de Tom Suarez
Ne apropiem de
centenarul Declarației Balfour, păcatul originar britanic ce a dus la așa-zisul
conflict israeliano-palestinian, o tragedie care durează de atâția ani încât
pare imuabilă și aproape normalizată. Dar, spre deosebire de alte conflicte
fatale, acesta este unul căruia putem să îi punem stop, stă în puterea noastră
– și când spun „a noastră” mă refer la Statele Unite și la Europa. Stă în
puterea noastră deoarece noi suntem cei care îi permitem să continue. Rolul
britanic în Palestina a fost un caz de „dă lovitura și fugi”: Declarația
Balfour, prin care Marea Britanie oferea Zioniștilor pământul unui alt popor
era lovitura dată palestinienilor; iar treizeci de ani mai târziu, rezoluția
181 de partajare a Palestinei – reprezenta fuga britanicilor de
responsabilitate și plasarea acesteia în brațele americanilor, lăsându-i pe
palestinieni abandonați într-un șanț.
Zionismul a fost
una dintre încarnările etno-naționalismului ce s-a dezvoltat la sfârșitul
secolului al 18-lea. Rasiștii erau fanii înflăcărați ai Zionismului –
antisemiții erau cei care îi apărau pe Zioniști. Gertrude Bell, faimoasa
scriitoare, călătoare, specialistă în arheologie și spioană de origine engleză
relata bazându-se pe experiența personală, că cei care sprijineau Zionismul o
făceau pentru că furniza o modalitate de a scăpa de evrei.
Corespondentul
publicației London Standard la prima
conferință Zionistă din 1897 descria perfect Zionismul:
„...degenerescența
care se autodenumește antisemitism [să nu uităm că la vremea aceea ‘antisemitismul’
era un termen foarte nou] a dat naștere degenerescenței ce se împodobește cu
numele de Zionism.”
Majoritatea
evreilor și a liderilor evrei ai vremii respingeau Zionismul ca pe cel mai
recent cult antisemitic. Ei luptaseră pentru egalitate și nu le plăcea să li se
spună că acum ar trebui să construiască un alt ghettou – și încă și mai rău, să
o facă pe pământul unui alt popor. Nu le plăcea să fie considerați o rasă
separată, așa cum cerea Zionismul. Doar avuseseră parte de așa ceva cu vârf și
îndesat din partea rasiștilor non-evrei.
Pentru alții însă,
ideea mutării într-un loc în care să-și poată manifesta superioritatea rasială
era seducătoare. Așa cum s-a exprimat teoreticianul politic Eduard Bernstein în
preajma formulării Declarației Balfour, Zionismul este „un soi de intoxicare ce
se comportă ca o epidemie.” În momentul în care Declarația Balfour a fost
finalizată, era clar că Zioniștii intenționau să purifice etnic pământul pentru
a face loc unui stat bazat pe superioritate rasială; aceasta era viziunea
liderilor Zioniști printre care se numărau Chaim Weizmann, David Ben-Gurion și
baronul Rotchschild.
Soldat israelian în timpul unei operațiuni de stropire a Betleemului cu o substanță toxică, ca parte din strategia de a-i face viața imposibilă populației civile palestiniene. Foto: T. Suarez
Relatările de la
fața locului ale colonizării Zioniste a Palestinei descriau un tablou al strămutării
violente, rasiste. Am să menționez un raport mai puțin cunoscut, cel al
doctorului Paul Nathan, un proeminent lider evreu din Berlin care se deplasase
în Palestina din partea Asociației Naționale Germano-Evreiești de Ajutorare.
Acesta a fost atât de îngrozit de lucrurile văzute acolo încât a publicat un
pamflet în ianuarie 1914, în care descria coloniștii Zioniști ducând „o
campanie teroristă modelată aproape întru totul după tiparul pogromurilor rusești.”
Câțiva ani mai
târziu, limbajul în mod intenționat ambiguu al Declarației Balfour fusese
finalizat. Scepticii – și cabinetul britanic – au fost asigurați că nu
presupunea un stat Zionist. Totuși, simultan, Weizmann forța lucrurile pentru
crearea imediată a statului. Acesta cerea ca statul său să se întindă până la
râul Iordan în trei sau patru ani de la Declarație – adică până în 1921 – și
apoi să se extindă dincolo de el.
În întâlnirile lor
secrete, Weizmann și Rothschild considerau purificarea etnică a palestinienilor
non-evrei ca fiind absolut necesară pentru planul lor și se plângeau adesea
autorităților britanice că tratamentul aplicat coloniștilor evrei nu îi
discrimina suficient de tare pe palestinieni. Și insistau ca britanicii să
mintă în legătură cu planul Zionist până când era prea târziu ca cineva să mai
facă ceva.
În concordanță cu
Balfour, Weizmann și-a justificat minciunile calomniindu-i pe palestinieni și
pe evreii indigeni ai Orientului Mijlociu care se opuneau cu vehemență
Zionismului și pe care Weizmann i-a defăimat cu stereotipuri antisemitice
clasice. Palestinienii pe care îi respingea ca pe o categorie umană inferioară
erau printre motivele invocate de el și de alți lideri Zioniști pentru
refuzarea democrației în Palestina – dacă „arabii” ar fi avut posibilitatea să
voteze, spunea el, l-ar fi coborât pe evreu la nivelul unui „nativ.”
Odată cu intrarea în
vigoare a Mandatului Britanic, patru decenii de rezistență palestiniană pașnică
s-au dovedit a fi zadarnice și astfel a început rezistența palestiniană armată
– incluzând aici și actele teroriste, rezistență ce a fost suprimată în mod
brutal de britanici și de evreii Zioniști. Dar terorismul Zionist a fost cel care
a dominat perioada, organizațiile acestuia atacând pe oricine s-ar fi opus țelurilor
sale mesianice – fie că erau palestinieni, evrei sau britanici. Aceste
organizații teroriste operau din interiorul coloniilor Zioniste și erau
abilitate și protejate de colonii și de Agenția Evreiască, guvernul recunoscut
semi-autonom al coloniilor Zioniste, ceea ce mai târziu avea să devină guvernul
israelian.
Nu exista nicio
diferență substanțială între organizațiile teroriste recunoscute – cele mai
faimoase fiind Irgun și Lehi (sau Stern) – și Agenția Evreiască și miliția sa
teroristă, Hagana. Agenția a cooperat, a colaborat și chiar a finanțat gruparea
Irgun.
Relația dintre
Agenția Evreiască și Irgun și Lehi era una simbiotică. Irgun mai ales avea să
acționeze în numele Haganei pentru ca Agenția Evreiască să pretindă că este
nevinovată. Agenția le spunea apoi britanicilor că dezaprobă actele teroriste în
timp ce refuza cu hotărâre să coopereze la vreo acțiune împotriva grupării
Irgun, ci, într-adevăr, făcând tot ce îi stătea în putere pentru a o proteja.
Natura fascistă a
proiectului Zionist era clară atât pentru serviciile secrete britanice cât și
pentru cele americane. Agenția Evreiască nu tolera disidența și căuta să
dicteze soarta tuturor evreilor. Copiii erau radicalizați ca parte a metodologiei
tuturor celor trei organizații, inclusiv a Agenției Evreiești. Alarma ce le-a
dat trezirea britanicilor cu privire la îndoctrinarea copiilor a venit pe data
de 8 iulie 1938. În acea zi, Irgun a aruncat în aer un autobuz plin cu săteni
palestinieni. Nu era prima dată când Irgun făcea astfel de lucruri, dar de data
aceasta autoritățile britanice au prins teroristul. Era o elevă de 12 ani.
Adolescenții,
băieți și fete, erau folosiți în mod obișnuit pentru a planta bombe în piețele
palestiniene și pentru a dirija alte atacuri teroriste. Profesorii erau
amenințați sau înlăturați dacă încercau să intervină în îndoctrinarea elevilor
lor iar studenților li se puneau tot felul de piedici dacă opuneau rezistență,
fiind chiar învățați să își trădeze părinții dacă aceștia încercau să le
inculce o viziune mai moderată. Evreii care s-au împotrivit și au căutat să
avertizeze în legătură cu fascismul care lua amploare erau asasinați și
într-adevăr, cele mai multe victime ale asasinărilor Zioniste – targetate mai
degrabă, nu la întâmplare – erau din rândul populației evreiești.
De la începutul
celui de-al doilea război mondial până în vara lui 1947 nu a avut loc niciun
atac palestinian, deși terorismul Zionist îndreptat împotriva palestinienilor a
continuat. O explicație britanică pentru lipsa de răspuns a palestinienilor era
că aceștia înțeleseseră că atacurile Zioniste erau capcane menite să stârnească
o replică palestiniană pe care Zioniștii să o însceneze drept atac împotriva
căruia ar fi fost siliți să se „apere.” Aceasta era o tactică Zionistă
remarcată de britanici încă din 1918 și a rămas strategia prestabilită a
Israelului până în ziua de astăzi, mai evidentă în Gaza, dar prezentă și în
Ierusalimul de Est și în Cisiordania.
Spre sfârșitul
toamnei lui 1947, Agenția Evreiască devenise îngrijorată în legătură cu lipsa
de reacție palestiniană la provocările sale, iar la sfârșitul anului Agenția nu
a mai putut aștepta războiul civil de care avea atâta nevoie.
De-a lungul
perioadei Mandatului, preluarea controlului și epurarea etnică a Palestinei a
rămas țelul neschimbat al Zionismului. Ca să ilustrez asta voi rezuma o întâlnire-cheie
a douăzeci de oameni ce a avut loc la Londra pe 9 septembrie 1941.
„Top secret” scria
cu cerneală roșie pe transcrierea stenografiei. Erau prezenți Weizmann, cel
care solicitase întâlnirea, David Ben-Gurion și alți lideri Zioniști precum
Simon Marks (de la Marks & Spencer) și proeminentul industrialist
non-Zionist, Robert Waley Cohen. Având ca subiect calea spre întemeierea propusului
stat evreiesc, conversația se desfășurase în ton cu încă nepublicatul roman al
lui George Orwell, „Ferma animalelor”, în care toate animalele sunt egale dar
unele sunt mai egale decât altele.
Anthony de
Rothschild a început prin a sublinia că nu va exista nicio „discriminare
...împotriva oricărui grup al cetățenilor săi” în statul evreiesc, nici măcar „pentru
a asigura nevoile imediate.” Weizmann și Ben-Gurion i-au asigurat la rândul lor
pe sceptici: „Arabii” – palestinienii – urmau să aibă drepturi egale. Însă, au
clarificat că în cadrul acelei egalități absolute, coloniștii evrei trebuiau să
aibă privilegii speciale. „Egalitatea absolută” a lui Weizmann includea transferul majorității populației
non-evreiești din Palestina în timp ce se permitea „unui anume procent de
arabi și alte elemente” să rămână în statul evreiesc, insinuându-se că ar fi
reprezentat o mână de lucru ieftină.
Și viziunea lui
Anthony de Rothschild privind egalitatea și nediscriminarea era la fel de
fascinantă: ea „depindea de transformarea majorității arabe într-o minoritate”
și pentru realizarea acestui lucru, nu ar fi existat „drepturi egale” pentru
non-evrei.
Cohen a considerat
că planul este periculos și a afirmat că Zioniștii „își propuneau aceleași
țeluri pe care și le propusese și Hitler.” Cohen nu s-a oprit aici, el a
sugerat că dacă într-adevăr intenția era crearea unui stat în care toți oamenii
să fie egali, statul ar trebui să fie numit cu un termen geografic neutru,
ca...„Palestina.” Ceilalți au fost oripilați de o asemenea idee, susținând că
dacă statul avea un nume non-evreiesc „ei nu ar obține niciodată majoritatea”,
recunoscând de fapt utilizarea fundamentalismului mesianic pe post de strategie
politică.
Într-o altă
evidentă dar rară recunoaștere publică a acestui fapt, Ben-Gurion a clarificat
că „statul evreiesc” nu era bazat pe iudaism, ci mai degrabă pe calitatea de a fi
„evreu”, adică pe baza definiției Zioniste rasiste.
Când a fost
întrebat de granițele statului colonist, Weizmann a continuat în aceeași
manieră suprarealistă. A replicat că va lua în considerare planul de partajare
propus de Comisia Peel cu patru ani în urmă, în 1937, dar că „linia (de
partiție) avea să fie Iordania.” Era absurd, Iordania era granița estică a
Comisiei pentru cele două state și
astfel că partajarea lui Weizmann însemna 100% pentru statul său, 0% pentru
palestinieni. Dar Weizmann a mers și mai departe: el ar fi vrut „tare mult” să
„treacă dincolo de Iordania”, adică să ia și Transiordania dimpreună cu
Palestina.
La sfârșitul
întâlnirii, Weizmann a căutat să înainteze propunerile sale în mod oficial în
numele evreilor de pretutindeni. Cei care se situau împotriva propunerilor sale
erau, după propriile-i spuse, „antisemiți”.
Între timp, cel
de-al doilea război mondial făcea ravagii. Care a fost reacția Agenției
Evreiești la cel mai teribil dușman al evreimii? De la început, a fost aceea de
a face lobby pe lângă Yishuv, comunitatea coloniștilor evrei, să nu se înroleze în lupta aliaților
împotriva naziștilor, deoarece făcând asta nu ar fi ajutat Zionismul – chiar a
profitat de ziua de 1 mai 1940 pentru a instrui Yishuv-ul să rămână în
Palestina, să nu se alăture războiului. O altă reacție a fost aceea de a
conduce o operațiune de furt masiv al armelor și munițiilor aliaților, „de
parcă însuși Hitler ar fi plătit pentru asta”, așa cum nota un document al
armatei britanice.
S-a scris mult despre
colaborarea dintre Zioniști și fasciști în timpul războiului, elementul cel mai
cunoscut al acestei colaborări fiind Acordul Haavara de Transfer, cel care a
spart boicotul anti-nazist. Un aspect mai puțin cunoscut este tentativa de
colaborare a grupării Lehi cu fasciștii italieni. În aproape încheiatul „Acord
de la Ierusalim” de la sfârșitul anilor 1940, Lehi urma să îi ajute pe fasciști
să câștige războiul și în schimb, fasciștii ar fi dezrădăcinat orice comunitate
evreiască din afara Palestinei și ar fi transferat cu forța populația evreiască
în Palestina.
Dacă lucrul acesta
sună ca un plan atât de extrem încât numai cineva ca Lehi ar fi putut să-l
conceapă, este esențial să ne amintim ce a reușit statul israelian la începutul
anilor 1950 când a condus o campanie teroristă sub steag fals împotriva
evreilor din Irak pentru a distruge acea comunitate străveche și a-i transfera
populația în Israel pe post de furaj etnic.
Violența îndreptată
împotriva evreilor a fost – și aș spune că rămâne – o tactică fundamentală a
Zionismului. De fapt, cel mai fatal atac terorist din întreaga perioadă a
Mandatului Britanic nu a fost bombardarea hotelului King David în 1946, așa cum
se crede. Chiar și unele bombardamente ale piețelor palestiniene de către Irgun
au omorât mai mulți oameni decât atacul asupra hotelului King David. Cel mai
ucigaș atac terorist a fost cel pus la cale de Agenția Evreiască asupra navei
cu emigranți „Patria” pe data de 25 noiembrie 1940, acțiune ce a omorât 267 de
oameni, dintre care peste 200 erau evrei fugind de naziști.
Agenția Evreiască a
bombardat Patria deoarece aceasta transporta refugiații evrei în Maurițius,
unde britanicii le amenajaseră niște așezări. Agenția avea nevoie ca refugiații
sa devină coloniști în Palestina fără întârziere și a fost dispusă să riște
vieților tuturor celor aflați la bord pentru a-i face pe supraviețuitori să
vină în Palestina – lucru care s-a și întâmplat de fapt.
În continuarea
manifestării violente față de victimele evreiești, Agenția le-a înscenat morților
atacul cu pricina. A răspândit minciuna că refugiații au aruncat nava în aer,
preferând să comită suicid în masă decât să nu ajungă direct în Palestina,
recrutând postum victimele pentru a sluji mitului Zionist. Nu vorbim aici de o
anomalie ci de însuși principiul călăuzitor al Zionismului: evreii persecutați
slujeau proiectului politic, nu invers.
O altă tactică
majoră a violenței îndreptate împotriva evreilor de către Agenția Evreiască și
de conducerea Zionistă americană era sabotarea refugiilor acestora cu scopul de
a-i forța să vină în Palestina. De exemplu, în 1944, liderii Zioniști americani
au sabotat succesul provizoriu al președintelui Roosevelt de a crea jumătate de
milion de locuințe pentru refugiații europeni, majoritatea dintre ele în
Statele Unite și în Marea Britanie. Când Morris Ernst, consilierul lui
Roosevelt, a vizitat liderii Zioniști într-o încercare de a salva programul, a
fost, în cuvintele sale, „dat afară din cabinet și acuzat de trădare” –
„trădare” deoarece era evreu și evreii erau proprietatea Zioniștilor.
Nici cei deja
stabiliți nu erau în siguranță. În 1946, rabinul-șef al Palestinei, evreul așkenazi
Yitzhak Herzog, a dirijat o masivă operațiune de răpire a orfanilor evrei care
fuseseră adoptați de familii europene după ce părinții lor muriseră în anii
anteriori. 10.000 de copii smulși din familiile lor adoptive a fost numărul pe
care Herzog l-a menționat celor de la NY
Times ca scop al său. În Arhivele Naționale am găsit o copie a propriei
sale înregistrări a călătoriei.
Herzog i-a admonestat
pe liderii evrei locali îngroziți care încercau să protejeze copiii. Dar Herzog
și-a folosit influența politică pentru a-i păcăli. În Franța, de exemplu,
confruntându-se cu refuzul hotărât al liderilor evrei de a trăda copiii, Herzog
„s-a întâlnit cu prim-ministrul Franței căruia i-a cerut să promulge o lege prin
care să oblige fiecare familie să declare particularitățile fiecărui copil pe
care îl găzduiește”, așa încât toți cei de origine evreiască să fie expuși și
plasați din nou în orfelinate până când puteau fi trimiși în Palestina – o răsturnare
destul de kafkiană pentru acești copii care tocmai fuseseră salvați de naziști.
Herzog justifica
aceste răpiri susținând că „era mult mai rău ca o crimă” ca evreii să fie
crescuți într-un cămin non-evreiesc. Totuși, nici măcar această justificare îngrozitoare
nu poate explica ce se întâmpla, deoarece în același timp în care Herzog „salva”
orfanii evrei de această soartă „mult mai rea ca o crimă”, colegii săi din
Agenția Evreiască sabotau casele adoptive din Anglia menite să găzduiască
tinerii supraviețuitori. Adevăratul motiv pentru toate acestea este, desigur,
acela că toți acești copii trebuiau să servească proiectului colonist, ajutând
la crearea unei majorități evreiești în Palestina.
În acest scop, Agenția
Evreiască l-a constrâns pe președintele Truman să segregheze refugiații evrei
în tabere de îndoctrinare, în ciuda obiecțiilor care susțineau că aceste măsuri
reflectau comportamentul nazist. Pentru acești oameni care tocmai
supraviețuiseră inimaginabilului și apoi fuseseră separați de restul omenirii în
aceste tabere de spălat creierul, nu exista conceptul de gândire liberă.
Taberele au
cultivat un asemenea fanatism încât au șocat o comisie comună
americano-britanică ce le-a vizitat în 1946. Înainte de aceste tabere, puțini
refugiați doreau să meargă în Palestina. Dar acum, comitetul i-a găsit într-o
stare delirantă, amenințând cu sinuciderea în masă dacă nu ajungeau în
Palestina. Sugestia unor cămine și a unei vieți noi în Statele Unite, care
întotdeauna a fost destinația favorită, a fost și ea întâmpinată cu amenințarea
sinuciderilor în masă.
De asemenea,
refugiații evrei au fost instruiți să aducă terorismul Zionist în Europa,
bombardând trenurile și clădirile aliaților. Bombardarea ambasadei britanice
din Roma în 1946, de exemplu, a fost făcută de refugiații evrei spălați pe
creier în aceste tabere, la fel ca aproape-catastrofa din Alpii austrieci din
1947, când aceștia aproape că au aruncat în aer un tren, lucru care ar fi ucis
200 de civili și soldați ai aliaților.
Evreii germani care
au emigrat în Palestina în timpul războiului au fost îngroziți de exploatarea
Zionistă a ororilor naziste de care aceștia fugiseră. Una dintre aceste voci înfuriate
a fost cea a jurnalistului Robert Weltsch, redactorul-șef al ziarului berlinez Jüdische Rundschau până când a fost
interzis de naziști în 1938. Weltsch a avertizat că liderii Zioniști „încă nu
au înțeles că dușmanul caută distrugerea evreilor...Noi știm ce înseamnă
nazismul.”
Zioniștii „iau
parte la prăbușirea evreimii europene mai degrabă ca spectatori”, luptând cu
britanicii și împiedicându-i pe evrei să se alăture aliaților în lupta
împotriva naziștilor în timp ce ei se instalează confortabil și se îmbogățesc
de pe urma proiectului lor politic în Palestina. Emigranții recenți din
Germania și din Europa Centrală, spunea el, nu au reprezentare în rândul
sistemului Zionist aflat la putere. Dacă ar fi avut, „ar fi cerut ca Yishuv-ul
să se pună la dispoziția Marii Britanii în lupta împotriva lui Hitler și a nazismului.”
Dar – și încă îl
citez pe Weltsch – „ei nu vor să lupte împotriva lui Hitler deoarece metodele
sale fasciste sunt și metodele lor...Ei nu vor ca tinerii noștri să se alăture
forțelor aliate...zi după zi sabotează efortul de război al britanicilor.”
Acești evrei
germani au fost marginalizați de către Zioniști, clădirile publicațiilor lor au
fost bombardate. Până și chioșcurile erau bombardate pentru că vindeau ziare
non-evreiești emigranților evrei germani.
În 1943, un bărbat
pe care documentele britanice îl descriu ca pe „un evreu a cărui integritate nu
poate fi pusă la îndoială” și-a riscat viața pentru a-i avertiza pe britanici
în legătură cu amenințarea Zionismului. Pentru siguranța acestuia, referirile
la persoana sa s-au făcut numai prin criptonimul său „Z”.
Z descria Zionismul
ca pe o mișcare asemănătoare nazismului. El a avertizat că îndoctrinarea
Zionistă a tinerilor evrei producea o societate a extremiștilor care vor folosi
orice metodă necesară împlinirii scopurilor Zioniste; și sublinia că, așa cum a
demonstrat fascismul în Europa, o astfel de societate este foarte dificil de
demontat odată ce a prins rădăcini. Rezultatul este, mă tem, ceea ce noi sau
mai precis palestinienii trăiesc astăzi în așa-zisul conflict.
Cât de demnă de
încredere este această mărturie anonimă? Am descoperit în Arhivele Naționale o
scrisoare privată în care Z este identificat – era J.S. Bentwich, inspectorul
general al școlilor evreiești din Palestina.
Zioniștii „ar fi
ajuns mai departe cu salvarea nenorociților din axa europeană dacă nu ar fi
complicat problema târând Palestina în povestea asta” – spunea un raport al
serviciilor secrete americane în Orientul Mijlociu, datat 4 iunie 1943,
intitulat „Cele mai recente aspecte ale problemei palestiniene zionisto-arabe.”
Raportul descria „Zionismul din Palestina” ca pe „un tip de naționalism care în
orice altă țară ar fi fost stigmatizat ca nazism reacționar” și afirma că
antisemitismul era un element-cheie al acestuia.
În timp ce „evreii
integrați din Europa și America sunt oponenți categorici ai rasismului și ai
discriminării”, în Palestina, Zionismul a cultivat o mentalitate opusă, „un
spirit foarte apropiat de nazism, o încercare de a regimenta o comunitate,
chiar cu forța, și de a recurge la violență pentru atingerea obiectivelor.”
Serviciile secrete
americane contestau „cruda concepție” vehiculată despre poporul palestinian
potrivit căreia aceștia erau niște „nomazi ce se plimbau cu cortul de
colo-colo...cu puțină agricultură sezonală”, spunând despre această idee că era
„prea absurdă pentru a avea nevoie să fie respinsă”. Raportul nota ironia
faptului că de la palestinieni au învățat coloniștii Zioniști cum să cultive
portocalele din Jaffa. În timp ce palestinienii erau independenți din punct de
vedere economic, coloniile Zioniste se bazau pe finanțare externă masivă și
dacă evreii din celelalte țări s-ar fi săturat la un moment dat să susțină
coloniștii, „aventura acestora s-ar surpa ca un balon înțepat”. Concluzia
acestui raport timpuriu al serviciilor de informații americane era totuși
naivă: acum că lumea „a văzut ce a putut să facă din națiuni crezul nazist”,
era logic ca Zioniștii „să se trezească dintr-o clipă în alta complet
anacronici.”
După război,
Agenția Evreiască și-a discutat dușmanii. Aceștia erau democrația; Carta Atlanticului,
care desigur a devenit fundamentul Națiunilor Unite; diminuarea
antisemitisemului, antisemitismul fiind dintotdeauna drogul Zionismului, fără
de care ar fi irelevant. Agenția a căutat să exploateze antisemitismul și a
blamat antisemitismul aflat în declin în Statele Unite pe așa-zisa „atitudine
democratică” a Americii.
Acesta nu era doar
un abuz postbelic. Când evreii încă erau trimiși în lagăre, Arieh Altman din
Noua Organizație Zionistă susținea că antisemitismul trebuie „să formeze fundația
propagandei Zioniste” și Henry Hunloke, ofițerul de securitate al apărării în
Palestina, vorbea despre cât este de important ca Agenția Evreiască să
„stârnească antisemitismul...pentru a forța evreii...să vină în Palestina.”
Acum, astăzi, orice
atinge acest subiect este răstălmăcit într-un soi de declarație falsă
peiorativă, cum ar fi, de exemplu, că vorbitorul – în acest caz, eu – îi
învinovățește pe evrei pentru antisemitism.
Nu. Mai degrabă, simplul
fapt că Zionismul are nevoie de antisemitism, este dependent de el și caută să
îl provoace (sau, cel puțin, aparența unui antisemitism) nu se sfârșește
niciodată. Nu e nevoie decât să ne uităm la satisfacția cu care este aplaudat adevăratul antisemitism al viitoarei
administrații americane a lui Donald Trump de către jurnaliști israelieni
precum Yaron London. Mai mult despre asta în câteva minute.
Am menționat și
Reconstrucția. Așa cum a explicat un fost membru al coloniilor, un bărbat pe
nume Newton, liderii Zioniști se temeau că odată cu îmbunătățirea condițiilor
din Europa, va scădea presiunea asupra Palestinei. Orice îmbunătățire din viața
europeană era o pacoste pentru planurile lor. Care a fost reacția Agenției
Evreiești la rolul Marii Britanii în învingerea celui mai teribil dușman al
evreimii? Șantajul. Războiul devastase economia britanică; dar când Marea Britanie
a apelat la SUA pentru un împrumut pe termen lung pentru a-și reveni după lupta
împotriva naziștilor, Agenția a încercat să preseze Washingtonul să le refuze
împrumutul până când Marea Britanie ar fi aprobat cererile Zioniste. Împrumutul
a fost acordat până la urmă, dar totuși, în 1948, Zioniștii i-au atacat pe congresmenii
americani pentru poziția pro-planul Marshall și însăși administrația Truman a
fluturat împrumutul pe la nasul britanicilor atunci când aceștia au încercat să
atragă atenția asupra atrocităților Zioniste.
Până în 1946,
terorismul Zionist devenise definitoriu pentru viața de zi cu zi a Palestinei
și o sută de mii de soldați britanici s-au dovedit incapabili să-l țină sub
control. Oricine sau orice menținea Palestina o societate funcțională era o
țintă a Zioniștilor. Trenuri, drumuri, poduri, comunicații, stații petroliere
și structurile Gărzii de Coastă erau bombardate în mod constant. Funcționarii
publici, muncitorii feroviari, reparatorii de telefoane, geniștii erau uciși. Polițiștii
se numărau printre țintele preferate ale Zioniștilor și erau omorâți cu
duiumul.
Printre
organizațiile teroriste mai mici ce apăruseră în perioada aceea era una
dedicată în mod special temerii Zioniste de a nu se împrieteni evreii cu
non-evreii, teama supremă fiind, desigur, poluarea a ceea ce pentru Zioniști
era rasa evreiască pură. Ca mostră a metodelor sale – gruparea teroristă a
aruncat cu acid peste o fată evreică neascultătoare, provocându-i răni grave și
orbind-o de un ochi.
Terorismul Zionist
a fost ajutat de rețeaua fenomenală de informații a Agenției Evreiești. Agenția
avea informatori peste tot, inclusiv printre înalții oficiali americani
simpatizanți ai cauzei sale care îi furnizau informații, așa încât britanicii
se învățaseră să nu se bizuie nici măcar pe mesajele directe trimise președintelui
Truman.
Când comitetul U.N.
în Palestina, U.N.S.C.O.P., a vizitat Palestina în vara lui 1947, Agenția a
înlocuit șoferii membrilor comitetului cu spioni; a înlocuit chelnerii de la
principalul restaurant pe care aceștia îl frecventau; și, cel mai productiv, a
trimis cinci tinere femei pentru a se infiltra în personalul menajer din
clădirile unde erau găzduiți membrii comitetului, toți bărbați. Tinerele femei
trebuiau să fie inteligente și educate, dar, mai presus de toate, în cuvintele
Agenției, să fie „îndrăznețe”. Orice ar fi însemnat „îndrăzneț”, acestea au
obținut un număr mare de informații de la oamenii-cheie ce decideau viitorul
Palestinei.
Prostituatele evreice erau recrutate, involuntar, ca spioane. Li se spunea că după victoria Zionistă vor fi executate pentru că „s-au culcat cu dușmanul” dar ar fi fost cruțate în cazul în care cooperau. Practica era atât de răspândită încât a fost tipărit un chestionar standard pe care femeile să îl completeze după fiecare client britanic.
Extras din raportul de securitate Airborne Field, nr.54, pentru săptămâna ce se încheia cu 19 noiembrie 1947, cu privire la prostituatele evreice forțate să lucreze ca spioane Zioniste. Arhivele Naționale, Kew FCO 141/14286
Pentru a demonstra
măsură în care spionii Agenției Evreiești erau infiltrați în guvern și în viața
cotidiană, la câteva luni după ce o stație a Pazei de Coastă fusese atacată și
bombardată de către Hagana, a sărit din nou în aer...dar britanicii au rămas
consternați pentru că de data aceasta nu avusese loc niciun atac. Au descoperit
ulterior că echipa de construcție care reconstruise stația după atacul anterior
fusese a Haganei și pur și simplu a plantat explozibilul în structura
reconstruită, pentru a fi detonat când s-ar fi dorit.
Dar cea mai gravă
problemă a infiltrării era în serviciul militar, unde sabotajul ucigaș al
spionilor Zioniști care s-au alăturat forțelor armate a dus la ordinul de a se
înlătura toți evreii din serviciul militar din Palestina deoarece nu se putea
ști care evrei erau Zioniști.
Până în 1948,
această problemă se extinsese și asupra personalului medical. După ce Agenția Evreiască
a contaminat conductele de apă din Acra cu febră tifoidă pentru a grăbi
epurarea etnică a acestui oraș ce se afla de partea palestiniană a partiției,
bacteriologul angajat de britanici s-a dovedit a fi membru sau simpatizant al
Haganei, un obstacol în calea disponibilității vaccinului. [A se vedea
documentul de mai jos. Pentru injectarea febrei tifoide în apeductul din Acra,
a se vedea Ilan Pappé, The Ethnic
Cleansing of Palestine, pg. 100-101 și Naeim Giladi, Ben Gurion’s Scandals, pg. 10-11]
Războiul chimic al Haganei și atitudinea obstructivă a bacteriologului. Extras din telegrama cu nr. 1293 de la Înaltul Comisar Cunningham, marcată ca urgentă. Arhivele Naționale, Kew, WO 275/79
Ca să vinzi terorismul
îți trebuie un marketing eficient și în acest scop, Agenția Evreiască a
manipulat suferința evreilor europeni în același timp în care îi exploata pe
aceștia. O privire foarte scurtă asupra poveștii convenționale a emigrației
Zioniste este ilustrativă – mă refer desigur la USS Warfield, redenumită Exodus
pentru evidenta iconografie biblică.
Exodus a fost
vândută lumii ca povestea unei încercări disperate a unui număr de 4.515 de
supraviețuitori ai holocaustului de a atinge ultima lor speranță a unei vieți
noi în siguranță, pământul lor promis. Britanicii însă, i-au forțat să se
întoarcă, nu doar în Europa, ci la coșmarul lor suprem: Germania.
Asta a fost
povestea pe care a primit-o publicul american și european.
În realitate, Exodus a fost un eveniment monstruos de
propagandă, un mare act teatral, nu pentru beneficiul supraviețuitorilor evrei,
ci cu prețul suferinței lor. Agenția Evreiască știa că pasagerii navei Exodus aveau să fie întorși, din cauză
că, printre alte motive, inundarea Palestinei cu coloniști era o tactică pentru
forțarea scopurilor politice Zioniste. Și să ținem cont că întregul cargo
format din emigranți al navei Exodus
reprezenta mai puțin de unu la sută din planul de relocare al lui Roosevelt pe
care Zioniștii l-au sabotat. Însăși refugiații erau produsul taberelor Zioniste
și fuseseră instruiți să execute, așa cum a relatat unul dintre martori, orice mambo-jumbo
Zionist li se cerea.
Cât despre
întoarcerea în Germania, Agenția Evreiască a forțat refugiații să se întoarcă,
nu britanicii. Au existat încercări de a se găsi noi case pentru pasagerii
navei Exodus în altă parte – Danermarca
era una dintre posibilități – dar aceste încercări au fost sabotate de
Ben-Gurion, deoarece ar fi stricat teatrul cu Exodus.
De fapt, exista
deja o alternativă la Germania. Toți refugiații de pe Exodus aveau dreptul să debarce în sudul Franței, dar Agenția a
folosit violența pentru a-i împiedica să o facă. Piesa de teatru Exodus avea nevoie de spectacolul emoționant
al întoarcerii lor forțate în Germania.
Britanicii au decis
să denunțe cacealmaua Agenției. Au vizitat-o pe Golda Meir (atunci Meyerson) și
au vorbit de parcă ar fi fost de la sine înțeles că Agenția ar fi făcut orice
pentru a împiedica îngrozitoarea întoarcere a refugiaților evrei în Germania.
Au spus că poate refugiații nu își dau seama că au tot dreptul de a debarca în
sudul Franței dacă își doresc sau poate că nu îi cred pe ei, pe britanici, când le spun asta, și au
sugerat ca Agenția să trimită un reprezentant care să le spună că pot debarca în
sudul Franței. Meir a refuzat. Pentru a-l parafraza pe profesorul israelian
Idith Zertal, cu cât mai mare era suferința acestor supraviețuitori ai
holocaustului, cu atât mai mare era eficiența politică și mediatică pentru
Zioniști.
La câteva luni după
afacerea Exodus, Națiunile Unite au
recomandat partajarea Palestinei, cu presupunerea că se va întemeia un stat
Zionist. Această decizie a fost influențată direct de certitudinea continuării
terorismului Zionist în caz contrar, la fel și porțiunea de pământ disproporționat
de mare oferită Zioniștilor.
Potrivit
documentelor cabinetelor britanice, oferirea unei bucăți atât de mari de pământ
era o tentativă de a întârzia războaiele expansioniste ale Zioniștilor. Se știa
că expansiunea israeliană era de neoprit, dar s-a sperat într-o întârziere a
ei. Acest lucru nu s-a întâmplat, desigur: la câteva luni după rezoluția 181,
armatele Zioniste deja se angajau în primul lor război expansionist, confiscând
mai mult de jumătate din partea de pământ desemnată palestinienilor.
Dar, cu o ironie
orwelliană, faptul că britanicii ocupau Palestina le-a permis liderilor
Zioniști să își juxtapună proiectul lor colonist mișcării de eliberare împotriva
colonizatorilor britanici și să își proclame campania teroristă de expropriere
și purificare etnică din 1948 drept un război de „independență sau de
„emancipare”.
Acest așa-zis
război de independența presupunea, în realitate, pentru a-l cita pe Înaltul
Comisar britanic al vremii, „operațiuni bazate pe bombardarea femeilor și
copiilor terifiați.” Felul în care Zioniștii se lăudau peste tot cu succesele
lor, „atât în privința conținutului cât și a manierei de realizare, seamănă
incredibil de mult cu felul în care se lăudau naziștii.” Zioniștii „jubilau”,
spunea el, odată cu succesul „campaniei lor calculate de agresiune cuplată cu
brutalitatea.”
Serviciile
britanice de informații raportau între timp că „mașinăria internă a statului evreiesc
și întreg echipamentul unui regim totalitarist sunt desăvârșite, inclusiv un
custode al Proprietății Inamice pentru a se ocupa de pământurile arabe.”
În interiorul
Yishuv-ului, „persecuția evreilor creștini” – presupun că era vorba de
convertiți – „și a altora care insultau disciplina națională crescuse în
amploare, atingând în unele cazuri standarde medievale.”
Toate acestea se
întâmplau, să fim bine înțeleși, înainte de
orice rezistență arabă.
Într-un final, pe 15
mai 1948, Marea Britanie a părăsit scena crimei sale, crimă pentru care
palestinienii plătesc până în ziua de astăzi. Perioada post-statală a continuat,
cu pedala de accelerație călcată la maximum, cu aceleași scopuri mesianice
violente, evoluând odată cu noile dinamici.
Documentele
istorice clarifică ceea ce era deja evident în realitatea prezentă – că ceea ce
pretind Zioniștii și Israelul în legătură cu evreii și iudaismul și mai ales
faptul că pretind a fi o replică la antisemitism și la persecuțiile evreilor,
sunt pretenții frauduloase, sunt o impostură. Este chiar pe dos, Zioniștii și
Israelul prosperă exacerbând antisemitismul și persecuțiile evreilor și
profitând de asta, transformându-le într-o afacere cinică, mortală.
Expunerea acestor
lucruri este, în opinia mea, călcâiul ahilian al Israelului și al conflictului.
Și ar trebui să fie un simplu caz al hainelor noi ale împăratului – numai că de
fiecare dată când copilul arată că împăratul este gol, acesta este catalogat
drept antisemit și este redus la tăcere.
Guvernul american
și alte guverne potențează conflictul pentru propriile scopuri geopolitice, dar
de ce colectivitățile acestor țări așa-zis democratice tac din gură cu
complicitate?
Atacurile armatei israeliene în zona dintre taberele de refugiați Azza și Aida, din Betleem, în timp ce o ambulanță încearcă să salveze victimele. Decembrie 2015. Foto: T. Suarez
Israelul are una
dintre cele mai puternice armate din lume, dar cea mai potentă armă a sa, fără
de care ar fi neputincios este Narativa sa, este mitul său creaționist, este
autobiografia sa.
În Zona
Crepusculară a acestei Narative, Israelul nu este o entitate politică
obișnuită, la fel ca orice altă națiune, ci s-a transformat în regatul
Vechiului Testament al cărui nume a fost adoptat în scop strategic și de
marketing, atingând o coardă foarte sensibilă a subconștientului colectiv
vestic.
Toți știm Narativa
mai mult sau mai puțin, dar pentru ca Narativa să fie atotprezentă, Israelul a
înghesuit-o într-o mantră formată din două cuvinte: „statul evreiesc”.
Această frază –
identitatea auto-proclamată a Israelului – este o construcție unică în lumea
modernă. Este distinctă calitativ de relația oricărei alte țări cu orice altă
religie sau grup cultural. Iudaismul nu este religia de stat a Israelului în
sensul unei credințe naționale pe care orice națiune ar putea-o adopta. Mai
degrabă, Israelul se prezintă ca ÎNSUȘI statul evreiesc, întruparea metafizică
a evreimii, a iudaismului, a istoriei evreiești, a culturii, a persecuției, și
– elementul cel mai cinic și mai manipulant – a holocaustului cu H mare.
Nicio țară nu
susține că este însuși statul
catolic. Costa Rica, de exemplu, este un stat
catolic; nu sugerează că este proprietarul catolicismului, al catolicilor sau
al martiriului catolic istoric. Nu vedem guvernul britanic să emită legi care
să dicteze când anume critica adusă guvernului costarican devine discurs al
urii anti-catolice. Norvegia este un stat luteran; Tunisia este una dintre
țările în care islamul este credința națională; Cambodgia este un stat budist.
Israelul, prin contrast, nici măcar nu ar accepta posibilitatea unui alt stat
evreiesc deoarece el a răpit tot ce este evreiesc și îl ține ostatic pentru a-i
autoriza crimele.
Criticați terorismul
israelian și vă veți trezi că vă loviți de scutul acesta uman din două litere –
„Statul Evreiesc” – în spatele căruia se ascunde Israelul. Cărei alte țări de
pe pământul acesta i se permite această pretenție tribală de proprietate asupra
unui grup religios sau cultural? Acest excepționalism auto-proclamat ar trebui
să ne lovească în moalele capului cu bizareria și anomalia sa – și totuși continuăm
să fim părtași la farsa aceasta.
Auzim multe despre
antisemitism zilele acestea și sigur că există antisemitism pe lumea asta, așa
cum există rasismul și intoleranța în toate soiurile ei. Dar haideți să rostim
ceea ce este mai mult decât evident: toate acuzațiile de așa-zis antisemitism
pe care le auzim din partea Zioniștilor sunt o minciună, sunt calomnii
calculate pentru a reduce la tăcere pe oricine încearcă să pună capăt ororii.
Această campanie de
defăimare a fost comparată cu vânătoarea de vrăjitoare mccarthyistă a anilor
50, dar este mult mai gravă, pentru că în timp ce comunismul este o simplă
teorie politică și economică pe care cineva o poate susține sau i se poate
opune, antisemitismul este inerent diabolic. Cu alte cuvinte, cu mccarthyismul
cineva putea până la urmă să răspundă „Bun, să zicem că sunt un comunist, așa, și?”
Felul în care
Zionismul abuzează de antisemitism, felul în care exploatează iudaismul și
persecuția istorică a evreilor în scopuri imorale este profund antisemitic.
Zionismul a făcut din iudaism un complice la crimele sale. Între timp, așa cum
putem vedea tot mai clar în Statele Unite, adevăratul antisemitism este
îmbrățișat de Zioniști pentru că este, invariabil, pro-Israel.
Acum o sută de ani,
Edwin Montague, membru al parlamentului, a acuzat guvernul britanic de antisemitism
pentru că a conspirat împreună cu Zioniștii. Istoria a dovedit că a avut
dreptate. Dacă Israelul este forțat să înceteze cu abuzul acesta antisemitic,
dacă este forțat să iasă din spatele scutului său uman, conflictul va putea fi
privit așa cum este în realitate și astfel, nu va putea să mai continue.
Israel-Palestina va deveni o țară democratică, seculară, în care toți cetățenii
ei vor fi egali.
Și în ce an mai
poetic ar putea să se întâmple asta decât în anul care marchează centenarul
Balfour?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu