de Yuval Halperin
După întemeierea
statului Israel în 1948, peste 100 de state noi au fost create în jurul lumii. De
fapt, majoritatea statelor suverane ce există astăzi au fost înființate în
deceniile recente, cele mai multe dintre ele pe ruinele imperiilor globale în
baza principiului autodeterminării pentru toate popoarele.
Israelul este,
practic, singura țară care continuă să își mențină stăpânirea colonială sub
forma unei guvernări militare peste mai mult de 4,7 milioane de oameni care se
definesc ca națiune și tânjesc după independența națională. Acesta este unul
dintre ultimele cazuri în care stăpânirea colonială este percepută ca fiind
legitimă de către guvernul care o menține, cât și de publicul care susține
guvernul și este influențat de el. În apărarea stăpânirii militare continue
auzim aceleași argumente care erau folosite odată în momentul de culme al colonialismului,
dar care acum sună la fel de perimat precum argumentele în favoarea sclaviei
sau negării dreptului de vot pentru femei. De exemplu: „nu există popor palestinian”
și „națiunile au folosit mereu forța militară împotriva altora,” etc.
Sunt oferite și
argumente bazate pe elementul securității, dar acestea își pierd validitatea
atunci când luăm în considerare faptul că guvernul Israelului se bazează pe o
coaliție a unor partide politice care consideră nu doar că ocupația este
justificată, dar că este și o datorie ideologică și naționalistă principială.
Sprijinul verbal al
lui Netanyahu pentru soluția celor două state nu este decât o păcăleală foarte
slab camuflată. Nu doar că Netanyahu nu a primit niciodată aprobarea
cabinetului său pentru această poziție, dar în practică Netanyahu se opune cu
vehemență politicii pe care pretinde că o susține.
Însă mai rău este
sprijinul comunității internaționale pentru ocupație.
E adevărat,
declarații împotriva construirii coloniilor israeliene în teritoriile ocupate
se fac adesea – dar asemenea declarații sunt efectiv anulate de adoptarea
internațională pe scară largă a sloganului lui Netanyahu: „Pacea va fi obținută
numai prin negocieri fără precondiții.”
Rezultatul practic
al acestei realități este că un guvern israelian susținător al ocupației poate
perpetua serii nesfârșite de negocieri zadarnice, menținând astfel ocupația. De
fapt, dreptul poporului ocupat la autodeterminare este dependent de buna – sau reaua
– voință a ocupatorului.
Pacea va fi
obținută, într-adevăr, prin negocieri, dar există o condiție necesară
importantă pentru aceste negocieri: ele trebuie să aibă loc între două părți
egale. Astfel, dacă una din părți este un stat suveran, și cealaltă trebuie să
fie un stat suveran.
Soldați israelieni reținând un palestinian la un punct de control din Beit Enoon, lângă orașul cisiordanian Hebron, 4 aprilie 2016. Foto: Wisam Hashlamoun
Pentru ca
negocierile să fie semnificative și să aibă succes, punctul lor de plecare
trebuie să fie un ultimatum internațional – unul care să ceară ca un stat
palestinian suveran și independent să fie acceptat ca drept fundamental al poporului
palestinian, și nu ca o chestiune de dezbătut în timpul negocierilor. Totuși, rămân
multe lucruri de hotărât în cadrul negocierilor: modalitățile și perioada în
care se va sfârși ocupația, dimpreună cu aranjamente de securitate ce ar urma
să fie implementate ulterior.
Mai mult,
perspectiva păcii este vătămată de acțiunile ridicole și de prost gust ale
celor care „stau alături de Israel” pe care le vedem peste tot în lume. Din exterior, este imposibil de separat
numele „Israel” de politica guvernului Israelului. Actul fluturării drapelului
israelian în mari orașe europene după atacuri violente din interiorul
Israelului nu previn atacurile viitoare, nici nu previn războaiele viitoare. Dimpotrivă,
asemenea gesturi încurajează politicile israeliene și astfel lucrează împotriva
intereselor reale ale palestinienilor și ale israelienilor deopotrivă. Același lucru
este valabil pentru cei care condamnă imediat orice manifestare a protestelor
publice și economice împotriva ocupației, fie sub forma demonstrațiilor, fie
sub forma boicoturilor consumatorilor (având ca țintă toate produsele
israeliene sau pe cele ce își au originea în colonii).
Responsabilitatea pentru
continuarea ocupației nu cade pe umerii lui Donald Trump, ci pe cei ai lui Barack
Obama. El a fost cel care în urmă cu peste opt ani de zile își exprima
sprijinul verbal pentru un stat palestinian, dar în practică s-a opus
realizării sale preluând sloganul lui Netanyahu, cel al „negocierilor fără
precondiții.” Acest lucru a făcut ca președintele să își exprime dreptul de
veto față de aproape toate rezoluțiile Consiliului de Securitate al U.N. care
condamnau ocupația și să ofere guvernului Netanyahu cel mai mare pachet de ajutor
militar oferit vreodată de o administrație americană, fără măcar să condiționeze
acest ajutor de schimbarea politicilor lui Netanyahu.
Contrar celor spuse
de prim-ministrul britanic Theresa May după discursul final al lui John Kerry,
nu este posibil să separi politicile israeliene de alcătuirea guvernului
Israelului. Guvernul este compus din părți care se opun soluției celor două
state și politicile guvernului croite așa încât să zădărnicească această
soluție dovedesc că suportul verbal al lui Netanyahu pentru cele două state
este nesincer.
Deoarece Israelul
își continuă acel tip de politici considerate ilegale de comunitatea internațională,
nu există niciun motiv pentru ca Israelul să fie tratat altfel decât Africa de
Sud în timpul regimului său de apartheid.
Israelul are peste
un milion de cetățeni arabi-palestinieni, deși sunt departe de a fi cetățeni
egali. Cetățenii palestinieni suferă diverse discriminări în sfere variate cum
ar fi alocarea terenurilor, planurile de zonificare și crearea de noi
comunități (din 1948 nici măcar o singură nouă comunitate arabă nu a fost
creată pe teritoriul suveranului Israel, deși destul de multe sate au fost
distruse).
În teritoriile
capturate și păstrate începând cu 1967, Israelul operează un regim militar de
apartheid cu drepturi absolute. Armata israeliană controlează teritoriul, în
timp ce locuitorii palestinieni nu au cetățenie israeliană și sunt supuși unei
guvernări militare. Autoritatea Palestiniană, care inițial era menită să fie un
„embrion” al unui stat independent, nu are nicio putere reală; guvernul
israelian o privește în același mod în care oficialii Africii de Sud tratau
odată bantustanele. Pe de altă parte, coloniștii israelieni au cetățenie israeliană și drepturi
civile complete.
Israelul este o
democrație parlamentară în termeni de aranjamente interne, dar la fel era și
Africa de Sud în timpul apartheidului – doar pentru cetățenii săi albi. Același
lucru era valabil în cazul țărilor care și-au păstrat democrația în centrele
metropolitane în timp ce stăpâneau peste imperii colonialiste uriașe. Din moment
ce colonialismul este considerat acum ilegitim, perpetuarea sa nu ar trebui
tolerată. Argumentele de tipul „există regimuri mai rele” decât al Israelului
ar trebui respinse ca scuze jalnice. Comunitatea internațională poate și
trebuie să ajute la realizarea dreptului la autodeterminare oriunde pe planetă.
În virtutea acestui
drept, democrația nu trebuie impusă niciunei țări „din exterior.” Asemenea tentative
nu implementează democrația; dimpotrivă – adesea duc la tiranie. La fel cum țările
cu regimuri opuse și diferite au făcut parte din lupta împotriva apartheidului
din Africa de Sud, așa ar trebui să se opună și un front internațional eterogen
ocupației israeliene care refuză existența unui stat palestinian. O asemenea
coaliție globală ar trebui să includă atât ONG-uri cât și guvernele,
democratice sau de alt tip.
Astăzi există o
mișcare națională palestiniană care în majoritatea ei susține retragerea
israeliană la granițele de dinainte de 1967 și stabilirea unui stat palestinian
pe teritoriile ce ar fi evacuate. Chiar și reprezentanții mișcărilor relativ
extremiste din rândul palestinienilor spun că vor onora un asemenea acord,
deoarece confirmă Inițiativa Arabă de Pace. Disputa de astăzi dintre facțiunile
palestiniene se dă în legătură cu dimensiunea păcii oferite Israelului și în
legătură cu cooperarea cu Israelul după stabilirea unui stat palestinian. Între
timp, statul ocupator este condus de un guvern care privește ocupația perpetuă
nu ca pe o măsură de securitate sau ca pe un dispozitiv de siguranță împotriva
unei viitoare ostilități, ci ca pe un scop și o datorie ideologică și
religioasă în sine.
Cei ce iubesc
poporul lui Israel și sunt preocupați de viitorul lui și totuși se opun
ocupației și politicilor apartheidice ațintite împotriva poporului palestinian,
trebuie să nu susțină continuarea relațiilor normale dintre țările lor și
Israel. De fapt, acești oameni ar trebui să facă eforturi pentru a împinge
guvernele lor să exprime ilegitimitatea politicii Israelului. Ar trebui să se
facă apel ca toate statele să recunoască statul Palestina între granițele de dinainte de 1967.
Articol tradus din ebraică de
Adam Keller.
https://972mag.com/how-we-can-stop-the-normalization-of-the-occupation/124767/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu