genocidară în Israel, în care înalți oficiali au făcut declarații ce
sprijineau distrugerea sau eliminarea gazanilor ca popor. Mai mult, bombardarea
susținută a Gazei, în condițiile în care populația nu avea posibilitatea de a
pleca sau de a căuta adăpost în interiorul Fâșiei, aduce o credibilitate suplimentară
acuzației.”
„De asemenea, faptul
că Operațiunea Protective Edge a fost al treilea atac militar susținut, de mari
proporții, asupra acestei populații pauperizate și asediate în mod ilegal, a făcut
parte din contextul genocidar mai larg.”
Circumstanțele care
au constituit un „context genocidar” în 2014 nu s-au îmbunătățit și deja este
un lucru recunoscut că dacă nu este ridicată blocada, Gaza va deveni de nelocuit până în 2020.
Săptămâna trecută, Mondoweiss posta un editorial curajos
intitulat „Integrând genocidul.” Relatând despre sentința ușoară emisă în cazul
unui soldat israelian care a împușcat un tânăr palestinian ce zăcea grav rănit
pe stradă, scriitorul Yoav Litvin, doctor în psihologie și științe comportamentale,
scria: „Politicienii israelieni au declarat sezon deschis vânătorii de
palestinieni. Precedentul stabilit de acest caz va consolida și mai puternic
dezumanizarea palestinienilor și va pava drumul către continuarea epurării
etnice și a genocidului în Teritoriile Palestiniene Ocupate.”
Miza e mare. Crima cu
sânge rece este tolerată în Cisiordania iar în Fâșia Gaza, situația este,
literalmente, una de viață și moarte pentru două milioane de oameni.
Acesta nu este un dezastru
natural, ci unul fabricat politic, Israelul și Egiptul impunând un „context
genocidar” care va intra în curând în al zecelea său an.
Rasiștii de
pretutindeni sunt încurajați, purtând cu mândrie pancarte care proclamă
„Omorâți-i pe toți.”
Și noi trebuie să
fim curajoși. Am văzut cuvântul – odată tabu – „apartheid” dobândind o accepțiune
mai largă, iar modificarea discursivă a schimbat perspectiva a milioane de
oameni asupra chestiunii Palestinei.
Putem să denunțăm
morțile „nenecesare” ale copiilor drept ceea ce sunt, și anume, intenție
genocidară neîncătușată, susținută de stat?
Și nu, oricât ar
încerca Zioniștii să ne manipuleze poveștile, nu trebuie și nu putem să dăm
vina pe Hamas pentru asta.
http://www.middleeasteye.net/columns/lets-talk-about-genocide-2072680647
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu