Gaza 2008 (de Carlos Latuff)

"Omoara o suta de turci si odihneste-te" (de Uri Avnery)

Razboiul de cinci zile din Gaza

Saptamana aceasta mi-am amintit povestea veche a unei mame evreiesti care isi lua ramas bun de la fiul ei chemat sa lupte in armata Tarului impotriva turcilor.

"Nu te stradui prea mult", il sfatuieste ea, "omoara un turc si odihneste-te. Omoara inca un turc si odihneste-te din nou..."

"Dar, mama", a exclamat el, "daca ma omoara turcul pe mine?"

"Sa te omoare?" exclama ea. "De ce? Ce i-ai facut tu lui?"

Nu este o gluma (si aceasta nu este o saptamana pentru glume). Este o lectie de psihologie. Mi-am amintit de ea cand am citit declaratia lui Ehud Olmert in care spunea ca mai mult de orice este nervos datorita izbucnirii de fericire din Gaza datorat atacului din Ierusalim, in urma caruia opt studenti talmudisti au fost ucisi.

Inainte de asta, in ultimul sfarsit de saptamana, armata israeliana a ucis 120 de palestinieni in Fasia Gaza, jumatate din ei civili, intre ei zeci de copii. Asta nu a fost "ucide un turc si odihneste-te". A fost "omoara o suta de turci si odihneste-te". Dar Olmert nu intelege.

Razboiul de Cinci Zile din Gaza (cum l-a numit un conducator Hamas mai tarziu) a fost doar un nou scurt capitol din lupta israelo-palestiniana. Iar acest monstru sangeros nu e niciodata satisfacut; apetitul lui creste cu fiecare noua hranire.

Capitolul a inceput cu "lichidarea tintita" a cinci militanti importanti din Fasia Gaza. "Raspunsul" a fost o salva de rachete, iar de data aceasta nu numai asupra Sderotului, ci si asupra Ashkelonului si Netivotului. "Raspunsul" la "raspuns" a fost incursiunea armatei si uciderea pe indelete.

Scopul declarat a fost, ca intotdeauna, oprirea lansarii de rachete. Mijlocul: uciderea unui numar maxim de palestinieni pentru a le da o lectie. Decizia s-a bazat pe conceptul israelian traditional loveste populatia iar si iar, pana ce isi dau jos conducatorii. Strategia a fost incercata de sute de ori si a ratat de o suta de ori.

De parca ar fi lipsit un exemplu pentru prostia propagatorilor acestui concept, a fost aratat la TV de catre fostul general Matan Vilnai, cand a spus ca palestinienii isi aduc "un Shoah peste propriile persoane". Cuvantul din ebraica Shoah este cunoscut in toata lumea su are un sens clar: Holocaustul pe care l-au facut nazistii impotriva evreilor. Declaratia lui Vilnai s-a raspandit ca un incendiu prin toata lumea araba si a pornit o unda de soc. Am primit si eu o duzina de telefoane si mesaje email din intreaga lume. Cum sa convingi oamenii ca in ebraica de zi cu zi Shoah inseamna "numai" un dezastru de amploare si ca Generalul Vilnai, un fost candidat pentru postul de sef al statului major, nu este unul dintre cei mai inteligenti oameni?

Cu cativa ani in urma, presedintele Bush a chemat la o "Cruciada" impotriva terorismului. Nu avea habar ca pentru milioane de arabi, cuvantul "Cruciada" aduce in minte una dintre cele mai mari crime ale istoriei umane, masacrul infricosator savarsit de cruciatii autentici impotriva musulmanilor (si a evreilor) pe aleile din Ierusalim. Intr-un concurs de inteligenta facut intre Bush si Vilnai, rezultatul, daca ar exista, ar fi incert.

Vilnai nu intelege ce inseamna cuvantul "Shoah" pentru altii, iar Olmert nu intelege de ce exista jubilare in Gaza dupa atacul facut asupra scolii talmudice din Ierusalim. Oameni intelepti ca acestia conduc statul, guvernul si armata. Oameni intelepti ca acestia controleaza opinia publica prin media. Ce este comun pentru toti acestia: sensibilitatea tocita fata de sentimentele oricaruia care nu este evreu/israelian. De aici sare incapacitatea lor de a intelege psihologia celeilalte parti si astfel consecintele propriilor cuvinte si actiuni.

De asemenea, acest lucru se exprima si prin inabilitatea de a intelege de ce oamenii Hamas-ului au revendicat victorie in Razboiul de cinci zile. Ce victorie? Numai doi soldati israelieni si un civil israelian au murit, in comparatie cu 120 de palestinieni morti, insumand luptatori si civili.

Dar aceasta batalie a fost purtata intre una din cele mai puternice armate din lume, echipate cu cele mai moderne arme de pe pamant, si cateva mii de soldati neantrenati care folosesc armament primitiv. Daca batalia a ajuns la remiza - si o astfel de batalie ajunge intotdeauna la remiza - este o victorie mare pentru partea slaba. In Al Doilea Razboi din Liban si in Razboiul din Gaza.

(Binyamin Netanyahu a facut una dintre cele mai stupide declaratii in aceasta saptamana, cand a spus ca "armata israeliana trebuie sa treaca de la uzura la hotarare". Intr-o astfel de confruntare, nu exista niciodata hotarare.)

Efectul adevarat al unei astfel de operatiuni nu este exprimat prin fapte materiale si cantitative: atati si atati morti, atati si atati raniti, atat si atat distrus. Se exprima in rezultate psihologice ce nu pot fi masurate si astfel sunt inaccesibile pentru mintile generalilor: cata ura s-a adaugat la caldarea in fierbere, cati noi potentiali sinucigasi cu bomba s-au produs, cata lume a promis razbunare si a devenit o bomba cu ceas - la fel ca tanarul din Ierusalim, care s-a trezit intr-o dimineata frumoasa saptamana asta, si-a luat o arma, s-a dus la scoala talmudica Mercaz Harav si a omorat cati a putut.

Acum conducerea politica si militara a Israelului sta la masa sa discute ce este de facut, cum sa "raspunda". Nu a venit nici o idee noua si nu va veni nici o idee noua pentru ca nici unul dintre acesti politicieni si generali nu este capabil sa aduca o idee noua. Se pot doar intoarce la sutele de lucruri pe care le-au facut deja si care au esuat de o suta de ori.

Primul pas pe drumul pentru a iesi din aceasta nebunie este pregatirea pentru a te indoi de toate conceptele si metodele ultimilor 60 de ani si pentru a incepe sa gandesti din nou, chiar de la start.

Asta este intotdeauna greu. Este chiar mai greu pentru noi, deoarece conducerea noastra nu are nici o libertate de cuget - gandirea ei este foarte aproape legata de gadirea conducerii americane.

Saptamana aceasta a fost publicat un document socant: articolul lui David Rose din Vanity Fair. El descrie cum oficialii americani au dictat in ultimii ani fiecare pas al conducerii palestiniene, pana la ultimul detaliu. Desi articolul nu se atinge de relatia israelo-americana (in sine o omisie surprinzatoare) este de la sine inteles ca parcursul american, inclusiv cele mai mici detalii, este coordonat cu guvernul israelian.

De ce socant? Acest lucruri erau cunoscute dinainte, in termeni generali. Astfel, articolul nu a adus surprize: (a) Americanii i-au ordonat lui Mahmoud Abbas sa tina alegeri parlamentare, astfel ca Bush sa fie prezentat ca aducator de democratie in Orientul Mijlociu. (b) Hamas a castigat o victorie surpriza. (c) Americanii au impus un boicot asupra palestinienilor astfel incat sa nulifice rezultatul alegerilor. (d) Abbas a diversionat pentru un scurt moment de la politica dictata lui si, sub auspicii (si presiuni) saudite, a facut o intelegere cu Hamas-ul, (e) americanii au incheiat asta si l-au obligat pe Abbas sa dea serviciile de securitate pe mana lui Muhammad Dahlan, pe care l-au ales ei pentru rolul de om cu influienta in Palestina, (f) americanii i-au furnizat destui bani si destule arme lui Dahlan, i-au antrenat oamenii si i-au ordonat sa faca o lovitura de stat impotriva Hamasului in Fasia Gaza, (g) guvernul Hamas ales a dejucat miscarea si a facut chiar el un contra-puci armat.

Toate acestea erau stiute dinainte. Ce e nou e ca mixtura de stiri, barfe si banuieli inteligente s-a condensat intr-un raport plin de autoritate si substanta, bazat pe documente oficiale americane. Depune marturie pentru ignoranta abisala americana, care intrece chiar si ignoranta israeliana, fata de procesele interne palestiniene.

George Bush, Condoleezza Rice, sionistul neocon Elliot Abrams si asortimentul de generali americani care nu au nici un fel de informatii se intrec cu Ehud Olmert, Tzipi Livni, Ehud Barak si generalii nostri asortati, a caror intelegere ajunge numai pana la capatul tunurilor tancurilor.

Americanii l-au distrus intre timp pe Dahlan aratandu-l public ca agentul lor, pe linia "este un fiu de catea, dar este fiul nostru de catea". Saptamana aceasta, Condoleezza i-a dat o lovitura mortala lui Abbas, de asemenea. El a anuntat dimineata ca suspenda (inutilele) negocieri de pace cu Israelul, adica exact minimul a ce putea face ca raspuns la atrocitatile din Gaza. Rice, care a primit stirea in timp ce lua micul dejun in preajma incantatoarei companii a lui Livni, l-a chemat imediat pe Abbas si i-a ordonat sa renunte la anuntul sau. Abbas s-a lasat, expunandu-se in fata poporului sau in toata goliciunea sa.

Logica nu a fost data Poporului lui Israel pe Muntele Sinai, ci data grecilor antici de pe Muntele Olimp. In ciuda acestui inconvenient, sa incercam s-o aplicam.

Ce incearca guvernul nostru sa obtina in Gaza? Vrea sa dea jos conducerea Hamas (si intamplator sa puna sfarsit lansarii de rachete impotriva Israelului).

A incercat sa obtina asta prin impunerea unei blocade totale asupra populatiei, sperand ca se vor ridica si vor da jos Hamas-ul. Asta nu le-a reusit. Alternativa este sa reocupe intreaga Fasie. Asta ar purta un pret inalt in vieti de soldati, poate chiar mai mare decat e dispus publicul israelian sa plateasca. De asemenea, nu va ajuta deoarece Hamas-ul se va intoarce in momentul in care trupele israeliene se retrag. (Dupa regula prima pentru gherile a lui Mao Zedung: "Cand inamicul avanseaza, retrage-te. Cand inamicul se retrage, avanseaza.")

Singurul rezultat al Razboiului de Cinci Zile este intarirea Hamas si ralierea poporului palestinian in spatele sau - nu doar in Fasia Gaza, ci chiar si in Cisiordania si Ierusalim. Celebrarea victoriei a fost justificata. Lansarea de rachete nu s-a oprit. Raza de actiune a rachetelor este in crestere.

Dar sa presupunem ca aceasta politica a reusit si ca Hamasul a fost distrus. Atunci ce facem? Abbas si Dahlan s-au putea intoarce numai pe tancurile israeliene, ca subcontractori ai ocupatiei. Nici o companie de asigurari nu le-ar acoperi viata. Iar daca nu s-ar intoarce, ar fi haos, de unde ar aparea forte extreme pe care nici macar nu ni le putem imagina.

Concluzia: Hamas-ul este acolo. Nu poate fi ignorat. Trebuie sa ajungem la un armistitiu cu el. Nu la o oferta trucata ca "daca se opresc ei din tras primii, ne oprim si noi". Un armistitiu, ca si un tango, are nevoie de doi participanti. Trebuie sa vina dintr-o intelegere detailata care va include incetarea tuturor ostilitatilor, armate si de alt fel, din toate teritoriile.

Armistitiul nu va tine daca nu este acompaniad de negocieri accelerate pentru un armistitiu pe termen lung si pace. Astfel de negocieri nu pot fi tinute cu Fatah fara Hamas, precum nici cu Hamas fara Fatah. Astfel, necesarele pentru un guvern palestinian include ambele miscari. Trebuie sa aduca personalitati precum Marwan Barghouti, care se bucura de increderea intregului popor palestinian.

Este tocmai opusul politicii israelo-americane prezente, care ii interzice lui Abbas si sa vorbeasca cu Hamas. In toata conducerea israeliana, precum si in cea americana, nu exista nimeni care sa indrazneasca sa spuna asta deschis. Astfel, ceea ce a fost este ce va fi.

Vom omori o suta de turci si ne vom odihni. Iar din cand in cand, un turc va veni si va omori cativa dintre noi.

De ce, in numele Domnului? Ce le-am facut noi lor?

Uri Avnery este un scriitor israelian si activist pentru pace. Tradus dupa originalul din limba engleza.

Am venit, am văzut, am distrus! (de Uri Avnery)

Ce s-a întâmplat în decursul acestei săptămâni este atât de enervant, atât de impertinent, încât este în afara chiar şi a orizontului obişnuit al iresponsabilităţii guvernamentale.

În perioada imediat anterioară începuse să se profileze o suspendare de facto a ostilităţilor. Egiptenii au făcut eforturi impresionante pentru a o transforma într-o încetare oficială a focului. Flacăra ardea deja mult mai slab. Lansarea de [rachete] Qassam şi Grad din Fâşia Gaza înspre Israel scăzuse de la câteva zeci pe zi la două sau trei.

Şi atunci s-a petrecut ceva care a reanimat flacăra: soldaţi sub acoperire ai armatei israeliene au ucis patru militanţi palestinieni în Bethlehem. Al cincilea a fost omorât într-un sat de lângă Tulkarm.

Modul de operare nu lasă niciun dubiu în privinţa intenţiei.

Ca de obicei, versiunea oficială a fost mincinoasă. (Atunci când purtătorul de cuvânt al armatei spune adevărul, îi este ruşine şi se grăbeşte imediat la următoarea minciună.) Cei patru, s-a spus, au pus mâna pe arme şi au periclitat viaţa soldaţilor, care voiau doar să-i aresteze, aşa încât au fost obligaţi să deschidă focul.

Oricine are jumătate de creier în cap ştie că aceasta este o minciună. Cei patru erau într-o maşină mică de pe strada principală din Bethlehem, strada care lega Ierusalimul de Hebron din vremurile în care Palestina era colonie britanică (sau turcească). Erau într-adevăr înarmaţi, dar nu aveau nicio şansă să-şi scoată armele. Maşina a fost pur şi simplu şpreiată cu zeci de gloanţe.

Nu a fost o încercare de a face o arestare. A fost o execuţie, şi nimic mai mult, una dintre acele execuţii sumare în care Şin Bet [serviciul secret israelian – n. tr.] îşi asumă rolurile de acuzat, judecător şi călău.

De data aceasta nici măcare nu s-a făcut efortul să se pretindă că cei patru erau pe punctul de a duce la îndeplinire un asasinat. Nu s-a pretins, de exemplu, că ar fi avut ceva în comun cu atacul de săptămâna trecută de la seminarul Mercaz Harav, nava amiral a flotei coloniştilor. De fapt, nicio asemenea pretenţie nu putea fi avansată, pentru că cel mai important dintre cei patru dăduse recent interviuri în mass-media israeliană şi anunţase că acceptase “schema de conciliere” israeliană – un program condus de Şin Bet prin intermediul căruia militanţi “sub urmărire” acceptau să depună armele şi să înceteze rezistenţa la ocupaţie. Fusese de asemenea candidat la ultimele alegeri palestiniene.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce au fost ucişi? Şin Bet nu a ascuns motivul: doi dintre cei patru participaseră în 2001 la atacuri în cursul cărora fuseseră ucişi israelieni.

“Mâna noastră lungă îi va prinde chiar şi ani mai târziu”, ameninţase Ehud Barak la televezior, “îi vom prinde pe toţi cei care au sânge evreiesc pe mâini”.

Spus pe şleau, ministrul apărării şi oamenii lui au pus în pericol încetarea focului de azi ca să răzbune ceva ce s-a întâmplat în urmă cu şapte ani.

Era evident că asasinarea militanţilor Jihadului Islamic din Bethlehem va duce la o avalanşă de rachete Qassam deasupra oraşului Sderot. Şi aşa s-a întâmplat.

Efectul rachetelor Qassam este complet neprevizibil. Pentru rezidenţii Sderotului, este un fel de ruletă israeliană – racheta poate cădea pe un câmp gol, poate cădea pe o clădire, uneori ucide oameni.

Cu alte cuvinte, conform lui Barak însuşi, a fost gata să rişte vieţi evreieşti azi în scopul răzbunării îndreptate împotriva unor persoane care poate au vărsat sânge în urmă cu câţiva ani şi care renunţaseră de atunci la activitatea armată.

Accentul cade pe cuvântul “evreiesc”. În declaraţia lui, Barak a avut grijă să nu vorbească despre persoane “cu mâinile mânjite de sânge”, ci despre aceia “cu sânge evreiesc pe mâini”. Sângele evreiesc, desigur, este cât se poate de diferit de orice alt sânge. Şi într-adevăr, nu există nicio persoană în conducerea israeliană cu atât de mult sânge pe mâni ca şi el. Nu sânge abstract, nu sânge metaforic, ci sânge roşu foarte real. În cursul serviciului său militar, Barak a ucis personal un mare număr de arabi. Oricine îi strânge mâna – de la Condoleeza Rice la oaspetele onorat săptămâna aceasta, Angela Merkel – strânge o mână cu sânge pe ea.

Asasinatul de la Bethlehem ridică un număr de întrebări incomode, dar cu foarte puţine excepţii, mass-media nu le-a formulat. Ziariştii se sustrag de la îndatoririle lor, ca întotdeauna când este vorba despre probleme “de securitate”.

Ziariştii adevăraţi dintr-un stat realmente democratic ar fi pus următoarele întrebări:

(a) Cine a fost cel care a decis în privinţa execuţiilor de la Bethlehem – Ehud Olmert? Ehud Barak? Şin Bet? Toţi? Niciunul?

(b) Au înţeles cei care au luat această decizie că prin condamnarea militanţilor din Bethlehem la moarte, au fost condamnaţi la moarte toţi rezidenţii din oraşele Sderot şi Aşkelon care ar putea fi ucişi de rachete lansate ca răzbunare?

(c) Au înţeles că îi dau palme şi lui Mahmud Abbas, ale cărui forţe de securitate, care în teorie deţin controlul asupra Bethlehemului, vor fi acuzate de colaborare cu echipa morţii israeliană?

(d) Adevăratul scop al acţiunii a fost să slăbească încetarea focului care se instaurase practic în Fâşia Gaza (şi a cărei realitate a fost dezminţită oficial atât de către Olmert cât şi de către Barak, chiar şi atunci când numărul rachetelor a scăzut de la zeci la doar două-trei zilnic?)

e) Guvernul israelian în general are obiecţii la o încetarea focului care ar elibera oraşele Sderot şi Aşkelon de ameninţarea rachetelor?

f) Dacă da, de ce?

Mass-media nu a cerut ca Olmert şi Barak să expună publicului consideraţiile care i-au condus la adoptarea acestei decizii, care priveşte fiecare persoană în Israel. Şi nu e de mirare. La urma urmei, aceeaşi mass-media dansa de bucurie atunci când acelaşi guvern pornea un război fără justificare şi superfluu în Liban. Aceeaşi mass-media păstra tăcerea atunci când guvernul decidea să lovească libertatea presei boicotând reţeaua Aljazeera TV, drept pedeapsă pentru că a arătat copii omorâţi în timpul ultimei incursiuni a armatei israeliene în Gaza.

Dar pentru doi sau trei ziarişti curajoşi cu minte independentă, toată mass-media scrisă sau audio-vizual merge în cadenţă, ca un regiment prusac la paradă, atunci când este menţionat cuvântul “securitate”.

(Acest fenomen a fost expus săptămâna aceasta în CounterPunch de către un ziarist numit Yonatan Mendel, un fost angajat al popularului site israelian Walla. El a arătat că toată media, de la programul de ştiri al Channel 1 la paginile de ştiri din Haaretz, ca şi cum ar fi un ordin, utilizează în mod voluntar exact aceeaşi terminologie părtinitoare: armata isreliană confirmă iar palestinienii pretind, evreii sunt asasinaţi în timp ce palestinienii sunt ucişi sau îşi găsesc moartea, evreii sunt răpiţi în timp ce arabii sunt arestaţi, armata israeliană întotdeauna răspunde în timp ce palestinienii întotdeauna atacă, evreii sunt soldaţi în timp ce erabii sunt terorişti sau doar ucigaşi, armata israeliană loveşte întotdeauna terorişti de rang înalt şi niciodată de rang jos, bărbaţii şi femeile suferind din cauza unui şoc sunt întotdeauna evrei, niciodată arabi. Şi, aşa cum spuneam, oamenii cu sânge pe mâini sunt întotdeauna arabi, niciodată evrei. A propos, acestea sunt valabile pentru cele mai multe dintre opiniile din presa mondială în privinţa evenimentelor petrecute aici.)

Atunci când guvernul nu-şi dezvăluie intenţiile, nu avem altă opţiune decât să le deducem din acţiunile sale. Este o regulă judiciară: atunci când o persoană face ceva cu un rezultat predictibil, se presupune că a dat un ordin ca să obţină acest rezultat.

Guvernul care a decis asasinările din Bethlehem a intenţionat fără îndoială să torpileze încetarea focului.

De ce doreşte să facă aşa ceva?

Există câteva posibile tipuri de încetare a focului. Cea mai simplă este încetarea ostilităţilor la graniţa Fâşiei Gaza. Fără Qassamuri şi Graduri pe de o parte, fără asasinări comandate de la distanţă, bombardamente şi incursiuni de cealaltă parte.

Este cunoscut faptul că armata se opune acestui proiect. Ei vor să fie liberi să “lichideze” din aer şi să facă raiduri la sol. Ei doresc o încetare a focului unilaterală.

O încetare a focului limitată este imposibilă. Hamas nu poate fi de acord cu ea, atâta vreme cât blocada izolează Fâşia din toate laturile şi face din viaţa acolo un iad – insuficiente medicamente, insuficientă mâncare, cei bolnavi grav nu pot ajunge la spitalele capabile să-i vindece, deplasarea maşinilor aproape că a încetat, fără importuri sau exporturi, fără producţie sau activitate comercială. Deschiderea tuturor punctelor de trecere a frontierei pentru mărfuri este, deci, o componentă esenţială a încetării focului.

Guvernul nostru nu doreşte să facă aceasta, pentru că ar duce la consolidarea guvernului Hamas în Fâşia Gaza. Sursele guvernamentale precizează că Abbas şi oamenii lui din Ramallah obiectează şi ei împotriva ridicării blocadei – un zvon răutăcios, pentru că ar însemna că Abbas conduce un război împotriva poporului său. Preşedintele Bush respinge şi el o încetare a focului, chiar dacă oamenii lui pretind contrariul. Europa, ca de obicei, se târăşte pe jos mult în spatele SUA.

Poate Hamas să fie de acord cu o încetare a focului care ar lua în calcul doar Fâşia Gaza dar nu şi Cisiordania? Acest lucru este îndoielnic. Săptămâna aceasta s-a dovedit că organizaţia Jihadului Islamic din Gaza nu poate sta cu mâinile în sân atunci când membrii săi sunt ucişi în Bethlehem. Hamas nu ar putea sta fără să facă nimic în Gaza şi să se bucure de fructele guvernării sale dacă armata israeliană ar omor militanţi Hamas în Nablus sau Jenin. Şi, bineînţeles, niciun palestinian nu ar fi de acord cu ideea că Fâşia Gaza şi Cisiordania sunt două entităţi separate.

O încetare a focului strict pentru Gaza i-ar permite lui Barak s-o facă cioburi în orice oment printr-o provocaţie stil Bethlehem. Lucrurile s-ar putea petrece aşa: Hamas este de acord cu o încetare a focului pentru Gaza, armata israeliană ucide vreo zece membri Hamas în Hebron, Hamas răspunde lansând rachete Grad asupra Aşkelonului, Olmert spune lumii: Vedeţi? Teroriştii Hamas violează încetarea focului, ceea ce dovedeşte că nu avem un partener!

Aceasta înseamnă că o încetare a focului reală şi durabilă, care ar creea atmosfera necesară pentru negocieri de pace autentice, trebuie să includă şi Cisiordania. Olmert-Barak nici n-ar visa să fie de acord cu aşa ceva. Şi atâta timp cât George Bush e prin preajmă, nu va fi nicio presiune efectivă asupra guvernului nostru.

A propos: cine este realmente la conducere în Israel acum?

Evenimentele din această săptămână indică răspunsul: omul care ia deciziile este Ehud Barak, cea mai periculoasă persoană în Israel, acelaşi Barak care a dinamicat conferinţa de la Camp David şi a convins întreg publicul israelian că “nu avem un partener pentru pace”.

Cu 2052 de ani în urmă, Iulius Cezar era asasinar. Ehud Barak se vede pe sine însuşi ca pe o replică târzie a generalului roman. Şi lui i-ar place să raporteze: “Am venit, am văzut, am cucerit.”

Dar realitatea este mai degrabă diferită: A venit, a văzut, a distrus.

Human Rights Violations (by Ben Heine)

Politica forţei, forţa politicii (de Dominique Vidal)

« Fapt politic major al secolului XX » [1] după preşedintele Nicolas Sarkozy, crearea de către Naţiunile Unite, în urmă cu şaizeci de ani, a unui Stat evreiesc – dar nu şi a Statului arab care trebuia, şi el, să vadă lumina zilei în Palestina – a provocat în orice caz, în Orientul Apropiat, o tulburare ale cărei consecinţe regiunea şi lumea le vede încă.

Dar excepţia Israel rezultă din excepţia Şoah (Holocaust). Marele intelectual palestinian Edward W. Said subliniase : « De ce aşteptăm noi de la întreaga lume să fie conştientă de suferinţele noastre ca arabi dacă nu suntem în măsură să fim conştienţi de cele ale altora, fie şi dacă este vorba de cele ale opresorilor noştri, şi ne arătăm incapabili să interacţionăm cu faptele atunci când acestea deranjează viziunea simplistă a unor intelectuali comozi care refuză să vadă legătura care există între Holocaust şi Israel ? » [2]

În fapt, genocidul nazist a dat proiectului zionist o legitimare tragică, a lăsat sute de mii de supravieţuitori în căutarea unui loc în care să-şi refacă viaţa şi a incitat Occidentul să-şi asculte conştiinţa încărcată în raport cu evreii în defavoarea aspiraţiilor palestinienilor. Totuşi nu ar putea să garanteze, şase decenii mai târziu, inserţia durabilă printre vecinii săi a Statului construit pe această amintire.

Zeev Jabotinsky afirma că doar « un zid de oţel » i-ar constrânge pe palestinieni să se supună. « Atâta vreme cât subzistă, în mintea lor, cea mai mică scânteie de speranţă că vor putea într-o zi să se desfacă de noi, niciun cuvânt bun, nicio promisiune atrăgătoare nu-i va face să renunţe la această speranţă », scria el în 1923 [3]. Or fondatorul zionismului revizionist i-a inspirat pe liderii succesivi israelieni, care mizară înainte de toate pe puterea militară, garantată la început pentru scurtă vreme de către URSS, apoi de către Franţa, iar în cele din urmă de către Statele Unite.

Din momentul în care a văzut lumina zilei, Israelul a mers din război în război : pe unele le-a câştigat cu uşurinţă (cel din 1956, cel din 1967 şi, cel puţin la început, cel din 1982), pe altele mai dificil (primele săptămâni din 1948 şi mai ales cel din 1973). Dar războiul din Liban, cel din iulie 2006, a marcat poate o cotitură. În treizeci şi trei de zile, una dintre cele mai puternice maşini militare din lume n-a reuşit să zdrobească rezistenţa unei guerille de câteva mii de combatanţi. Şi situaţia din Haifa şi din Nazareth, oraşe aflate în nordul ţării, sub rachetele Hizballah, se prelungeşte la scară mai mică, în sud, cu Sderot şi Aşkelon sub Qassam-urile Djihadului islamic.

La ora rachetelor, « zidul de oţel » ia deci alurile liniei Maginot. Altfel spus, simplele raporturi ale forţelor militare, deşi în continuare favorabile în mare măsură Israelului, nu-i mai garantează securitatea. Politicii forţei a venit vremea să i se substituie forţa politicii. Pentru că numai crearea unui adevărat Stat palestinian îi poate oferi Israelului o legitimitate deplină, o normalizare completă cu toţi vecinii săi şi, concomitent, garantarea supravieţuirii pe termen lung.
Această convingere este împărtăşită de un mare număr de israelieni. Moştenitori ai lui Ahad Haam, ai lui Martin Buber, ai lui Judah Magnes şi binaţionalişti, ştiu că dreptul evreilor în Palestina este inseparabil de cel al arabilor. Douăzeci de ani de « istorie nouă » le-au explicat că războiul lor de independenţă a fost de asemenea un război de expulzare. Şi treizeci de ani de mişcare pacifistă i-au obişnuit să se angajeze [în această direcţie – n.tr], tradiţie pe care cei mai radicali o continuă în mod curajos.

Dacă acest « alt Israel » nu este majoritar, el nu este nici marginal. Cine mai crede că există o soluţie pacifistă cu palestinienii şi lumea arabă ? Să sperăm că nu se va înfăptui tot ce poate fi mai rău, de exemplu o aventură americană împotriva Iranului, la care ar lua parte Israelul, antrenând astfel represalii, de data aceasta împotriva oraşului Tel-Aviv... Aceasta este concluzia istoricului Avi Şlaim, la capătul magistralei sale lucrări, Zidul de fier. Israel şi lume arabă [4]. După ce notează evoluţia palestinienilor, scrie : « Nu este complet exclus ca israelienii să extragă într-o zi lecţiile erorilor lor şi să-şi aleagă lideri conştienţi că singura adevărată soluţi este coexistenţa a două state. Naţiunile, ca şi indivizii, sunt capabile să acţioneze raţional, după ce au epuizat toate celelalte soluţii.

Note :

[1] Le Monde, 10 ianuarie 2008

[2] A se citi la pagina 28 a prezentului număr.

[3] În Zionisme. Texte fundamentale, reunite şi prezentate de către Denis Charbit, Albin Michel, Paris, 1998.

[4] Buchet-Chastel, Paris, 2008.

Cf. sursa în limba franceză.

Libertate de exprimare: dreptul de a pune semnul egal între Gaza şi Auschwitz (de Gilad Aţmon)

(Un discurs pronunţat în 1 martie 2008, Invitation to Learn)

“Ei (palestinienii) vor atrage asupra lor un holocaust mai mare, deoarece noi vom utiliza întreaga noastră putere ca să ne apărăm pe noi înşine.” (Matan Vilnai, ministrul israelian al apărării, 29 februarie 2008)

Este clar dincolo de orice dubiu că ministrul israelian al apărării era departe de a fi şovăitor în a pune semnul egal între Israel şi Germania nazistă atunci când revela viitorul genocid care îl aşteaptă pe poporul palestinian, şi totuşi, dintr-un anumit motiv, tocmai acest lucru nu este făcut de către mass-media occidentală. În ciuda faptelor care se petrec drept în faţa ochilor noştri, în ciuda înfometării Gazei, în ciuda unui oficial israelian care admite înclinaţii genocidare împotriva palestinienilor, în ciuda carnajului şi a morţii endemice, încă ne este frică să admitem că Gaza este un lagăr concentraţionar şi că este la un pas de a deveni un lagăr al morţii. Din motive ciudate, multora dintre noi încă le este greu să admită că atâta vreme cât vorbim despre Rău, Israelul este campion mondial în lipsă de milă şi răzbunare.


Libertate şi Autoritate

În inestimabilul său text, On Liberty, John Stuart Mill a susţinut că întotdeauna va exista o luptă între libertate şi autoritate. Cu alte cuvinte, libertatea şi hegemonia sunt făcute să se bată una cu cealaltă. Totuşi, ideologia liberală egalitaristă occidentală vine cu o alternativă politică. Vine întreţinând mitul că “autoritatea” şi “libertatea” ar putea fi văzute ca cele două laturi ale aceleiaşi monezi.

Azi, voi încerca să elaborez pornind de la dinamica structurală a discursului liberal şi elementele diferite care sunt amestecate în menţinerea falsei imagini a “libertăţii”, a “libertăţii de exprimare” şi a “libertăţii gândirii”. Voi încerca să argumentez că aşa-zisa noastră “libertate” este aceea care ne împiedică să gândim liber şi etic. Aşa cum poate ai observat, am spus “falsa imagine a libertăţii” pentru că sunt complet convins că, atâta cât implicăm discursul liberal, libertate nu este nimic mai mult decât o simplă imagine. În practică, nu poate fi vorba despre aşa ceva. Imaginea “libertăţii” are ca scop să alimenteze şi să menţină discursul nostru narcisist, astfel încât să ne putem trimite în continuare soldaţii să ucidă milioane de oameni în numele “democraţiei”.


Libertatea de exprimare şi libertatea de gândire

Aş vrea să încep prin a elabora distincţia dintre “libertatea de exprimare” şi “libertatea de gândire”. Libertatea de exprimare poate fi realizată ca libertate a cuiva de a exprima propriile sale gânduri. Având în vedere faptul că oamenii sunt creaturi cu darul exprimării, nu există o metodă facilă de a garanta reducerea la tăcere a vocilor disidente. Dat fiind că vorbirea este inerentă naturii umane, orice încercare de contestare a unui astfel de drept elementar este mai degrabă complicată: Interzici cărţile cuiva? Va împrăştia manifeste pe străzi. Îi confişti manifestele? Va face agitaţie pe internet. Îi tai curentul, îi confişti computerul? Va urla cât îl ţin puterile. Îi tai limba? Va da din cap aprobând în vreme ce alţii îi repetă manifestul. Nu-ţi mai rămâne nicio altă opţiune decât să-i tai capul, dar chiar şi atunci, tot ce faci este să-l transformi într-un martir.

Două sunt metodele utilizate de către liberali pentru a-i reduce pe disidenţi la tăcere:
a) prohibiţia (penalizarea financiară şi închiderea în puşcărie;
b) excluderea socială

Totuşi, este foarte important să menţionăm că în aşa-numitul discurs liberal, orice încercare de a elimina o idee sau o voce disidentă este contra-eficace, la drept vorbind se reflectă negativ asupra autorităţii liberale şi a sistemului. Din această cauză liberalii încearcă să faciliteze anumite metode de cenzură şi de poliţie a gândirii mai degrabă sofisticate, care ar implica o intervenţie autoritaristă redusă. Aşa cum vom vedea imediat, în societatea liberală, cenzura şi poliţia gândirii este în principal auto-impusă.

Pe cât este de dificil de anulat libertatea de exprimare, blocarea libertăţii de gândire este aproape imposibilă.

Libertatea gândirii poate fi realizată ca libertate de a reflecta, de a simţi, de a visa, de a-şi aminti, de a ierta, de a uita, de a iubi şi de a urâ.

Pe cât de dificil poate fi impunerea gândirii, este aproape utopic să-i opreşti pe oameni să vadă ei înşişi adevărul. Totuşi, există câteva metode pentru a suprima şi a restrânge gândirea intuitivă şi perspicacitatea etică. În mod evident, mă refer aici la sentimentul vinovăţiei.

Vinovăţia, indusă în principal prin intermediul unui set de axiome transmise sub numele de “corectitudine politică”, este cea mai efectivă metodă de a ţine societatea sau orice alt discurs în starea de “auto-cenzură”. Aşa-numitul partener social autonom liberal este transformat într-un cetăţean supus, auto-moderat, slugarnic.Totuşi, autoritatea este scutită de a face vreo intervenţie directă. Partenerul social liberal este cel care se obligă să accepte un set de idei fixe care susţin imaginea egalitaristă a libertăţii şi societatea ecumenică.

Totuşi, ajunşi aici văd necesitatea de a sugera că în ciuda pretenţiei liberale de promovare a păcii sociale, societăţile liberale în general şi cele de tip anglo-american îndeosebi sunt în mod curent amestecate în crime împotriva umanităţii la nivel de genocid. În consecinţă, cu cât mai odios devine Vestul, cu atât mai mare este prăpastia dintre “libertatea gândirii” şi “libertatea de exprimare”.

Această prăpastie poate evolua cu uşurinţă într-o disonanţă cognitivă care în multe cazuri se transformă într-o formă severă de apatie. Se spune că “tot ceea ce are nevoie răul ca să prolifereze este ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Acest adagiu exprimă perfect neglijenţa apatică a maselor occidentale. Nu mulţi sunt aceia cărora le pasă de genocidul din Iraq care este comis în numele nostru, sau de crimele în serie din Palestina comise cu sprijinul guvernelor noastre. De ce suntem apatici? Pentru că atunci când vrem să ne ridicăm şi să spunem ceea ce gândim, atunci când vrem să ne sărbătorim aşa-zisa libertate şi să punem semnul egal între Gaza şi Auschwitz, sau Baghdad şi Dresda, ceva în interiorul nostru ne opreşte s-o facem. Nu este guvernul, legislaţia sau orice altă formă de autoritate, este mai degrabă un auto-implantat “microchip al vinovăţiei”, mic şi cât se poate de eficace, care acţionează ca un regulator poliţienesc în numele “corectitudinii politice.

Voi încerca acum să urmăresc evoluţia istorică şi filosofică ce ne-a condus de la utopia libertarian-egalitaristă la dezastrul actual la nivel etic şi de auto-castrare intelectuală.


Principiul daunei

John Stuart Mill, fondatorul gândirii liberale moderne, ne spune că orice doctrină ar trebui să aibă permisiunea de a vedea lumina zilei, oricât de imorală ar putea părea cuiva. Aceasta este în mod evident expresia superlativă a gândirii liberale. Ea dăruieşte cu libertate absolută de opinie şi sentiment pe toţi cetăţenii, pratice şi speculative, ştiinţifice, etice, politice, religioase ori teologice.

Deşi Mill îşi asuma forma deplină a libertăţii de exprimare, sugera o limitare în legătură cu libertate din dorinţa de a nu “dăuna celorlalţi”. Este categoric foarte dificil să aperi libertatea de exprimare în momentul în care aceasta conduce la invadarea drepturilor celorlalţi. Întrebarea care se impune este: “ce tip de discurs poate fi dăunător?” Mill face distincţia între dăunarea legitimă şi cea ilegitimă. Conform lui Mill, doar atunci când discursul conduce la o violare directă şi evidentă a drepturilor, se poate ajunge la o limitare. Dar atunci, ce fel de discurs poate cauza o asemenea violare?

Feministele, de exemplu, au susţinut că pornografia degradează, pune în pericol şi dăunează vieţilor femeilor. Un alt caz dificil este cel al discursurilor care instigă la ură. Cele mai multe dintre democraţiile liberale europene au limitări cu privire la discursurile care instigă la ură. Totuşi, este discutabil în ce măsură o interzicere a pornografiei sau a acestui tip de discurs poate fi pusă pe seama principiului dăunării aşa cum a fost el analizat de Mill. Ar trebui să se dovedească faptul că un astfel de discurs sau de imagistică violează drepturi, în mod direct şi în primă instanţă.

Prin urmare, principiului dăunării al lui Mill i se impută că este prea îngust, dar şi că este prea generos. Este prea îngust din cauză că nu izbuteşte să apere dreptul marginalului. Este şi prea larg pentru că interpretează extensiv, poate conduce la o abolire potenţială a aproximativ oricărui discurs cu orientare politică, religioasă sau socială.


Principiul ofensei şi libertatea cuvântului

Avându-se în vedere neajunsurile “principiului dăunării”, nu a durat mult până când a fost invocat un “principiu al ofensei”. Principiul ofensei poate fi formulat astfel: “Libertatea de exprimare a cuiva nu trebuie îngrădită, cu excepţia situaţiei în care conduce la ofensarea altora.”

Raţionamentul de bază din spatele “principiului ofensei” este trivial. Rostul lui este cel de a apăra drepturile marginalului şi ale celui slab. Scopul lui este de a compensa fisura creată de un mult-prea-generos principiu al daunei.

Principiul ofensei este în mod evident destul de eficace când se pune problema cenzurării pornografiei şi a discursului care îndeamnă la ură. La fel ca şi în cazul pornografiei violente, strict vorbind, ofensa cauzată de o manifestaţie nazistă care se deplasează printr-un cartier evreiesc nu poate fi evitată şi trebuie să fie reclamată. În orice caz, principiul ofensei poate fi criticat pentru amplasarea ştachetei foarte jos. Teoretic vorbind, oricine poate fi “ofensat” de orice.


Lobbiurile evreieşti şi discursul liberal

Nu este nicio îndoială că utilizarea amplă a principiului ofensei dotează cu foarte multă putere politică unele lobbiuri marginale în general, şi lobbiul evreiesc în particular. Bazându-se pe premiza “principiului ofensei”, activiştii etnici evrei naţionalişti strigă că sunt ofensaţi de orice formă de critică la adresa statului evreiesc şi a zionismului. Dar de fapt se merge şi mai departe, în practică se doreşte nu doar eliminarea criticii la adresa zionismului şi a Israelului. Evreii de stânga insistă asupra faptului că noi trebuie să evităm orice discuţie legată de proiectul naţional evreiesc, identitatea evreiască şi chiar istoria evreiască. Pe scurt, cu sprijinul larg al principiului ofensei, liderii etnici evrei atât de stânga cât şi de dreapta au izbutit să demoleze posibilitatea oricărei critici la adresa identităţii şi a politicii evreilor. Folosind principiul ofensei, lobbiurile evreieşti de dreapta, de stânga şi de centru, au redus practic la tăcere orice posibilă critică la adresa Israelului şi a crimelor sale împotriva palestinienilor. Şi mai îngrijorător, intelectualii şi activiştii politici evrei de stânga cer cu neruşinare evitarea oricăror critici la adresa Lobbiului Evreiesc din SUA şi Marea Britanie.

Aşa cum se poate vederea, “principiul ofensei” reglementează şi chiar serveşte anumiţi zionişti notorii la fel ca şi pe lobbiurile politice de stânga evreieşti din inima aşa-numitului Vest democratic liberal. În practică, suntem terorizaţi de un grup de mici lideri care ne limitează libertatea prin intermediul unui operator dinamic şi elastic care este aici pentru a ne suprima gândurile înainte ca acestea să se maturizeze într-o percepţie etică. Manipularea pusă la cale de corectitudinea politică este solul hrănitor al disonanţei noastre cognitive. Exact acesta este punctul în care libertatea de exprimare nu se găseşte cu libertatea gândirii.


Auschwitz vs. Gaza în lumina corectitudinii politice

Tindem să fim de acord cu faptul că discursurile marginale ar trebuie să fie protejate de principiul ofensei, astfel încât vocile marginale să-şi menţină poziţiile. Suntem în mod evident de acord de asemenea cu faptul că o asemenea abordare trebuie să fie aplicabilă şi în cazul discursurilor evreieşti marginale (religios, naţionalist, troţkist, etc.). După câte se pare, lobbiurile politice evreieşti vor mult mai mult decât aceasta, insistând în privinţa deligitimizării oricărei referinţe intelectuale la activitatea politică curentă a lobbiurilor evreieşti şi a zionismului în ansamblu. Ca şi cum aceasta nu ar fi suficient, orice referire la istoria evreiască modernă este interzisă dacă nu este aprobată în mod koşer de o autoritate “zionistă”. Oricât de bizar ar putea părea, holocaustul evreiesc a fost acum definit din punct de vedere intelectual ca un eveniment meta-istoric. Este un eveniment al trecutului care nu va permite nicio analiză istorică, ideologică, teologică sau sociologică.

Prin prisma principiului ofensei, evreii au dreptul să susţină că orice formă de speculaţie cu privire la suferinţa lor trecută este “ofensatoare şi sursă de nouă suferinţă”. Totuşi, cineva poate cere anumite explicaţii. Cum se face că cercetarea istorică ce poate ajunge la câteva interpretări diferite ale unor evenimente trecute care au survenit în urmă cu şase decade şi jumătate îi ofensează pe cei care trăiesc printre noi astăzi? În mod evident, nu este uşor să se sugereze un răspuns raţional la o asemenea curiozitate.

În mod obiectiv, cercetarea istorică nu ar trebui să provoace suferinţă sau vreo ofensă evreilor contemporani, nu mai mult decât oricărui alt om. Afară bineînţeles dacă nu cumva Holocaustul însuşi este utilizat împotriva palestinienilor sau a celor care sunt acuzaţi ca “duşmani ai Israelului”. Aşa cum am aflat recent de la Matan Vilnai, statul evreiesc nu se va abţine de la a provoca un Şoah poporului palestinian. Israelienii şi suporterii lor nu se opresc nici ei înşişi de la utilizarea retorică a holocaustului. Totuşi, lobbiurile evreieşti din jurul lumii ar face tot ce le stă în putinţă ca noi, restul, să pricepem cu prisosinţă care este sensul cuvântului Şoah. Şi-ar folosi şi ultimul strop de energie ca să ne oprească de la utilizarea holocaustului pe post de instrument critic la adresa barbariei israeliene.

Aşa cum oricine poate prezice acum, în scopul cenzurării cercetării istoriei evreieşti şi a înţelegerii mai bune a răului israelian actual, va fi invocată corectitudinea politică. Aceasta are ca rol să ne împiedică să vedem şi să exprimăm ceea ce este evident. Chiar şi aşa, ai putea să te întrebi ce este cu exactitate corectitudinea politică.

Corectitudinea politică, pentru cei care n-au izbutit s-o înţeleagă, este fundamental o atitudine politică ce nu permite critica. Corectitudinea politică este o atitudine care nu poate fi pe deplin justificată în termeni raţionali, filosofici sau politici. Este implantată ca un set de axiome în inima discursului liberal. Acţionează ca un regulator auto-impus promovat de o vinovăţie auto-indusă.

Corectitudinea politică este de fapt cel mai dur asalt împotriva libertăţii de exprimare, a libertăţii de gândire şi a libertăţii omeneşti, totuşi, în mod manipulatoriu, se prezintă pe sine ca pe ultima încarnare a libertăţii.

Ajuns aici, aş susţine cu toate forţele că cel mai mare inamic al libertăţii umane este corectitudinea politică, iar toţi cei care impun aceste axiome şi le plantează în discursul nostru sunt cei mai mari inamici ai umanităţii.

Aş susţine din răsputeri că de vreme ce palestinienii se confruntă cu terorismul unui stat neo-nazist, discursul holocaustului şi semnificaţiile lui pe aparţin şi lor cel puţin la fel de mult cât le aparţine evreilor sau oricui altcuiva.

Aş susţine atât cât este omeneşte posibil că dacă palestinienii sunt într-adevăr ultimele victime ale lui Hitler, atunci holocaustul şi sensurile sale le aparţime lor mai mult decât oricui altcuiva.

Ţinându-se cont de toate acestea, punerea semnului egal între Gaza şi Auschwitz este singura cale pe care se poate merge înainte. Punerea sub lupă a holocaustului şi a sensurilor sale este sensul eliberării umanităţii în prezent şi în viitorul apropiat.

Gaza (de Carlos Latuff)

Cronica unei crime anunţate (de Pierre Stambul)

Guvernul israelian pregăteşte opinia publică mondială pentru o nouă invadare a Gazei. Explicaţia pe care o conferă este aceea că situaţia a devenit “insuportabilă”.

Ceea ce este insuportabil, nu sunt sutele de execuţii extrajudiciare efectuate de ani de zile în Gaza. Nu sunt insuportabili miii de morţi civili (victime colaterale, 5000 de morţi în 7 ani). Nu sunt nici bolnavii care mor cu zile în Gaza, declarată “entitate ostilă”, din cauza faptului că nu se mai găsesc în ea medicamente. Nu sunt oamenii care trăiesc în mijlocul apelor uzate pentru că nu mai este nicio staţie de epurare. Nu sunt insportabile imobilele demolate, casele cu găuri făcute de obuze, întreruperile neîncetate ale curentului electric. Nici cele 15 camioane cu mărfuri care intră în fiecare zi în Fâşie, în loc de 400.

Nu, ceea ce este insuportabil pentru guvernul israelian este că blestemaţii de palestinieni au votat prost. Este faptul că palestinienii nu-şi acceptă soarta precum amerindienii Statelor Unite sau aborigenii Australiei. Faptul că refuză să trăiască într-o rezervaţie. Că nu acceptă că Fâşia Gaza a devenit un laborator pentru politicieni psihopaţi care experimentează încarcerarea unui întreg popor. Se opun cu vehemenţă. Sparg la Rafah închisoarea şi merg în Sinai să-şi ia provizii, după care aruncă vreo câteva rachete Qassam deasupra Sderotului sau a Aşkelonului pentru a le aduce aminte evreilor că poate fi periculos să-i înfometeze sau să-i omoare.

Ceea ce este insuportabil, este nepedepsirea Israelului, este absenţa de indignare a opiniilor publice şi a guvernelor care nu spun Basta! Este absenţa de sancţiuni, este faptul că nimeni nu iese în stradă pentru a urla liderilor israelieni: “Ajunge, nu vă vom lăsa să faceţi asta!”

Pierre Stambul este membru al Uniunii Evreilor Francezi pentru Pace. Cf. versiunea în limba franceză.

This is How Zionazis Deal With Peaceful Palestinian Resistance. Bil'in demonstration 22.2.2008

Comment Israël expulsa les Palestiniens (1947 - 1949)

Extrait vidéo de la conférence de Dominique Vidal (journaliste au Monde Diplomatique) à l'UPJB (Union des Progresistes Juifs de Belgique) :

Dominique Vidal - 8 fevrier 2008
Uploaded by sinyweb

Asupra utilizării termenului de “genocid” în conflictul israelo-palestinian (de Daniel Vanhove)

Această chestiune interesantă este deschisă şi pare să suscite dezbateri... Aş fi tentat să cred că tergiversările în privinţa faptului că termenul de “genocid” este sau nu potrivit ţin mai ales de alienarea noastră (conştientă sau inconştientă) în raport cu utilizarea autorizată sau nu a anumitor cuvinte în raport cu altele...

Inevitabil, anumite cuvinte sunt conotate şi par că trebuie să fie supuse unei grile de lectură foarte precisă, şi îndeosebi atunci când utilizarea lor aminteşte de aproape sau de departe genocidul evreiesc perpetrat sub regimul nazist. Pe care unii nu ezită să-l ridice la rangul de singurul genocid al Istoriei. Toate celelalte nu acced la această “etichetă”... Toate acestea nu traduc, fără ca noi să ne dăm seama prea bine fără îndoială, o anume culpabilitate, palpabilă până şi în utilizarea însăşi a unui cuvânt, ca şi cum acesta ar trebui să fie “meritat” de situaţia pe care o acoperă? Să fin prudenţi deci... în raport cu noi înşine, pentru început.

Renunţarea la definiţia pe care o dă Organizaţia Naţiunilor Unite în favoarea uneia pe care ar da-o cutare sau cutare intervenient (pe ce bază?... părerea sau sentimentul lui personal este un criteriu superior!?) nu mi se pare un demers potrivit. Pentru că el deschide uşa spre orice interpretare, în funcţie de “tabăra” în care este situată, din momentul în care părerea este emisă, şi spre o mulţime de criterii unul mai subiectiv decât celălalt. Dimpotrivă, cred că în acest caz (ca şi în altele), ar fi mai potrivit să ne ţinem cât de aproape se poate de ceea ce propune ONU, pentru a evita orice interpretare (şi concomitent, o justiţie) cu geometrie variabilă. Poate că este interesant să vorbim, ca Ilan Pappe, de “genocid lent”... ceea ce trimite la o altă terminologie a ONU privind conflictele de “intensitate joasă, medie sau înaltă”... Acest tip de nuanţă se poate dovedi util, cu condiţia să nu servească la camuflarea unei realităţi...

Cred deci că atunci când se examinează criteriile ONU de bază (punctele a, b, c, d, e de mai jos) [1] care permit sau nu utilizarea cuvântului “genocid”, mai multe dintre aceste criterii, dacă nu chiar toate, ne permit să folosim acest cuvânt în raport cu ceea ce se derulează în Palestina. Şi dacă suntem totuşi atât de reticenţi când s-o facem, nu este pentru că nu ne-am reglat încă noi înşine problemele de conştiinţă în raport cu genocidul evreiesc şi ne agăţăm automat de o noţiune cantitativă a victimelor? (Dar atunci de la ce număr în sus ar trebuie atribuit termenul?) Ceea ce traduce poate o formă de alienare...

De altfel, un singur termen ar trebuie să fie cu adevărat potrivit în raport cu drama palestiniană? Nu este aceasta o nouă formă de alienare? Cel mai obiectiv posibil, şi în cadrul definit de ONU, nu există în situaţia palestiniană, concomitent: o politică de apartheid, antrenând un transfer şi o epurare etnică ce de-a lungul timpului şi al evenimentelor care se înlănţuie într-o logică ucigaşă, ia aspecte de genocid... lent?

În ceea ce mă priveşte, şi în viitoarea mea carte, în aceşti termeni tratez problema. Nu mă cenzurez în privinţa terminologiei, pentru că sunt convins că o formă de genocid este efectiv pusă în aplicare prin strategiile israeliene care au arta de a “juca” în privinţa limitelor... până când ne închid în ele, prizonieri ai propriului nostru limbaj...

Notă:

[1] În Convenţia Naţiunilor Unite din 9 decembrie 1948 pentru Prevenirea şi represiunea Crimei de genocid, acesta este înţeles atunci când unul din actele ce vor fi enumerate imediat este comis cu intenţia de a distruge, complet sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

A – Uciderea membrilor grupului;
B – Atingere gravă la integritatea fizică sau mentală a membrilor grupului;
C – Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care ar putea antrena distrugerea sa fizică totală sau parţială;
D – Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
E – Transferul forţat al copiilor unui grup la un alt grup.

Articol publicat în Observateur civil, ediţia din 09.02.08. Cf. versiunea în limba franceză.

Confectionând realităti convenabile (de Ramzy Baroud)

În lumea competitivă a mass-mediei de azi, reportajele rapide şi selectate convenabil sunt de primă importanţă. Google News, de exemplu, pretinde că examinează 4 500 de surse de ştiri, dintre care doar câteva sunt puse în evidentă ca ştiri principale. Există mii de servicii asemănătoare, toate concurând să producă o ştire cât mai repede. Mai meticulos – şi astfel mai încet – reportajul este eliminat şi informaţiile cruciale apar adesea prea târziu şi prea puţine.

Povestea Irakului, care a ocupat o imensă proporţie a ştirilor de vârf ani întregi, este un bun exemplu.

Pe 1 februarie, la doar câteva minute distanţă, două femei irakiene s-au aruncat în aer în două pieţe de animale aglomerate din capital irakiană. Autorităţile au spus că 98 de oameni au fost raportaţi ca fiind morţi şi 200 au fost răniţi. Martorii oculari au descris scene macabre în care părţi din corpuri umane şi animale umpleau strada, la sute de metri de locurile exploziilor.

Orice analiză completă a evenimentului ar fi trebuit să examineze câţiva factori asociaţi acestuia. În primul rând, ar fi trebuit să se suprapună numărul de morţi pe rapoartele guvernelor Statelor Unite şi al Irakului despre “liniştea” din zona Bagdadului. Pretenţia unei “întoarceri la normal” în capitala irakiană era răspândită de luni întregi, ca o cale de a legitima cresterea efectivului de trupe a lui preşedintele Statelor Unite, Bush. Chiar dacă credem statisticile îndoielnice care ţintesc spre promovarea rezultatului pozitiv al cresterii efectivului de trupe – îndoielnice deoarece sunt avansate doar de către SUA şi de către sursele militare irakiene, cu interese clare în minimalizarea seriozităţii “insurgenţei” – violenţa pare să se fi mutat din capitală în zonele mai nordice, în special în Mosul.

În loc de a admite eşecul în oprirea violenţei care a contaminat Irakul de la ocupaţia americană din 2003, Statele Unite şi autorităţile irakiene recurg la un discurs violent şi continuu pentru a crea confuzie şi a distrage de la problemele adevărate.

Astfel şi-a început Alissa J. Rubin articolul său pentru New York Times (31 ianuarie): “Situaţia instabilă din Irakul de nord a continuat miercuri, când trupe irakiene au fost masate în Mosul pentru a lupta cu extremiştii sunniţi arabi." Este o modalitate genială de a deturna firul poveştii de la eşecul ofensivei prin manipularea altor valori, şi de a pune laolaltă aceste valori pentru a crea o asociere complet ilogică: “extremiştii sunniţi arabi”.

Mai departe, Rubin citează un purtător de cuvânt al ministrului irakian al apărării care pretinde că scopul operaţiunii militare este de a “da afară din oraş Al-Qaeda irakiană şi a preveni reîntoarcerea luptătorilor acesteia”.

Realtările introductive stabilesc o legătură primejdios de inexactă între arabi (o ameninţare crescândă în oraşul irakian) , sunniţi (“rămăşiţele regimului lui Saddam” cum este repetat papagalicesc şi prosteşte de către media), extremişti ai acestor două grupuri şi al-Qaeda.

Reportajul din New York Times – care adesea stabileşte standardele reportajului pentru alte publicaţii majore din Statele Unite – va fi aşezat o fundaţie perfectă pentru a justifica viitoarele epurări etnice ale arabilor sunniţi din oraş, în cazul ăn care “operaţiunea militară” va avea succes în “evacuarea” militanţilor al-Qaeda (al căror număr este umflat ori de câte ori o asemenea exagerare este necesară).

Reîntorcându-ne la atentatele cu bombe din pieţele Bagdadului, replica la acestă tragedie a fost o previzibilă inducere în eroare. Guvernul irakian a oferit declaraţiile obişnuite, chiar dacă, într-o anumită măsură, bizare, iar oficialităţile Statelor Unite, inclusiv secretarul de stat Condoleezza Rice, au lansat acuzaţii aprinse. În fiecare oră era adunat suficient material pentru a ne bombarda cu sute de ştiri “proaspete”, care erau în majoritate prelucrări ale declaraţiilor oficiale făcute în Zona Verde a Bagdadului sau în Washington.

CNN online şi-a deschis unul dintre articolele sale, disponibil curând după atentatele din pieţe, cu: “Două femei cu dizabilităţi mentale au fost împachetate cu explozibil vineri şi trimise în pieţe aglomerate ale Bagdadului, unde au fost aruncate în aer prin telecomandă."

Afirmaţia a fost atribuită unui oficial al guvernului irakian mai departe în acelasi articol.
Oficialul irakan spunea că “oamenii le-au numit pe femeile sinucigase cu bombe de la al-Ghazl, piaţa centrală a Bagdadului, "nebune" şi că femeia din a doua piaţă avea o invaliditate din naştere, nespecificată”.

Cine sunt aceşti “oameni”? A examinat reporterul CNN legitimitatea spuselor lor intervievând pe vreunul dintre ei?

Implicarea femeilor în acest gen de violenţă este adesea un adaos critic la poveste, în special pentru cititorii occidentali. Cititorii tind să se oprească mai mult asupra unei poveşti despre un sinucigaş cu bombă care era, de asemenea, mamă. S-ar putea simţi îndemnaţi să afle mai multe despre viaţa unei asemenea femei. A fost internată în Abu Ghraib? Torturată? Violată? Şi-a pierdut un membru al familiei în războiul cu Statele Unite sau cu brigăzile irakiene ale morţii
Ce ne spun aceste atentate despre securitatea situatiei din Bagdad, despre succesul sau eşecul cresterii efectivului de trupe sau despre războiul care conduce oamenii la sinucidere în cele mai brutale manifestări ale sale?

Aparent, nu ne spun nimic.

Dar locotenent-colonelul Steve Stover, purtător de cuvânt al Diviziei multi-naţionale din Bagdad are o explicaţie care pare, cel puţin din punctul de vedere al CNN-ului, mult mai relevantă decât întrebările de mai sus, aparent neimportante: “Ţintind în irakieni inocenţi, ei (cei care au dispus de femeile cu “dizabilităţi mentale”, sinucigase cu bombe) isi arată caracterul lor cu adevărat demonic”. Astfel, titlul CNN: “Militanţi demonici au trimis femei să săvârsească atentate cu bombe în pieţe din Irak”. În limbajul mass-mediei occidentale, femeile arabe sunt victime asuprite etern, şi ele trebuie să îşi menţină acest rol pentru ca povestea să fie citită corect. Astfel, femeile sinucigase nu pot fi văzute ele însele ca extremiste, ci ca victime în mâinile extremiştilor.

În câteva ore cuvintele cheie pe internet erau “cu dizabilităţi mentale” şi “demonic”.

Dar ce înseamnă exact “demonic”? Căror probleme adevărate li se adresează? Şi de ce ar trebui o asemenea izbucnire irelevantă să definească cele mai ucigătoare atentate cu bombe din Bagdad din ultimele luni?

Concentrarea asupra unor asemenea asocieri exterioare problemei – femei fără minte, nebune, demonice, posedate şi acţionând la ordinul bărboşilor şi viclenilor “extremisti sunniti arabi” din al-Qaeda – face mai mult decât să distragă pur si simplu de la eşecurile militare şi politice din Irak. Ajută la crearea unui univers paralel lumii adevărate, prezentând astfel o imagine înlocuitoare care formează şi re-formează percepţiile şi imaginaţia consumatorilor de ştiri din depărtare.

“Lumea adevărată” – fie ea a Irakului, Palestinei, Burmei, Kenyei sau oricare alta – este o lume care, deşi pare haotică, este destul de raţională. Se predică asupra valorii cauzei şi a efectului. Ceea ce poate părea “demonic” şi “nebunesc” unei persoane care nu face pare din mass-media nu ar trebui să apară la fel unui jurnalist. Responsabilitatea acestuia din urmă este să relateze, să contextualizeze şi să deconstruiască cu un ochi critic şi independent, nu să reproducă aproape exact ceea ce i s-a spus de către “sursele oficiale”.

Descrierea făcută de corporaţiile media întâmplărilor din Gaza, care se desfăşoară de luni de zile, poate fi rezumată într-un singur titlu dominant: “Hoarde de palestinieni rup graniţa Gazei cu Egiptul, Israelul îngrijorat pentru securitatea sa”.

Închiderea a 1,5 milioane de palestinieni în Gaza – unde sărăcia se ridică la 79 de procente şi şomajul bântuie într-un procent similar, şi unde majoritatea populaţiei este “nesigură în privinţa hranei” conform afirmaţiilor agenţiilor Naţiunilor Unite – ar fi trebuit să fie descrisă în primul rând, şi cel mai mult, ca un dezastru umanitar forţat de asediul Israelului. Datele legate de stadiile succesive ale asediului arată o linie de politică a Israelului "ilogică din punctul de vedere al securităţii". Orice cronologie raţională a evenimentelor recente ar putea dovedi asta (formarea guvernului Hamas în martie 2006, evacuarea aparatului palestinian de securitate pro-israelian în iunie 2007 şi aşa mai departe, fiind urmat de dramaticele mişcări israeliene pentru a strânge asediul Gazei, fortăreaţa Hamasului).

Dar puţine dintre acestea au părut importante pentru modul în care povestea Gazei a fost amplu relatată. La fel ca povestea Irakului, unde cele două surse principale de încredere sunt ocupaţia şi guvernul său marionetă irakian, orice reportaj relevant pentru Israel şi Palestina trebuie să fie validat de către surse oficiale israeliene şi, într-o măsură mai mică, dar în creştere, de către aliaţii lor dintre palestinieni. Restul sunt “extremişti”, radicali şi puşi pe distrugerea “statului evreiesc”. Observaţi cum evreitatea Israelului este adesea accentuată de fiecare dată când cuvântul distrugere, sau cuvinte asemănătoare, sunt sugerate.

Asta este ceea ce a scris Bridget Johnson în Seattle PI (29 ianuarie) pedepsind Consiliul Drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite pentru condamnarea asediului Israelului asupra Gazei: “Nu a existat nicio menţiune a atacurilor continue cu rachete alea Hamas asupra Israelului – care au precedat taierea proviziilor ce a cauzat aşa un vacarm – sau despre refuzul Hamas de a renunţa la violenţă şi la încercările de distrugere a statului evreiesc.”

Afirmaţiile erau ridicole – în special aceea despre „încercarea de distrugere” de către un mic grup a unei ţări pline de arme nucleare. Cuvintele „distrugere” şi „stat evreiesc” sunt pur şi simplu oferite drept o „opinie” inocentă, citită de mii de americani. De asemenea, există multe omisiuni notabile. Hamas a cerut în mod repetat un armistiţiu, ceea ce a fost, de asemenea, în mod repetat respins sau pur şi simplu ignorat de către Israel (sub pretextul „nu negociem cu teroriştii”). Asediul a urmat alegerilor democratice ale Hamas, nu atacurilor cu rachete a căror intensitate a corespuns numărului de palestinieni ucişi în Gaza. De asemenea, este omis în mod convenabil faptul că rachetele palestiniene au omorât 10 israelieni în câţiva ani. Uciderea unui civil, oriunde, este tragică, dar faptele sunt rar contextualizate de către mass-media. Numărul palestinienilor ucişi în Gaza ca rezultat al atacurilor armate iraelienede la conferinţa de „pace” de la Annapolis de acum două luni este estimat la 149. Mai multi raniti au fost omorâţi în Gaza de la începutul asediului, in primele luni ale anului 2006. Mai mult de 60 au murit din iunie 2007 ca rezultat fie al lipsei de medicamente, fie al refuzului Israelului de a le permite intrarea în nişte spitale mai bine echipate pe coasta de vest. Acesta este doar vârful aisbergului din moment ce suferinţa omenească nu poate fi măsurată numai prin cei ce mor, ci de asemenea şi prin cei ce continuă să trăiască într-o suferinţă perpetuă. Pentru Johnson, acest fapt este lipsit de importanţă, din moment ce nu este vorba despre bine şi rău, ci despre un război al limbajului. Pentru a-l câştiga, cineva trebuie să aibă puterea asupra limbajului – şi asupra modului în care acesta este manipulat – şi acces la platformele ce ajung la cel mai mare număr de cititori. O reţetă uşoară a victoriei este amestescul internaţional al unor cuvinte precum extremism islamic, al-Qaeda, Hamas, stat evreiesc, securitate, distrugere, drept de a exista, suprapuse cu imagini sau videoclipuri ale tinerilor palestinieni furioşi, arzând steagurile israeliene şi americane, „unul lângă altul”, şi astfel veţi avea un public şi un guvern american într-o veşnică solidaritate cu Israelul.

În timp ce majoritatea politicienilor Statelor Unite sunt egoişti, avizi de putere şi ar face orice e nevoie pentru a fi aleşi, americanul de rând, contrar aparenţelor, nu este născut „pro-Israel” şi „anti-palestinian”. Majoritatea americanilor sunt pro confecţionata, deşi eronata, imagine a Israelului care ajunge în casele lor prin intermediul televizorului, aşteaptă în faţa uşilor lor dimineaţa şi este le transmisă prin web. Israelul are stăpânirea asupra limbajului mediei occidentale, care, din nou, a ajutat la crearea unui univers paralel care are puţină legătură cu realitatea. Universul alternativ există doar în paginile New York Times-ului, în imaginile CNN-ului şi în bârfele „experţilor” Fox News. Conform acelei poveşti, palestinienii sunt, la fel ca femeile irakiene care s-au sinucis cu bombe, „demonici”, „nebuni”, „extremişti”, „iraţionali”, self-hating, si toate celelalte.

Pentru a cunoaşte realitatea aşa cum este ea, cineva trebuie să re-examineze limbajul. Chiar dacă un cititor critic este esenţial, sarcina începe în mâinile unui jurnalist, care trebuie să îşi înţeleagă subiectul nu numai bazându-se pe „fapte” simple şi percepţii. Faptele simple duc la concluzii simple: extremişti sunniţi, Mullah nebun, palestinieni rebeli, Israel asediat. Fiecare poveste poate fi spusă în trei moduri diferite: două ale principalelor două părţi din conflict şi al treilea al însuşi jurnalistului. Jurnalistul nu trebuie să facă un compromis în privinţa independenţei sale, nu trebuie să accepte jargoane, mantre şi să se transforme într-un alt purtător de cuvânt oficial. Pentru a exprima o versiune a poveştii cât mai apropiată de povestea adevărată o persoană din media trebuie să înţeleagă însuşi contextul, să analizeze motivele şi să urmărească linia logică: cauză şi efect, iar apoi să împărtăşească noile sale realizări, eliberate de auto-cenzură, coerciţie sau intimidare. Altfel, povestea adevărată va fi întotdeauna amânată în favoarea re-scrierii susţinerilor oficiale şi a recondiţionării declaraţiilor guvernamentale şi militare din presă, prezentate în mod fals ca „exacte”, „independente” şi „imparţiale”. A repeta prosteşte aceste discursuri oficiale poate fi mai uşor şi mai profitabil, dar nu va aduce nicio contribuţie utilă domeniului jurnalismului şi în al oricărei posibile justiţii sau adevăr.

Ramzy Baroud este un autor şi un editor al PalestineChronicle.com. Articolele sale au fost publicate în multe ziare şi jurnale din întreaga lume. Ultima sa carte este A doua Intifada palestiniană: o cronică a luptei unui popor (Pluto Press, Londra)

Traducere de Ioana.

Cf. sursa in limba engleza.